Revista Zip Nr 4

Clipa dă sens! File de jurnal poetic al Cenaclului de Seară.

ZONA Interferenţelor POETICE Breaza 06.10.2007 Arhiva C.D.S. de la stânga la dreapta : Sanda Golea,

ZIP nr. 4 / 21.07.2008 Gabriela Radu, Tudor Meiloiu, Constantin Rădulescu, Adina Stoicescu, Ion Gabriel Puşcă. Foto : Tănase Silviu Un scriitor este un cititor care îi citeşte pe cititori. Nichita Stănescu

Pălăria de fetru

Publicaţie tipărită în 4000 de exemplare distribuite gratuit

LIT-TERRA-TORA - OPINII

Ioana RĂŢOI Arta a avut întotdeauna aparentul neajuns de a nu propune un scop precis (chiar dacă artistul îşi stabileşte unul) şi un efect prea puţin previzibil. Aceste două aspecte o fac incompatibilă cu orice altă ramură care presupune inovaţia şi exclud aproape instantaneu ideea de profit concret. Contrar oricăror altor domenii în care evoluţia duce automat la simplificarea proceselor, arta, şi, în special, literatura se remarcă prin acordarea sensului global unor evenimente sau stări prezentate individual. De aici, concluzia imediată că aceasta nu suportă simplificări ale conţinutului şi nici o artificializare notabilă a expunerii. Luând în cosiderare aceste două „reguli”, scriitorul îşi poate permite asocierea oricăror elemente, fără bariere lingvistice (deşi nu se poate nega că o exprimare sonoră facilitează receptarea mesajului) pentru a-şi contura ideile. Ceea ce afectează literatura în mod cosiderabil este însă preluarea repetată de simboluri si motive (mai greu de evitat în condiţiile unei istorii literare consistente), care poate fi consecinţa unui exces tehnic. In cazul poeziei, apare şi senzaţia de insuficienţă a cuvintelor şi, mai ales, a asociaţiilor de cuvinte. In cazul prozei, obsesia se concentează asupra subiectului (adică a viziunii) prezentat printr-o expunere parţial remodelată. Erorile de mai sus pot proveni din dorinţa autorului de a prevedea interpretarea si efectul operei sale. lucru care se întâmplă, de altfel, foarte des în ziua de azi. Ironic, acesta se ghidează inconştient după opere precedente, considerate valori literare. Ca rezultat, originaliatea dorită se rezumă în cel mai fericit caz la şoc. Există şi percepţia eronată ce conduce la cealaltă extremă în care se presupune că inovaţia este realizată prin ignorarea tuturor procedeelor anterioare din creaţie, fapt care conduce la acelaşi efect, ca si reasocierea celor vechi – şocul – şi oferă acelaşi produs, adică formă nouă cu idei vechi. Interesant este că ideea unui text literar depinde de tehnică pentru a fi evidenţiata, dar tehnica nu depinde de idee, ceea ce conduce, probabil, la concluzia pripită că o expunere nouă schimbă mesajul textului. In realitate, viziunea diferită a autorului ar trebui să dea naştere unei forme diferite (care însă nu apare prin eliminare sau recombinare ca în situaţiile de mai sus). (continuare în pagina 3)

“ÎNTÂLNIREA CU SCRIITORII”

DUMITRU BĂLĂEŢ – ,,filosofie‘‘ şi ,,mitologie‘‘ La Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu din Bucureşti, în ultima seară a lui Cireşar 2008, a avut loc ,,Întâlnirea cu scriitorii‘‘, eveniment organizat lunar de poeta Victoria Milescu. De astă dată invitatul este scriitorul Dumitru Bălăeţ. Cele peste cincizeci de apariţii editoriale, expuse pe rafturile bibliotecii din sala ,,Mircea Eliade‘‘, unde are loc întâlnirea, dovedesc contribuţia pe care a avut-o în literatura română invitatul acestei seri. Participarea este numeroasă şi totodată valoroasă, în sală aflânduse scriitori de seamă care, cu o deosebită consideraţie, sunt prezentaţi de poeta Victoria Milescu, spre adevăratul scop al întâlnirii – “să ne cunoaştem scriitorii”: Mariana Ionescu, Aureliu Goci, Florentin Popescu, Ion Lazu, Ion Horea, Iuliu Raţiu, Constantin Carbarău, Gheorghe Grosu, Gheorghe Zarafu, Ioana Piersică, Emil Lungeanu, Virginia Meheş, Marin Codreanu, Gabriel Puşcă şi mulţi alţii. Seara s-a dovedit a fi deosebită, tocmai prin temele pe care le

