Vreau Bilet - Numarul 01

VREAU BILET Revistă de cultura spectacolului

Nr. 1 ● Octombrie 2006

se distribuie gratuit

.ro

oferta pe care nu o poţi refuza

... din dorul nebun al vremurilor trecute, refrene nedrept uitate ale Bucureştiului interbelic

„Calvarul unei inime pribegi” www.VREAU BILET.ro





www.VREAU BILET.ro

VREAU BILET

.ro

Director editorial: Miron Manega -----------------------------------------------------------Redactor-şef: Dana Andronie -----------------------------------------------------------Editorialişti: Tudor Gheorghe, Ion Caramitru, Mircea Diaconu, Ivona Hristescu, Ioana Bogdan, Dana Doria, Brânduşa Novac, Radu Fornea, Gheorghe Naghi, Lexa Axinte, Alexandra Orban -----------------------------------------------------------Art director: Florin C. Vasile -----------------------------------------------------------DTP: Kontraart -----------------------------------------------------------Editor: S.C. Vreau bilet S.R.L -----------------------------------------------------------Director general: Pepino Popescu -----------------------------------------------------------Director marketing: Alexandru Valerian Popescu -----------------------------------------------------------Director strategie: Daniela Elena Popescu -----------------------------------------------------------PR Manager: Ionuţ Pavel -----------------------------------------------------------Adresa: Str.Traian nr. 206, Sector 3, Bucureşti, Tel/Fax: 021-643-5820 web: www.vreaubilet.ro e-mail: [email protected] www.VREAU BILET.ro

Cuvântul editorialistului

Gâlceava publicului cu targetul Pepino Popescu Tarabele sunt pline de ziare şi reviste. Orice demers de a inventa ceva nou în acest domeniu riscă să împărtăşească soarta acului în carul cu fân. Şi totuşi... „Vreau bilet.ro” încearcă să contrazică evidenţa de a nu avea nici o şansă. Pentru că această evidenţă este, de fapt, aparentă. Nici spectacolele adevărate n-au murit, nici artiştii, nici spectatorii lor. Invazia derizoriului, agresivă şi copleşitoare, e mai mult zgomotoasă decât puternică. Televiziunile, presa scrisă, radioul, s-au lăsat intimidate şi s-au conformat „trendului”. Vrei să promovezi un artist care, simţi tu, ar avea ceva de spus? „Nu e pe target!” - ţi se răspunde. Sau, şi mai grav, vrei să duci într-o emisiune Tv un mare artist, Olga Tudorache, sau Victor Rebengiuc, să vorbească despre lucrurile care l-au consacrat. Nu poţi, pentru că nu poartă fustiţă, n-are silicoane, nu propune nici o reţetă de slăbit şi, mai ales, N-ARE TARGET. Din această enervare s-a născut ideea publicaţiei „Vreau bilet.ro”. O revistă de cultura spectacolului. O revistă pentru cei care au public, dar n-au target. Înţelegeţi paradoxul? Target înseamnă public ţintă. Cum poate cineva să aibă public şi să n-aibă target? Şi totuşi, Tudor Gheorghe este un artist fără target. Şi dacă nu credeţi, întrebaţi televiziunile care l-au ignorat, radiourile care nu l-au promovat, ziarele care nu i-au făcut loc în paginile lor. A trebuit să se descurce singur fără toate acestea (şi fără „target”, bineînţeles), doar cu publicul său plătitor, care i-a umplut sala (Sala Palatului!) şapte zile la rând. Oare vedetele cu target (alea care apar mereu la televizor) or avea public? Nu ştim. Şi nici ele nu ştiu, pentru că n-au încercat. Nu s-au confruntat niciodată cu spectatorul care are o nevoie culturală reală, pentru care e dispus să plătească biletul de intrare. Nu. Ele doar apar la televizor, că aşa-i trendul. Pe scurt: biletul de intrare este testul valorii şi vama care dă demnitate artistului. Pentru că e singura vamă benevolă. De aceea am creat această revistă, de aceea se numeşte aşa. Tot ce vom promova în paginile ei este garanţia unui spectacol de calitate.



Viaţa neromanţată A

a afişului

tunci când a fost creat, afişul publicitar (posterul) a fost conceput ca un instrument al comunicării, în scopul declarat al vânzării unui produs sau a unei idei. Începutul artei afişului, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, a fost marcat, la sfârşitul secolului XVIII, de ideea lui Alloys Senefelder de a-şi ilustra singur propriile piese de teatru, printr-o tehnică numită litografie. Genul a căpătat prestigiu de operă plastică în 1891, când Tolouse Lautrec a făcut celebrele afişe pentru Moulin Rouge. Primul afiş de teatru a apărut în Ţările Române pe la 1790, un exemplar aflându-se la Muzeul Brukenthal din Sibiu... Dar, despre istoria afişului ar fi multe de spus, mult prea multe pentru spaţiul acestei rubrici. Aşa că am optat pentru un text memorabil al lui Miron Radu Paraschivescu, apărut în 1935 în revista “Magazinul”, care vorbeşte despre rolul afişului în viaţa noastră, fără să ne “bombardeze cu date şi cifre. Textul se numeşte “Viaţa neromanţată a afişului” şi îl publicăm ca atare. Intertitlurile textului aparţin redacţiei. Viaţa afişului e viaţa vieţii „Să prezint afişul. Îl cunoaşteţi, desigur, cu toţii. Treceţi pe lângă el şi - poate- l-aţi citit. Poa­ te, fiindcă sunt mulţi cei cari nu citesc afişul; cari se desinteresează de el, cari-l ignorează, socotindu-l cel mult un paravan decorativ pentru gardurile



prea urâte. Totuşi, afişul e foarte important. E cel mai răspândit, mai informativ şi mai viu ziar. Este mai mult decât orice alt vehicol al civilizaţiei. Ca să auzi radio, trebuie să fi cumpărat în prealabil un aparat(măcar cu galenă), să fi plătit diverse taxe, sau - cel puţin- să fi intrat într’un local care posedă un difuzor. Afişul nu cere atâtea sacrificii; nici eforturi. El e pretutindeni, ca un câine însoţitor, ca o avangardă a civilizaţiei. Pe şoseaua dintre Cluj şi Târgul-Mureş am văzut prinsă ‘n doui stâlpi, pe un câmp cu desăvârşire pustiu, o reclamă pe tablă, pentru pneuri. Într’un ţinut unde nu se ridica nicio aşezare omenească, pătrunsese – luminos şi colorat – afişul. Un mesager. Al civilizaţiei; al evenimentului. El însuşi e un eveniment. Dar pentru ca să-l scoţi ca atare, ca să-l înţelegi şi să-i valorifici aceste calităţi, - e nevoie să cunoşti afişul, să-i ştii viaţa, rostul, moartea. Dacă am să scriu vreodată un roman, acesta va fi ro-

manul afişului. Fiindcă el singur (afişul), cunoaşte şi cuprinde toată viaţa. Pe care ţi-o prezintă apoi, dumitale, trecător, întinsă pe-o tavă verticală. Viaţa afişului e viaţa vieţii. Cu toate mizeriile, luptele şi splendorile ei. Cu toate inegalităţile, absurdităţile şi frumuseţile vieţii adevărate”. Agentul cel mai iscusit „Tot ce se scrie, tot ce s-a scris, e doar literatură. Cel mai bun roman, cea mai bună nuvelă, cel mai frumos poem, nu sunt toate la un loc decât literatură. Numai afişul e viaţă. (Poa­ te de aceea, marele poet Mayakowsky scria poeme-afiş, pe cari le lipia pe stradă). El singur, deşi e scris, nu conţine literatură, nu coboară, nu reduce, nu stilizează viaţa. Ci dimpotrivă- îi dă un avânt proaspăt, o pune să strige prin dreptunghiuri de hârtie colorată. Viaţa s’a născut din biologie şi s’a desvoltat prin economie. Afişul a secondat viaţa, - s’a născut din economie. Din necesitatea acestei economii de-a se face cunoscută, de-a se anunţa, de-a concura o alta. V’aţi gândit vreodată, când aţi trecut pe lângă ziduri, când aţi citit un afiş, - ce înseamnă el pentru ramura economică pe care o anunţă? Fie că era un afiş pentru spectacole, pentru încălţăminte sau pentru loterie. Dacă poate fi comparat cu cineva, afişul e un om de afaceri, omul de încredere, sine-qua-non, agentul cel mai iscusit, funcţionarul şi reprezentantul cel mai de www.VREAU BILET.ro

preţ al unei întreprinderi. Şi totuşi, cel mai modest, cel mai puţin costisitor”. Concurenţa afişelor „E drept, în ultimul timp, când toţi conducătorii marilor întreprinderi şi-au dat seama de covârşitoarea importanţă a afişului, i-au acordat o atenţie deosebită şi o rubrică destul de însemnată în registrul de cheltuieli. Fiindcă oricât de universal, oricât de fără greş ar fi, afişul nu atrage dacă nu întruneşte anumite condiţiuni tehnice: culoare, desen, text. Apoi, mai intervine şi concurenţa din partea altui afiş: îl face ilizibil, îi scade importanţa pentru simplul motiv că e mai arătos, mai colorat decât el. Dar nu contează întotdeauna mărimea. Capitolul cel mai interesant, cel mai arzător, cel mai captivant, din viaţa de o zi sau două a afişului este întrecerea, concurenţa. La fel ca între două automobile, ca între doi cai de curse, - ca între cele două întreprinderi reprezentate prin afiş. Or, într’o asemenea întrecere, nu câştigă cel care e

mai mare; sau nu câştigă întotdeauna. De altfel, afişul n’are atât menirea de a convinge, cât de atrage, de-a aduce la cunoştinţă. Mai ales pe marile placate unde se întind (sau se înghesue) zeci de afişe, - cel care câştigă e cel care a vorbit mai întâi; care a atras atenţia cel dintâi. Chiar dacă n’avea de spus mai mult de un cuvânt”. David şi Goliath „Astfel am văzut, în preajma alegerilor de luna trecută, afişate sute de manifeste. Dintre toate se impunea unul reprezentând capul unui personagiu marcant (pe care nu-l numim, fiindcă nu facem aici politică). Era un afiş impozant, cu o gravură mare, atractivă, artistic executată. Ei bine, afişul acesta pe care-l cunoaşteţi cu toţii, desigur, a fost doborât de unul mic, un pipernicit, un fleac. Să fi tot avut vreo 10 centimetri pătraţi; era lipit peste afişul cel mare, de un metru pătrat. Nu conţinea decât un singur cuvânt: NERONE. Dar era decisiv. Atractiv şi amuzant, pe fruntea personagiului, trona gândacul ăsta, care-l desfiinţa, prin ingeniozitatea şi promptitudinea lui. Tot afişul cel mare devenea ratat, printr’un petic infim de hârtie, care conţinea un singur cuvânt: NERONE. Desigur, că e vorba aici de o insinuare, de o strategie. Ceva de David şi Goliath. Nu interesează dacă a convins sau nu, - dar interesează care din cele două afişe (dacă se poate numi afiş un timbru) a atras atenţia trecătorului. Şi acesta a fost cel mic, pătratul de hârtie, de 10 centimetri”. Cine, de cine depinde? „Ca să-şi poată îndeplini misiunea, ca să se afirme, afişul se luptă. Se luptă cu vecinele lui afişe, după cum se luptă cu indiferenţa trecătorului. Îşi impune o

www.VREAU BILET.ro

anumită culoare, un anumit titlu, - îşi caută o poziţie cât mai favorabilă pe placat. E desenat cât mai ingenios, ca să placă să spuie cât mai mult cu cât mai puţine cuvinte. Directorii marilor întreprinderi se ascund în dosul lui. Nu-i ştiţi, nu-i ghiciţi? Afişul depinde de ei, - dar odată lansat, nu puţin depind ei de dânsul. Am auzit de mai multe ori, oameni gravi, de afaceri spunând: <>. Şi aveau dreptate. Cel puţin jumătate din clienţi erau aduşi de afiş. Poate, fără el, întreprinderea ar fi murit. Aşa, graţie lui, a luat avânt, casa de bani s’a umplut, directorii – sclavii la discreţia afişului – au avut noui posibilităţi de afaceri, de câştig, de exploatare”. Noaptea, ca hoţii şi criminalii „Afişul e un exploatator; un factor de exploatare. D-voastră, care-l citiţi pe stradă, nu ştiţi ce ascunde’n dosul lui. Nu ştiţi câţi oameni muncesc, anonimi şi mizeri, ca să producă o gheată, un spectacol, un parfum pe care-l anunţă afişul! Afişul care e lipit de alţi oameni, tot aşa de exploataţi, de mizeri şi anonimi. Pentru public, afişul se naşte noaptea. Pentru directorii întreprinderilor, el se naşte la lumina zilei, din cele 12 ore de lucru. Odată produsele realizate, începe noaptea, lipirea afişelor. Noaptea, ca hoţii şi criminalii. Acest caracter de dubios şi întuneric nu e o simplă coincidenţă. Apariţia afişului, noaptea, la colţurile străzilor, ca asasinii, are ceva în comun cu apariţia mărfurilor pe cari el le anunţă. De aceea, când citeşti afişul, nu vă rezumaţi la ceea ce arată pe din afară. În dosul lui, veţi descoperi viaţa. Cu toate inegalităţile, mizeriile şI splendorile ei. Deaceea îmi place afişul. Şi vi-l prezint”. 

MARI FIGURI ALE SCENEI

15

La ani, Constantin I. Nottara juca roluri de bâtrâni Constantin I. Nottara s-a născut la 5 iunie 1859. Personalitate cu aură legendară a teatrului românesc, actor, director şi naş de scenă (Teatrul Nottara îi poartă şi în ziua de astăzi numele), C.I. Nottara a fost şi protagonistul primului film de ficţiune semnificativ pentru cinematograful românesc “Independenţa României” (1912). A absolvit Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti în 1879. S-a afirmat ca actor în piesele “Apus de soare”, “Vlaicu Vodă”, “Hagi Tudose”. A fost vreme de jumătate de secol nu numai actor şi director, ci şi profesor de actorie - la Conservatorul dramatic din Bucureşti avându-i ca studenţi, printre alţii, pe Tony Bulandra, Vasile Maximilian, Ion Manolescu, Maria Ventura, Maria Filotti. “Prin 1875, în vârstă de 15 ani, jucam, în mod sporadic, rolişoare mici de… bătrâni, în fosta sală Bossel. Intrai în conservator în 1876, iar după ce terminai studiile fui angajat de Societatea dramatică care 

Constantin Nottara

www.VREAU BILET.ro

se formase atunci la Teatrul Naţional. Acolo am debutat în Don Sanquez din <>. Pe timpul acela, teatrul era cu totul altfel ca astăzi. Nici scenă cu rost, nici decoruri, nici revalte cu electricitate, nici abundenţă financiară. Artiştii stagiari primeau imensa sumă de 60 lei lunar, din care li se mai cerea la reprezentaţii de gală să se îmbrace în frac, ghete de lac, mănuşi şi joben! De unde era să-şi procure băieţii acest echipament? Atunci începea goana după costume de ocazie şi seara aveau ţinuta impusă. Numai că nimeni

nu trebuia să se ocupe de variaţia elementelor constituitive ale acestor costume!”, mărturisea, în 1931, C.I. Nottara în ziarul “Mişcarea”. Constantin C. Nottara (1890-1951), fiul actorului, s-a dedicat muzicii. A studiat la Bucureşti, Berlin şi Paris. L-a avut ca profesor şi pe George Enescu. Nottara Jr a fondat primul cvartet românesc - Cvartetul Regina Maria. Meserii de bază: pianist, violonist, compozitor, critic muzical, profesor şi dirijor. Pe Bulevardul Dacia la numărul 105, din Bucureşti, îşi au domiciliu toate amin-

tirile familiei Nottara. Casa memorială evocă publicului vizitator viaţa şi opera marelui actor Constantin I. Nottara (1859-1935) şi aceea a fiului său, Constantin C. Nottara. Expoziţia cuprinde obiecte personale, diplome şi medalii, albume cu fotografii ale maestrului în diferite roluri, scrisori de la prieteni şi colegi, de la oameni de cultură cu care întreţinea corespondenţa, manuscrise, chipurile marilor actori ai vremii, afişe de teatru, portrete, daruri primite din partea admiratorilor, cărţi ce au aparţinut lui Matei Millo şi Mihail Pascally.

