Revista Zip Nr 5-6 Partea I-a

File de jurnal poetic al Cenaclului de Seară.

Clipa dă sens!

ZONA Interferenţelor POETICE ZIP nr. 5 / 21.08.2008 ”Viaţa e mai tare decât mizeriile ei. ” George Bacovia Publicaţie tipărită în 4000 de exemplare distribuite gratuit !

* Prinde-mă în podul palmei tale Şi naşte-mă o secundă: Cineva - la marginea a două suflete.

*** Respir Dimineaţa În interiorul meu. Sunt Mai bătrân Cu o secundă.

** Despleteşte-ţi părul, iubito Şi fă-mi-l altar. Astăzi Dumnezeu nu joacă şotron. Despleteşte-ţi părul, iubito… Ziua aceasta E un chestor bacant Şi… Dumnezeu nu joacă niciodată şotron!

**** Secundele S-au scurs tăcut Prin pupile. Şi nici nu stiu Când am rămas Fără noi…

Ştefania Vârban, C.d.S. Bucureşti

Critică de întâmpinare de Robert TOMA Unora le place sexy Teatru vesel şi trist de Florin Iordache Sintagma implicând antinomia „vesel-trist” are conotaţia caracterului invariabil al naturii umane. „Glossa eminesciană : Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui / Joace unul şi pe patru / Totuşi tu ghici-vei chipu-i „ sau „Aceloraşi mijloace / Se supun câte există / Şi de mii de ani încoace / Lumea-i veselă şi tristă”. Nu întâmplător, desigur, George Topârceanu îşi intitulează, la rândul lui, volumul de versuri „Balade vesele şi triste”. La pagina 9 (prima piesă), la întrebarea Elizei Vakarm dacă Tatianei îi place chimia, Tatiana, deşi cochetă şi vizibil superficială, răspunde la modul impropriu, adică pretenţios, ştiinţific, ea zice: „sunt ca un cristal în stare pură, are se topeşte la exact aceeaşi temperatură, dacă i se ia de mai multe ori punctul de topire” etc. Se trădează astfel, printr-un fel de indiscreţie scuzabilă, cunoştinţele autorului care este şi profesor de chimie. Eliza ! Vakarm nu e mai puţin superficială, iritată de ocupaţiile gratuite, adică fără finalitate practică: „Lui Radu îi place să piardă vremea cu pictorii în loc să mă ajute la gospodărie...” Virgil Magearu, perimat şi snob, bonom şi protocolar, se exprimă caragialian cu „sărut mânuşiţele”. Nu lipsesc, fireşte, franţuzismele. Veteranul acesta e şi un prilej pentru autor de a strecura opinii personale privind chestiuni politice de un interes mai mult sau mai puţin actual (de pildă Războiul din Golf). Dan Vintilă, inginerul, este şi el un vehicul de idei ale autorului, într-un mod cam transparent: „Dacă nu ar exista bişniţarii cu contrabanda lor, s-ar mai putea fuma Kent în România? De fapt, ce s-a întâmplat după Revoluţie, decât că o gaşcă a lui Ceauşescu a fost schimbată cu o gaşcă a lui Iliescu? Tot comuniştii sunt la putere!...” Iată ce consideraţii amare pot declanşa ţigările de care tocmai se arătase interesat veteranul Magearu! Acesta şi începe să pună paie pe foc, având plăcerea gratuită a discuţiei, întocmai precum eroii caragialieni: „Aşa e!... Chestia asta se întâmplă de 50 de ani!...” (continuare în pagina 9)