Ion Gabriel PUCĂ Am fost cu ceva vreme în urmă invitat la o lansare de carte unde am cunoscut un om interesant, Nicolae Săcăliş, director al Sălii Dalles. În discuţiile care s-au desfăşurat acolo, domnul Săcăliş a pomenit despre acea degradare a societăţii şi, implicit, a simţului artistic, care operează în preajma schimbărilor de atitudine socială, la nivel de planetă. Tehnic, noi, ca formă de viaţă, ne aflăm, într-adevăr, în pragul unei schimbări esenţiale pentru planetă. Suntem în perioada de început a globalizării, am făcut chiar câţiva paşi importanţi pe drumul către Republica Terra. Dar nu despre problemele de geopolitică aş dori să vorbesc în pălăria de fetru pe care o scot astăzi în faţa d-lui Săcăliş, ci despre pierderea treptată a acestui atât de necesar simţ al ridicolului cu care se presupune că scriitorul, lucrătorul cu noţiuni, sensuri şi judecăţi estetice ar trebui să fie înzestrat. Drumul Literaturii este împărţit în etape cunoscute publicului sub denumirea de curente literare (vezi Clasicismul născut pe baza teoriilor aristoteliene, Naturalismul cu accente puse pe faptele particulare sau Realismul, ca să numim doar cateva dintre curentele de „prim rang”, cum le denumeşte Crăciun Gheorghe în cartea domniei sale, Introducere în teoria literaturii). La o privire mai atentă asupra momentelor de trecere de la un curent la altul, observăm că se pleacă de la o convieţuire paşnică a curentului vechi cu noul curent literar, care câştigă adepţi în timp şi formează ideologii solide din mers, dar acordă o perioadă de timp necesar şi suficient pentru cristalizarea/limpezirea ideilor ajungându-se la o bruscare/violare a fenomenului, o înăsprire a modului de impunere a curentului literar, o superficializare a ideologiilor şi, implicit, la o reducere a speranţei de viaţă a curentului literar respectiv. Aşa au apărut şi s-au stins unul câte unul, pe fondul unui postmodernism decedat, mă refer doar la spaţiul carpatodanubiano-nistro-pontic, dar nedefinite suficient de clar, curente ca pseudoliteratura lui Soviany, transmodernismul lui Codreanu, fracturismul lui Ianuş, boierismul criticului Felix Nicolau, postliteratura lui Foarţă sau individualismul lui Zabet. Cu ce inovaţii literare au venit cei mai sus menţionaţi? Nu cu multe, exceptând înjurăturile birjăreşti sau exacerbarea sexualităţii până la prostituţie literară, ori nevoia acută de a denigra curentul/curentele mai vechi sau mai puţin vechi. Care este înţelesul acestor cvasicurente (de joasă tensiune), fără ecou, apărute peste noapte? Nevoia de a face valuri, dragi prieteni! Nevoia de a nega totul pentru că lumea, debusolată de atâtea schimbări la suprafaţă şi dornică de un leader de opinie sau de o structură coerentă susţinută ideologic, ar putea să-l urmeze pe cel care neagă. În traducere liberă, pentru VIZIBILITATE. Ia să vedem ce mai fac românii noştri pentru vizibilitate? Primesc zilele acestea un mail cu o invitaţie de aderare la o mişcare literară. Curios şi intrigat, intru pe linkul respectiv ca să văd cu ce mă ademeneşte românca noastră, pentru că o reprezentantă a sexului frumos a pornit această cruciadă literară. i aşa încep durerile de cap. Selectez doar câteva perle din exprimarea celei care vrea să înfiinţeze un curent literar şi care ne „ameninţă” că este soţia unui „nobil italian”.

„Orce manifest bine ticluit'”, „Orce manifest devine mişcare , deci timp cunoscut prin spatiu”, „Nervoşi spărgători de iluzii şi coregrafici manevraţi de “maqueta” ale cuvintelor”, „A venit timpul să vorbesc şi despre mine, (...) prin revelaţie , scriitoare, femeie, ciob de azur ca oricare din fiicele marei Mame originare', „pentru când ne vom da seama să am greşit şi vom ispăşi'”, „veţi apărea cu părerile voastre ”răutăzioase”.

(continuare in pagina 3)

pagina2

Zona Interferenţelor Poetice – 21 iunie 2008

NE SPUNEM ÎNCĂ

Semn de carte Tinereţea lui Făt-Frumos George Irava condamnă prin volumul său „Tinereţea lui Făt-Frumos” orice tendinţă de conformare la denaturarea inevitabilă a spaţiului, timpului şi a sinelui. Poezia sa este o relatare explicită a neputinţei separării de umanitate, fapt care are ca rezultat „descompunerea” propriei identităţi. Volumul este structurat în patru capitole şi este deschis cu o „rugăciune a condamnatului” prin care autorul iniţiază ideea de pierdere a personalului. Întreaga primă parte oferă imagini incomplete care se concentreză asupra aspectului şi a naturii elementelor (de unde, poate, şi titulatura de poezii ale „culorilor concrete”).Toate reflectările au la bază obsesia originii până la revenirea la elemente primordiale. Pentru George Irava, creatorul şi creaţia, posesorul şi ceea ce posedă, victima şi atacatorul sunt părţi ale aceleiaşi entităţi iar schimbarea rolurilor generează interacţiunea cu mediul. Poetul nu caracterizează exteriorul, ci doar efectele pe care acesta le are asupra sa. Apar scurte avertismente şi resemnări în urma încercărilor repetate de a-şi asuma libertatea zborului şi a propriei imagini. Cea de-a doua parte se compune dintr-o serie de cântece ale eşecului („Cântecul neputinţei de a alege”, „Cântec de rotund” etc.), în care, de această dată, se face referire la fenomene a căror influenţă concretă este constantă şi relativ generală. Contacul cu oricare dintre elementele descrise este dureros. Poemul „Cântec de înfrângere a lui Făt-Frumos” concretizează starea martirică în care eul liric se află în cadrul acestei părţi. Autorul nu îşi canalizează însă trăirile spre un anumit scop. Poeziile sale sunt (exceptându-le pe cele din ultima parte, „Semnul prezenţei”), fie simple constatări, fie mărturii sau declaraţii fără nici un indiciu asupra unei posibile intervenţii reale (active) a eului liric. Durata stărilor este şi ea aproape imposibil de ghicit, deşi după intensitate par a fi descrise posturi şi frământări prelungite, sau chiar permanente, ale căror efecte actuale sunt detaliate şi cele viitoare nespecificate. Partea a treia este dominată de aluzii la mitologie şi religie („Adam şi Eva”, „Narcis”, „Prometeu”), prin care autorul continuă să extindă sfera mesajului său pe principiul „Ce-a fost atunci trebuie să mai fie şi acum”. Totodată, „peisajele” devin principalul indicator al trăirilor („Plouă murdar, plouă cerşind”, „Orfan”). Apariţia bruscă a raporturilor cu exteriorul actual lămureşte cititorul asupra poziţiei reale a eului liric.

