Lucrare Fd.docx

UNIVERSITATEA BABES-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA

FORMARE DUHOVNICEASCA -lucrare de seminar-

Teologie, preoție și slujire

Pr. Prof. Gheorghe Santa Student, Rosca Mihai-Nicolae Anul IV T.P.

Cluj-Napoca 2011

Teologie, preoție și slujire Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus:„ Iată eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor.”(Mt. 28,20), de aceea preotul nu slujește nicidată singur, este împreună cu Hristos, capul Bisericii, a cărui preoție este un act de slujire, de slujire nesfârșită până la jertfă.1 Ceea ce aparține preotului este răspunsul la chemare: „Iată-mă, vin să fac voia ta, Dumnezeule!”(Evrei 10,9). După măsura conștiinței și a fidelității față de acest răspuns culegem rod și bucurie. Numai cine a simțit în adâncurile ființei sale chemările tainice ale unei puteri de dincolo de El, a unei puteri de sus, pentru a lăsa toate și a-și închina viața slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor, nuai acela poate să se apropie de sfințenia altarului și să cuteze a împlini toate câte sunt unite de oficiul sfânt al preoției.2 Urmând Fiului Omului, Care nu a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru multi (Mt. 20,28), datoria preotului este de a sluji în acest duh curat al jertfei lui Hristos. Sfântul Pavel ne înfățișează modul de manifestare al preotului:„Întru toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu: în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări” (II Corinteni 6, 4);„ Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se poticneşte şi eu să nu ard?” (2Cor 11,29);„ Căci pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este câştig.”( Filipeni 1,21); „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine; ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc întru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m'a iubit şi pe Sine Însuşi S'a dat pentru mine.”(Gal. 2,20) Preotul nu poate fi nepăsător față de cei bolnavi; precum episcopul dă socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru preoții pe care îi rânduiește economi și duhovnici într-o anumită parohie, tot așa preotul va da socoteală pentru sufletele pe care le cârmuiește. „Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”(Mc.8, 36-37) Dacă este incontestabil faptul că în anumite boli fizice, factorii de natură spiritual pot juca un rol determinant, fie ca surse ale bolii, fie ca mijloace de tămăduire, în ceea ce priveștefolosirea lor ca tratament, aceasta îi revine preotului, mai précis duhovnicului. Solicitarea unui astfel de ajutor o poate face numai bolnavul. Este de la sine înțeles că pentru creștin soluția

1 2

Justinian Patriarhul, Apostolat social, vol X, pg. 355 Teoctist Patriarhul, Preoția creștină, în M.O., 1973, nr. 9-10, pg. 716

adecvată nu poate fi aflată decât în cadrul antropologiei și spiritualității creștine, iar nu prin simpla referință la factorul spiritual.3 În teologia patristică există o adevărată literatură care arată că întocmai ca și trupul, și sufletul are simțiri. Domnul a vorbit de multe ori despre simțirile mintale sau duhovnicești. Când a spus : „Cine are urechi de auzit să audă” nu s-a gândit la urechile trupești, ci la cele duhovnicești- simțirile sufletului; simțirile duhovnicești sunt unite într-o simțire unică, astfel putem spune că sufletul are o singură simțire împărțită în alte simțiri. Acestei simțiri mintale i se dăruiește descoperirea lui Dumnezeu; Dumnezeu Se înfățișează pe Sine aici și tot aici omul dobândește cunoașterea lui Dumnezeu. În ceea ce privește simțirile trupești, prin ele mintea omului se răspândește către lucrurile materiale.4 Când mintea ne este luminată și liberă, suntem în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât și în întristare, în fericire și nefericire, în necaz și în alinare, în așa-numiții oameni buni și oameni răi etc. Astfel, ceea ce alții socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare.5 Luminarea minții este urmarea pocăinței din care se naște smerenia și spovedania. Știm din experiența personală că spovedania îl ușurează pe om. Dacă ne deschidem lui Dumnezeu, scăpăm de multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a sufletului. Spovedania, ca urmare a pocăinței, este încetarea monologului cu sine și deschiderea dialogului cu Dumnezeul Cel Viu.6 „O asemenea atitudine a preotului, în care intră ascultarea cu răbdare şi smerenie a celuilalt - pe care nu-1 judecă, ci-1 înţelege -, cu o deplină deschidere faţa de omul primit de îndată ca un frate aflat în suferinţă, însoţită de o sinceră compătimire, duce la stabilirea, în duh de iubire, a unei legături profunde şi foarte strânse şi realizează de la bun început o atmosferă de încredere, fără de care tămăduirea aşteptată si care se lucrează prin Sfânta Taină nu se poate produce. Această atitudine înlesneşte o comunicare sufletească de mare intensitate, care-1 face pe om să nu aibă teamă ori reţinere în a-si deschide sufletul cu totul, putând să primească astfel îngrijirile potrivite stării în care se află.”7

