Rugaciunile Pentru Cei Bolnavi Mircea.docx

Universitatea Babeș-Bolyai Facultatea de Teologie Ortodoxă

RUGACIUNILE PENTRU CEI BOLNAVI

-lucrare de seminar-

Prof. îndrumător, Mircea Gelu Buta

Student, Pop Mircea - Dorin Anul IV T.P.

Cluj-Napoca 2011 1

Rugăciunile pentru cei bolnavi Se spune că rugăciunea e calea care deschide dialogul între om și Dumnezeu, prin ea ne atașăm de Dumnezeu și ne unim cu El. O astfel de legătură se creează, desigur, şi prin primirea Sfintelor Taine, si mai ales prin Botez, Mirungere şi Euharistie, care, prin plinătatea harului, îi redau omului strălucirea dintâi a chipului lui Dumnezeu din el şi restatornicesc asemănarea cu El. Creştinul urmează să facă lucrător harul primit, să sporească în el şi prin el. Iar pentru aceasta, rugăciunea este absolut necesară, iar rolul ei, esenţial. Prin rugăciune, omul intră în legătură personală cu Dumnezeu, aflat în el prin harul Său, se predă lucrării mântuitoare a harului şi se face de bunăvoie şi întru cunoştinţă împreună-lucrător cu acesta la mântuirea şi în-dumnezeirea sa în Hristos prin Sfântul Duh. Apropiindu-se astfel de Dumnezeu, ţinta sa este acum să sporească în apropierea de El, nu pentru că Dumnezeu ar fi departe, ci pentru că omul rămâne departe şi în afara Celui care-i este mai lăuntric decât toate cele dinlăuntrul lui. Dumnezeu îşi revarsă neîncetat harul Său asupra oamenilor, dar nu sileşte pe om să-1 primească. Respectând libertatea omului, El aşteaptă, în marea Lui milostivire, ca acesta să i-1 ceară. Rugăciunea este cea prin care, în chip liber si întru cunoştinţă, omul cere harul lui Dumnezeu; şi cerându-1, Dumnezeu îndată îi ascultă rugăciunea. Auzim cum Hristos însuşi şi Apostolii Săi spun: „Cereţi şi vi se va da... oricine cere ia" (Mt. 7, 7-8). „Toate câte veti cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi" (Mt. 21,22). „Cereţi şi vi se va da... că oricine cere ia" (Luca 11, 9-10). „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, Eu voi face" (In 14, 14). Orice cerem, primim de la El" (l In 3, 22). Hristos ne spune că harul şi darul lui sunt deja prezente în noi: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi prirnlţ, şi le veţi avea" (Mc. 11, 24). Dacă omul nu şi-a însuşit harul prezent în el, aceasta se întâmplă pentru că nu s-a întors prin rugăciune spre Cel care i 1-a dăruit şi Care este El însuşi prezent în acest har şi ni Se dă prin el: „Nu aveţi, pentru că nu cereri" (Iac. 4, 2).1 Biserica este cea care prin rugăciunile sale mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru cei aflați în suferință, având la dispoziția sacerdoților foarte multe rugăciuni, cu care, împreună cu poporul, mijlocesc pentru un frate aflat la nevoie. Rugăciunea liturgică este cea care ne învață să ne rugăm dincolo de interesele proprii și de cei prezenți, ea ne învață să ne rugăm pentru cei absenți, pentru cei departe, pentru toată lumea. 1

J.C. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, București, 2001, pg. 302-303 2