Lecţii

foto: Adina Stoicescu

Pălăria de fetru de Ion Gabriel Puşcă Dimineaţa când pleci de acasă spre serviciu îţi prinde bine pe timpul călătoriei cu metroul, un ziar. Mai ales dacă nu te costă nimic. Aşa că ai de ales între Compact, un ziar cu informaţii cuminţi, energicul Ring unde doi, trei reporteri ’de investigaţii’ îşi încordează filonul profund al genei de Shelock & Watson în variantă autohtonă şi euROpeanul o publicaţie bilunară a Ministerului Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţelor. Desigur nu aş fi scris în pălăria de fetru despre aceste publicaţii –care nu sunt decât instrumente ale unor jocuri de interese– dacă nu aş fi citit într-un număr recent din euROpeanul un articolaş cel puţin ciudat. Pe pagina a doua, dl. Luca Niculescu ne prezintă în articolul Europa regiunilor mai înseamnă Europa? câteva raporturi –aparent logice- care lovesc clar în identitatea românilor. Jocul pe care îl propune L.N. începe cu o avalanşă de informaţii despre tensiunile dintre valoni şi flamanzi, despre tensiunile apărute intre nordul si sudul Italiei sau despre Scoţia şi gândurile ei de retragere de sub umbrela Marii Britanii. Continuarea este lesne de înţeles: trimiteri la ’regionalizare’ şi la naţionaliştii români. ’Se fac –ne dezvăluie dl L.N.-confuzii, deliberate sau nu, între regiunile istorice şi cele de dezvoltare’. Poate că eu fac parte dintre ’cei mai puţin instruiţi’ dar spre deosebire de cei instruiţi iubesc pământul ăsta pe care s-a născut tata, pe care bunicul a jucat leapşa şi pentru care străbunicul a murit la Oituz. Iar dacă străbunii noştri ne-au lăsat de 2500 de ani spaţiul carpato-danubiano-nistro-pontic de ce să îl fărâmiţăm acum? Pentru o Europă regională? Hai să fim serioşi! Se pare, prieteni, că astăzi pentru ca să faci valuri, să fii băgat în seamă, să ai vizibilitate şi notabilitate trebuie să îţi înjuri sau ponegreşti ţara. Să o vrei făcută bucăţele pentru că aşa fac şi spaniolii şi sârbii şi italienii şi belgienii. Este un trend. Pe care dl. L.N. îl respectă de ceva vreme pentru că scria în Dilema Veche din 16 august 2007 la Tema Saptămânii: ’’Românii se consideră ca fiind speciali, deosebiţi, excepţionali şi sînt furioşi cînd străinii nu le recunosc meritele, adevărate sau închipuite. N-am fost noi pionieri în aviaţie? Nu am inventat noi insulina? Nu i-am sprijinit noi pe cehi în vara lui 1968?’’ De ce oare nu mă miră acest comportament? Pentru că între jurnalişti la ora actuală este o întrecere al cărui premiu, se pare, ar fi secunda în care toată lume se uită la tine. Nu contează că se uită cu milă sau cu mirare. Important este că se uită. Mai contează atunci confuzia între raţional şi limitele absurdului? NU mai contează! Nu suntem furioşi d-le Luca pentru că noi am inventat insulina, noi am fost pionierii aviaţiei, noi am stat aici vreo mie de ani ca să poată francezii, belgienii, scoţienii să îşi facă ţările pe SPONSORUL ACESTUI NUMĂR ZIP ESTE: care acum, conform teoriei dumneavoastră, le desfac, tot noi am fost aici când s-a pronunţat prima dată poc! bâz!, buf!, sfâr!. Europa e plecată pe drumul federalizării de multă vreme iar finalul va fi o planetă cu cinci-şase state federale, dar acest lucru nu ne împiedică să ne pastrăm şi dezvoltăm identitatea, istoria, cultura aşa cum au facut şi strămoşii noştri până la noi. Veţi spune, oare, că sunt naţionalist dacă închei acest articol cu : Trăiască România! Hai, la bună recitire!