ARMATA NU-I FASOLE! „Restul e tăcere“ e povestea realizării primului lungmetraj românesc, „Independenţa României“, regizat de Grigore Brezeanu în 1912, avându-i în distribuţie pe Aristide Demetriade (în rolul regelui Carol I) şi pe Constantin Nottara (în rolul lui Osman Paşa). O pleiadă de mari actori ai Teatrului Naţional şi-au adus la vremea respectivă contribuţia la realizarea acestui film: Elvira Popescu, Aristita Roma-

da soldaţi. Eu cer 150 de oameni pentru trei zile şi mi se răspunde că nu mai sunt militari”, se plângea Nae Caranfil în presa cotidiană în urmă cu câteva luni. Regizorul Sergiu Nicolaescu, care a fost ajutat de Armată în realizarea superproducţiilor sale, crede că nimeni nu-i pune beţe-n roate lui Nae Caranfil. Ci pur şi simplu nu mai există efective.

Nae Caramfil nescu, Ion Brezeanu, Maria Filotti etc. Regizorul a folosit peste 80.000 de figuranţi, printre care se aflau şi veterani ai Războiului de Independenţă. Iar acum, la peste un secol distanţă de Grigore Brezianu, regizorul Nae Caranfil vrea să reconstituie “filmul” acestui film de legendă, dar se loveşte de refuzul Armatei de a-i pune la dispoziţie soldaţi pentru figuraţie. „Pentru ultimul film al lui Radu Muntean şi pentru «15» al lui Sergiu Nicolaescu s-au putut www.VREAU BILET.ro

Nici pe vremea comuniştilor nu era uşor să aduci soldaţi la filmări. “Pentru «Mihai Viteazul» mi s-a dat o divizie, asta înseamnă 5.000 de oameni, pe care i-am avut la dispoziţie timp de trei luni. Dar m-am programat cu trei ani înainte. Păi ce, credeţi că e aşa uşor: vine cineva, face o cerere şi, gata, i se dau trupe? Aici este vorba despre armata unei ţări, nu te duci la piaţă să cumperi fasole”, a fost răspunsul lui Sergiu Nicolaescu la “înţepăturile” rivalului său, Nae Caranfil. 



www.VREAU BILET.ro

DULCE PONTES - Cântecul Mării (Sala Palatului - 20 octombrie)

Cântecul, raţiunea de a trăi

D

ulce Pontes s-a născut în Montijo, Portugalia, în 1969. A început să cânte încă de la vârsta de 10 ani, deşi ambiţia sa era să devină dansatoare. La 16 ani a intrat ca solistă într-o formaţie de rock, Os Percapitas. La începutul anilor ’90, Dulce era abonată la o emisiune de divertisment, „O Regresso ao Passado”, unde cânta ever-green-uri. În 1991 a câştigat Festivalul Naţional de Cântec al Portugaliei, după care şi-a reprezentat ţara la Eurovision. Chiar dacă nu a ieşit învingătoare, concursul a fost rampa ei de lansare în Europa. Din acel moment cariera ei a prins aripi. Fiind patrioată, Dulce Pontes a promovat din prima clipă a afirmării muzica fado, considerată în acel moment “decedată”. Imediat a fost denumită succesoarea de drept a “sufletului fado-ului”, şi anume a solistei Amalia Rodrigues. Vocea “strălucitoare” îi permite portughezei să interpreteze cu succes rock, fado sau chiar o piesă cu inflexiuni africane. Cohello – un admirator total În 1992 lansează primul său abum, “Lusitana”. Cu cel de-al doilea, “Lágrimas” (1993), Dulce Pontes devine un star mondial. Concertele ei din Spania, Franţa, Belgia, Olanda, Germania, Italia, Statele Unite ale Americii, Japonia şi Brazilia dovedesc lumii că muzica portugheză merită să fie aşezată la loc de cinste în topurile mondiale. “Lagrimas” a fost unul dintre cele mai bine vândute albume din toate timpurile în Portugalia, iar melodia “A Cançáo do Mar” a ajuns şi la Hollywood, pe coloana sonoră a filmului “Primal Fear”, peliculă ce îl are în distribuţie pe Richard Gere. În 1995 a început colaborarea cu Enio Moricone, cu piesa “A Brisa do Coraçáo”, care i-a dat şi titlul www.VREAU BILET.ro

următorului album. Din 1998, Dulce Pontes este solista invitată la concertele marelui compozitor şi dirijor Enio Moricone. Maestrul spune că a compus melodii pentru Dulce care “să respecte amplitudinea ei vocală, păstrând totuşi specificul de fado... În felul acesta ea îşi păstrează personalitatea”. Printre admiratorii cântăreţei portugheze se numără şi Paulo Cohello, care spune despre muzica ei că “te face să simţi nevoia să o împărtăşeşti cu cei pe care îi iubeşti, dar şi cu restul de univers tăcut şi intens ce ne înconjoară”. Chiar dacă Dulce Pontes nu este singura artistă care a apărut goală pe coperta unui albm (“Primeiro Can-

to”, 1999), cu siguranţă ea se află printre puţinele artiste care nu s-au acoperit cu noroi de-a lungul ascensiunii sale profesionale. A reuşit această performanţă poate şi datorită faptului că a ştiut dintotdeauna ce misiune are: “Trăiesc pentru a cânta. Fiecare om este înzestrat cu un dar de la Dumnezeu. Când lumea se vindecă cu muzica mea, am impresia că vocea nu-mi mai aparţine”, declara Dulce Pontes într-un interviu. În 2004, colaborarea artistei cu Enio Moricone a fost încununată cu “Focus”, album care i-a adus Discul de Aur. În ultimii treisprezece ani, viaţa ei a însemnat o călătorie continuă, muncă fără răgaz, dar Dulce nu se plânge, ba din contra, crede că cele mai fericite şi intense momente sunt concertele sale, “este senzaţia de a avea un dar divin. O raţiune pentru a trăi.”



Mircea Diaconu:

Despre bilete, public, regizori, spectacole şi locatari

10

Câtă vreme teatrul românesc este finanţat de stat, biletul de teatru nu trebuie să se mai scumpească. Mai ales pentru spectatorul obişnuit, care nu este un om bogat. Pe de altă parte, niciodată în România valoarea biletului nu s-a oglindit şi nici nu se va oglindi în salarii. Putem să vindem un bilet cu 100 de dolari, salariile noastre

cum ne obişnuiserăm până la Revoluţie. Şi este doar vina noastră, a celor care facem parte din sistemul teatral.

tot de bugetari vor rămâne. Cu asta-basta! Publicul a avut o perioadă când n-a fost atât de prezent

Imediat după 1989, s-a întâmplat următorul lucru: entuziasmul era total şi în condiţiile acestea credeam că putem

face orice şi putem vorbi despre orice în teatru. Şi totuşi regizorii care contau nu voiau să lucreze. Aşteptau ca altcineva să înceapă treaba! De ce? Pentru că nu ştiau să înoate într‑o mare liberă. Ştiau să înoate doar în piscina aia amărâtă în care cineva schimba apa când şi cum voia… Ani de zile regizorii s-au bâlbâit. Lumea vine la teatru să primească ceea ce vrea ea, nu ce vrei tu neapărat să-i dai. Uşor-uşor, lucrurile au început acum să se aşeze. Noi, la Nottara, facem un teatru care emoţioneză şi culturalizează. De exemplu, montăm “Război şi pace”. Are un succes de nedescris. Iar “Castelul”, de Kafka, a fost cel mai bine vândut spectacol de la Nottara. Dumnezeule, publicul dă năvală la “Castel”, dar şi la “Titanic Vals”! E o minune! Sunt cinci ani de când jucăm “Titanic Vals”, cu sălile pline… De gospodărit ne gospo­ dărim bine, dar avem şi probleme! Probleme mari cu Asociaţia de Locatari, care refuză să accepte consolidarea imobilului. Cei mai mulţi proprietari au băgat chiriaşi şi se tem că-şi pierd clienţii dacă încep lucrările de consolidare. Teatrul Nottara îşi va da în judecată vecinii! Până la urmă o să le facem nota de plată. Ne aduc prejudicii de imagine. Mulţi oameni nu intră în teatru, de teamă că se dărâmă. www.VREAU BILET.ro

PISCINA DE LA MIEZUL NOPŢII

Presa zice că... ... “După ce s-a <<jucat>> cu sufletele actorilor în «Iubire», «Crima pentru pământ» şi «Numele trandafirului», după ce a dovedit că «O scrisoare pierdută» este o piesa atemporală şi după ce a dirijat trioul Beligan-Dinică-Moraru în «Take, Ianke şi Cadâr», Grigore Gonţa vine cu o piesă de moravuri în «lumea bună» şi ne face cunoştinţă cu personajele din exilul londonez al dramaturgului slovac Peter Karvas. În piscină «înoată» Marin Moraru, Eugenia Maci, Medeeea Marinescu, Dumitru Rucăreanu, Marius Bodochi, Răzvan Oprea şi Tania Popa, iar Doina Levinţa îşi pune numele pe afiş, semnând scenografia spectacolului.” ... “Numai văzând această distribuţie de zile mari, cu aceşti

... “Piscina de la miezul nopţii” este un spectacol proaspăt, primul din seria actelor artistice pe care şi le-a propus Selected anul acesta. Selected continuă astfel colaborarea cu arta, intrând în lumea teatrului din dorinţa de a oferi publicului cele mai selecte şi mai proaspete momente.

mari actori ai scenei româneşti, viabilitatea spectacolului este asigurată. Şi, într-adevăr, succesul primei reprezentaţii a fost, aşa cum era de aşteptat, garantat la superlativ.” ... “De 14 februarie, Selected a oferit un spectacol savuros indrăgostiţilor de teatru de calitate: “Piscina de la miezul nopţii”, în premieră, pe scena Teatrului Nottara. O premieră în sine este şi “Teatrul meu”, cea mai nouă companie de teatru bucureşteană, formată din actori de primă mână ai scenei româneşti. Cel care a înfiinţat “Teatrul meu” este nimeni altul decât regizorul Grigore Gonţa, care îşi propune să extindă acest proiect”.

Stagiunea 2006-2007 BILLY ŞCHIOPUL, de Martin Mc Donagh CAPUL DE RĂŢOI, de George Ciprian TITANIC VALS, de Tudor Muşatescu RĂZBOI ŞI PACE, după Lev Tolstoi HANGIŢA, de Carlo Goldoni

Ioana

LEONCE ŞI LENA, de Georg Buchner ÎNŞIR’TE, MĂRGĂRITE!…, de Victor Eftimiu VARIAŢIUNI ENIGMATICE, de Eric Emmanuel Schmitt PĂDUREA, de A.N. Ostrovski NU SE ŞTIE CUM, de Luigi Pirandello PETRECERE ÎNTR-UN PIAN CU COADĂ,

Soţul păcălit www.VREAU BILET.ro

de Mihai Ispirescu

CHEEK TO CHEEK, de Jonas Gardel 11

Rezumatul unei

e d n e leg

Formaţia a cântat un an la gistrat primul disc EP intitulat festivalul naţional studenţesc cantina facultăţii de mecanică „Vremuri” la Electrecord, disc de la Bucureşti, unde prezintă din Timişoara, după care a care conţinea două compoziţii opera rock „Omul -36:80” fost interzisă, sub pretextul proprii şi două piese străine. şi primeşte premiul pentru că numele „Sfinţii”, propagă Formaţia apare pentru pricreativitate şi originalitate misticismul. După scurt timp, ma dată la postul naţional de  În 1971 Ceauşescu, înformaţia se rebotează „PHOteleviziune. Melodiile proprii tors dintr-o vizită în Coreea, ENIX”, acest nume fiind prima sunt difuzate zilnic pe posturi- impune nişte legi noi menirenaştere din propria cenuşă. le naţionale şi locale de radio te să oprească importul de În perioada 1965 - 1967  În 1969 apare cel de-al doiinfluenţă vestică. Nicolae au loc primele înregistrări în lea disc EP intitulat „Floarea Covaci transformă interdicţiile studiourile de radio naţionalşi stîncilor”, cu patru compoziţii în avantaj şi, cu toată opoziţia local, precum şi primele proprii. PHOENIX participă la membrilor formaţiei din acea deplasări în vreme, schimbă ţară  În 1968 radical stilul, Phoenix este singura trupă care a participă la fesproducînd pentru reuşit să realizeze o sinteză organică şi tivalul naţional prima oară în convingătoare între folclorul arhaic româ- istoria muzicii studenţesc din Iaşi, la care, nesc şi muzica modernă. Denumită iniţial româneşti o reprezentând „Sfinţii”, trupa s-a constituit ca formaţie de sinteză organică Timişoara, convingătoare studenţi şi şcolari în 1962, în Timişoara. În şi câştigă „Marele a muzicii vara aceea a câştigat locul doi la festivalul străvechi, de premiu al festinaţional al şcolilor din ţară. valului”. E înredatini şi ritualuri