Rugăciunile liturgice se îndreaptă nu numai către persoanele Sfintei Treimi, ci și către Fecioara Maria, către toți sfinții Bisericii, ca mijlocitori ai rugăciunilor credincioșilor către Dumnezeu, căci s-au învrednicit în fața Lui de haruri deosebite, de trecere și cinste. Multe din textele rugăciunii liturgice sunt luate din Sfânta Scriptură, uneori identic, alteori numai ca idei sau referiri la textele biblice.2 Rugăciunea liturgică este cea mai înaltă expresie a rugăciunii de mijlocire sau cerere, este mijlocul prin care Îl înduplecăm pe Dumnezeu în favoarea noastră, rugăciunile noastre unite fiind cu ale preotului liturghisitor căpătând în Liturghie o putere deosebită pentru îndeplinirea cererilor noastre, urmând astfel Apostolului Pavel, care ne spune:„ Să ne apropiem deci cu încredere de tronul harului, pentru ca milă să primim şi har să aflăm spre ajutor la vreme potrivită.” (Evrei 4,16).3 Rugăciunile de cerere pentru cei bolnavi, în cadrul Sfintei Liturghii, le întâlnim la începutul ei (ectenia mare) și după citirea Sfintei Evanghelii. Zice Sf. Nicolae Cabasila: „După ce s-a citit sfânta Evanghelie, diaconul îndeamna mulțimea să se roage, iar în altar preotul se roaga si el, în taina, ca rugaciunile credinciosilor sa fie primite de Dumnezeu; apoi, slavind cu glas mare pe Dumnezeu, îi ia si pe ei partasi la slavire. Dar care e rugaciunea obsteasca cea mai potrivita, îndata dupa Evanghelie? – E rugaciunea pentru cei ce pazesc cuvântul Evangheliei, pentru cei ce imită iubirea de oameni a lui Hristos, Cel simbolizat prin Evanghelie. Si care sunt acestia? – Pastorii Bisericii si capeteniile popoarelor, adica cei ce chivernisesc treburile obstesti. Caci daca acestia îsi tin fagaduiala, propovaduind bine si pazind cele scrise în Evanghelie, împlinesc si lipsa lui Hristos, dupa cum zice Sfântul Apostol Pavel126, pascând turma Lui, dupa învatatura data de El. În rândul acestora sunt trecuti apoi, ca vrednici sa fie pomeniti în rugaciunile obstei, si ctitorii, îngrijitorii sfintelor lacasuri, învatatorii virtutii si toti cei ce, în vreun fel oarecare, fac bine obstei bisericesti si celor sfinte.”4 Deseori în rugăciunile rostite de preoți în biserică auzim expresia Doctorul sufletelelor și al trupurilor. Prin ea omul I se adresează lui Hristos-Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, pentru a primi de la El vindecarea de toată răutatea. Numai Dumnezeu singur este ajutorul şi sprijinitorul său.5 „Doctorul sufletelor și al trupurilor, cu umilință și cu zdrobire de inimă cădem către Tine și 2

Cf. Pr. Ene Braniște, Liturgica generală, Ed. Partener, Galați, 2008, 441-442

3

Ibidem, pg. 455

4

Sf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, pg.33

5

J.C. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, București, 2001, pg. 304 3

suspinând, strigăm Ție: vindecă durerea, tămăduiește patimile sufletului și ale trupului robului Tău (N), și, ca un bun, iartă-i lui toată greșeale cea de voie și cea fără de voie și drgrab îl ridică-l din patul durerii, rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește.”6 Cu adevărat Hristos a fost cel mai mare Doctor, iar în continuare El își continuă această slujire prin sfințiții sacerdoți, pentru că „ prin „rugăciune, Doctorul sufletelor curăţeşte mintea", sufletul şi trupul omului, prin ea se ajunge la cunoaşterea duhovnicească. Tămă-duindu-1 de patimi, Dumnezeiescul Doctor îl scoate pe om din întunericul care-1 împiedica să cunoască aşa cum se cuvine toate cele ce sunt şi-1 făcea să rătăcească, amăgindu-1 prin tot felul de închipuiri şi năluciri, lipsindu-1 de cunoaşterea singurului lucru de trebuinţă pentru el. Curăţit de patimi, omul primeşte lumina Duhului Sfânt.334 Tot ceea ce mai înainte era de neînţeles pentru el devine cu totul limpede. În rugăciune omul dobândeşte cea mai înaltă formă de cunoaştere a lui Dumnezeu de care poate să aibă parte: cea pe care însuşi Dumnezeu binevoieşte s-o dăruiască prin harul Duhului Său cel Sfânt.7 Sf. Ioan Gură de Aur ne spune: „Nu căutaţi sprijin la oameni, nu priviţi spre cei care vă dau numai un ajutor trecător; părăsind aceasta, alergaţi cu mintea la Doctorul sufletelor. Singurul care poate să vă lecuiască rănile inimii este Cel care a creat toate făpturile si cunoaşte toate faptele noastre. Ajunge să strigăm din adâncul inimii spre El şi înaintea Lui să vărsăm lacrimile noastre”

.