J.C. Larchet, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, pg.81 Mitropolit Hieratehos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2001, pg.123 5 Ibidem, pg. 72 6 Ibidem, pg. 146-147 7 J.C. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, București, 2001, pg.266 3 4

Examinând învăţătura şi practica referitoare la Taina Mărturisirii, se poate observa cu uşurinţă caracterul lor terapeutic. Sfinţii Părinţi şi întreaga Tradiţie a Bisericii, textele slujbelor şi textele liturgice vorbesc în termeni medicali despre această Taină, despre efectele ei, ca şi despre rolul preotului. „De vreme ce ai venit la doctor, ia seama să nu te întorci nevindecat", îi spune duhovnicul penitentului în rugăciunea începătoare. Mărturisirea si penitenţa au fost interpretate în primul rând ca forme de vindecare duhovnicească. Căci însuşi păcatul, în antropologia creştină răsăriteană, este mai întâi de toate o boală. La mijlocul veacului al III-lea, despre păcătos şi despre păcat se vorbea ca despre bolnav şi despre boală. Sfântul loan Gură de Aur îi sfătuieşte: „Intraţi în biserică şi mărturisiţi-vă acolo păcatele voastre, căindu-vă pentru ele; căci acolo veţi afla doctorul care vă vindecă, iar nu un judecător care să vă osândească; acolo nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertarea păcatelor".8 Bolile trupești privesc omul în întregime și implică profund viața lui spirituală. Părinții din vechime nu numai că au înfruntat ei înșiși astfel de greutăți în chip profund și crucial, dar sau străduit să le cerceteze cu minuțiozitate pentru a le înțelege mecanismul. Părinții au elaboarat o adevărată terapeutică duhovnicească pentru a-l ajuta pe om să se regăsească pe sine prin regăsirea lui Dumnezeu.9 Rolul duhovnicului este esențial în lucrarea de restabilire a adevăratei legături de viață și în restaurarea noastră ontologică, în fundamentele vieții noastre creștine. „Arta duhovnicească” despre care vorbește Sfântul Ioan Casian, „este cea mai grea dintre toate meșteșugurile” și de aceea are nevoie de învățător, pentru că este „ascunsă și nevăzută și numai de inima curată poate fi văzută. Neizbutirea în această artă nu aduce numai paguba vremelnică, ci și moartea veșnică a sufletului”.10 Mărturisindu-şi bolile sufleteşti, omul le scoate afară din sufletul său, le priveşte ca străine de el şi se leapădă de ele; rupe legăturile prin care era ţinut de ele, îndepărtat de sine. Ele încetează de a-i mai popula lumea lăuntrică şi de a vieţui pe seama sufletului său, devenindu-i din acel moment străine. Prin aceasta, viclenia diavolilor este descoperită; ei nu-şi mai pot vedea de lucrarea lor nevăzută; împărăţia întunericului peste care stăpânesc este dintr-o dată luminată, şi puterea lor slăbeşte, pentru că le-au fost descoperite cursele. Ei sunt scoşi afară din suflet o dată cu păcatul care-i hrănea.11

8

Ibidem, pg.262-263 Idem, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții...pg. 11 10 Sf. Ioan Casian, Cuvânt despre Sfinții Părinți din Skkit, în Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, pg. 176 11 J.C. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale...pg.265 9