pagina2

Zona Interferenţelor Poetice – 21 septembrie 2008

Semn de carte

ATLAZ

Despre volumul de poezie „Nu am voie” , al scriitorului Liviu Georgescu Liviu Georgescu expune o poezie eterogenă atât din punct de vedere al formei cât şi din punct de vedere al sintagmelor.Ignorând modul propriu-zis de strucurare al cărţii (trei părţi) se pot identifica două tipuri de poezie luând în considerare simultan mijloacele stilistice folosite şi întinderea textelor. Prima categorie gravitează în jurul experienţei concrete a scriitorului, în care caracterul personal al poemelor este evidenţiat mai puţin. Aici majoritatea “subiectelor” se bazează pe cronologia unor evenimente considerate decisive de către autor şi pe care acesta le nominalizează cât se poate de direct din perspectiva”omului din mulţime”. “Nu am voie” este un volum în care metafora este relativ rară şi utilizată cu precauţie astlfel încât nu reuşeşte să “guverneze” decât în texte izolate. Poetul se foloseşte insă mult mai des de enumeraţie şi într-o măsură considerabilă şi de aforisme, („gloria e o neînţelegere”; ”realitatea a devenit un ochi agresor”), dând uneori poemelor sale nu numai forma unor texte în proză ci şi structura acestora. (“Ochii miriapozi”, ”Involuţia”,”Secolul vitezei”, ”Aproape departe”etc.). Apar frecvent termeni şi sintagme cu grad mare de generalitate („actul gândirii”, ”adevărata libertate”, ”realitatea.. .ne dictează decizii”) sau sunt relaţionate noţiuni deopotrivă de impersonale („Istoria iniţia odată eroismul”, „Potopul de informaţii invadează totul” etc.). Autorul utilizează în mod special persoana întâi plural a pronumelui personal / posesiv şi verbe(surprinzător de multe) la persoana a treia dând impresia că interacţiunea dintre mediu şi eul liric se desfăşoară întrun singur sens. Rezultatul este un poem care în ciuda scopului critic, nu reuseşte să cuprindă presupusa revoltă şi în care tensiunea lipseşte cu desăvârşire în condiţiile unui vers alb şi a unei întinderi mari a textelor. În special în ultima parte a volumului (dar nu numai aici), Liviu Georgescu ne introduce cel de-al doilea mod de a aborda poezia în „Nu am voie”. Mai restrânsă ca spaţiu ,dar mai personală, vizând divinitatea („Psalm”), eul liric însuşi („Cântec vechi”, ”Sunt”) sau o altă persoană („Pasul tău de domnişoară”), aceasta are ca suport metafora. Muzicalitatea creşte de asemenea considerabil, poemul păstrându-şi însă caracterul descendent. Volumul cuprinde trei părţi ale căror teme nu se separă complet. ”Aproape departe” se deschide cu poezia cu acelaşi nume, constituind o „analiză” pe etape a vieţii autorului. Procedeul se generalizează în „Involuţa”,iar restul se traduce prin „aproape am evoluat”. „Scăpăm pe spirale” este textul care încheie cea de-a doua parte şi dă şi numele acesteia. Alunecarea spre uniformitate şi degradare este aici exprimată atât de direct încât nu mai este percepută ca importantă de către cititor. După generalizare se evidenţiază diversitatea şi specificul din „În cele patru vânturi” ,văzute ca fiind inevitabile şi aproape periculoase. Poetul dezvoltă o adevărată obsesie pentru introducerea unei viziuni „întoarse”.Fie că este vorba de a privi prin „luneta întoarsă”, sau de „oglindă înversă”, schimbarea de perspectivă este, din punctul de vedere al autorului, esenţială pentru înţelegerea adevărului. „Nu am voie” rămâne totuşi o declaraţie incompletă care se poate continua în două moduri complet diferite: nu am voie să ştiu sau nu am voie să cred.

Ioana RĂŢOI

’’Şi ceru-i de atlaz, soarele-n extaz...’’ Pasărea Colibri

Doamne, cât de lungi şi de nefireşti ai lăsat acele după amieze de vară! Lungi precum o tăcere după furtună, precum o frământare al cărei motiv nu-l descoperi. Nefireşti prin simpla lor natură de a fi tulburător de calde şi de luminoase. După amiezele de vară radiază prin ele însele. Era o după amiaza de vară atunci când te-am cunoscut. Altfel, nu-mi explic modul în care lumina ţi-a distorsionat trăsăturile, înfăţişându-le atât de bizar asemănătoare alor mele. Ţin minte şi acum. Am întins naiv mâna, precum un cerşetor cu ochii încă prea albaştri de rugăciune, şi am implorat. Te-am şocat, pe moment. Apoi, probabil, soarele s-a ascuns, subit dar subtil, după dealurile unduioase şi lumina nu te-a mai inundat în modul acela măgulitor, căci trăsăturile tale au revenit la normal. La normalul lor crud, desigur. Care nu e şi normalul meu. Aşa că, vezi tu, interminabilul după amiezelor de vară ţi se datorează. Precum şi faptul că ochii mei vor avea mereu o discretă nuanţă de albastru. Ana COJOCARU C.D.S. Bucureşti

…de toamnă Adina Stoicescu * Clepsidră de vânt Printre frunze o pană Înfruntă timpul * Frunze aprinse – Umbrele castanilor Duc taine spre nori

Mănăstirea Sâmbăta – detaliu culuoar foto: Silviu Tănase

*** Vuieşte liniştea... Neîntreruptă decât de ea însăşi Îşi sparge valurile De noaptea grea Din care curge, Născând nelinişti, Şi zbateri, şi zvârcoliri, Sfârtecătoare seisme în inimă, În trup şi-n creier... Mă amestecă, mă frământă Cu spuma de suferinţă, Cu algele de disperare, Cu meduzele de neîmplinire, Cu nisipul risipirii, Oceanul de linişte – Noaptea mea albă – M-a înecat în geamăt de linişte, În durere de linişte, În sete de linişte... Noaptea mea albă, Noaptea de linişte neagră – Noaptea de linişte grea M-a durut Şi am strigat, Şi te-am chemat Pe tine – noapte de linişte albă – IUBIRE –