Ne spunem încă stoarse veşti i mustul fierbe-n frigul orei Se-mbibă oasele sub noi Ucisă pasăre-n căuşul vetrei i lângă turlă se-adânceşte-n plete Un chip nesărutat în veci Albastră iarnă fără de poteci. ---------CEAS TÂRZIU „Peisaj cu haită”, poemul al cărui nume îl poartă întreaga secţiune, dă prin cruzimea cadrului impresia unui mediu inchis, în care doar instinctul si urmărirea propriului interes oferă o soluţie, fie ea şi provizorie. Ultima parte a volumului ne indică încă din titlu o prezenţă definită. Poeziile lui George Irava au brusc un destinatar concret („Semnul prezenţei amorfei tale”, ”Lan de grâu cu ochii albaştri”, ”Pânza Penelopei”). Odată cu apariţia acestuia, eul liric îşi manifestă fie o dorinţă, fie o intenţie. Autorul foloseşte fecvent în poemele sale noţiunea de minereu. Insistenţa asupra originii şi naturii lucrurilor determină folosirea acestui termen pentru a simboliza sursa brută. Apar aproape la fel de des zeul (fără referiri la religie, ci, mai degrabă, la o entitate capabilă de a privi întotdeauna în ansamblu) şi oglinda. Limbajul este relativ dur si rigid, cu anumite exagerări lingvistice (de plidă, „tu eşti chiar timpul fără timp”, „Frumoasa neîntâmplată”), iar versul alb, cu muzicalitate redusă, poetul concentrându-se exclusiv asupra mesajului si intensităţii acestuia. Poezia lui George Irava, fără a se adresa neapărat unui cititor, oferă o viziune sumbră, dar sinceră, asupra lumii.

Ioana RĂŢOI

Cum stai aşa, cu-obrazul pe o blană A fiară hăituită mirosind, Ne intră-n casă foşnet Friguros. Pumnalele strivita răsuflare Îşi lasă-aici precum Văpaia lasă după răfuială Doar cenuşă. De voi ghici în măruntaie clipa Rupturii crude, Vei fi aceeaşi, însă alta, oaptă, sare... Zâmbeşti în blana picurând La ceas târziu. -----------* El se zăreşte răsuflând pieziş Împleticit în fum şi în frunziş Fecioara-n vânt îşi toarce visul El se zăreşte stând orizontal i gândul i s-a spart în cuburi de metal Clopote sclipind amar Cresc merele cu jind Sub casele de var Vibrează oseminte La clinchetele cinei aburind. --------------CATREN O noduroasă mână de tâmplar Ar vrea să ne sugrume glezna, vorba. Vezi, apele se-ncruntă arămiu, Ca luna zimţii să-şi ascută iar.

Robert Toma

Cenaclulde Seară

* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ I DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ I DE TINE! *

* Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6 *

Zona Interferenţelor Poetice – 21 iulie 2008

pagina 3

SFERTUL ACADEMIC I U L I E 2 0 0 8 Parcă stând de vorbă cu propriul suflet, domnul Dumitru „am să deschid fereastra măcar să te presimţi” Bălăeţ vorbeşte grav, aproape în şoaptă; ,,Orice poet are Gellu Naum (1 august 1915 – 29 septembrie 2001)

POETUL-COPIL Ar trebui să ştim din capul locului că el mai vieţuieşte sub cerul nesfârşit înfăţişând rigoarea unor limite deloc neînsemnate

Gellu Naum în anii ’90

şi, de asemenea, să ni-l înfăţişăm cu baioneta sfredelindu-i pieptul şi purtând pe umeri materia fundamentală a durerii

sau să-l privim pe calea cea închisă cum îl conduc orbitele umplute cu tenebre şi cum adună laolaltă respingeri hotărâte şi risipiri de oase tari şi de fragile simţăminte el, care trece aproape nebăgat în seamă pe la porţi şi scoate la iveală sărăcia tristă a rădăcinilor uitate fără să dea de bănuit că ar fi totuşi trandafirul care aleargă prin grădină fotografia şi textele sunt preluate de pe site-ul www.gellunaum.ro al Fundaţiei Gellu Naum, cu acordul domnului Dan Matei, preşedinte

“ÎNTÂLNIREA CU SCRIITORII”

nevoie de recunoaştere ca om. Conversaţia cu stelele este o legătură extraordinar de profundă; nu-mi pare rău că am cercetat ani în şir; colecţiile au început să se distrugă în Bibliotecile Academiei; în interiorul pământului sunt glasuri care descoperă comori, eventual sacrificiul; Trophonius mă urmăreşte pentru că m-a urmărit ca un Pre-Faust; Trophonius a făcut legământ cu Diavolul; Trophonius este punctul nevralgic al creaţiei mele; Trophonius vrea să se salveze prin construcţie; omul se salvează prin muncă; Trophonius aştepta să primească nemurirea, dar a obţinut petrecerea, cântecul; Trophonius este un erou al zbaterilor în care ne aflăm astăzi; cel care aruncă comorile este constructorul într-o fază mefistofelică; văgăunile lui Trophonius reprezintă raportul între Meşterul Manole şi Mioriţa. Am muncit cincisprezece ani şi a rezultat acest poem. Miturile sunt o întoarcere a omenirii în istoria existenţei sale. Am constatat că în Iliada sunt vreo două sute de cuvinte româneşti‘‘. Cele spuse în încheiere de invitatul serii i-au impresionat într-un mod deosebit pe cei prezenţi în sală. Păreau a fi destăinuiri în jurul unui foc sacru şi parcă mă vedeam pe mine făcându-i destăinuiri mamei, la vatra focului din casa părintească, singurul loc în care puteam să-mi descarc sufletul de taine. Deosebită seară, dar parcă prea scurtă!

DUMITRU BĂLĂEŢ – ,,filosofie‘‘ şi ,,mitologie‘‘

IOANA STUPARU 1 iulie 2008, Bucureşi

(continuare din pagina 1)