12

www.VREAU BILET.ro

precreştine cu groov-urile şi instrumentaţia modernă tipică muzicii rock  Formaţia concepe o operă rock bazată pe legenda Meşterului Manole, dar cenzura confiscă manuscriptul. Formaţia înregistrează piesa de bază, „Meşterul Manole” şi alte două melodii şi produce un Maxi-Single cu acelaşi titlu  Primul LP, scos după trei sferturi de an de muncă şi după o documentare profundă în domeniul datinilor şi obiceiurilor pagâne, s-a intitulat „Cei ce ne-au dat nume”. Discul s-a vîndut în cîteva sute de mii de exemplare  Următorul disc, produs în 1972, se intitulează „Mugur de fluier”. În iarna aceluiaşi an formaţia se retrage în munţi, unde rămâne timp de trei luni, perioadă în care se pun bazele operei rock „Cantafabule”, inspirată din universul semantic al fabulelor şi legendelor. Discul dublu, înregistrat în primăvara anului 1973, este cea mai complexă şi evoluată lucrare a formaţiei PHOENIX. Discul s-a vîndut încă de la început în peste 500.000 de exemplare  În 1974 are loc giganticul concert de la Sarmisegetuza Dacica, unde formaţia PHOENIX cîntă acompaniată de „Dubaşii din Brăneşti”, concert filmat de televiziunea română, dar apoi cenzurat. Apariţia formaţiei PHOENIX pe ecran a fost interzisă  În 1975 Covaci este ridicat de miliţie şi, timp de două săptămîni, este interogat zilnic în urma unor acuzaţii false. Ca reacţie Covaci renunţă la cetăţenia română  În 1976, sătul de teroare, Covaci pleacă în Olanda şi se stabileşte la Amsterdam  În 1977 se reîntoarce în ţară pentru a-şi recupera instalaţia de sunet, care-i aparţinea de drept. În boxele „Marshall” cu difuzoarele scoase, i-a ascuns pe membrii formaţiei şi, cu riscul propriei vieţi, i-a scos din ţară, ducându-i în Germania  În 1980 PHOENIX cîştigă premiul acordat de „DEUTSCHE PHONOAKADEMIE”  În 1988 truwww.VREAU BILET.ro

pa se reuneşte încă o dată în jurul lui Covaci şi concertează de cîteva ori în Germania  În 1990 are loc prima întâlnire a lui Covaci cu publicul român dupa o absenţă de 13 ani, la festivalul de la „Palatul Copiilor” din Bucureşti, unde cântă doar împreună cu M. Baniciu câteva piese vechi cunoscute

apare CD-ul „Aniversare 35”  1998 PHOENIX face un megaturneu prin cele mai mari oraşe ale României, cu punerea în scenă a „Cantafabulelor”, cu balet, costumaţii, proiecţii de film şi video, subliniate de o uriaşă instalaţie de sunet şi lumină  1999 se înregistrează un Maxi-

Din 1991 şi până în prezent PHOENIX concertează atât în România cât şi în diverse ţări din estul şi vestul Europei  În 1992 Covaci produce un disc intitulat „Symphoenix”, în colaborare cu „Orchestra simfonică a radioului Bucureşti” şi corul „Song”  În 1993 apare CD-ul „Cantafabule”  În 1996, împreună cu Electrecord, se pun pe piaţă CD-urile „Vremuri - Anii 60”, „Cei ce ne-au dat nume” şi „Mugur de fluier”  1997

CD cu trei piese, numit „Ora - Hora”. Urmează un turneu în Germania şi în România în componenţa noii formaţii  În 2000 apare discul intitulat „La umbra marelui urs”, însoţit de o varianta engleză „In the shadow of the big bear”, interpretată de fostul basist al trupei „Black Sabbath”, Malcolm J. Lewis. Are loc un turneu de prezentare a discului nou în Germania  În 2005 apare discul Baba Novak.



13

ION CARAMITRU:

“Noi cântâm la noi înşine” (Text preluat dintr-un interviu acordat de Ion Caramitru lui Adrian Munteanu şi publicat pe site-ul www.agonia.ro)

A trebuit să treacă ani buni ca să realizăm că nimic nu s-a schimbat în societate, că aceiaşi oameni împotriva cărora ne-am ridicat au revenit la putere mai bogaţi, mai sofisticaţi. Spectacolele au început astfel, din nou, să prindă izul de rezistenţă, de critică acerbă a sistemului şi a persoanelor. Iar publicul, nemulţumit de televiziune, de Parlament, de toate noutăţile posibile, chiar de viaţa străzii, s-a întors spre un spaţiu care să-l pună în contact cu lucrurile atât de intime ale psihologiei teatrale. Astăzi cred că avem un teatru care îşi desfăşoară viaţa

în mod normal. Am văzut spectacole importante, puse în scenă de mari regizori, folosind tehnologii moderne, folosind computere, folosind ecrane, folosind surprize tehnice de tot felul şi sunt frumoase. Din păcate pentru acele spectacole, le-am cam uitat, pentru că nu au lăsat o dâră profundă în conştiinţa mea, dar ţin bine minte spectacole despre viaţă, despre oameni, despre patimi care nu s-au şters din memorie . Teatrul are această surpriză permanentă pe care şi-o oferă, intrând în profunzimile sufle-

tului omenesc, iar acest lucru nu se va perima niciodată. Important este ca cel care face spectacolul şi cei care îl joacă să fie buni analişti ai fenomenului şi ai relaţiilor care se creează acolo. Deci teatrul nu are cum să moară. Desigur, tehnologia aduce foarte mult de muncă. Acum treizeci-patruzeci de ani, îmi amintesc că apărea Lanterna Magică din Cehoslovacia. O, ce surpriză, dar am uitat-o complet sau au rămas numai efectele optice. Pe mine mă interesează o radiografie a sufletului omenesc. Am în spate o şcoală de

teatru foarte bună. Am avut noroc de profesori foarte buni, am avut ochi şi, luciditate, pentru a fura meserie de la marii artişti pe care i-am văzut când eram mai tânăr, mi-am stăpânit fiinţa, ca să zic aşa, şi m-am antrenat tot timpul pentru acest joc. Spre deosebire de instrumentişti , care cântă la pian sau la vioară, să zicem, noi cântăm la noi înşine, noi suntem şi instrumentul, şi interpretul. 14

www.VREAU BILET.ro

Teatrul Na]ional “I. L. Caragiale”, Bucure[ti Premierele stagiunii 2006-2007: “MENAJERIA DE STICLĂ” de Tennessee Williams, regia Cătălina Buzoianu, Sala Atelier Premiera oficială 24 septembrie, h.19,00 “BURGHEZUL GENTILOM” după Moliere, regia Petrică Ionescu (Franţa), Sala Premiera oficială 28 septembrie, h.19,00 “NEÎNŢELEGEREA” de Albert Camus, regia Felix Alexa, Sala Amfiteatru, 29 septembrie, h.19,00 “KISS ME KATE!” („Îmblânzirea scorpiei”) de W. Shakespeare, Theatre du Sygne, spectacol de teatru japonez, subtitrat în limba română, Sala Amfiteatru, 3, 4 octombrie, h. 19,00 “DANSÂND PENTRU ZEUL PĂGÂN” de Brian Friel, regia lui Lynne Parker (Irlanda), Sala Mare, Premiera oficială -12 octombrie, h.19,00 “SÂNZIANA ŞI PEPELEA” după V. Alecsandri, regia Dan Tudor, Sala Atelier, Premieră oficială 22 octombrie, h.19,00

Adresa: Bd. N. Bălcescu nr.2 Telefon: 314.71.71 - Agenţia de Bilete; 313.91.75 - Centrala Web: http://tnb.kappa.ro

Conferinţele Teatrului Naţional Teatrul Naţional din Bucureşti şi-a reluat duminică, 1 octombrie 2006, la Sala Atelier, CONFERINŢELE TEATRULUI NAŢIONAL, una dintre cele mai importante iniţiative culturale ale precedentei stagiuni, judecând după imensul succes de public pe care acestea l-au înregistrat săptămânal. Iniţiate cu aproape opt decenii în urmă de Ion Marin Sadoveanu, revenit atunci pentru a treia oară la cârma Naţionalului, prelegerile s-au bucurat, an de an, duminică de duminică, de un public numeros. Demarate cu titlu experimental, toate acestea au fost consemnate de cronicarii vremii drept adevărate bijuterii de spirit, cizelate cu un simţ www.VREAU BILET.ro

rar al captării interesului general şi au avut un singur conferenţiar, Ion Marin Sadoveanu, din 1931 până în 1958. Abordând o amplă tematică, de la istoria teatrului universal până la nebănuitele taine ţinând de meşteşugul actoricesc, cărturarul visa să le strângă într-o Istorie universală a dramei şi teatrului, vis rămas neîmplinit. Astăzi, personalităţi marcante ale culturii române au susţinut şi vor susţine în actuala stagiune, în fiecare dimineaţă de duminică, la Sala Atelier, câte o conferinţă – talk show, invitându-ne să reflectăm împreună asupra unora dintre cele mai fierbinţi teme ale culturii şi civilizaţiei contemporane.

Stagiunea 2006 – 2007

În fiecare duminică, la Sala Atelier, de la ora 11,00, începând cu: 1 octombrie

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Despre suflet şi problemele lui

8 octombrie

Varujan Vosganian: Elite şi contraelite în România tranziţiei 15 octombrie Vladimir Tismăneanu: Anul revoluţionar 1956

22 octombrie

Andrei Pleşu: Capcana ideologiilor

29 octombrie

Ana Blandiana: Băşcălia la români, de la apărare la sinucidere

De asemenea, vor conferenţia în stagiunea 2006-2007: Radu Beligan, Lucian Pintilie, Cristian Tudor Popescu, Zoe Petre, Nicolae Tanaşoca, Ileana Mălăncioiu, Robert Turcescu, Adrian Vasilescu, Sorin Alexandrescu, Ionel Vianu etc 15

BIOGRAFIA UNUI

Menestrel

Succesul, cariera şi evoluţia lui Tudor Gheorghe pot părea ca venite de la sine, dar în spatele uriaşului succes se găsesc ani de muncă înverşunată, de studiu intens şi de multe oprelişti şi nevoi. Tudor Gheorghe s-a născut la 1 august, 1945, în comuna Podari, judeţul Dolj, într-o familie de ţărani. Copilăria, dar mai ales adolescenţa, i-au fost marcate de absenţa tatălui - arestat şi deţinut politic la Aiud. A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova, după care, la Bucureşti, Institutul de Teatru, secţia actorie (1966). Roluri mici, efecte mari În 1966 se angajează la Teatrul Naţional din Craiova, devenind, la 21 de ani, unul dintre cei mai tineri actori din ţară. Debutează cu rolul Paznicului tânăr din „Cocoşul

16

negru”, de Victor Eftimiu. Continuă să joace în comedii sau drame alături de mari actori craioveni ai timpului, reuşind ca din roluri, de cele mai multe ori mici, să obţină adevărate bijuterii interpretative (precum în „Visul unei nopţi de iarnă”, de Tudor Muşatescu, „D-ale carnavalului”, de I.L.Caragiale sau „Doamna nevăzută”, de Calderon de la Barca etc.) În perioadele 1970-1980 şi 1980-990 a realizat creaţii de mare profunzime artistică în „Mitică Popescu”, de Camil Petrescu, „Filfizonul pedepsit”, de John Vanbrugh, „Unchiul Vanea”, de A.P.Cehov, sau „Piticul din grădina de vară”, de D.R.Popescu.

Represalii comuniste În 1969, după trei ani de studiu asiduu, iese la rampă cu primul său recital, „Menestrel la curţile dorului”. Succesul a fost nemăsurat: pentru prima dată în România, un om, o chitară, farmecul şi poezia au reuşit să “ţintuiască” în sală sute de spectatori, timp de peste două ore, fără pauză. După alţi doi ani de studii aprofundate, făcute la Institul de folclor, Bucureşti, urmează al doilea recital - „Şapte balade” Are tot timpul nenumărate probleme – adevărate ciocniri - cu organele de represiune din perioada comunistă, începând cu cenzurarea spectacolelor şi culminând cu interdicţia apariţiei in public timp de aproape zece ani, până la Revoluţia din 1989. Picătura care umpluse “paharul” autorităţilor a fost, în 1979, spectacolul „

www.VREAU BILET.ro

Pe-un franc, poet”, pe versuri de I.L.Caragiale. A fost oprit imediat după premieră, după care interzis definitiv, “la pachet” cu artistul. Astăzi Tudor Gheorghe îşi continuă neobosit cariera începută în 1966, susţinând în continuare recitaluri în ţară şi străinătate. Mărturii (casete) „De fiecare dată când îl ascult – şi asta se întâmplă des - Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românescă - populară şi cultă - poate mişca munţii.(...) Problema mea, inhalând prin toţi porii melodia fiinţei sale, este cum

să-mi stapânesc o lacrimă de dragoste, admiraţie şi mândrie că poate exista acest fenomen pe care, vorba lui Grigore Vieru, îmi e mai uşor să-l pup.” Marin Sorescu (1988) „Tudor Gheorghe are o memorie fenomenală şi asta explică cum a putut să îndeplinească raptul fără a trezi bănuieli, pentru că atât cât îi ştim, bătrânii lăutari cad la bănuială când sunt fotografiaţi pe hârtie. Într-o emisiune am putut auzi de la acest menestrel varianta cea mai cutremurătoare a «Mioriţei» şi nişte cânte-

ce haiduceşti cum nu mai aflasem (...) Scriu cu toată răspunderea că, de la Maria Tănase, nu am avut o personalitate mai puternică, în ce priveşte comorile noastre folclorice, ca acest tânăr şi nentrecut actor din Craiova.” Eugen Barbu (1971)

De ce am vrut, de ce-am făcut acest spectacol?

Expunere de motive

1. M-a obsedat “dorul nebun” din refrenele prea nedrept uitate. 2. Rafinamentul, simplitatea, dulceaţa acestor cântece trebuie cunoscute. 3. Poemele (cântate) pe care le propun spre aducere aminte şi spre cunoaştere au o eleganţă (şi spirituală) pe care am pierdut-o. 4. Cu ochii înainte spre Europa am uitat că am fost, până nu de foarte mult timp, europeni. 5. Kitschul care mă înconjoară, nu numai în plan muzical, mă revoltă şi mă simt dator să răspund în felul meu. 6. Tinerii care mă onorează cu prezenţa lor la spectacolele mele trebuie să cunoască această muzică. Le va fi mai uşor. Sper. Adică nu, sunt sigur. 7. Temele muzicale din majoritatea cântecelor sunt româneşti. Nu copiam teme străine. Aveam şi aici mândria noastră. 8. Şlagărele autohtone din perioada interbelică se fredonau la Viena şi Paris. P.S. Concertul nu e o înşiruire de “refrene eterne” prin frumuseţea lor, ci un spectacol în care este evident rafinamentul în exprimare şi comportament al românului acelor ani. TUDOR GHEORGHE www.VREAU BILET.ro

17

Un tango Mas Spectacol de Răzvan Mazilu

C

u: Răzvan Mazilu, Monica Petrică şi Clubul TangotangenT; coordonator Daniel Măndiţă; Direcţia de scenă: Alexandru Dabija; Costume: Wilhelmina Arz; Coloana sonoră: Răzvan Mazilu, Daniel Măndiţă; Decor & light design: Alexandru Dabija

Născut la 21 iunie 1974 la Bucureşti, Răzvan Mazilu a absolvit Liceul de Coregrafie din Bucureşti în 1992, iar în 1996 Academia de Teatru şi Film – secţia coregrafie. A colaborat şi colaborează cu coregrafii: Marc Bogaerts, Claudia Martins, Rafael Carrico, Gigi Căciuleanu, Ioan Tugearu, Alexa Mezincescu, Adina Cezar, Florin Fieroiu, Liliana Iorgulescu. A evoluat ca protagonist în spectacolele: “Jocul de-a Shakespeare” (one man show, Teatrul Naţional Bucureşti şi SMART, 1997), “Lumea dansului” (Teatrul Naţional Bucureşti, 1998), “Anna Karenina” (Opera Naţională Română, 1998), “Roşu şi Negru” (Opera Naţională Română, 2000), “Bolero” şi

“Regele pierdut” (Teatrul Odeon, 2002), “Casa Bernardei Alba”, “Visul unei nopţi de vară” (Opera Naţională Română, 2003), “Portretul lui Dorian Gray” (Teatrul Odeon, 2004), “Sell me!” (one-manshow, Clubul Prometheus, 2005), “Simfonia fantastică” (Opera Naţională Română, 2006) UN TANGO MAS (Teatrul Odeon, 2006). Coregraf şi dansator, Răzvan Mazilu s-a impus ca realizator al spectacolelor de teatru-dans: “Dama cu camelii” (Teatrul Naţional Bucureşti, 1995), “Vorbeştemi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult” (Teatrul Odeon, 1996), “Coppelia” (Opera Română Timişoara, 1999), “Îngerul albastru” (Teatrul Odeon, 2001), “Portretul lui Dorian Gray” (Teatrul Odeon, 2004) “Marlene”

(Teatrul Dilos, Atena, Grecia, 2005) şi UN TANGO MAS (Teatrul Odeon, 2006). A realizat turnee în: Franţa, Italia, Israel, Elveţia, Japonia, Rusia, Grecia, Egipt, Slovacia, Ungaria, Danemarca, Germania.