Floarea Necşoiu C.d.S. – Bucureşti - fragment din volumul ’’Cioburi şi aşchii’’ Edit. Arefeana Bucureşti - 2006

* Orice întâmplare îşi are arhitectura ei nevăzută şi, la drept vorbind, nicio întâmplare nu poate fi numită oarbă. * Ne urmăreşte adesea un vuiet, ca o presimţire, până când ne luăm inima-n dinţi şi-i cerem să termine ce are de făcut... * Oamenii rămân imprevizibili: înlăturăAforisme tirani, ca apoi regrete.TOMA desă-i Robert

Aforisme de Robert TOMA

* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * * Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6

*

Decor Copacii albi, copacii negri Stau goi în parcul solitar Decor de doliu funerar ... Copacii albi, copacii negri. În parc regretele plâng iar ... Cu pene albe, pene negre o pasăre cu glas amar Străbate parcul secular ... Cu pene albe, pene negre ... În parc fantomele apar ... Si frunze albe, frunze negre; Copacii albi, copacii negri; Si pene albe, pene negre, Decor de doliu funerar ... În parc ninsoarea cade rar ...

SFERTUL ACADEMIC

2008

pagina 3

Monosilab de toamnă Toamna sună-n geam frunze de metal, Vânt. În tăcerea grea, gând şi animal Frânt. În odaie, trist sună lemnul mut: Poc. Umbre împrejur într-un gol, tăcut, Loc. În van peste foi, singur, un condei Frec. Lampa plânge... anii tăi, anii mei Trec. Să mă las pe pat, ochii să-i închid, Pot. În curând, încet va cădea în vid Tot. O, va fi cândva altfel natural, Bis. Toamna sună-n geam frunze de metal, Vis.

Poetul Sunt suflet în sufletul neamului meu Şi-i cânt bucuria şi-amarul În ranele tale durutul sunt eu, Şi-otrava deodată cu tine o beu Când soarta-ţi întinde paharul. Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci, Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci Unindu-ne steagul şi larul, Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci, Acolo-mi voi duce altarul.

George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, — d. 9 mai 1918, Bucureşti)

Tudor Arghezi

“Poezia poate să nu fie însuşirea unei anumite pături de indivizi însă toarcerea ei în versuri reprezintă nu mai puţin muncă, ucenicie serioasă, răbdare.”

SEPTEMBRIE

George Bacovia ( n. 4/17 septembrie 1881, Bacău - m. 22 mai 1957, Bucureşti)

Zona Interferenţelor Poetice – 21 septembrie 2008

Sunt inimă-n inima neamului meu Şi-i cânt şi iubirea, şi ura Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu, Voinţa mi-e una, că-i una mereu În toate-ale noastre măsura. Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvânt Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura, Ai fulgere-n cer, Tu cel mare şi sfânt, Şi-nchide-mi cu fulgerul gura! Ce-s unora lucruri a toate mai sus, Par altora lucruri deşarte. Dar ştie Acel ce compasul şi-a pus, Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus, De-i alb ori e negru ce-mparte! Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu, Şi secoli-nchid-ori deschidă cum vreu Eterna ursitelor carte, Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu, De-a pururi, nerupta sa parte!

sursa: http://www.intelepciune.ro/poze/George_Cosbuc.jpg

* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * * Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6