abordează în scrierile domniei sale Dumitru Bălăeţ: ,,filosofia‘‘ şi ,,mitologia‘‘. Enumerând titlurile volumelor, poeta Victoria Milescu se referă în mod special la poemul ,,În căutarea lui Trophonius‘‘ – mit al unui trac ascunzător de comori, în cazul de faţă, comorile cuvântului. Impresionată fiind de mitologie, respectiv de ,,Trophonius‘‘, doamna Mariana Ionescu insistă pe această temă, considerând că invitatul serii dă dovadă de o aviditate bine controlată, de erudiţie, că ştie să caute valorile poporului nostru pentru a-şi construi propriul univers. Mânată de curiozitate, şi-a manifestat dorinţa de a avea un dialog cu scriitorul Dumitru Bălăeţ, prin care acesta să-i răspundă la întrebările: ,,Ce crede că trebuie să urmărească scriitorul când constată că există evenimentul acela extraordinar cu care călătoreşte în suflet? Cine a stabilit momentul, cum şi când?‘‘. Deşi pare simplă, ca de la suflet la suflet, ,,mărturisirea‘‘ domnului Dumitru Bălăeţ este profundă şi impresionantă. Călător pe cărările bătătorite ale unui suflet creat cine ştie din ce străvechi timpuri, uimeşte auditoriul păstrându-şi modestia, ,,fiindcă, spune tot doamna Mariana Ionescu, se ştie aşezat cu rost în mijlocul cetăţii, născut la sat, acolo unde s-a născut veşnicia. Acesta este, în opinia mea, Dumitru Bălăeţ – patriot‘‘. Referindu-se la poeziile a căror temă este iubirea, scriitoarea Mariana Ionescu descoperă că ,,lumea devine un paradis, este cuprinsă într-o imagine edenică: Iubirea vieţii şi a lumii şi Iubirea Lui Dumnezeu. Dumitru Bălăeţ merită iubit pentru că ne-a oferit atâtea comori‘‘. Istoricul şi criticul Aureliu Goci consideră că ,,domnul Dumitru Bălăeţ este o prezenţă activă publicistică şi scriitoricească, unul dintre poeţii serioşi ai zilei de azi, cu o poezie abstractă, cerebrală, în care tema nu este o inspiraţie uşoară, ci un subiect profund, spre exemplu, Trophonius – variantă mitologică a lui Orfeu, Meşterul Manole, Mioriţa. Filosofie şi mitologie – aici sunt poeziile sale” – spune domnul Aureliu Goci. ,,Este un poet oarecum nedreptăţit, care nu se bucură de întâmpinarea şi critica meritată‘‘, specifică domnul Florentin Popescu, după ce îl felicită pentru poezie, proză, eseistică. Întrecându-se iarăşi în a măiestri cuvinte, epigramiştii Gheorghe Zarafu şi Gheorghe Grosu au dat citire creaţiilor făcute pe loc şi la obiect.

Pălăria de fetru (continuare din pagina 1) Îmi trag bine pălăria de fetru pe ochi ca să scap de vedenia acestei individe agramate căreia simţul ridicolului i s-a atrofiat, dar care are pretenţii de nobilă intelectuală. Desigur, se vor găsi câţiva oportunişti care să se alăture acestei distinse reprezentante a inculturii, care promite, printre altele, şi avantaje materiale celor care se vor alia cu ea. Ruşine, nobilă agramată! De fapt, în jurul nostru sunt destule personaje care s-au apucat de făcut versuri/proză înainte de a fi citit – măcar – gramatica. Aşa că revin la problema ridicată la începutul acestei pălării de fetru... Prieteni, dacă ne pierdem simţul ridicolului şi nevoia de autocenzură, vom ajunge să trăim în castele de nisip şi să ne hrănim cu cenuşă. Îngrijiţi-vă inima şi mintea ca să putem salva literatura! La bună revedere! Lupişor

LIT-TERRA-TORA - OPINII (continuare din pagina 1) Cartea avantajoasă (din punct de vedere financiar) continuă să fie totuşi cea care nu necesită o interpretare complexă sau care oferă o imagine clară în urma numeroaselor interpretări. Acest lucru nu înseamnă neapărat un interes scăzut pentru lectura valoroasă. ci poate fi determinat de rolul pe care cititorul cotidian îl atribuie literaturii. Un român este rareori citit cu scopul precis de a acumula informaţii sau cunoştinţe noi, deşi lectura are evident acest efect, el nu poate fi atribuit unei anumite cărţi. Literatura constituie din acest punct de vedere un mijloc de relaxare, apoi un material cultural, ceea ce nu este greşit! Pardoxal, nu complexitatea textului îl îndepărtează pe cititor. Preferinţa pentru cărţile „simple” în locul celor deja consacrate (mai ales, în cazul tinerilor) nu reflectă decât o analizare excesivă a acestora din urmă. Interpretarea proprie este influenţată de cele anterioare şi, de cele mai multe ori, considerată inferioară chiar şi înainte de citire. Ca rezultat, interesul scade o dată cu motivaţia pentru lecturare. O operă literară (ca orice altă realizare, de altfel) nu poate fi apreciată corect decât în raport cu perioada în care a fost creată, iar aparenta stagnare a literaturii nu este altceva decât o încadrare neclară şi parţială a perioadei actuale.

* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ I DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ I DE TINE! * * Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6 *

pagina 4

Zona Interferenţelor Poetice – 21 iulie 2008

BREASLA CUVÂNTARILOR

poezie absurdă despre cum am ajuns în insula tânguielii

Adina UNGUR - Cluj-Napoca

în ultimul an şchiopătam dureri de la gleznă până la jumătatea fluierului şampanie delice la 33 de ani mi-am înlocuit piciorul drept de sticlă cu unul de cristal în general lucrurile astea se ascund cui îi place să umble cu etichetă ori să fie dus în insula tânguielii aşa m-am născut fără el

câteodată în cafeneaua life is life e linişte dar nu e şi pace cum să fie, că nu toţi oamenii suntem la fel pe tejghea se dă din partea casei câte o sticlă pentru fiecare client fidel sau întâmplător întotdeauna cineva este bandit el vrea mai multe delicii decât cele care i s-ar cuveni şi pe care deja le are

cineva desenează nu oiţe, deşi e vremea păstorilor cineva desenează femei obsesiv, covârşitor dinspre scaunul înalt femeia lui pare mai mult insipidă decât altcumva aproape urâtă ar putea părea oricui, numai dinspre dimineaţa colţul cu şevalet privită mă trezeam mai devreme să-l ea are aer de divă jazz cel puţin din cauza feţei mai vopsesc degrabă cioplite sau a vârstei care deja depăşeşte pragul unui scaun în culoarea pielii iubitul meu îşi acorda discret întors

diapazonul într-un clinchet cristalin ca să nu mă supere se făcea că nu ştie

sunt mulţi oameni care poartă un picior drept de sticlă ei merg foarte înţepat ori şchiopătează de regulă îi auzi rostind discursuri despre fericire sau tot despre asta or să vorbească la infinit într-un mod voalat fără voia mea într-o zi m-am dat de gol