Teatrul ODEON Stagiunea 2006-2007

ALCHIMISTUL CUMETRELE GAIŢELE GENOCID sau ficatul meu e fără rost LA ŢIGĂNCI VERONIKA SE HOTĂRĂŞTE SĂ MOARĂ PORTRETUL LUI DORIAN GRAY AGNES, ALEASA LUI DUMNEZEU MARCHIZUL DE SADE ŞEFELE CYMBELINE AVENTURILE LUI HABARNAM joi.megaJoy UN TANGO MAS 18

www.VREAU BILET.ro

Direcţia 5 în deschidere la DURAN DURAN

Exponentă a curentului new-wave, alături de Depeche Mode, Frankie Goes to Hollywood, Tears for Fears şi New Order, Duran Duran este una dintre cele mai apreciate şi longevive trupe din istoria muzicii: o carieră de peste 25 de ani, mai mult de 70 de milioane de albume vândute în întreaga lume, 18 single-uri în topul Billboard 100 şi treizeci în Top 40 UK! Formată în 1978, în Birmingham, Anglia, de Nick Rhodes (clape) şi John Taylor (bass),

www.VREAU BILET.ro

Duran Duran a început cu un sound influenţat în parte de scena underground a New Yorkului anilor ’70, sau artişti precum David Bowie şi Roxy Music. Albumul de debut - “Duran Duran” - apare în 1981 şi deschide drumul spre celebritate: 2,5 milioane de copii vândute în acelaşi an şi 118 de săptămâni în topuri! În 1982, Duran Duran lansează cel de-al doilea album, “Rio”, promovat de single-urile “Hungry Like The Wolf”, “Rio”, “Save A Prayer” şi “Is There

Something I Should Know”. Cel de-al treilea material de studio, “Seven & The Ragged Tiger” (1984) a adus trupei primul No. 1 în S.U.A., cu “The Reflex”, şi porecla “The Fab Five”, din partea revistei Rolling Stones. Anul 1985 reprezintă sfârşitul unei ere: Duran Duran se hotărăşte să ia o pauză. În luna iulie, cei cinci membri se reunesc în Philadelphia, pe scena concertului Live Aid, concert ce marchează ultima reprezentaţie live în formulă completă pentru următoarele două decenii... În 2000, au început discuţiile legate de un turneu aniversar pentru a celebra cei 20 de ani de existenţă. Dar ideea a mers mai departe, şi John, Andy, Nick, Simon şi Roger au intrat în studio pentru a lucra împreună la un nou material. “Astronaut” a fost lansat în octombrie 2005, şi s-a vândut până acum în peste 2 milioane de exemplare în toată lumea! “The Fab Five” au revenit, şi-au recâştigat titlul, şi intenţionează să-l păstreze: în prezent lucrează la un nou album, ce va fi lansat la inceputul lui 2007.

19

Electrecord

ce-a fost şi ce-a ajuns!

Miron Manega

C

elebra fabrică de viniluri Electrecord a fost vândută, în 1998, societăţii britanice Black Dimond, pe un preţ de nimic: 40.000 de dolari. Cu aceşti bani, societatea a reuşit să-şi retehnologizeze studioul de înregistrări, care este unul dintre cele mai competitive. Sediul actual al S.C. Electrecord S.A se află pe Strada Corneliu Coposu nr. 11, în clădirea fostului cinematograf Tomis. Electrecord a părut în 1932, mai întâi ca fabrică de discuri (plăci) muzicale, la iniţiativa unui comerciant evreu pe nume Nathan Mischonzniki. Acesta avea (încă înainte de 1900) o firmă ce se ocupa cu vânzarea de piane şi de alte instrumente muzicale, discuri de gramofon şi partituri. În anul menţionat acesta a cumpărat din Germania, de

20

la fabrica de discuri Kristall, nişte utilaje vechi, uzate, le-a recondiţionat şi le-a reasamblat în Bucureşti, inaugurând astfel prima fabrică de discuri din România. Primele înregistrări Fabrica a fost botezată de la început “Electrecord” şi aşa i-a rămas numele. Fiindcă nu avea un studiou propriu de

înregistrări , în primii cinci ani fabrica s-a ocupat exclusiv de multiplicarea copiilor. Înregistrările se făceau în Germania, la firma Kristall. Ca să elimine acest neajuns, Electrecord fuzionează cu alte firme şi devine Societatea Anonimă Română. Plăcile au păstrat însă, în continuare, marca Electrecord. În 1937, apar şi primele înregistrări proprii. În 1939, producţia anuală era de 70.000 de discuri standard (de ebonită). Relansare în timpul comunismului A urmat o perioadă de maximă prosperitate (1939 – 1940), când Electrecord făcea înregistrări şi copii pentru Radio, Societatea Compozitorilor Români, Ministerul Propagandei şi casele de producţie Columbia şi Odeon. Imprima, de asemenea, spoturi publicitare pe discuri, pentru diverse şi numeroase firme. Naţionalizarea din 1948 n-a însemnat un pas înapoi pentru Electrecord, ci dimpotrivă. Cu sprijinul statului, întreprinderea s-a dezvoltat vertiginos, atât în privinţa modernizării tehnologiilor, cât şi în aceea a dezvoltării producţiei şi diversificării activităţii. În 1956, au apărut primele discuri de microsillon (vinil), mai uşoare şi mai elastice decât vechile plăci de ebonită. Se produceau în paralel ambele tipuri, până în 1967, când s-a www.VREAU BILET.ro

Sediul Electrecord din Bucureşti

renunţat definitiv la discurile standard. Tot în 1967, Electrecord a făcut şi primele înregistrări stereofonice. Era, de fapt, o pseudo-stereofonie, un artificiu tehnic al inginerilor români. Primele înregistrări cu adevărat stereo s-au realizat abia în 1973. În această perioadă, producţia lunară de discuri era de ordinul zecilor de mii de copii.

statului (59,76%). În 2003 acest pachet a fost preluat de angajaţi. Producţia lunară de CD-uri este de câteva mii de exemplare. Imprimarea se face prin intermediul altor firme, unele din România, altele din străinătate. În anii ’80, producţia anuală de viniluri era de şapte milioane de discuri.

Directorii Ultima dar şi cea mai spectaculoasă retehnologizare a producţiei de viniluri a avut loc în 1983, când Electrecord a achiziţionat o linie de producţie de la firma suedeză Toolex Alpha. Producţia lunară de viniluri a atins nivelul sutelor de mii, cu un cumul anual de 6-7 milioane de copii. Directorii întreprinderii Electrecord, după 1948, au fost fie ingineri de înaltă clasă, fie oameni de cultură, fie şi una şi alta. Primul a fost Nestor Gheorghiu, urmat de Teodor Carţiş, Grigore Petreanu şi, din 1998, Cornelia Andreescu. În 1991, Electrecord a devenit societate pe acţiuni, cu un pachet majoritar aparţinând www.VREAU BILET.ro

21

IRIS şi RAZA în deschidre la

Duminică 29 octombrie, la ora 19,30, legendara formaţie URIAH HEEP va concerta din nou în Bucureşti, de data asta la 22

Sala Palatului. Scena va fi “încălzită”, în deschidere, de IRIS şi RAZA. Concertul este produs de Fundaţia Phoenix.

Biletele sunt puse în vânzare la Sala Palatului, Magazinul Muzica, Librăria Cărtureşti şi, online, pe www.phoenix. ro şi www.bilete.ro. www.VREAU BILET.ro

www.VREAU BILET.ro

23

Cine-i născut în octombrie…

“Actriţa care merită aplauze în genunchi! Să ne trăiţi, Doamnă!” – un admirator

Olga Tudorache s-a născut în comuna Oituz, judeţul Bacău, la 11 octombrie 1929. În 1951 a absolvit Institutul de Teatru. S-a angajat la Teatrul Tineretului din Bucureşti, unde şi-a desfăşurat activitatea neîntrerupt, până în 1966, când teatrul a fuzionat cu Teatrul “Nottara”. Din 1976 a fost Conferenţiar universitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale”, la catedra de Actorie, iar în 1990 a devenit profesor. Până la pensionare, în 1997, a scos şase promoţii de actori. Nu-i place să vorbească despre propria persoană. De 15 ani îşi lasă personajele să vorbească în locul ei. “Cine vrea să afle ceva despre mine să vină la teatru”, spune Olga Tudorache. Şi spectatorii nu întârzie să apară. Dovadă în acest sens stă longevitatea spectacolelor care o au în distribuţie pe marea actriţă: “Regina Mamă” la “Teatrul Naţional” şi “Peşte cu mazăre” la “Theatrum Mundi”. O jumătate de veac a petrecut pe scenă, dăruind publicului, prin galeria de personaje interpretate, roluri memorabile. Din spatele a 52 de roluri în teatru, 24

din 1951 şi până astăzi, şi a peste 22 de filme, Doamna Olga Tudorache păstrează o demnă tăcere. „Eu nu dau autografe”, spunea, pe la jumătatea secolului trecut, marele dirijor Herbert Von Karajan. Autograful Doamnei Olga Tudorache îl primeşti urmărindu-i cu atenţie pasul pe scândura scenei, gestul, privirea, vorba. EA este Regina care-ţi spune totul despre destinul său, jucând mereu alte roluri. A câştigat peste 35 de premii naţionale şi internaţionale în teatru şi cinematografie. S-a lansat cu rolul principal din “Nila toboşara”, de Salinski. A întruchipat tipologii extrem de diferite: Ioana

Boiu în “Suflete tari”, de Camil Petrescu, rolul titular în “Antigona” de Sofocle, Cleopatra în “Antoniu şi Cleopatra” de Shakespeare, Vitoria Lipan în “Baltagul” etc. Pe scena Naţionalului bucureştean, Olga Tudorache interpretează, din 1997 încoace, o partitură memorabilă în spectacolul “Regina Mamă”, de Manlio Santanelli. A fost decorată de preşedintele Traian Băsescu cu Ordinul naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce, la propunerea ministrului Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu. A primit, la începutul anului, şi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNA-

www.VREAU BILET.ro

PREMII, DISTINCTŢII - Premiul I pe ţară la cel de-al II-lea Concurs republican al tinerilor actori, pentru Domnişoara Nastasia de G.M.Zamfirescu - Premiul I pe ţară la cel de-al III-lea Concurs republican, în 1959, pentru interpretarea rolului Nila toboşara - Premiul pentru cea mai bună interpretare a anului 1968, dat de CSCA, pentru Baltagul, rolul Vitoria Lipan - Premiul I pentru interpretare la Festivalul Naţional de Teatru din 1969, pentru Baltagul şi Maria 1714 - Premiul „Amfora” 1968 pentru cea mai bună interpretare a unui rol principal feminin din acea stagiune - Premiul special al juriului pentru contribuţia artistică şi pedagogică dosebită la realizarea celui mai bun spectacol al Festivalului de Artă Contemporană, Braşov 1978, „Efectul razelor gamma asupra anemonelor” - Premiul de interpretare feminină pe anul 1977 ex-aequo, acordat de A.T.M., Biroul de Critică dramatică, pentru „Efectul razelor gamma asupra anemonelor” - Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină de la „Colocviul despre arta comediei”, ediţia a III-a, Galaţi, „Nebuna din Chaillot”, 1978 - Premiul revistei „Săptamâna” pentru 25 de ani de activitate teatrală, 1979 - Premiul I la Festivalul Naţional „Cântarea României”, ed. a V-a pentru „Să nu-ţi faci prăvălie cu scară”, de Eugen Barbu, rolul Elena Domnişor, anul 1985 - Premiul I la Festivalul dramaturgiei contemporane Braşov, 1986, pentru Elena Domnişor din „Să nu-ţi faci prăvălie cu scară” - Premiul special al juriului la „Gala dramaturgiei româneşti actuale” Timişoara 1987, cu Elena Domnişor - Premiul revistei Flacăra, 1985 - Diploma de onoare a „Săptămânii teatrului scurt”, Oradea, ediţia a VII-a 1988, pentru „Noa­pte bună, mamă”, rolul Thelma - Premiul revistei „Teatrul”, 1988, pentru rolul Thelma din „Noapte bună, mamă!” - Spectacolul REGINA MAMĂ a primit Diploma de onoare la Festivalul de Dramaturgie Contemporană – Braşov, decembrie 1997 www.VREAU BILET.ro

- Premiul Fundaţiei TOFAN pentru Cea mai importantă personalitate teatrală a anului 1997, decembrie 1997 - Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer acordat de Preşedintele României, 2000 - Direcţia Judeteană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Suceava acordă Diploma de onoare pentru înnobilarea scenei şi ecranului românesc, 2001 - Prefectura Judeţului Iaşi îi conferă Diploma de excelenţă, 2001 - Municipiul Bucureşti Sector 2 îi conferă titlul de Doamnă a Scenei Româneşti, 2001 - Consiliul General al Municipiului Bucureşti îi acordă titlul de Cetăţean de onoare al Municipiului Bucureşti, 2001 - VÂRSTA DE AUR – Premiul special”, distincţie creată şi decernată de Ion Antonescu, secretar de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor, 2001 - Trofeul Festivalului Naţional de Teatru „I.L.Caragiale”, 2004 PREMII UNITER - Premiul pentru întreaga activitate, Gala Premiilor UNITER, 1995 - Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă în cadrul Galei Premiilor UNITER, pentru rolul din spectacolul REGINA MAMĂ, de Manlio Santanelli, martie 1999 - Diploma de popularitate, Gala Premiilor UNITER, 2002 - Premiul Criticii pentru Cea mai bună actriţă a anului 1997, acordat de secţia română a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) – Fundaţia Teatrul XXI, pentru rolul din spectacolul REGINA MAMĂ, de Manlio Santanelli, februarie 1998 PREMII ÎN CINEMATOGRAFIE Uniunea Cineaştilor din România, Premiul pentru interpretare, rol principal feminin în „Drumul câinilor” şi „Tusea şi junghiul”, 1992 Diploma Opera Omnia, Uniunea Cineaştilor, 1996 Diploma Artistă de onoare a filmului românesc, 2001 Premiul de Excelenţă, Centrul Naţional al Cinematografiei, 2002 25