*

pagina 4

Zona Interferenţelor Poetice – 21 septembrie2008

Asalt pe poduri

Furtuna Ana Cojocaru

De fiecare dată când mă sprijin de geamul rece, aburindu-l cu răsuflarea, mă îndepărtaţi cu frică şi cu o urmă de clarviziune în glas: - Stai departe de geam, e furtună! Iar eu mă retrag cuminte, încercând să mai privesc puţin cauza temerilor voastre. E furtună, ocazie pentru natură să-şi desfaşoare avid forţele. Pe fundalul cerului întunecat de nori se ţes pânze luminoase de păianjen. Trăsnetul îşi caută o nouă Prea lungi au fost drumurile pe mare victimă. Iarăşi s-au făcut poduri, Prea puţine s-au schimbat de pe vremea anticilor. Iarăşi nu vom călca pe ape. Şi pentru ei furtunile se petreceau cu aceeaşi pasiune greu de stăvilit, cu perdele de ploi şi ----------------------------lumini de fulger. Singura diferenţă este că anticii ştiau ce trebuie să ofere naturii pentru ca ele, furtunile, să înceteze. Ştiau că fulgerul este doar Să fie linişte preavizul, tunetul e reamintirea, iar trăsnetul, însuşi momentul sacrificiului. De ceva timp se trăieşte fără Nu v-aţi întrebat niciodată de ce natura se ceasuri, dezlănţuie atât de vijelioasă? Doar pentru a ne Din cuvinte mor consoanele aminti de grandoarea sa? Un spaţiu mitic nu are Stânca se sprijină pe râu nevoie de o astfel de confirmare din partea Ochiul stânjeneşte vederea; noastră, care oricum îi suntem pioni. Nu, natura vrea sa fie îmbunată. Prin sânge. Prin sacrificiu. De ceva timp furtunile sunt Pe vremuri, i se ofereau de bună voie ofrande. Utopice. Acum, se vede nevoită să le ia cu forţa. De la daruri închinate ei în templele sofisticate, la a fura Undeva , câte o viaţă. E ironică evoluţia asta uneori, nu? O candelă cerşeşte încă pace Trăsnetul a devenit vânător. Râurile de ploaie şi Şi cineva de nori îi sunt doar ascunzătoare. Ironic, perfid, Conservă precaut caută fără încetare următoarea victima. Uneori nici Gânduri Ioana Răţoi unul dintre cei care au proasta inspiraţie de a C.d.S. Bucureşti umbla pe vremea aceea, nu-i este pe plac. Atunci se razbună pe arbori, pe acoperişuri. Aşteaptă Plai românesc urmatoarea furtună. Timpul ei, spre deosebire de al nostru, e nelimitat. Când prinde soarele să ne arate dinţii Conştientizez că, prin geam, furtuna mă judecă, Spre noi, la trap gonindu-şi iepele de cu ochii fumurii şi reci. Dar nu, nu de data asta. raze Crede-mă, natură, nu vrei un suflet atât de curios. Pământul râde tuciuriu în brazde Nici măcar tu nu vrei asta... Cântând iar imnurile biruinţii. Trăsnetul loveşte cu furie acoperişul. Norii se E-atâta tinereţe azi în ramuri dizolvă în picuri grei de ploaie. M-au lăsat, pe Vin animale, păsări, frunze, albe flori moment, în pace. De undeva, de sus, apare o Corăbii, nori de ploaie dătători geană de lumina aurie. Aparent, natura s-a mai Ochi curioşi de prunci privind prin îmbunat... geamuri. Când triluri prind în armonie hore, Simţi bucuria revarsata-n sat Sunt lungi drumurile pe mare, Cu noi rătăcesc spre alatlăieri Corăbii, Se zbate tot vântul în pânze, Prin braţe ne curge un sânge Al stâncilor Şi călcâiul aşteaptă un pas suspendat;

Pe umeri nu mai curg la vale ore Şi fericirea parcă-n loc a stat. Vazand in noi lumina cum coboară Grabite clipe nu mai vor să moară. Valeria TAMAŞ -Timişoara

toamna ca prejudecată strigoi neadormiţi amintirile priapice ne interziceau pe rând paşii deveneau cifre pe care sorocul le amesteca incult în necunoscute drumuri mergeam înainte se făcea că suntem tineri omoplaţi de sfinţi prin carne fâlfâiau necuminţi râdeam de lacrimile nepereche ale lumii rănile bacante lubrice se arcuiau diabolic toţi caii nedesenaţi ai copilăriei îi spânzuram în zăbale scâncete viorii mă zgâriau în piept şi nu-mi păsa să tac dar să nu uit cuvintele îmi spuneai frunzele căzânde sunt morţi comemorate ale cui întrebam indiferent de ce pământul le tace şi se făcea că suntem crepuscul cu mâna dreaptă ochiul stâng cu mâna stângă ochiul drept îi înfundai în orbite prejudecata despre ochelarii de cal era crez şi nu-ţi păsa ca o inscripţie pe o cruce şters tăcut nevăzut prin moarte mergeam înainte de Dan Tristian Tg.Jiu

* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * * Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6 *