Prin iertarea păcatelor, creştinul este împăcat şi unit cu Biserica cea sfântă a lui Hristos. Păcatul îl despărţise de trupul lui Hristos, îl lipsise de revărsarea harului şi de comuniunea cu sfinţii, de comunitatea bisericească. Sfânta Taină a Mărturisirii desfiinţează această separare patologică de Dumnezeu şi de fraţii în Hristos, scoţându-1 pe creştin din însingurarea aducătoare de moarte. Acesta revine astfel la deplina împărtăşire din taina sfântului altar si din „taina fratelui", întorcându-se la starea de fiu al lui Dumnezeu. Reîntors la izvorul harului, de care se îndepărtase prin păcat, omul îşi poate urma în Duhul Sfânt creşterea teantropică, până la starea bărbatului desăvârşit în Hristos, Cel ce este arhetip al firii noastre, pildă şi pricinuitor al sănătăţii si sfinţeniei omului.”12 Însă, până a ajunge la această stare, omul, și mai ales cel suferind, are nevoie de alții care să îi îndrume, de un terapeut, așa cum a fost Legea pentru evrei(cf. Gal 3,24). Terapeutul suprem este, desigur, Hristos, dar El a lăsat această putere de a vindeca urmașilor Săi, ierarhiei bisericești, puterea vindecării fiind un mare dar pe care Dumnezeu îl dă oamenilor. Vindecarea are ca scop conducerea omului la Dumnezeu și să îl facă să trăiască fericita stare a îndumnezeirii. Trebuie pentru această lucrare mintea să fi fost iluminată, cuvântul puternic, iar auzul bun receptor. Pentru vindecarea bolilor trupești nu este necesară sănătatea medicului, dar pentru vindecarea bolilor sufletești este necesară, mai ales că se are în vedere îndumnezeirea suferindului.13 „Preotul, dat fiind că slujește și că se găsește în râdul terapeuților, trebuie să devină mai întâi jertfa lui Dumnezeu, să se înfățișeze pe el însuși „jertfă vie și sfântă” să slujească sfinte lucrări cu mâinile lui, să vadă cu ochii lui cu chibzuială averea, să dobândească și să trăiască educația lui Dumnezeu, toate simțurile să fie oferite lui Dumnezeu și să devină organe ale lui Dumnezeu...să ardă inima lui de sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu...să aibă mintea lui Hristos, să vadă frumusețea lui Dumnezeu, să fie templu însuflețit a lui Dumnezeu Celui Viu...”14 Puțini preoți cunosc modalitatea de a vindeca oamenii, de aceea din ce în ce mai mulți creștini, pentru că sunt scandalizați de această inexistentă educație terapeutică, se îmbulzesc la psihiatri și umplu cabinetele de psihiatrie, uitând că, de fapt, vindecarea se referă la îndumnzeire, că nu este vorba despre simple povețe la nivel omenesc, ci despre o cale de îndrumare către mântuire.15

12

Ibidem, pg.270 Cf. Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2001, pg. 287 14 Ibidem, pg. 289 15 Ibidem, pg. 291 13

Așadar, preotul este în principal terapeutul poporului lui Dumnezeu, vindecarea oferinduo prin viața liturgică și ascetică. Biserica este un spital, și precum în spital au ca principală grijă vindecarea și nu atât dezlegarea problemelor siciale, politice sau familiale, tot astfel și Biserica este un spital în care principala lucrare a preotului este vindecarea bolilor, adică însuflețirea minții moarte. Toate celelalte cerințe (sociale, familiale, materiale economice) vor fi depășite dinlăuntrul tămăduirii și vindecării minții noastre. Aceasta este principala și fundamentala lucrare a preotului în raport cu pacienții.16

16

Ibidem, pg. 299

Bibliografie

1. Sf. Ioan Casian, Cuvânt despre Sfinții Părinți din Skkit, în Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas 2. Teoctist Patriarhul, Preoția creștină, în M.O., 1973, nr. 9-10 3. Mitropolit Hieratehos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2001 4. Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2001 5. J.C. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, București, 2001 6. J. C. Larchet, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, Ed. Sophia, București, 2001