Fost ospătar, fost cizmar, acum este Regele muzicii Raï 26

www.VREAU BILET.ro

M

uzica Raï este considerată a fi un „Blues al Deşertului”. Khaled este cel mai de seamă reprezentant al acestui gen muzical. Mărturie stau succesele sale internaţionale, multă lume denumindu-l James Brown al lumii arabe. Khaled a câştigat şi titlul de “Le Roi du Raï” (Regele Raï). Botezat la începutul carierei Cheb Khaled, respectiv Khaled cel Tânăr, artistul a avut un impact deosebit în rândul tinerei generaţii arabe. În anul 1992, Khaled şia făcut intrarea pe piaţa muzicală europeană cu piesa „Didi”. Peste patru ani, „Aicha” îi asigură lui Khaled locul întâi în topurile franceze, devenind una dintre cele mai ascultate melodii la nivel mondial. Din acel moment, Khaled a deschis uşa afirmării internaţionale pentru el şi mulţi alţi cântăreţi de Raï, impunând acest gen muzical ca unul reprezentativ pentru lumea arabă de pretutindeni. De la muzica de nuntă, la Aisha Khaled a devenit cunoscut şi în Brazilia, în 1999, cu piesa „El Arbi”, care a fost introdusă în coloana sonoră a televovelei „Vila Madalena” (Globo TV Network). Khaled Hadj Brahim, pe numele său adevărat, s-a născut la 29 februarie 1960, în Sidi El Houari, o suburbie a oraşului Oran (din vestul Algeriei). Tatăl său lucra ca mecanic pentru poliţia din cartier. În afară de unchiul său care mai cânta din când în când la acordeon, nimeni din familie nu avea înclinaţie spre muzică. Khaled a crescut cu Elvis Pres-

www.VREAU BILET.ro

ley şi Johnny Hallyday, muzica celor doi convingându-l pe arab să devină cântăreţ. La 14 ani a intrat într-o formaţie, “Les Cinq Etoiles”, şi a început să aibă “turnee” pe la nunţi şi în cabarete, fără a avea permisiunea tătălui. Din cauza activităţii nocturne, Khaled a fost exmatriculat din şcoală. Aşa că a fost nevoit să se dedice în întregime carierei de solist. Deşi avea foarte multe cântări, tânărul nu se putea întreţine doar din muzică, astfel că a mai lucrat şi ca ospătar şi… cizmar. În concertul de la Bucureşti din 11 noiembrie Khaled va face o trecere în revistă a principalelor sale piese de succes,

A m basadorul c u l turii arabe, A b asadorul Păcii bineînţeles fără să omită şi câteva melodii de pe noul său album, “Ya-Rayi”. Ce înseamnă Muzica Raï Îşi are originile în Oran, Algeria Arta muzicii Raï constă în limbajul poporului, limbajul străzii, limbajul inimii. Rai în limba arabă înseamnă opinie Muzica Raï era cântată de bătrâni la nunţi Această mişcare muzicală a început în momentul în care preoţii s-au apucat să cânte Raï în timpul slujbelor Mulţi artişti ai acestui gen muzical au devenit cunoscuţi în întreaga lume, printre ei numărându-se Cheb Mami, Cheb Hasni (decedat), Rachid Taha şi Faudel 27

SEAL l a Polivalentă P

e 24 octombrie, de la ora 19:30, artistul britanic Seal va cânta la Sala Polivalentă din Capitală, în cadrul unui concert prezentat de Events. Compania care a organizat 50 Cent, Bloodhound Gang şi Billy Idol continuă seria concertelor cu Seal, considerat cel mai popular interpret britanic de muzică soul. Special guest pentru Carlos Santana În primele două albume (apărute sub titulatura Seal în anii 1991 şi 1994) muzicianul a reuşit o interesantă fuziune de soul, pop, dance şi rock, care l-a făcut celebru, atât în Europa, cât şi în Statele Unite. Primul single extras de pe albumul său de debut, „Crazy”, a făcut furori în Marea Britanie, dar şi în America, şi s-a vândut în milioane de copii în întreaga lume. Deşi s-a lansat iniţial ca solist de muzică house, Seal a renunţat la acest gen în favoarea altor stiluri muzicale precum soul, folk, pop şi rock. El are peste cincisprezece milioane de copii ale albumelor sale vândute în întreaga lume. Unul dintre cele mai mari hituri ale sale este „Kiss from a rose”, aleasă pentru coloana sonoră a filmului „Batman Forever”, melodie ce a înregistrat un succes imens, ajungând pe prima poziţie în topurile de specialitate. Printre hiturile care l-au adus în prim-planul muzicii mondiale, putem aminti „Prayer For Daying”, „Fly Like an Eagle” şi „Killer 2005”. In 2002, Seal a primit o onorantă invitaţie din partea lui Carlos Santana de a fi special guest pe albumul „Shaman”. Colaborarea dintre cei doi a avut ca rezultat piesa „You Are My Kind”.

28

www.VREAU BILET.ro

Pop simfonic pentru prima oară în România

Proiectul Alayanna A fost odată ca niciodată, o ţară binecuvântată cu oameni talentaţi, care însă purtau pe umeri povara unui blestem: acela de a nu avea linişte în ţara lor şi de a hoinări precum Olandezul zburător prin străini, oriunde ar fi putut găsi sprijin şi recunoaştere... Este scenariul nemilos ce ne urmăreşte pe noi, românii, de decenii. An de an, vedem cum cei mai buni dintre noi se văd obligaţi să ia drumul pribegiei în căutarea unui vis. Putem constata neputincioşi această situaţie sau putem acţiona. Aceasta din urmă a fost şi alegerea câtorva tineri muzicieni ce încă se încăpăţânează să mai creadă în viitorul muzical românesc. Marius Hristescu (compozitorul care a orchestrat

„Anotimpurile Poeziei Româneşti” semnate de Tudor Gheorghe), Radu Fornea, Daniel Alexandrescu şi Mircea Presel au pus bazele unui nou concept – fantasia , visul ce devine realitate. Fantasia este expresia sonoră a pasiunii pentru muzică. Un grup de tineri compozitori, orchestratori, instrumentişti şi solişti vocali ai scenei lirice şi-au reunit energiile artistice într-un proiect ambiţios, care încearcă să demonstreze că muzica românească poate fi din nou vie, energică, dezbărată de reflexe îmbătrânite. Iar primul produs al „fantasiei” acestor tineri muzicieni este formaţia Alayanna: patru voci profesioniste şi un cuplu de violonişti, secondaţi

de un întreg aparat coral şi orchestral. Proiectul ţinteşte succesul, dar nu succesul facil. Profesionalismul a stat la baza alegerii protagoniştilor: soprana Diana Ţugui şi tenorul Marian Someşan (solişti ai Teatrului Liric „Elena Teodorini din Craiova”), artista Alina Tuţă (cântă în corul Filarmonicii „Oltenia”), basul Cristian Băbuţă (şef de partidă în corul Filarmonicii „George Enescu”) şi violoniştii Dana şi Dan Bozgan (membri ai Orchestrei Teatrului Liric craiovean). Cel din urmă este şi Concert-Maestrul acestei orchestre. Genul abordat este prea puţin cântat la noi, dar face mare vâlvă în toată lumea – este vorba despre pop-simfonic. Proiectul e ambiţios, dar nu utopic. Nume mari ale scenei noastre şi-au anunţat sprijinul, iar casa de producţie Media Services a avut curajul să le scoată „fantesiştilor” un album, ce va fi lansat în iarna acestui an, şi un videoclip la piesa Numai pentru tine. Nu ştim dacă pariul tinerilor muzicieni va fi câştigat. Dar dacă va fi? Dar dacă va fi şi în Europa? Ivona Cristescu

www.VREAU BILET.ro

29

Secretul „elfilor” de la Circ & Variete GLOBUS Brânduşa Novac

Noi am intrat demult în Uniunea Europeană. În România, nu avem cu cine să concurăm, pentru că suntem singurii. Deci nu ne puteam măsura decât cu străinii, ceea ce am şi făcut. Performanţa noastră este mondială, nu naţională. În 2002, Circul Globus s-a situat pe locul al treilea în lume. Vreau însă mai mult. Vreau să dovedesc şi să afle toată lumea că “circ” înseamnă arta circului, nu ceea ce se înţelege prin accepţia comună a termenului.Tot ce am făcut până acum şi-a propus să scoată circul din zona derizoriului. Repertoriul acestei stagiuni confirmă şi adaugă argumente în plus la această pledoarie, recunosc, pro domo. „Secretele elfilor”, de pildă - primul spectacol al stagiunii - , aduce în scenă actori de prestigiu ai scenei şi filmului românesc: Manuela Hărăbor, Alina Tomi, Silviu Biriş şi Tomi Cristin. Iar dresorii şi acrobaţii acestei superproducţii sunt într-adevăr cunoscuţi în afara 30

graniţelor României. Cele mai mari case ce produc spectacole de circ în lume invită artişti, trupe şi numere performante, din orice parte a globului, astfel încât publicului să i se ofere crema artei de circ. Circ&Variete „Globus” s-a aliniat performanţelor, exigenţelor artistice, dar şi cerinţelor finaciare, atât ale publicului, cât şi ale artiştilor, demonstrând, cu ultimele spectacole, că nu este nici o diferenţă între un spectacol de la Bucureşti şi unul de la Paris. Oferta Circ&Variete „Globus” din această toamnă

este superioară tuturor celor de până acum, adunând, în „Secretele elfilor”, pe lângă numere deosebite din toată lumea, echipa de realizatori care a creat o adevărată reformă a spectacolelor de circ din România. Cel mai invidiat circ de pe glob, Cirque de Soleil, datorită fondurilor exorbitante pe care le obţine de la guvernul canadian, va concura, în adevăratul sens al cuvântului, cu „Secretelor elfilor”. Care este secretul? Cu bani din est, Circ&Variete „Globus” realizează spectacole ca-n vest.

www.VREAU BILET.ro

Spectacolele „Secretele elfilor”sunt programate în fiecare sâmbătă, de la ora 15:00 şi duminica de la orele 15:00 şi 18:30. Preţul biletelor: loja I – 50 RON, loja II – 45 RON, loja III – 40 RON, stal I – 25 RON, stal II 20 RON, stal III – 17. În cursul săptămânii, la matinee, pentru grupurile organizate preţul biletului este de 10 RON. Informaţii suplimentare, la tel. 210.41.95 sau 210.24.19. Pentru grupuri organizate: 210.42.95 (birou organizare spectacole) sau 210.49.98 (casa de bilete).

REPERTORIU: „Secretele elfilor”- spectacol de circ, premieră pe 14 octombrie; “Micul Paris”- spectacol de cabaret, premieră pe 28 octombrie. Interzis minorilor!; “Anotimpurile Crisalidei” - spectacol de poezie şi dans contemporan, premieră pe 11 noiembrie; “Îmblânzirea scorpiei” – musical bazat pe textul lui Shakespeare, premiera pe 25 noiembrie. www.VREAU BILET.ro

31

Cazacii zburători P

50 de balerini-luptători

amântul Rusiei a fost străjuit sute de ani de celebrii cazaci luptători, cunoscuţi în istorie ca „apărători ai frontierelor”. Prestigiul istoric al cazacilor a dus la crearea, în 1990, în regiunea Lipetsk (locul naşterii poporului cazac) a Ansamblului “Cossacks of Russia”. Primul spectacol a avut loc pe principala scenă a ţării, Teatrul „Russia” din Moscova, în octombrie 1991. Spectacolul „Cazacii zburători” din 8 decembrie de la Sala Palatului este o epopee cazacă împletită cu poveşti de dragoste. “Cossacks of Russia” este unul dintre cele mai respectate şi premiate grupuri de dansatori din Rusia. După spectacole de succes din Spania, Portugalia, Grecia, Iugoslavia şi Marea Britanie, se poate vorbi şi despre o recunoaştere la nivel european a calităţilor celor 50 de balerini supranumiţi “cazaci zburători” datorită spectaculoaselor acrobaţii aeriene. Tolstoi: „Rusia este făcută de cazaci” Numele de cazac a intrat în limbile europene prin francezul cosaque, probabil pe filiera limbii poloneze (kozak). “Ca32

zac” este derivat din cuvântul turanic quzzaq, care este tradus prin „aventurier” sau „om liber”. Acest cuvânt a fost menţionat pentru prima oară într-o cronică rutenă din 1395. Cazaci (qazaqlar) se numeau şi apărătorii frontierelor din Hanatul Kazanului. Aceştia au servit ca trupe de graniţă şi apărători ai oraşelor, forturilor, aşezărilor şi punctelor comerciale şi au devenit o parte integrantă a armatei ruse. În secolul al XVI-lea, pentru a apăra zonele de frontieră de năvălirile tătarilor, cazacii făceau serviciu de patrulare şi observaţie a mişcărilor hoardelor de tătari şi nogai din regiunile de stepă. Au fost folosiţi şi ca ghizi în cele mai multe expediţii ale geografilor, negustorilor sau topografilor. În 1648, cazacul Simeon Dejnev a deschis trecerea dintre Asia şi America de Nord. Cazacii au avut un rol de prim rang în toate războaiele din secolele XVII-XIX, aşa cum au fost războaiele ruso-turce sau războaiele ruso-persane. În timpul invadării Rusiei de armatele napoleoniene, cazacii au fost cei mai temuţi adversari ai francezilor. Ei au participat la luptele de partizani în teritoriul cucerit vremelnic de Napoleon, atacând liniile de comunicaţie

şi convoaiele de aprovizionare. Aceste atacuri au fost printre primele exemple de strategie a războiului de guerilă şi, într-o oarecare măsură, ale operaţiunilor speciale, de comando, aşa cum le numim noi astăzi. Poveştile cazace i-au inspirat pe mulţi scriitori ruşi, printre care şi Lev Tolstoi, care spunea că „Rusia este făcută de cazaci”.

www.VREAU BILET.ro

www.VREAU BILET.ro

33

Johann Strauss Ensemble din nou la Bucureşti

Iată-ne ajunşi la al treilea eveniment ce poartă emblema “Johann Strauss Ensemble”, de data asta cu spectacolul „Vienna Spirit”. Dacă multe capitale europene au zilele lor de concerte de muzică clasică, special dedicate Sărbătorilor de Crăciun, de ce nu ar avea şi melonamii

români? Spectacolul „Vienna Spirit” de la Sala Palatului, programat pentru luna decembrie, va beneficia şi de prezenţa sopranei de talie internaţională Judith Halasz, a unui grup cu voci de vis, “Alayanna”, ca şi a unui ansamblu de dansatori de vals vienez. De la Mozart la Dvorak Orchestra Johann Strauss a fost fondată de muzicieni ai Orchestrei Brukner din Linz în anul 1985. De-a lungul timpului au fost cooptaţi în orchestră muzicieni talentaţi de toate naţionalităţile. Sunetul tipic şi unic austriac, plus o picătură de umor stau la baza succesului acestei orchestre de virtuozi, aplaudată cu entuziasm de spectatori de pe toate meridianele. Muzicienii de la Johann Strauss Ensemble vor completa un ciclu de concerte, ce i-au purtat de la izvoare şi până la gurile de vărsare ale Dunării, devenind călători imaginari pe valurile “Dunării Albastre”. Repertoriul ansamblului conţine lucrări ale familiei Strauss şi ale altor mari compozitori, precum Mozart, Haydn, Beethoven, Schubert sau Dvorak. S-au bucurat de reprezentaţiile orchestrei Johann Strauss Ensemble spectatori din Paris, Londra, Monaco, Madrid, Roma, Bruxelles, Berlin, Zurich, Hamburg, Salzburg şi, desigur, Viena. Concertele umanitare au implicat orchestra În munca unor puternice fundaţii caritabile, cum ar fi “Nachbar In Not“ (pentru fosta Iugoslavie), “Cf Kinder” şi “Dr. Christian Barnard Fund”. Toate recomandările creează premiza unui spectacol de mare valoare, de care se vor bucura toţi cei prezenţi la acest eveniment. „Vienna Spirit” va fi un dar de Crăciun făcut publicului spectator din România de Memento Music.