căldura devine insuportabilă bandiţii trag cu ochiul şi în dreapta şi în stânga secunde în care mă trezesc că desenez în cuvinte şi spumă mai cu sârg decât domnul desenator o femeie care de fapt nici nu mă interesează cine cu cine care cu care in cafeneaua life is not good stau doar trei oameni in picioare bărbaţii nu poartă armele cu ei niciodată îşi fac dintr-o palmă un cuţit din cap, un baros sau un buzdugan ameţit cu grade lichide din genunchi un pat de puşcă pe care-l înfundă în gura iubitelor atunci când sunt bădărani sau atunci când sunt adoraţi şi ele îi sărută pe trup numai femeile poartă pistolet la ciorap şi otravă pe buze

acum, se ştie, fac parte din categoria celor discriminaţi hello, când m-am apucat să vorbesc fără mine despre acces am spus că unii au de toate şi îşi bagă piciorul în ele

avem în dotare trei moluşte în călduri, trei obuze un bandit cu două muze

atunci îmi amintesc că totuşi în cafeneaua de alături aşteptam eu pe loc au venit doi oameni şi acolo în definitiv e locul meu şi mi-au pus eticheta pe umăr life is not fair îi spune şi se întâmplă că iubesc dincolo de logică pe altcineva iar alţii şchiopătează care chiar îmi este pereche în mintesexinimă am mai spus şi îngheţ la loc, plec fără să mă întorc sunt ca o şampanie sau un deliciu după care tânjesc aceia bandiţii nici nu mai au dreptul ei rămân cu ghinionul eu mă reîntorc camera de schimb atunci şi mă retrag, spre norocul meu m-au luat şi m-au dus la timp

în rolul lui dumnezeu despre cum pătrunde negrul hainelor prin piele, în carne şi suflet au fost oameni pe care nu speram să-i pot ierta uşor ăla cu bisturiul a primit o avertizare exact în cord şi l-am iertat, pe aia cu trădarea şi pe ea pe cea care a întors spatele urmează să o mai iert acum căci pe ăla care a plecat l-am iertat şi bine mi-a fost cel mai greu este să joci rolul lui dumnezeu şi să ierţi te ţine ceva legat de mâini şi de picioare şi ţi se înnoadă buzele ţi se lipesc când vrei să rosteşti, iar tu trebuie să o faci firesc aşa cum ai apăsa un buton de tastă, fără resentimente şi nici să nu regreţi ce faci rolul acesta nu ştiu cum îmi iese, dar niciodată nu mi-am permis să interpretez ceva prost nespus de greu este să-l joci pe dumnezeu atunci când nu mai ai nimic şi alţii îţi repetă continuu că multe ai şi bune sau că ai tot unii văd libertatea ca pe cel mai mare dar, alţii dacă sunt liberi se simt trişti şi părăsiţi, adevărul este că tânjim de multe ori după ceea ce nu ni se dă, dar ni se arată adevărul este că cel mai greu este să te mulţumeşti cu puţin şi să îl joci pe dumnezeu chiar atunci şi aşa o să mă duc în nenice, de data aceasta cu totul singură nu mai iau pe nimeni să stea pitit şi clandestin în bordul sufletului meu spun cuvântul ăsta, nenice, de parcă aş pleca pe altă lume o să mă duc cu un ghiozdan plin de poeme şi-am să dorm pe el, altă avere n-am aş putea chiar să mor pe drum, poate că ar fi o idee şi asta oricum nu mai aparţin de nimeni şi nimic încă apăs din instinct butoanele şi-mi descleştez dinţii încă se mai adună resturi de fapte de mântuit şi încă nu am obosit pe un alt continent ar mai fi un om la care îi ziceam pe nume, dar şi tată căruia, dumnezeule din mine, când apeşi butonul, spune-i că l-ai iertat şi chiar fără să te mire în vreun fel, că de toate astea lui ce-i pasă.

Zona Interferenţelor Poetice – 21 iulie 2008

pagina5

Poveşti din Archiud

-1-

Archiudul mileniului al III-lea l-am descoperit în primele două zile ale anului bisericesc 2007-2008, adică 1-2 septembrie, la invitaţia prietenei noastre Vârvăruţa-Melania Cuc, scriitoare, om, mamă, soţie şi archiudeancă. Au fost la Archiud şapte membri ai Cenaclului de Seară, cenaclu literar care îşi desfăşura sesiunile deschise de lucru – pe vreme aceea – în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti. Drumul către Archiudul mileniului al IIIlea a început cu o ploaie toreţială, care, departe de a ne speria, ne-a adus aminte de zicala din popor – că NUME UITAT doar mergeam la românii din Archiud – “cele bune să se-adune, cele rele să Răstorn încovoiată se spele”. i noi ne-am adunat în Piaţa Romană, semnele de întrebare ale lumii. iar cele rele s-au spălat în urma Caut un nume noastră, aşa că am plecat curaţi, care nu mi-a trebuit şi l-am uitat. luminaţi şi cu sufletele deschise spre Cutreier furtuna de nisip a incertitudinii. un loc frumos, cu oameni drepţi, un loc mirosind a pită caldă şi a slană lată De ce vrea să-mi trebuiască? de-o palmă. N-o să vă povestim Alt nume mă strigă peripeţiile drumului, nici prima întâlnire din bolovani risipiţi către glie. cu archiudenii, pentru că acestea sunt Astâmpăr dor de trăire alte întâmplări. Astăzi o să vă povestesc despre în oseminte crestate de tăcere. apusul de soare din Archiud. Nu ştiu să mă chem cu nume uitate, În Archiud, la chindie, soarele e roşu nici orizont de trăiri nu ştiu să chem în cum numai pruncii după o zi de alergat priviri prin luminişurile pădurilor pot fi în Mă opresc la o răspântie de drum pietruit obrajii bucălaţi. La chindie, iarba zâmbeşte mângâiată pe frunte de agăţat de o troiţă, lângă un câmp coastele cerului şi aerul e încărcat cu adunat doar din maci, fuioare de lumină căzând grele peste adulmec şi sfărâm cu pumni de ţărână pământ, aşa cum numai peste umerii fetelor cad cosiţele împletite. orizont înecat în tăcere. Întunericul iese din fântâni – cărări Strig mută către cer rugăciune către cealaltă lume – zămislind umbre şi cer doar un nume de zmei şi căpcăuni, pentru noi dulci la să-mi fie fulger titanic privit, dar atât de înfricoşătoare în mintea pruncilor neastâmpăraţi, din cremene spart în amnar. zburdând ca nişte iezi peste imaş. În Nu mai am zaruri să-mi joc viaţa. Archiud teama de întuneric se alungă nici în palmă să-mi ghicesc trecutul. cu foc. Zaţ nu mi-a rămas din cafea. Un foc înalt ca un flăcău vânjos ieşit la horă, un foc dansând şi aruncându-şi să-mi măture, negru, noroi în urme spre adâncimile cerului, Doar margine de lan sprijină seminţe de pletele zvârlind bănuţi fierbinţi spre salbele de sori stele agăţate la gâtul nopţii. alungaţi de alte lumi... Clipesc galben în corole de soare spre apus, apoi spre răsărit şi doar pe retină mă doare tare amurgul.