Ca răspuns la rugăciunea sa, omul primeşte de la Hristos leacurile potrivit

stării sale şi izbăvirea de boală. De aceea nu este de mirare că Sfinţii Părinţi socotesc rugăciunea ca un leac deosebit de puternic si folositor.8 Rugăciunea lui Iisus9 ocupă un loc cu totul special în spiritualitatea ortodoxă, fiind considerată forma cea mai desăvârşită de rugăciune, care adună în ea virtuţile tuturor celorlalte. Această rugăciune desăvârşită este legată esenţial de contemplare. Rugăciunea aceasta, socotită culmea vieţii duhovniceşti, este totodată şi temelie a ei, fiind unul dintre mijloacele principale prin care omul, prin harul lui Dumnezeu, se curăţeşte de păcatele sale, se vindecă de patimi şi dobândeşte mulţimea virtuţilor. 6

***Liturghier, Adunări de cereri pentru cei bolnavi, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1980, pg. 366

7

J.C. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale..., pg. 314-315

8

Ibidem, pg. 305

9

„Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă !” 4

Această rugăciune îşi are originea într-o veche practică de la începuturile monahismului (unii Sfinţi Părinţi îi atribuie chiar o origine apostolică), constând în rostirea neîncetată în gând a unei formule scurte de rugăciune, care, dată fiind scurtimea ei, înlesneşte rostirea necurmată a rugăciunii şi reculegerea necesară pentru ca rugăciunea să fie curată.10 Datorită faptului că este o rugăciune scurtă, omul are datoria de a îndeplini cuvântul Apostolului Pavel „rugaţi-vă ne'ncetat” (1 Tes. 5, 17), neavând voie să se eschiveze sub nici o formă de a nu o rosti, și ea poate fi spusă oriunde și oricând, indiferent de starea de sănătate a bolnavului. Sfânta Liturghie este un cadru și un mod de relizare a unei manifestări taumaturgice, este locul de unire și sintetizare a iubirii veșnice revelate în Scripturi și locul în care se realizează unitatea ontologică a umanității, unitate realizată obiectiv de Hristos și subiectiv prin participarea noastră la euharistie. În ceea ce îl privește pe slujitorul de caritate este foarte important să-i încredințeze pe cei din patul suferinței atotcunoașterii lui Dumnezeu spre tămăduire, cerându-i-se o liturghisire continuă. Liturghia cuvântului în cazul slujirii în spitale este cea mai extinsă formă de slujire. Dacă medicul face un control în fiecare zi, preotul ar trebui să-i urmeze sau chiar să facă parte din echipa medicului. În cadrul acestei vizite zilnice se poate realiza dialogul cu pacientul, dialog menit să-l scoată din starea de criză a credinței. Această structură este de tip catehetic și are menirea de a reașeza credința pacientului și de a-l determina să relege dialogul personal cu Dumnezeu. Anaforaua liturgică este o etapă la care mulți dintre pacienți nu pot fi prezenți, dar prin părticica de la Proscomidie devin un element activ al trupului mistic și euharistic al lui Hristos. Epicleza face părtași pe toși cei aflați în suferință revărsării Duhului Sfânt, iar Duhul suflă și lucrează unde voiește. Euharistia este începutul manifestării taumaturgice a omului în creație. Împărtășirea cu Hristos euharistic nu este doar spre ștergerea păcatelor (fapt realizat în Taina Pocăinței), ea este afierosirea noastră viețuirii și lucrării lui Hristos și de aceea unul dintre roadele imediate este și cel al vindecării.11