34

www.VREAU BILET.ro

19 decembrie 2006 Sala Palatului

www.VREAU BILET.ro

35

Între cool şi kitch

Scurtă

a dan

Radu Fornea

Sunt împotriva sintagmelor imbecile de tipul „meseria de intelectual” sau „meseria de artist”. Poate este un cuvânt compromis, dar eu mă încăpăţânez să cred că nu suntem încă animale dintr-o turmă care execută psihic legea mulţimii… De aceea, îl voi folosi în sensul lui adevărat, nobil, care pe mine simt că mă reprezintă. Deşi nu cânt în bikini, nici nu mă agit prin filme pe care nu le inţelege nimeni, apoi pe la la emisiuni tv, dând „iecsplicaţii” pline de înţelepciunune de stradă. Deci, care ar fi definiţia Artistului? Să încercăm : acel suflet care, în aceeaşi viaţă în care unii se chinuiesc să facă lanţuri de patiserii şi echipe de fotbal , el se încumetă să „traducă” frumosul (încerc să fiu optimist!) în diversele lui forme de manifestare şi limbaje. Eu cred că artist poate fi orice persoană, indiferent de profesia în care se specializează, cu condiţia să-şi asume, să ducă până la capăt, un demers artistic, 36

în ciuda şi împotriva celor care-l ignoră. Întreb: cum e mai bine? Să faci parte din curent, să fii în „mainstream”, să te supui personajelor diriguitoare de stil din societate şi să te imbraci cum se poartă, să cânţi cum se poartă , să vorbeşti cum se poartă, cu alte cuvinte să faci parte din tabelul populaţiei dinamice, cuprinse între şi între, cu bla, bla pregătire intelectuală , buna masă de manevră pentru politicieni şi cumpărătoare ideală de orice produse? Sau să-ţi asumi riscul de a ridica şi tu două degete şi să spui: „Am ceva nou„, „Sunt altcumva”, „Aş putea să vă arăt”? Poate că, în fond, chintesenţa faptului de a fi creativ, de a fi Artist, se reduce la o întrebare simplă: pot şi EU? Din păcate, se merge tot mai mult pe ideea “uite-te la nenea cum se face, aşa şi aşa”. Şi - iaca poznă! - a mai luat naştere un mic robot , un mic zombie. Şi aşa apare eticheta: „ăla e aşa, nu e cool” , „ăla e pe dincolo , ce cool e”. Păi cine a zis? „Radio GAga” , „Radio Gugu” . Aaa, nu tu? Nu procesoarele cu care eşti înzestrat? Nu conştiinţa ta? Nu reperele tale valorice despre ce îţi place şi ce nu? Cum adică? Pentru că ăia dau aia la radio sau, mai grav, pentru că aşa a zis nenea de la radio ! Păi e nasol! Cred că ar trebui să facem o campanie: „Nu mai imita! Creează ceva!”

India – 6.000 de versuri despre dans, muzică şi teatru La indienii antici dansul însemna geometria ideală a formei, îngemănarea artelor, dar în acelaşi timp dinamism. SHIVA, simbolul mitologiei hinduse, considerat sursa oricărei activităţi, era si Prinţul suprem al dansului. El dansa fără încetare, dansul lui simbolizând forţa creatoare a naturii. Cele 108 stiluri inventate de SHIVA s-au transmis până la învăţatul BHARATA, autorul celebrului tratat (6.000 de versuri) despre dans, poezie şi teatru. Caracteristica principală pentru practica muzicală indiană era legătura dintre cânt, cuvânt şi gest. Mişcările capului şi ale mâinilor se alăturau muzicii, astfel dezvoltânduse în mod deosebit muzica de dans „Sulu”. O dată cu arta dansului, se dezvoltă arta pantomimei. Epaminonda, dansatorul În China antică, muzica însemna cea mai de seamă artă. „Cartea Cântecelor” este considerată cel mai vechi document de creaţie populară chineză, cuprinzând 305 povestiri în versuri, unele având semne indicatoare de ritm, de pauze şi unduiri expresive. De la mijlocul secolului al III-lea î.Ch. existau la curte orchestre de peste 800 de muzicanţi şi formaţii de peste 100 de dansatori. Dansul a cunoscut multe forme de rafinament şi la vechii greci. Un personaj ilustru precum EPAMINONDA îşi trecea în biografie calitatea de „bun dansator”. Romanii au preluat dansurile greceşti şi au realizat forme noi. Este cunoscut „dansul sabienilor” care, în cursul lunii martie, evoluau într-o succesiune de salturi şi sărituri în jurul altarului lui MARTE - zeul www.VREAU BILET.ro

istorie

nsului a dansului A

RISTOTEL explica originea ritmului prin funcţiile fiziologice ale omului, referindu-se mai ales la bătăile inimii, cel mai perfect metronom. Nevoia de a dansa este în ultimă instanţă o nevoie de ritm caracteristică omului normal si sănătos.

războiului, ţinând în mână un scut în care loveau cu un băţ. Dansurile Evului Mediu În Evul Mediu, dansul se găseşte la curtea regilor, în castelele feudalilor, împletit cu jocul actorilor. Îl găsim şi în casele ţărăneşti, ca un mijloc de distracţie al păturilor nevoiaşe. Apare dansul curativ sau cel am magiilor albe şi negre. Un caracter aparte îl au dansurile popoarelor nomade, în special ale ţiganilor. Dansul curţii se vrea distinct de cel al ţăranilor. Apar coregrafi şi cântăreţi de muzică de dans. Dezvoltarea cetăţii (oraşelor) determină, o dată cu apariţia breslelor, un dans al cetăţii, diferit de cel folcloric tradiţional. Tot oraşului

şi dansurilor sale se datorează primele apariţii din dansurile sportive actuale. Tangoul şi valsul au rădăcini în secolele XVIII-XIX, foxtrotul la graniţa secolelor XIX-XX, iar dansurile latine în dansurile negrilor de pe plantaţiile din America.

Valsul vienez Există mai multe versiuni privind originea acestui dans. Prima variantă o plasează în secolele XII – XIII în zona de sud a Alpilor germani, dansul aparând sub denumirea de “Nachtanz”. Predecesoarele Valsului Vienez au fost dansurile „Allemande” şi „Menuetul”. Valsul propriu-zis este însă vienez şi a evoluat în Austria şi Bavaria, sub denumiri ca Dreher, Deutscher sau Laendler, ultimul, originar din Bavaria, fiind chiar părintele Valsului Vienez. Valsul era supranumit „dansul interzis”, deoarece, atunci când a ajuns în sălile vieneze de dans, partenerilor le era permis să se atingă! Asta era ceva nemaiauzit şi a avut ca rezultat condamnarea acestui dans, de biserică şi conducătorii comunităţilor austriece. Dar, pentru că era preferatul tinerilor, a continuat să fie dansat. În 1787 a fost adus pe scena Operei din Viena, dând naştere unor dezbateri aprinse. Mozart a fost un admirator înflacarat al acestui dans, într-una dintre operele sale, Don Giovanni, fiind cântate trei valsuri unul după altul. O altă variantă a originii valsului este cea apăruta într-un articol din 1882 al revistei “La Patrie”, care pretindea că acesta s-ar fi dansat pentru prima oară la Paris, în 1178, sub numele Volta. Prima melodie de Vals Vienez datează din 1770. În 1813, George Gordon Byron condamna Valsul ca fiind frivol. În 1816 el a fost acceptat totuşi şi la Londra, dar abia in 1833 li s-a permis femeilor măritate să-l danseze. Valsul este legat de Viena prin muzica familiei Strauss. Valsurile vieneze au fost însă consacrate şi de alţi compozitori de muzică clasică, ale căror lucrări au ajuns adevărate capodopere, dintre care amintim “Lacul lebedelor”, “Frumoasa din pădurea adormită”, “Spărgătorul de nuci”, cunoscute de o lume întreagă.

www.VREAU BILET.ro

37

Părerea regizorului

“Doi bărbaţi pentru o moarte”

un film interzis înainte de a rula pe ecrane

Î

n 1970, regizorul Gheorghe Naghi (autorul, împreună cu Aurel Miheleş, al capodoperei cinematografice “Două lozuri”, cu Grigore Vasiliu Birlic), a realizat unul dintre cele mai tulburătoare filme ale cinematografiei noastre: “Doi bărbaţi pentru o moarte”.

Este povestea tragică a unui triunghi amoros (“triunghi” în sensul shakespirian al cuvântului), în care doi bărbaţi, un român şi un ungur, iubesc aceeaşi femeie. Ea, o româncă (Monica Ghiuţă) are un copil cu românul (Ilarion Ciobanu) dar este căsătorită cu ungurul (Matei Alexandru). Femeia comite un gest patriotic (arborează, în timpul nopţii, drapelul românesc pe o clădire) şi intră în vizorul nemţilor (acţiunea filmului se petrece în timpul războiului, iar satul era ocupat de germani). Cei doi bărbaţi, ca s-o salveze, îşi asumă fiecare fapta, în faţa ocupanţilor. În final sunt omorâţi amândoi. Filmul este şi astăzi de o

tulburătoare actualitate. Şi totuşi a fost interzis de autorităţile comuniste, înainte de a rula. Oricând poate fi reluat şi, mai mult ca sigur, ar fi un succes de casă. Doar că nu s-a gândit nimeni... Ne-a relatat povestea acestei interdicţii, chiar Gheorghe Naghi, regizorul filmului: Un secui şi un român cu nume maghiar “Doi bărbaţi pentru o moarte” a fost interzis, chiar în “epoca de aur” a aşa zisei prietenii româno-maghiare. Pe bunicul meu, de origine pur română, îl chema Mare şi era de meserie tâmplar în secuimea din comuna Ojdula, judeţul Trei Scaune. În acele timpuri, la botez se evita să se pună nume româneşti, ci doar maghiare, prin traducere (Nögy înseamnă Mare)... Filmul, cum spuneam, tratează o poveste adevărată, scrisă

38

www.VREAU BILET.ro

cu fidelitate şi talent de Sütö András. Mai târziu, după aşa-zisa revoluţie, Suto Andras a fost bătut zdravăn chiar de unii maghiari de-ai lui. O fi fost o răzbunare pentru povestea sinceră scrisă de el. Cine poate şti? Scenariul l-am scris, deci, împreună cu Sütö András. Era firesc, eu fiind român, născut în Moldova, iar el, scriitor şi poet secui, din tată-n fiu. După trecerea acelor evenimente tulburi din Ungaria şi Cehoslovacia, am considerat că este de datoria mea să abordez o temă, pe cât de reală, pe atât de binevenită în acele timpuri, destul de neclare şi pe la noi, în acele judeţe. Slugile Cabinetului 2 Însă “Doi bărbaţi pentru o noarte” a fost pedepsit de unele guri rele, slugile unei culturi dirijate de la Cabinetul 2. Dar să revin... În timpul prospecţiilor, a avut loc un accident auto în urma căruia au murit doi dintre cei mai buni colaboratori ai mei. Şi eu m-am aflat în acea maşină, dar numai “doi bărbaţi” şi-au pierdut viaţa. Evenimentul nefericit mi-a sugerat titlul filmului. Împotriva durerii pe care o simţeam şi eu, şi Sütö András, am considerat că nu trebuia să renunţăm la realizarea filmului. Şi filmul a fot făcut, uimind prin calitatea lui artistică, sinceritatea şi adevărul istoric de necontestat. La cele trei comisii de vizionare de la “Casa Scânteii”, am dat socoteală pentru fiecare cadru sau secvenţă, am dat explicaţii pentru finalul poveştii, când cei doi eroi mor împreună. Eroii principali, Ilarion Ciobanu, Matei Alexandru şi Monica Ghiuţă, însoţiţi de câţiva mari actori maghia-

www.VREAU BILET.ro

ri şi nemţi ai teatrelor din Ardeal, au avut o prestaţie extraordinară. Şi totuşi nu s-a scris nici o cronică! De ce? Ministerul Culturii a apreciat pozitiv “Doi bărbaţi pentru o moarte”. După o “importantă vizionare”, doar tovarăşa Constanţa Crăciun (ministrul Culturii la acea vreme) a spus că filmul este, într-adevăr, “meritoriu”, dar a recomandat ca Naghi şi András să-şi schimbe numele şi să se treacă nume româneşti pe generic. De ce, domnule Ion Brad (moţ de origine, preşedinte, pe atunci, al cinematografiei), de ce domnule Hegheduş? De ce? “Doi bărbaţi pentru o moarte” a rămas şi astăzi un film interzis în România! De ce? Poate pentru că a rulat şi mai rulează şi astăzi cu succes în Ungaria, Germania, Rusia şi, culmea!, în Cuba. Nu m-ar surpinde să fie proiectat şi la închisoarea “Guatanamo” din S.U.A.”