MIRELA NICOLETA HINCIANU Irlanda

Archiudul este un loc de poveste, prieteni. Un loc sfânt, de înnoire fericită şi fecundă, un spaţiu de îngemănare între cer, pământ, pălincă şi foc. Iar chintesenţa acestor elemente este archiudeanul. Omul care, zăvorându-şi adânc în inimă grija zilei de mâine, te ia de mână şi îţi arată cum cresc stejarii din pieptul dealului, îţi arată biserica, apoi şcoala, ca pe o a doua biserică, şi îţi pune în faţă un blid cu slană, brânză şi roşii din grădină alături de sfânta pită. Nimeni n-a studiat până acum făptura archiudeanului. Născut între tălpile norilor şi vârful ierbii, archiudeanul îmbină supleţea bradului cu tăria stejarului, este mlădios ca vântul, iute ca lupul tânăr în mişcări, dar aşezat şi cuminte în vorbă ori poveţe. ... Iar archiudeanca, heheeeeiiii... de nu mi-ar fi hărăzit Dumnezeu ardeleancă din Agrij pe lângă casă, păi numai în Archiud mi-aş fi căutat femeie. Zâmbitoare, cu mers uşor legănat, cu fluturi dansând pe umărul stâng, strălucitoare ca roua, înmiresmată ca grâul copt, odihnitoare la privit ca somnul de dimineaţă şi frumoasă de-ţi vine să o sorbi de trei ori din căuşul palmei la fiecare răsărit. Prieteni, în Archiud civilizaţia şi natura nu sunt în contrast, ci merg mână în mână, dăinuind, apus după apus, de trei milenii şi mai bine. Archiudenii împrumută vigoarea şi frumuseţea naturii, care, la rândul ei, împrumută căldura şi generozitatea oamenilor de aici. Mulţumim, archiudeni, pentru clipele de fericire trăite alături de voi sub acel minunat asfinţit care a sfinţit prietenia noastră. Mulţumim, Melania, Cosânzeană a Archiudului şi prietenă dragă a Cenaclului de Seară. Vom mai scrie despre Archiud, dar, mai ales, vom mai zâni acolo curând, întrucât acolo va fi prima Casă a Breslei Cuvântarilor, cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar în toamna asta. Et in Archiudia ego. Ion Gabriel PU
CĂ

* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ
I DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ
I DE TINE! *

* Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6 *

pagina 6

Zona Interferenţelor Poetice – 21 iulie 2008

Omar Lara, Nueva Imperial, Chile, 9 iunie 1941 In 1964, fiind student la Universitatea Australă din Valdivia, a fondat şi a condus Grupul Trilce de Poezie şi Revista de Poezie Trilce, publicaţie care, aflată la cea de-a treia serie, este editată în prezent la Concepcion, tot sub conducerea lui Omar Lara. Pe lângă opera sa literară – care cuprinde vreo douăzeci de volume, printre care Los Buenos Dias, Memoria, Vida Probable, Fuego de Mayo, Voces de Portocaliu, La Nueva Frontera, Delta –, Omar Lara este traducător din română, muncă pe care a făcut-o încă din timpul exilului la Bucureşti, între anii 1974 şi 1981 (exil care îl purtase înainte la Lima şi apoi la Madrid). Editurile din România, Spania, Chile şi Peru au publicat multe dintre traducerile sale. A primit Premiul Casa de las Americas pentru cartea sa Oh Buenas Maneras (Havana 1975), Bursa de Creaţie John Guggenheim (1983), Medalia Mihai Eminescu pe care o acordă Guvernul României (2001), Medalia Prezidenţială Centenarul Pablo Neruda (2004), Premiul Municipal pentru Difuzare Culturală (Valdivia, 1972), Premiul Municipal pentru Artă (Concepcion, 1992), Premiul Regional pentru Arte Literare Baldomero Lillo (Concepcion, 2004). În calitatea sa de director al Revistei Trilce, a primit Premiul Societăţii Scriitorilor din Chile 2006, acordat de foştii preşedinţi ai Societăţii. În 2007 a fost distins cu Premiul Naţional de Poezie Americană (Madrid) şi Premiul Internaţional de Poezie al oraşului Triest (Italia). he encontrado una muchacha en la calle

am întâlnit pe drum o fată

jugada maestra

He encontrado una muchacha en la calle. La conocí hace tiempo en un lejano país. Recordamos que pudimos habernos amado. En ese tiempo.

Am întâlnit pe drum o fată. Am cunsocut-o cu mult timp în urmă într-o ţară îndepărtată. Ne-am amintit c-am fi putut să ne iubim. În acea vreme.

(Hoy en esas ciudades en que un día vivimos crecen muertos y una historia se hace en silencio.)

(Azi în oraşele acelea unde cândva am trăit cresc morţi şi o istorie se face în tăcere.)

