Curs I

Curs I.

I.1. Noţiunea mediului intern

- Organsimele unicelulare - se aflau în legătură directă cu mediul în care s-au format, dar şi-au format şi un mediu intern al acestora; - Organismele pluricelulare - era necesar formarea unui sistem circulator, mai apoi a unui sistem sanguin propriu, care a asigurat compoziţia chimică constantă a celulelor, ţesuturilor şi a organelor, totodată şi legătura organismelor cu mediul lor extern.

Noţiunea de mediu intern introdus de către: Claude Bernard, medic şi fiziolog francez (sec. al XIX-lea); El a descoperit că celulele organismului se află într-un mediu intern cu compoziţie relativ constantă, iar reglarea acestuia este asigurată de diverse mecanisme (homeostazie – Walter Cannon – 1932); Acest mediu care asigură condiţii de viaţă celulelor se numeşte lichid extracelular; Elementul mobil al lichidului extracelular este sângele.

Funcţiile sângelui: • de relaţii - între diverse celule, ţesuturi şi organe, între organism şi mediul extern; • de transport - substanţe nutritive, oxigen, dioxid de carbon, produşi intermediari şi finali ai metabolismului etc; • de comunicare - între diverse structuri ale organsimului, spre ex. transportul hormonilor de la locul lor de sinteză către celulele-, ţesuturile- şi organele-ţintă.

Celulele, respectiv ţesuturile sunt în legătură directă între ele, dar şi cu mediul interstiţial; Faza lichidă în acest mediu este lichidul interstiţial, mediul direct al celulelor, prin care celulele se află în legătură difuzională permanentă unele cu altele, iar lichidul interstiţial se află în legătură difuzională cu cealaltă componentă a lichidului extracelular, şi anume cu plasma care circulă în vasele sanguine.

Rinichi Plamani Piele

I.2. Apa şi compartimentele lichidiene ale organismului Conţinutul de apă a organismului este rezultatul unei balanţe de apă echilibrate; Necesarul zilnic de apă al organismului este ~ 2,5 l/zi, care rezultă din următoarele surse: • băuturi; • conţinutul de apă a alimentelor solide; • apa rezultată în urma proceselor oxidative ale metabolismului. Pierderile de apă pot fi sub formă de: • urină; • aerul expirat şi apa pierdută prin transpiraţie; • apa din materiile fecale.

Conţinutul de apă al organismului: 46-75%, în funcţie de vârstă, sex şi individ (la nou-născut: 70-75%, la bărbatul tânăr: 64%, la femeie: 53%, la bătrâneţe: 53% la bărbaţi şi 46% la femei); Diferenţele rezultă din conţinutul diferit în grăsimi a organismului (majoritatea ţesuturilor conţin: 73% apă, ţesut adipos: 20%);

Totalul de apă a organismului (~ 60%): apa intracelulară reprezintă ~ 40%, cea extracelulară ~ 20%, din care 15% apa interstiţială, 4% apa intravasculară şi sub 1% apa transcelulară (lumenul intestinal, licvor).

I.3. Repartiţia ionilor sau compoziţia electrolitică a compartimentelor organismului • Compoziţia electrolitică a plasmei sanguine – conţine apă, în care se află dispersaţi molecule cu masă moleculară mare lipsite de sarcini electrice (proteine, glucoză etc), respectiv ioni cu masa moleculară mică; • Toate aceste molecule contribuie la realizarea concentraţiei osmotice a plasmei (osmolaritate), ceea ce reprezintă concentraţia tuturor particulelor active din punct de vedere osmotic şi se exprimă ȋn mEq/l sau Eq/l, respectiv ȋn osmoli/l sau mosmoli/l; • Rol principal îl au ionii cu sarcini pozitive (cationi) Na+, iar dintre cei cu sarcini negative (anioni) Cl- si HCO3-.

• Compoziţia electrolitică a lichidului interstiţial – nu diferă semnificativ de cea a plasmei sanguine; • Compoziţia electrolitică a lichidului intracelular – diferă semnificativ de cea a plasmei, dintre cationi K+ este cel dominant, iar dintre anioni ionii de fosfat, dar şi proteinele. Procentele acestor ioni variază în funcţie de tipul de celulă.

Extracelular (plasma, lichidul interstiţial) Na+ = 150 mEq/l K+ = 5 mEq/l Mg2+ = 2 mEq/l

Cl - = 110 mEq/l HCO3- = 27 mEq/l PO43- = 2 mEq/l Proteine = 17 mEq/l

Intracelular K+ = 150-160 mEq/l PO43- = 100 mEq/l Proteine = 65 mEq/l Mg2+ = 28 mEq/l Na+ = 10 mEq/l

I.4. Măsurarea compartimentelor lichidiene ale organismului Două metode de măsurare: metode directe şi indirecte. • determinarea conţinutului total de apă a organismului - se folosesc indicatori care injectaţi in patul vascular părăsesc reţeaua de vase sanguine şi pătrund în lichidul interstiţial, pe urmă în celule (ex: apă marcată cu deuteriu, tritiu, antipirină etc); • determinarea apei extracelulare - se folosesc indicatori care părăsesc reţeaua de vase sanguine, pătrund în lichidul interstiţial, dar nu şi în celule (zaharoză, insulină, tiosulfat, tiocianat etc); • determinarea apei intravasculare - se folosesc indicatori care injectaţi în vasele sanguine, nu părăsesc vasul şi nu intră în celulele sanguine (coloranţi, macromolecule, I131 etc); • determinarea apei intracelulare – nu se măsoară cu trasori, ci se măsoară indirect prin calcul matematic: H2O i.c .= H2O total – H2O extracelular