39

Cronica de film

A fost sau n-a fost? Lexa Axinte

A fost sau n-a fost (Revoluţie)? Cetăţenii Pişcoci şi Mănescu au fost sau n-au fost în piaţă înainte de ora 12:08 ? Au fost sau nu prezenţi în piaţa orăşelului în momentul în care toată ţara striga “Timişoara, Timişoara!” sau “Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!” ? La 16 ani după ce dictatorul părăsea Bucureştiul într-un elicopter, aceste întrebări încă reuşesc să trezească interesul cetăţenilor din micul orăşel de provincie unde aparent niciodată nu se întampla nimic. După “Visul lui Liviu” şi “Călătorie la Oraş”, Corneliu Porumboiu ne introduce, prin recentul său film “A fost sau n-a fost?”, în acelaşi univers sordid, adică pe plaiurile sale natale, unde mizeria şi dezordinea fac legea, în acelaşi timp constituind o inepuizabilă sursă de umor. Unele cadre sunt filmate atât de bine (panurile de peste blocuri şi cadrele fixe cu străzile), având un aer exotic şi fascinant ( uneori de o mare sensibilitate şi poezie), încât l-ar face gelos şi pe un Kusturica. Heraclit spunea că “nu ne putem scufunda de două ori în acelaşi rău”. Oare? Ei bine, unii dintre noi se pot scufunda de două ori în aceeaşi mocirlă enervantă şi penibilă. Pentru profesorul Mănescu nu e destul că s-a făcut “de râsul satului”, cheltuindu-şi întregul salariu pentru a-şi plăti datoriile la cârciumă. Nu domnule, el trebuie să-şi dea şi aere de revoluţionar, să apară pe post şi să fie umilit în public, pe micul ecran, spre deliciul nostru, al tuturor privitorilor marelui ecran. La fel stă treaba şi cu domnul Pişcoci. Moş Crăciun de carieră, 40

el este absolut monumental, prototipul clasic al bătrânului care trăieşte în trecut şi care are impresia că le ştie pe toate, punând mereu punctul pe “i” (a se citi sare pe rană sau paie pe foc), vocea raţiunii care trage toate concluziile mai mult sau mai puţin corecte. Jderescu, alt minunat personaj, patronul postului local de televiziune, este acel gen de jurnalist semidoct, mai din topor şi foarte dedicat, însă lipsit de simtul raţiunii şi uneori chiar de bunul simţ. Doamnelor şi domnilor, vi-i prezentăm cu

mândrie pe Jderescu, Mănescu şi Pişcoci (Ion Sapdaru, Mircea An­ dreescu şi Teodor Corban) într-o scenă de excepţie, adi­că într-un talk-show la o televiziune de ne­ profesionişti, turnată în timp real. Probabil că, după ce se vor aprinde luminile în ultimul cadru, se va aprinde şi un beculeţ în capul unora care ne enervează pe noi, tânăra generaţie, atunci când se aud vorbind aiurea în tramvai sau pe linia lui 300...! (Text preluat de pe www.videofil.ro)

www.VREAU BILET.ro

“MOFTURI 1900” pe DVD

T

“După Caragiale, cine mai poate fi original?”

VRMEDIA, în colaborare cu CNC, lanseză pe piaţa audiovizuală, în seria “filme de colecţie”, un nou DVD, care cuprinde pelicula maestrului Jean Georgescu, MOFTURI 1900, realizată în sudiourile Buftea, în anul 1965. Este vorba despre o suită de şapte schiţe ale lui Ioan Luca Caragiale, cu o distribuţie de excepţie: Birlic, Giugaru, Mircea Crişan, Vasile Tomazian, Cella Dima şi… (pe atunci, tinerii) Horia Şerbănescu, Radu Zaharescu, Sanda Ţăranu, Iurie Darie şi Ion Dichiseanu. DVD-ul prilejuieşte o reîntâlnire cu eroii schiţelor: Bubico, Amicii, O conferinţă, CFR etc. Ioana Bogdan Jean Georgescu: “Caragiale este alfa şi omega spiritului comic” Filmul se prezintă în condiţii tehnice foarte bune, fiind reetalonat, cu sunetul şi culoarea optimizate. O noutate de excepţie! Filmul este, pentru prima dată, titrat în limbile franceză şi engleză. Marele cineast a legat schiţele în jurul noţiunii de berărie, local unde Miticii micului Paris tocau evenimentele existenţiale, mari sau neînsemnate, cu aceeaşi savoare. Căci,”un eveniment nu este eveniment, dacă n-a trecut pe la berărie”. Cunoscător fin al lumii lui Nenea Iancu, regizorul şi scenaristul filmului Jean Georgescu (cineast de renume european prin anii ’30, cu activitate de succes în Franţa) scria în ”Caiete de supravieţuire”: “Caragiale este alfa şi omega spiritului comic şi satiric al acestei naţiuni... Pe lângă calităţile de literat, I.L.Caragiale a fost, s-ar putea spune, şi un mare <<scenarist>>. Nuvelele lui sunt în fond o suită de imagini conturate într-o naraţiune foarte cinematografică. Înainte de toate, Caragiale este scenarist, el povesteşte vizual. La 1900 născocea scenarii fără să ştie că vreodată schiţele lui vor fi făcute film. E colosal www.VREAU BILET.ro

cât de multe îţi poate sugera. După Caragiale, cine mai poate fi original?”. Horia Şerbănescu: “Ilustrul creator Jean Georgescu era un imens posesor de idei” “Pentru Jean Georgescu cinematograful a fost sinonim cu viaţa. A fost dragoste, pasiune, destin. În tinereţe i se spunea Georgescu-film, apoi a devenit simplu: MAESTRUL. Aşa îi spuneau colegii de breaslă, aşa îl salutau toţi cei pe care, odinioară, îi întâlnea în obişnuitele sale plimbări pe Calea Victoriei. Le răspundea, ridicându-şi cu eleganţă pălăria. Un gest uşor desuet, dar care avea în el curtoazia şi orgoliul unei civilizaţii europene”- spunea Viorica Bucur.

Horia Şerbănescu, unul dintre actorii apreciaţi de maestru, scria: “Ilustrul creator Jean Georgescu era un imens posesor de idei, de proiecte, de visuri cinematografice. “Tinerele generaţii de astăzi sunt văduvite de faptul că nu l-au cunoscut şi pot să afirm, cu experienţa celor 66 de ani de activitate culturală - dintre care aproape 10 pe alte meridiane - că Jean Georgescu ar fi fost una dintre marile vedete ale cinematografiei mondiale, dacă nu ar fi avut handicapul de a se fi născut aici. Era un mare om de cinema, dovadă că puţinele sale producţii din afara graniţelor româneşti au fost subliniate de succese certe” – afirmă marele actor Ion Lucian. Un film care nu trebuie să lipsească din casele dumneavoastră! O operă de artă cinematografică de excepţie! O performanţă actoricească memorabilă! Un excelent şi inegalabil material didactic pentru elevi şi studenţi! MOFTURI 1900 se poate cumpăra din librăriile Diverta, supermarketurile Metro, Cora, Carrefour, librăria Cărtureşti, DTG - Arte, VIC Music Trade, Vivo Music - Cluj Napoca, reţeua de Librării Bucureşti, dar şi prin telefon, la 317.45.91 41

“Cel mai iubit dintre pământeni” la a doua premieră Miron Manega

A

fost, după 1989, cel mai vizionat film românesc în străinătate, deşi nu a fost difuzat niciodată în sălile de cinematograf din ţară. Motivul: Româniafilm a impus condiţii dezonorante

Filmul lui Şerban Marinescu, “Cel mai iubit dintre pământeni”, realizat în perioada 1992–1993, în regia lui Şerban Marinescu, este, fără îndoială, o capodoperă. În plus, a fost un regal actoricesc. Nici un film românesc, nici până atunci, nici de atunci încoace, nu a beneficiat de o distribuţie atât de grandioasă. S-a filmat, timp de 35 de zile, cu o dăruire şi un entuziasm fără precedent. Era primul film privat românesc şi toată echipa credea că participă la o revoluţie în cinematografie. Cântec de lebădă “Cel mai iubit dintre pământeni” a fost cântecul de lebădă al unor mari actori: Ştefan Bănică, George Constantin, Nino Anghel, Aristide Teică şi Ileana Predescu. Regretata actriţă juca în film rolul unei femei bolnave de cancer în ultima fază, în timp ce ea chiar sufe-

42

rea de cancer în ultima fază. Alţi mari actori din distribuţie au fost: Ştefan Iordache, Maia Morgenstern, Gheorghe Dinică, Mitică Popescu, Mircea Albulescu, Dorel Vişan, Colea Răutu, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Tora Vasilescu, Valentin Uritescu, Emil Hossu, Bujor Macri etc. Pe lângă regia de excepţie, filmul avea şi toate datele unei producţii cu succes de casă, iar momentul lansării era cât se poate de oportun. Din păcate a rămas doar un film de referinţă al cinematografiei româneşti, cu încasări zero. O capodoperă îngropată Societatea “Electronum”, producătorul filmului, a considerat că e dezonorant pentru ea, ca investitor integral, să accepte doar 35% din încasările rezultate din vânzarea biletelor, în timp ce grosul, adică 65%, să fie încasat de Româniafilm, care nu investise nici un leu. Aşa că a preferat

www.VREAU BILET.ro

Ştefan Iordache şi Maia Morgenstern, soţ şi soţie în „Cel mai iubit dintre pământeni” să nu mai difuzeze filmul prin această reţea. Din păcate, la vremea aceea, nu existau mall-uri sau alte alte forme de difuzare a filmelor pe peliculă. Cu excepţia Sălii Palatului unde, de altfel, filmul a şi rulat, timp de o săptămână, cu casa închisă. Investiţia producţiei s-a ridicat la 250.000 de dolari şi a fost suportată integral, aşa cum am spus, de S.C. Electronum, condusă de regretatul Marin Tudor. Toţi banii pe care acesta a reuşit să-i recupereze, prin difuzarea pe posturile tv şi prin proiecţia în câteva spaţii improvizate (săli de sport, cluburi etc.) au fost mai puţin de 10. 000 de dolari, deci nici 4%. Cariera internaţională “Cel mai iubit dintre pământeni” a fost prezentat la aproape toate festivalurile europene şi canadiene

www.VREAU BILET.ro

de film, dar niciodată în concurs. Pare neverosimil, dar producătorii nu aveau informaţii legate de regulamentul de participare la festivaluri, iar Româniafilm, care deţinea aceste informaţii, nu a luat în considerare filmul la selecţie, pentru că era o producţie particulară. Cariera internaţională a filmului a început la mult timp după lansare, în 1994, când a fost vizionat de Pierre Henri Delaux, selecţionerul festivalului de la Cannes. De atunci, “Cel mai iubit dintre pământeni” a tot circulat prin Europa, Statele Unite şi Canada. Luna viitoare, filmul va fi relansat, de data asta pe suport DVD. Iniţiativa acestei remarcabile restituiri aparţine Asociaţiei pentru Viitorul European al României. Lansarea va avea loc la sfârşitul lunii noiembrie.

43

INTERVIU

DOREL VIŞAN: „Am fost la psihiatru ca să mă vindec de Creangă” D „Aveam mers de raţă şi vorbeam moldoveneşte”

Dana Andronie

44

orel Vişan s-a retras la ţară, în judeţul Cluj, după filmările la „Vânătoarea” producţie în regia lui Şerban Marinescu (titlul e deocamdată provizoriu, iar filmul e inspirat după romanul lui Dinu Săraru, „Ciocoii noi cu bodyguard”). Am stat de vorbă cu actorul în singurul loc unde avea semnal (sau mai bine zis unde telefonul său mobil avea câmp): lângă biserică. A fost cea mai “ţeapănă” discuţie de care a avut parte actorul vreodată. Dorel Vişan a stat nemişcat timp de-o jumătate de oră, că altfel fugea semnalul… www.VREAU BILET.ro

Cum arată ciocoii noi cu bodyguard? Dorel Vişan: (Râde). Cu siguranţă, ciocoii noi bat filmul. Filmul lui Şerban Marinescu este foarte cuminte faţă de ce se întâmplă în realitate… Cum se spune acum în româneşte… we don’t like (nu ne place n.r.), dar ăsta este adevărul! Ciocoii cu bodyguarzi îi întâlnim la orice pas, îi vedem la televizor cum ies din procese curaţi ca Albă ca Zăpada, îi vedem la Parlament, în fruntea Camerelor… Mai sunt şi ăia care nu se văd, sunt mai pitulaţi prin provincie, dar există! V-a fost vreodată teamă de vreun rol? Da. Îmi amintesc de maestrul Birlic, cu care discutam foarte mult când eram tânăr, cât îi era de teamă când primea un rol. Credea că nu poate să-l facă. Nu ştiu dacă am împrumutat de la dânsul această nelinişte pe care o simt de fiecare dată când mi se încredinţează un rol. Ce-aţi păţit cu Ion Creangă? E adevărat că pusese stăpânire pe dumneavoastră? Da, aşa e. Nu mai puteam să scap de Ion Creangă. În “Bulgăre de humă” am intrat foarte greu în personaj. Creangă a pătruns în conştiinţa oamenilor într-un anumit fel. Şi nu poţi să-l faci altfel. Poţi să faci doar ceea nu ştiu oamenii despre viaţa lui Ion Creangă, care nu se prezintă în film, ci în destinul lui. De fapt acesta este crezul meu: un actor trebuie să reconstituie un destin, nu să facă un rol. Oricine are puţină memorie poate să interpreteze un rol. Ei, bine, după ce s-au terminat filmările, eu continuam să mă comport ca Ion Creangă, aveam mers de raţă, vorbeam moldoveneşte… Am fost la psihiatru şi m-am vindecat într-un an. Încet-încet, am reuşit să ies din personaj. Dar îi mai păstrez o nostalgie şi, din când în când, îi mai cer câte-un sfat… www.VREAU BILET.ro

Acum vă ocupaţi foarte mult de agricultură pentru că pământul este mai roditor decât cel din cultură? (Râde)… Întotdeauna m­‑am ocupat de agricultură. Un actor se încarcă atunci când se aproprie de natură, îi urmăreşte legile, îi ascultă bătăile inimi şi ale sufletului. Numai civilizaţia ne-a făcut să devenim păcătoşi, nişte amărâţi de democraţi care nu mai ştiu ceea ce este bun şi adevărat. Când lucrez la albine, ascult foarte mult radioul. Televizorul îmi face rău, nu mă mai înţelepţeşte cu nimic. Enăchiţă Văcărescu a spus: “V-am dat teatrul, vi-l păziţi. Cu el năravuri îndreptaţi!”. Iar noi nu îndreptăm năravuri, noi le propovăduim. Nu pot să accept această formă de teatru care există acum. Probabil că nu înţeleg eu înnoirea. Am exprimat această neputinţă şi într-o poezie: “Bătrânul nu-nţelege a lumii înnoire/, dar aprig din fire/ îşi varsă din străchini chişleagul”… Nu-mi vărs chişleagul, pentru că îmi dau seama că trebuie să mă refugiez în altă parte, în lectură sau în film. Nu mă duc oriunde sunt chemat, la toate bazaconiile, ci doar acolo unde simt că pot să fac ceva. „Actorul a devenit un funcţionar cultural” Să fii actor este o meserie? Nu. Drept dovadă este faptul că nu poţi să trăieşti din actorie, nici măcar ca un dulgher! Cred că actorul este un misionar, un propovăduitor laic. Trebuie să sufere pentru creaţia lui, aşa cum suferă călugărimea sau oamenii care şi-au ordonat sufletul spre credinţă. Trebuie să se ocupe de partea nevăzută a destinului oamenilor, şi să nu propovăduiască împotriva “evangheliei” teatrului. Când eram tânăr, toţi actorii voiau să fie Hamlet. Bineînţeles, teatrul te primea cu braţele deschise, dar în acelaşi timp te şi testa, să vadă cât de bine eşti pregătit, cum “furi” de la ceilalţi, cum îţi faci treaba… Acum nu se mai respectă această “religie”. Din păcate, actorul a devenit un funcţionar cultural.