Ya ni te pido que descanses, pequeñisima impostergable mujer mía. Porque esta broma del amor, esta jugada maestra de sentirnos necesarios ha ganado terreno, nos ha solicitado sabiamente: nos hemos vuelto locos.

Hemos cortado ramos de un arbusto es come el cedrón y de nuevo nos abandonamos a aquel tiempo en que pudimos habernos amado. Ese tiempo. He encontrado una muchacha en la calle.

Am rupt ramuri dintr-o tufă parc-ar fi cedru şi iarăşi ne-am lăsat în seama acelei vremi în care-am fi putut să ne iubim. Vremea aceea. Am întâlnit pe drum o fată. (trad. Victor Ivanovici)

cavalerul fuge de ce i-e scris

el caballero huye de su destino

Până şi frunzele acestei dimineţi vor cădea în cele din urmă pe iarba umedă ori pe ciment. Automobile le vor face una cu pământul de la primele ore ţâşnind cu viteze ameţitoare.

Incluso las hojas de esta madrugada caerán fatalmente al pasto húmedo o al cemento. Y los automóviles arrasarán con ellas a primera hora a altas velocidades.

Hemos resuelto que esto es el amor. Sólo falta saber cómo lo utilizaremos de qué buena manera para todos y antes que sea demasiado tarde. lovitura măiastră Nu-ţi mai cer nici măcar să te odihneşti, micuţa mea femeie de neamânat. Căci gluma asta a iubirii, această măiastră lovitură de a ne şti necesari a câştigat teren, ne-a împresurat cu bună-ştiinţă: noi minţile ni le-am pierdut. Am hotărât că asta e iubirea. Rămâne de ştiut cum o vom folosi, în ce chip fericit pentru toată lumea şi înainte de a fi prea târziu. (trad. Victor Ivanovici)

(trad. Lucia Uricaru)

reincido en aleteo ciego

Desprendido de tu presente de tu tierna inmediatez héme sombra irrisoria, árido cuerpo; sin tu presencia restallante héme enmohecida puerta, héme astronauta de tu ámbito.

Reincido en aleteo ciego; en la fuerza bruta de tus entrañas reincido.

recad într-o zburătăcire oarbă

Desprins din prezentul tău din tandra ta nemijlocire, iată-mă umbră nevrednică, sterp trup; fără prezenţa ta biciuitoare, iată-mă poartă acoperită de muşchi, iată-mă astronaut al spaţiului tău.

Recad într-o zburătăcire oarbă; în forţa brută a viscerelor tale recad. (trad. Victor Ivanovici)

* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ I DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ I DE TINE! *

* Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6 *

Zona Interferenţelor Poetice – 21 iulie 2008

Uită-te în ochiul meu Ochiul întors nu vede nimic. Nu prinde cheag, nici nu mai zburdă. ade cuminte în scoc. Ploaia nu îl inundă, căci secetă e pe tot pământul. Ochiul întors nu are rost. Cu rădăcinile-n sus, e chiar obscen. Pleoapa mai e doar o idee. Nu clipeşte defel, căci el s-a uscat în orbită. Ochiul întors e doar al meu. Tot ce-a rămas după ispită, particulă nudă în vid. Trofeul unui război inutil, într-o zi va fi depus jertfă-n templul unui alt zeu. Atenţie la coborâre În amonte s-a spart stăvilarul. Noi ne dospim fericirea în tramvaiul cu nume frumos de album, ne transportăm în comun spre o destinaţie clară. Potopul va coborî mai pe seară, dar noi până atunci vom fi deja ajunşi. Iubire, în fugă am uitat acasă pliantul, dar nu mai contează îţi spun eu că acolo sunt şapte sori ce îmbracă cerul în veşnice zori, nu există mâine, doar un perpetuu acum, nu există întrebări, decât poate câte-un răspuns, acolo deja s-a trăit tot ce era de trăit, s-a scris fiecare cuvânt şi deja s-a şi citit, tot ce era de construit s-a şi demolat, iar tramvaiul odată sosit va fi explodat. Nu-mi lăsa mâna, hotaru-i aproape, nu adormi! Ce dacă-i noapte? Nu, nu te-ncrunta! Nu acum! Iubire, e ultimul zbucium! Ai grijă, veşnicia ne-aşteaptă rânjind să trecem de haltă zâmbeşte şi ţine-mă strâns, Iubire, nu!! deja ne-a prins...

Crateria

Pagina Vulcanului de Poezie

www.e-poezie.net

Iubind femeia... ( desperado!... ) În fără vise roze nopţi sordide În care luna nu îşi face rond, Mimând un mariachi vagabond, Poemele aş vrea, aride, Să-nsăilez din sloiuri translucide, Să-ngheţ simţirea îngerului blond i-n hohote de râs să pot ucide Amorul mincinos şi rubicond! Aş vrea, dar zilele-s coride În care eu sunt taurul, şi-n fond, Neizbutind să fiu James Bond, Mă sfâşie şi micile canide... i-ajung, desen pe anticele blide, Un Ajax 'nnebunit după silfide!... Tu şi eu... tu... pendul navigând între două puncte de suspensie, despletind timpul cu incantaţiile întrebărilor de-o secundă cât o viaţă... câte întrebări poţi pune? izvorând una din alta, viaţă din viaţă!... eu... inerţia echinocţiului de toamnă, rupând anul acesta inelul de logodnă dăruit de naşul-timp, punând "fine" jocului apocrif în piesa colaj de subiecte anonime, întind mâna... şi atunci... ce mi-aş dori din gradina lui OZ?!... puţin, doar un descânt hrănind un sâmbure de piersică, din el crescând, cu pufu-i galbior, întreagă, tu!... iar eu să pot ce n-am ştiut o viaţă că trebuie-nvăţat: să îţi fiu gând!... ochiul meu să-ţi fie cer, privirea-mi, raza ta de soare şi pleoapa, vălul nopţii sub care să ne-ntrecem în ţesături din umbre chinezeşti, visând!... şi ce mi-aş mai dori?!... iubire magică să sune a clinchet vesel de Crăciun şi-un curcubeu, din dor nebun să-mi duc-arcada în April'!... să fiu din nou copil chiar dacă-nveşmântat în toamnă... un Peter Pan al vremii de acum, iar tu, regina lacului şi-a spiriduşilor grădinii doamnă!... eşti eu, sunt tu... de-acum!...