Zona Interferenţelor Poetice – 21 septembrie 2008

pagina 5

Praziliada de Iulian FLOREA Cântǎ zeiţǎ minune, Dǎ-mi putere sǎ dezvolt Şi sǎ scriu tot ce-am vǎzut De la Jiu şi pân' la Olt. Cântul I S-au înscris la ONU frate, Una sutǎ şase state Şi-a rǎmas lista deschisǎ Pânǎ s-or înscrie toate. Mai deunǎzi U Thant A primit din Prazilia telegramǎ Ce spune cǎ oltenii fac pastramǎ. Cum de aşa ţarǎ, Cu trecut victorios, Este incǎ ignoratǎ Şi neluatǎ în serios? Dar acum e hotǎrâtǎ, Nu mai dǎ nici un rǎgaz, Şi nu vrea sǎ mai aştepte Ţara ce cultivǎ praz. A luat U Thant atlasul, Şi nervos bǎtu-l-ar vina, A cǎutat o sǎptamânǎ, Unde-i ţara cu pricina. A citit demografie Din Alaska în Taiwan, Însǎ nicǎieri nu dete De poporul prazilian. Convocǎ atunci în grabǎ Consilierii la secretariat Vrând neapǎrat sǎ afle Ce-i Prazilia? E stat? Se gǎsi atuncea unul Care-l puse la curent, Cǎ Prazilia e o ţarǎ De pe vechiul continent. Pe-atunci locuitorii Nu-şi spuneau prazilieni, Erau ceva mai modeşti, Purtând nume de olteni. Mai târziu cu timpul însǎ, Îi gǎsi şi mai rǎzleţi, Amintind de ei Xenopol, Sub numele de juveţi. Ţara lor e aşa departe, Încât soarele-n amurg Dogoreşte capitala Denumitǎ şi Prazburg! A rǎmas U Thant pe gânduri Într-o grea melancolie, Nu-şi ierta aşa un lapsus, Ce avea la geografie. De mânie fǎcea spume, Cum sǎ -i scape tocmai lui, Cǎ mai e o ţarǎ -n lume, Nu o ţarǎ a nu ştiu cuiCi un stat, în orice caz, De pretinde cǎ e primul Ce cultivǎ-n lume praz.

Bunilor mei prieteni Iulian Florea - Craiova Cântul II Deşi se-nsera afarǎSoarele trecea-n amurgŞi-a luat U Thant valiza, Şi-a plecat către Prazburg. Au aflat din timp oltenii Cǎ stǎteau de mult pe spini, Şi-au aprins de bucurie Zece mii de rogojini. L-au primit pe preşedinte Cu imnul prazilian, Cântau sute de cimpoaie "M-a fǎcut mama oltean". L-au primit pe preşedinte Cu pastramǎ şi cu vin, Iar apoi a luat cuvântul Marinescu M. Marin: "Nu mai vrem sǎ fim oricine, Hotǎrât o spunem 'nu', Ţara noastrǎ are dreptul, Ca sǎ intre la ONU. Ne-am modernizat cu totul, Într-un ritm plin de vitezǎ, Scoatem prazul din pǎmânt, Numai cu cheia francezǎ. Capra când dorim s-o mulgem, De acum e lucru cert, Îi bǎgǎm coarnele-n prizǎ, Rezultând laptele fiert. Am împerecheat O mâţǎ cu o oaie, Astfel cǎ ne dǎ lâna, Gata toarsǎ pentru straie. Am împerecheat ăi capra cu girafa. E hibridul ideal; O ţinem la noi acasǎ, Însǎ paşte în Ardeal. Ca sǎ avem porcine multe, Am pornit cu toţi cǎlǎri, Şi-am insǎmânţat pe haturi Zece tone de jumǎri." Vǎzând aşa minunaţie, U Thant puse secretara Ca sǎ scrie Cǎ de azi oltenii toţi, Cum îi pomenea Xenopol Cu numele de juveţi, Vor intra la ONU frate, Suind cifra la una sutǎ şapte state.

Vǎ bucuraţi, prieteni, de a mea suferinţǎ? Normal. Sǎ regretaţi vǎ e peste putinţǎ. Vǎ gâdilǎ sublim a mea nenorocire, Iar sǎ mǎ ajutaţi vǎ este peste fire. Vǎ strǎluceşte azi privirea de jivine; Ca ieri strâmbaţi din nas, vǎzând cǎ-mi este bine. Când îmi întindeţi mâna, din ochi vǎ sar scântei, Aţi vrea sǎ mǎ prefaceţi în borş cu tǎieţei. Aţi vrea sǎ umflu coada, dar nu vǎ fac pe plac Şi vǎ promit, la urmǎ, tot eu vǎ vin de hac. Vǎ pot citi în ochi ranchiuna, lǎcomia, Voi nu puteţi pricepe ce este omenia, Dar vǎ pretindeţi prieteni, şi bine simulaţi. De ale voastre tare, nu sunteţi vinovaţiDoar aplicaţi orbeşte penibila devizǎ A societǎţii-n care se adânceşte-o crizǎ: Nu este pe lume plǎcere mai mare Decât sǎ-l loveşti pe acela ce-l doare. Iar chin mai mare nu s-a vǎzut Decât sǎ-l ridici pe acela cǎzut. -----------------------------------