Dorel Vişan lasă ceva veşniciei? M-am străduit. Ceea ce las eu veşniciei este o scamă în eternitate. Înseamnă că mi-am făcut datoria în viaţa asta, pe pământul ăsta. Artistul bucătar şi Capela Sixtină Să vorbim puţin şi despre bucate, mai exact despre cartea dumneavoastră în bucate! Mă ocup doar de lucruri naturale. Cresc nişte roşii aici în grădină! Dacă le-ai vedea… Toată lumea vine să ia. Cartea mea de bucate are şi un sector despre răsfăţurile omului, care se numeşte “Mâncare ca la mama acasă”. Conţine, mai exact, reţe cu mâncăruri pe care le făcea maică-mea, oamenii de la mine din sat, care foloseau doar produse din grădină. Manuscrisul stă undeva în bibliotecă, în bucătărie. Singur nu se poate publica… Dar gătesc după propriile reţete... Are şi un moto. Băiatul meu cel mic, care era mai mic acum zece ani, mi-a spus să scriu pe prima filă: “Folosiţi aceste reţete şi mâncaţi cu încredere că nu veţi păţi nimic, pentru că au fost experimentate pe mine şi încă trăiesc”... Ne puteţi da ingredientele celei mai amare amărăciuni? Trece vremea şi am ajuns la o înţelegere a vieţii, a lumii şi a lucrurilor, şi îmi pare rău că nu am ocazia să împărtăşesc această experienţă. Aş vrea să o predau sau să o arăt într-un film, prin destinul unui personaj. Dacă Michelangelo n-ar fi făcut Capela Sixtină, poate n-ar fi fost împlinit. Nu că maş compara cu el… Dar timpul trece, o să ne întâlnim şi o să avem şi noi capela noastră. N-o să fie sixtină, dar o să funcţioneze şi la noi spiritul lui Adam… După ce s-a terminat discuţia “oficială”, Dorel Vişan a început să-mi povestească ce a făcut toată ziua: arase via. A rămas să bem vin la anul când via îşi va reveni şi va face struguri. Tot atunci, poate, vom cinsti şi capela “sixtină” a lui Dorel Vişan… 45

Cronica muzicala

Cu spatele la public Dana Dorian Într-una dintre revistele săptămânale, am dat cu ochii, la un moment dat, de Măruţă. şi am rămas trăsnită: Măruţă, care este un afon profesionist, scria despre muzică! Citindu-i scurtul articol, am înţeles că el este foarte în măsură să scrie o cronică muzicală. Şi asta pentru că el, un amator sadea, care ştie despre Mozart cam cât ştie şi despre imnul statului Burkina Faso, poate trece cu uşurinţă de bariera ştiinţei muzicale care îi face pe profesionişti să judece muzica de pe poziţii docte. Şi dacă muzica se scrie, se cântă şi se produce pentru public, atunci publicul este cel care ar trebui să vorbească despre ea, că doar lui i se adresează. Este însă naţiunea în măsură să se pronunţe în privinţa unei voci, unei partituri sau a unei prestaţii? Răspunsul meu este DA, chiar dacă în urma acestei afirmaţii, îmi vor sări în cap o grămadă de profesionişti. Naţiunea ştie să „simtă” un playback mai bine decât mulţi dintre fanfaronii care urcă pe scenă, ştie să perceapă o „furăciune”, să miroase o impostură, să adulmece jocurile de culise, partipriurile şi nepotismele. Naţiunea vorbeşte azi despre „feeling”, „plagiat” şi „emisii vocale”, cu lejeritatea 46

cu care microbiştii vorbesc despre faulturi, blaturi şi arbitraje părtinitoare. Dar nu asta am vrut? N-am vrut să conturăm linia care desparte antitalentul de talent? Ei bine, asta s-a şi întâmplat. Şi-atunci, artistul, compozitor sau interpret, fie el real sau inventat, trebuie să-şi asume comentariul public, de vreme ce şi-a făcut publică creaţia. Aşadar, de ce ar fi un profesionist mai îndreptăţit să scrie despre muzică decât Măruţă? Doar pentru că unul ştie s-o facă şi altul nu? Muzica se ascultă şi se percepe. E adevărat că nivelul de înţelegere este diferit, în funcţie de nivelul de pregătire muzicală al fiecăruia. Însă, în ultimă instanţă, muzica se iubeşte, nu se analizează. Muzica este, într-adevăr, treaba profesioniştilor, însă atâta timp cât nu uită pentru cine o creează. Muzica performantă, făcută de profesionişti care nu ţin cont de urechile şi aşteptarea celui care o ascultă, nu este altceva decât onanism muzical. Un fel de concert în cada de baie. Cu clăbucul pe ei, artiştii apar apoi la televizor şi-i acuză pe cei care au ceva de spus pe limba oricui şi o şi fac. Or, dacă faci muzică doar pentru tine, şi nu pentru ascultător, cum te mai

poate surprinde că naţiunea nu-şi smulge hainele de patimă şi că nu-şi dă ochii peste cap de admiraţie la fiecare combinaţie armonică de „n” luată câte 3 sau la fiecare macrameu vocal? La ce i-au folosit Cătălinei Toma vocea, harul şi studiul susţinut, dacă ceea ce scotea pe gură era un mileu de note? De ce are O-Zone succes, până şi „post-mortem”, cu nişte piese pe care orice profesionist zdravăn la cap nu le-ar asculta de două ori într-o viaţă? Dacă profesioniştii şi-ar face meseria gândindu-se la public mai mult decât la stricta lor plăcere, atunci: muzica ar suna altfel, gustul publicului ar putea fi îndrumat, discret, spre alte genuri, iar artistul merituos n-ar mai sta, ca fetiţa cu chibrituri, lipit de vitrina cu „ozoni” şi „activi”. Dacă muzica de azi arată în halul în care arată nu e vina publicului şi nici a impostorilor care profită cu succes sezonier de flagelul amatorismului. Ci a celor care îşi fac meseria stând cu spatele la public. În concluzie, un compozitor care face muzică doar pentru el şi pentru elită este ca un preot care predică într-o biserică goală. Şi unul, şi altul vorbesc singuri. Ceea ce este chiar împotriva menirii lor. www.VREAU BILET.ro

Lăutarii vechi şi noi D

Miron Manega

ocumentele vremii spun că, în 1599, la intrarea triumfală a lui Mihai Viteazu în Alba Iulia, l-au urmat pe Domn, în cetate, în afară de opt trâmbiţaşi, şi o ceată de lăutari ţigani care cântau din viori. Aceste viori ţigăneşti erau, de fapt, nişte viole cu arcuşul în semicerc. Pe vremea aceea, meşteşugul lăutăriei, al cântăreţului din lăută, era considerat o îndeletnicire degradantă, căci „alăutarul care le zice cu vioara şi alăuta şi pre la soboruri, şi pre la munte, pre la târguri nu poate să iasă faţă de om bun sau de boiariu, că unii ca aceeia sunt batjocura lui Dumnezeu şi a oamenilor”. Vremea fanarioţilor, vremea lăutarilor Numele de lăutar este legat de cel al instrumentului folosit: lăută, instrument cu coarde. Cuvântul e de provenienţă turcească. O formaţie de lăutari poartă numele de taraf, care e tot un cuvânt turcesc. De unde putem trage concluzia că ceea ce numim muzică lăutărească s-a consacrat în perioada de dominaţie maximă a stăpânirii turceşti, adică în epoca fanariotă (1710-1821). Tot atunci au fost importate de la Istanbul manelele, de a căror recrudescenţă “beneficiem” astăzi. Ca o stranie coincidenţă, perioada fanariotă şi epoca în care trăim au ceva comun: cele mai multe şi cele mai mari impozite din istorie. Cântece de of şi aoleu Este uşor de observat că majoritatea lăutarilor sunt rromi. Prin ei, muzica românească a atins cele mai înalte performanţe de comunicare artistică. În esenţă, lăutarii sunt, în primul rând, orchestratori. Ei au preluat muzica folclorică şi au marketizat-o. Au făcut din ea o profesie. Fiind mai înzestraţi din punct de vedere muzical decât autohtonii şi având şi disponibilitate opţională pentru aşa ceva, au preluat creaţiile muzicale născute sub presiunea bucuriei, a durerii www.VREAU BILET.ro

sau tradiţiei, le-au şlefuit, leau transformat în repertoriu şi le-au scos la vânzare. Adică la hore, la nunţi, la petreceri. Muzica lăutărească este specifică folclorului urban, “confiscat” aproape în totalitate de lăutarii rromi. Cea mai bună definiţie a acesteia este dată chiar de lăutari, care spun că este “meşteşugul de a ofta”. Iar melodiile lăutăreşti se mai numesc “cântece de of şi aoleu”. “Trei focuri arde pe lume”, “Blestemat să fii de stele”, “Mâine toţi recruţii pleacă”, “Aş da zile de la mine”, “Lume, lume” etc., sunt numai câteva titluri dintr-un vast repertoriu “de inimă albastră”. Regurgitarea “toxinelor” Concurenţa neloială a manelelor a adus prejudicii mari lăutarilor, dar nu i-a desfiinţat. Unii dintre

ei şi-au introdus în repertoriu şi aşa ceva, pentru a supravieţui, dar şi-au păstrat rangul de lăutari şi bătrânele evergreen-uri cu parfum de mahala. Alţii au migrat spre genuri mai “culte”: romanţe şi muzică uşoară (Aurel Pădureanu), muzică clasică la ţambal (Marius Mihalache), pop, canţonete, operă şi operetă... Una peste alta, cota lor de piaţă a marcat o uşoară scădere faţă de începutul anilor ’90, însă există indicii clare că va reveni. Suprasaturarea pieţei cu deşeuri manelistice a declanşat deja un fenomen de regurgitare a acestor toxine şi revenirea la muzica de dinainte de 1990. Semnalul l-au dat câteva spectacole remarcabile la Sala Palatului (cum a fost Festivalul Tudor Gheorghe), impactul turneului “Folk You!”, succesul la vânzări al albumului “Cântecele noastre, toate” (ceea ce a impus editarea unui nou CD) etc. Iar muzica lăutărească îşi reia încet-încet traseul de of şi aoleu spre inima albastră a mesenilor stresaţi.

Aurel Pădureanu, Cornelia Catanga & fiul, o familie de muzicanţi

47

Argument

DE CE MERGEM LA TEATRU? Alexandra Orban

De ce mergem la teatru? Un răspuns rapid ar fi: aşa ne regăsim pe noi înşine într-o oglindă mânuită de meşterul actor… printr-un gest strălucitor cu substanţă irepetabilă. El, actorul, a avut şansa de a se întâlni cu emoţia unui scriitor în stare să fixeze peste timp esenţa a ceea ce ochii şi mintea lui au înregistrat din mediul său înconjurător. ACEST gest ca şi cuvântul ce-l însoţeşte pe scenă ne cheamă la teatru. Este teatrul, slujit de secole, de la primul actor până la ultimul meseriaş din culise, cu înţelegerea faptului că arta teatrului este veşnică iar forţele slujitorilor săi sunt trecătoare… Teatrul a devenit astfel SUMA eforturilor individualizate, uneori anonime care, de secole, participă esenţial la crearea naţiunilor, a limbilor şi a culturilor unei ţări. Dacă priveşti un actor pe scenă, înţelegi că el este suma unor moşteniri de spirit, care, prin el, trece mai departe spre alte secole. Şi tot atunci înţelegi că nobila sa artă se împrăştie cu generozitate spre publicul în stare să guste din spectacol, să urmărească ascensiunea unei idei, a unui talent, să aprecieze un stil de interpretare, să se bucure, să plângă, să trăiască… Să se regăsească, de fapt, pe sine în Hamlet, sau în Ofelia, în Ştefan cel Mare sau în Vlaicu Vodă, în Othello, sau Desdemona, în Electra sau Medeea, în Ana Karenina sau Unchiul Vania, în Cyrano sau Avarul, în nobleţea, tragismul, ro-

48

mantismul sau spiritualitatea răscolitoare a atâtor personaje care s-au perindat de secole în gestul irepetabil al actorului. Din păcate, astăzi, în cultura fast-food-ului şi a gobalizării, eleganţa nu prea are căutare, căci secolul nostru brutal şi grăbit striveşte uneori, sau ignoră valoarea reală, sclipirea performanţei adevărate… Cred că, dacă n-ar fi existat, teatrul ar fi trebuit de urgenţă inventat, tocmai pentru a păstra în adâncul fiinţei noastre sensibilitatea unică, irepetabilă, a modelelor pe care le descoperim cu bucurie atunci când, obosiţi de tumultul vieţii cotidiene, ne întoarcem în noi înşine şi rămânem fascinaţi de gestul şi cuvintele relevate pe scenă. În acea clipă, simţim că avem nevoie de TEATRU!



Cele zece porunci ale spectatorului

1. Să nu vii la teatru cu bilet de favoare! 2. Să nu mănânci ceapă sau usturoi, sau dacă ai mâncat să-ţi iei singur o lojă! 3. Iubeşte-l pe aproapele tău şi nu-l deranja de o mie de ori până să te aşezi! 4. Cinsteşte pe plasatorul tău! 5. Să nu râvneşti la “programul” altuia! 6. Să nu dormi, sau cel puţin să nu sforăi! 7. Nu te lua după critici că nu ştiu ce spun, decât când laudă! 8. Să nu iei numele autorului în deşert! 9. Să nu furi numărul de la garderobă! 10. Să nu vorbeşti de rău dacă nu ţi-a plăcut! Lasă-i şi pe alţii să se ardă. Tudor Muşatescu www.VREAU BILET.ro

www.VREAU BILET.ro

49

50

www.VREAU BILET.ro

Casele de bilete VREAU BILET.ro din: w Unirea Shopping Center - et.2 (lângă magazinul House of Art) Program: Marţi - Sâmbătă ; Orele: 11 - 20 Tel: 0720.153.350 w Carrefour Orhideea Program : Luni - Vineri ; Orele 11 - 20 Sâmbătă ; Orele 10 - 21 Duminică ; Orele 10 - 17 Tel: 0729.309.900 (Luni-Marţi) 0729.683.808 (Miercuri-Duminică) w Carrefour Feeria - în faţa spaţiului SERVICII FINANCIARE din cadrul hypermarket-ului w Magazinele MUSIC SHOP din: Strada Batiştei nr. 3 - 5 (lângă staţia de metrou)

www.VREAU BILET.ro



Bulevardul Magheru nr. 8 - 10 (Hotel Ambasador)



Calea Victoriei (lângă B1 TV)

51

52

www.VREAU BILET.ro