10

J.C. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale..., pg. 318

11

Pr. Ioan Chirilă, Dimensiunea taumaturgică a slujirii liturgice, în Medicii și Biserica, vol. 1, Ed.Renașterea, Cluj-

Napoca, 2003, pg. 77-79 5

De aceea creștinul are obligația de a se ruga lui Dumnezeu pentru a dobândi nu numai propria sa tămăduire, ci și pe a fraților săi bolnavi, căci „Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinstire celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă cu el; şi dacă un mădular este slăvit, toate mădularele se bucură cu el.Iar voi sunteţi trupul lui Hristos, şi mădulare fiecare în parte”( 1 Cor. 12, 24-27). Prin această unire a mădularelor, lui Dumnezeu nu i se adresează doar cel aflat în suferință, ci toți oamenii, în virtutea comuniunii sfinților, care se realizează în Biserică. Această rugăciune comunitară posedă o mare putere, pentru că este a întregului trup, trupul lui Hristos, în care Duhul Sfânt împărtășește harul care vine de la Dumnezeu Tatăl. Rugăciunea comunitară reprezintă, astfel, arta unificării prin comuniune a întregii ființe în timp și spațiu, după asemănarea Ființei supreme și Veșnice revelate ca iubire a Sfintei Treimi. De aceea avem mare nevoie de rugăciunea altora, care, ca mijlocitori sunt „ tot atâți îngeri pentru noi”,12 așa cum ne spune părintele Dumitru Stăniloae, iar în alt loc spune că „rugăciunea pentru celălalt trebuie făcută in aşa fel ca să poti să simţi durerea lui ca pe propria ta durere. Prin aceasta te înfăţişezi lui Dumnezeu purtandu-l pe celălalt în tine şi poţi să te apropii de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea fata de celălalt care merge pană la însuşirea durerii lui de către tine, căci dacă Dumnezeu este iubire, el nu poate fi trăit decât în starea ta de iubire faţă de celălalt.”13 „Fără îndoială, cei ce știu să să se roage pentru alții sunt doctorii necunoscuți și vindecători ce nu-și cunosc încă virtuțile. Pretutindeni, de-a lungul și de-a latul lumii, prin mânăstiri, în sate sau orașe, în case bogate sau cocioabe, mijlocul mulțimii sau în pustietate, aceste ființe care se roagă cu adevărat, acești doctori necunoscuți, sunt și cele care vindecă. Asistându-l pe omul bolnav cu gândul la Dumnezeu, spiritualitatea se îmbogățește, se înnobilează, pentru că în acele momente reușești să-ți limpezești filozofia vieții și să-ți fortifici credința. Iată, câtă dreptate avea profesorul Iuliu Hațieganu când spunea că „medicina este știință

12

Buta Mircea Gelu, Iulia Alexandra Buta, Bioetica între mărturisire și secularizare, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca,

2008, pg. 148 13

Pr. Dumitru Staniloae, Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant, Editura Deisis, Sibiu, 1995, pg. 76

6

și conștiiță”, iar dacă această conștiință reprezintă și trebuie să însemne credință, avem de-a face poate cu cea mai frumoasă definiție care s-a dat vreodată medicinii”.14

14

Buta Mircea Gelu, Iulia Alexandra Buta, op. cit., pg. 149 7

BIBLIOGRAFIE

1. ***Liturghier, Adunări de cereri pentru cei bolnavi, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1980 2. Ene Braniște, Liturgica generală, Ed. Partener, Galați, 2008 3. Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, București, 2001 4. Sf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989 5. Pr. Dumitru Staniloae, Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant, Editura Deisis, Sibiu, 1995 6. Pr. Ioan Chirilă, Dimensiunea taumaturgică a slujirii liturgice, în Medicii și Biserica, vol. 1, Ed.Renașterea, Cluj-Napoca, 2003 7. Buta Mircea Gelu, Iulia Alexandra Buta, Bioetica între mărturisire și secularizare, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2008

8