Vânǎtorul de gânduri Privesc un gând cum prea blând zboarǎ şi tac de sus în jos sǎ mi-l apropii, las umbra-i sǎ rǎsfrângǎ-n ochi de cioarǎ şi şuieru-i în ochii unei dropii. Stau amorţit de sens cu puşca-n mânǎ, ce cruce a fost pentru tot pǎsǎretul, dar nu am glonţ de la a mea stǎpânǎ sǎ vindec sterp, şi gândul, şi aretul. Trimit atunci o prefacutǎ ceaţǎ, vâslirea-n ceruri sǎ tulbure mǎrunt, sǎ vǎd cum blând, în valuri, se înalţǎ, iar gândul cum revine pe pǎmânt. Sunt vânǎtor de gânduri şi mistere, pe cǎrǎruia dorului de tine, când ţes tǎcut secvenţele bizare, în seri şi dimineţi cu bolţi senine.

Dorian FLOREA - Craiova

* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! *

* Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6 *

pagina 6

Zona Interferenţelor Poetice – 21 septembrie 2008

Ecologie lingvistică ’’Urmaşilor mei Văcăreşti! Las vouă moştenire Creşterea limbei româneşti Ş+a patriei cinstire.’’

Ceea ce trebuie spus din capul locului, repetat ori de câte ori se iveşte prilejul, este faptul că suntem un popor de origine latină, iar limba noastră s-a format odată cu poporul, pe teritoriul Daciei de la nordul Dunării, de o parte şi de alta a curburii carpatice, fiind o limbă mai păstrătoare a elementului latin decât celelalte limbi neolatine, exceptând italiana, cu care se aseamănă foarte mult. Înainte de a avea o literatură scrisă, poporul român a avut o literatură nescrisă, orală, tot atât de puternică precum monumentele de piatră sau de pergament. Această literatură orală a fost creată cu ajutorul limbii române care, pe parcursul timpului, a evoluat, păstrându-şi nealterat fondul său latin, influenţele ulterioare venind pe o bază puternică, statornică, nesupusă influenţelor exterioare atât de profund, încât să schimbe fondul principal de cuvinte sau structura sa gramaticală. Temporar, românii s-au lăsat influenţaţi de limba celor cu care veneau în contact, unele cuvinte din vocabularul acestora rămânând şi în vocabularul românesc, sub ceea ce s-a numit influenţa limbii franceze, slave, germane, etc. Acest fenomen al împrumuturilor este un fenomen normal, care se întâmplă în toate limbile, neexistând nicăieri o limbă pură. Putem urmări evoluţia limbii române dacă studiem cărţi de istorie a limbii, dacă studiem opera unor scriitori precum Eminescu, sau a unor critici şi îndrumători în folosirea corectă a limbii române. Trecându-se de perioada în care se putea spune „Scrieţi, băieţi, scrieţi oricum, numa' scrieţi”, limba română cultivată devine din ce în ce mai bogată, mai stabilă, mai frumoasă: „Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim”. Academia Română, profesorii universitari, oamenii de cultură, profesorii din şcoli urmăreau exprimarea corectă, îngrijită, acest lucru făcându-l nu numai oamenii de litere, ci şi omul simplu, vorbitor de limbă română, dornic să se exprime cât mai frumos, mai pe înţelesul celor din jur.

Iată că după 1990, după ce s-a spus aproape în continuu că 50 de ani am fost vorbitorii unei „limbi de lemn”, ne trezim astăzi că limba română suferă unele influenţe, de cele mai multe ori nefaste, influenţe care tind să scape de sub controlul celor avizaţi. Fără să vreau, mă gândesc că această poluare din domeniul lingvistic poate fi la fel de puternică precum cea a mediul înconjurător. Dacă ar fi să analizez obiectiv starea de fapte din limbă, ar trebui să spun că trecem printr-o perioadă în care foarte puţini vorbitori de limbă română mai ţin la asimilarea unui vocabular elevat, la reguli de folosire a cuvintelor şi la locul acestora într-o frază, etc., iar cei care sunt observatori din exterior ai acestui fenomen, cei care încă mai vorbesc o limbă curată, cu un vocabular bine îngrijit, nu pot face mare lucru. Ei se lovesc de un fel de zid de nepăsare din partea celorlalţi, ba, uneori sunt priviţi ca nişte ciudaţi (a se vedea cazul profesorului George Pruteanu!) De-o viaţă, profesorul Ion Coja se ocupă de tainele limbii româneşti, dorinţa sa acerbă fiind cea de a vedea o limbă vorbită şi scrisă corect. Eruditul lingvist crede că orice vorbitor stăpâneşte incomplet limba cu care vieţuieşte, numeroşi fiind vorbitorii limbii române care în viaţa lor nu au folosit, de pildă, viitorul al doilea sau formele prezumtivului construit cu ajutorul gerunziului: - Voi fi fost acolo atunci, dar nu te-am văzut. - Voi fi fiind marcat de evenimente, dacă reacţionez în acest mod. Limba, ca averea cea mai de preţ a unui popor, nu-i o ideea nouă. Ion Coja face propuneri pentru Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, face exerciţii de lingvistică, atrage atenţia asupra sensului corect al unor cuvinte, care sunt folosite haotic: lucrativ, mai superior, ţigan sau rrom, avansaţi înainte, datorită sau din cauza, morminte sau mormânturi, vopsitul ouălelor sau vopsitul ouălor, „românii e deştepţi”, mişto, gagică, nasol, etc. Câţi dintre noi folosim doar cuvintele al căror sens îl cunoaştem? Câţi dintre noi nu folosim anumite cuvinte doar pentru că le foloseşte toată lumea şi aşa ni se pare nouă că sunt corecte, sau de dragul că „sună bine” sau „dau bine” şi suntem „în trend”?! Există anumite reguli de comportament lingvistic, printre care şi aceea de a folosi doar cuvintele al căror înţeles şi a căror pronunţie corectă îţi sunt bine cunoscute. Fiecare limbă are zeci de mii de cuvinte.

NIMENI nu le foloseşte şi nu le cunoaşte pe toate, chiar dacă eşti lingvist, cercetător, profesor, etc. De aceea este bine şi indicat să cerem lămuriri asupra felului corect în care trebuie înţeles sau folosit un cuvânt pe care îl auzim de la alţii. „Când nu eşti sigur cel mai cuminte este să eviţi să foloseşti un cuvânt pe care nu-l stăpâneşti”, spune tot profesorul Coja, cel ce pledează pentru ecologism lingvistic. Poluarea limbajului este la fel de rea ca poluarea mediului, căci este la fel de periculoasă pentru sănătatea şi perpetuarea unei naţiuni. În această perioadă se vorbeşte ironic despre „romgleză”, fiind un fel de „struţo-cămila” limbii române în tranziţia de la ea însăşi spre ea însăşi. Adică trecem acum printr-un stadiu intermediar dintre două momente evolutive ale limbii române. Fenomenul nu este nou (să ne amintim de perioada „bonjour-iştilor), dar poate deveni îngrijorător. Deocamdată, optimişti să fim, să îl privim ca pe un fenomen puţin derizoriu, dacă e să-l comparăm cu agresiunea mai mult sau mai puţin programată la care a fost supusă, de la formarea ei încoace, „limba vechilor Cazanii”. La noi, această agresiune s-a manifestat încă de pe vremea fanarioţilor, când toate instituţiile, cu limbajul aferent, aveau denumiri greceşti. Cu excepţia pătrunderii unor cuvinte noi şi a unor flexionare ale verbelor (zaharisit, caterisit, hirotonisit, afurisit, chivernisit), nimic nu s-a întâmplat în identitatea limbii române la bazele ei latine. A urmat „importul” masiv de limbă franceză, limba română devenind mai flexibilă, mai nuanţată, primind, paradoxal, un plus de identitate. În Transilvania, autorităţile austro-ungare au încercat deznaţionalizarea populaţiei româneşti, prin „exmatricularea” limbii române din şcoli şi prin maghiarizarea numelor. Nu s-a reuşit decât să-i înveţe ungureşte pe români, ceea ce a fost un câştig. În prezent spuneam că suntem în perioada „romglezei”, altfel spus, limba engleză intrând rapid în vocabularul românesc devine agresorul, iar limba română, victima. Conjunctura istorică a făcut ca azi să dea tonul în comunicarea verbală limba engleză, propagată în lume prin filiera americană, iar principalul purtător al acestei „expansiuni” este limbajul IT. „Romgleza” e un produs semidoct al celor care nu cunosc suficient nici limba română şi nici limba engleză, sau cred că sunt „intelectuali” folosind în exces cuvintele nou intrate în limbă.

* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * * Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6 *