Gabriel

Pagina Vulcanului de Poezie

oapte "Să nu te rătăceşti!" mi-ai zis aseară... Dar câte nu se pierd în vânt? A câta oară pe pământ necunoscutul ne-nconjoară? "Aşteaptă !" mi-ai strigat. Dar eu cu pasul îndoit am colindat să-mi aflu drumul rătăcit prin bezna ce pe pleoape-a poposit. "Te vei găsi la răsărit!" ai mai şoptit aşa... 'ntr-o doară. i am plecat alunecând pe-o rază ce coboară... înfiptă-n tâmplă, îndoială.

Aştept de-o veşnicie În vechiul turn eu îţi aştept sărutul să-mi fie veşnicie, bătătorind alene trecutul de sub tălpi, prin haine ponosite, întoarce-mi pleoapa stângă şi nimeni să nu ştie că este sărbătoare în cuşca mea cu şerpi. Învăluie-mă-n umbră, linţoliu să îmi fie, pe pajiştea cu rouă aripa tremurând, să-mi încolţească iarba în fruntea străvezie, şi de-am să-mi pierd cărarea tu poartă-mă de mână prin poarta larg deschisă, din cuşcă evadând.

Îşi plânge dorul azi ghitara o auzi cum curge? pe fiecare strună-i poposeşte ploaia şi-n fiecare notă-i plânge-un nor. să fie dor? izvor de lacrimi înnodate spre buze-nsângerate în sărutările din noapte? îi este sunetul scrisoare ce-şi tânguie cu fiecare apăsare zbaterea spre tainele ştiute. cu mângâieri de degete firave îşi toarce cântu-n încăperi volute. adoarme-apoi ca vântul prin ramurile rupte, iar dintr-un nor îi plânge-o notă. să-i fie dor?

pagina 7

multi-Janus forever Ochiul sacru tace macru. Ochiul blând, aici, pe pămînt… ochi-copil, pass! trotil! ochi-de-fată, de altădată… ochiul-femeie, în lume, nedeie. ochi-debătrână, sare păgână… ochiul pierdut, înger căzut. Ochiul de Mamă, toarce o taină… o taină a Firii şi a Iubirii, ştiută ab ovo, de Ochiul de Sus, … care tace … care iartă … care trece … ne petrece făr’ să piardă din vedere, să nu piară nici o fiară, rea sau bună, îi e tăt una, efemeride, bazo-acide… efemere… mere mer me m . Liloo

Machbet

* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ I DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ I DE TINE! * * As o c i a ţ i a ADS UM * Con t I B AN RO 5 7 RNCB0 7 2 209 9 1 6 9 1 0 0 00 1 * B CR A g e nţ ia Tu d o r V l a dim i r esc u, Bu cu r e şt i, S ect o r 6 *

pagina 8 * Pagina Cenaclului de Seară * Pagina Cenaclului de Seară * Pagina Cenaclului de Seară * Pagina Cenaclului de Seară *

Zona Interferenţelor Poetice – 21 iunie 2008

Caseta Redacţiei Z.I.P. Nr. 3-06-2008

Tranziţie Dumnezeu

În numele credinţei oarbe Se fac omoruri cu duiumul… Ce zice Dumnezeu, le doarme? Ori s-a-nţeles cu Căpcăunul? Se-nchină oameni, miliarde, În sinagogi, biserici şi geamii, Dar Pământul geme, arde De-atâtea crime şi stihii… Eu am o sfântă bănuială: Văzând El omeneasca dramă, Dumnezeu şi-a luat de seamă i obosit de veşnicii S-a dus în alte Galaxii ! Florin

IORDACHE

La celălalt capăt al meu este surâsul: roşul transparent al sângelui ce-ţi năvăleşte în obraji atunci când săruţi veşnicia; a avut nemurirea şi nu a ştiut ce e, ai spus... şi de atunci îmi lipesc timpanul de pieptul tău pentru a auzi cum creşte iarba;

Director: Ion Gabriel Puşcă tel: 0728586680 email: [email protected] Redactor şef: Adina STOICESCU email: [email protected] Redactori: Ana COJOCARU, tefania VÂRBAN, Robert TOMA, Ioana RĂŢOI, Laura BOTUAN Grafică: BOLOHAN Cătălin Contact: str. Ion Ţuculescu, nr. 19, bl. C37, ap. 7, Bucureşti, sect. 3. - tel 0728586680 Editura Z.I.P. Bucureşti Tipar executat la tiografia SCNoraTipcom SRL

issn : 1844 - 6701

editu ra

Andrada Măluţan, Cluj-Napoca

Căinţă Când o să cântăresc cât o frunză o să m-aşez pe rana ochiului tău drept, cerându-i stângului îndurare. Deocamdată sunt grea şi pentru o talpă de pantof. Andrada Măluţan, Cluj-Napoca * Pentru incultură o compensaţie ar putea fi vorbele de duh. * Insignifianţa multor zile te-ar exaspera dacă nu le-ai atribui un anume sens. Aforisme şi Reflecţii Robert TOMA

Pentru a putea apărea în paginile revistei noastre aşteptăm materialele dumneavoastra pe adresa de mail [email protected] Vă aşteptăm!!! Efectul de piramidă

Z .I.P.

de ce scriu de acum altfel nu voi fi ştiut e-mail editurazip @yahoo.com, decât (poate) ieri... e d i t u r a z i p @ g m a i l . c o m sau de ce respiraţia-mi sacadată se topeşte în vena cavă. Să nu... sau poate nu vei şti

SPUN

Spun că soarele moare în fiecare apus Adina Stoicescu pentru că altfel n-ar învia cu fiecare răsărit. Simt cum cresc ca aluatul frământat cândva de bunica. Îmi cresc lacrimi imense şi calde în ochi Spun că umbra păşeşte în tăcere în urma trupului şi-un zâmbet complet îmi înconjură faţa, pentru că altfel ar tulbura Coloana vertebrală mi se face infinită – liniştea prea linişte a şoaptelor, nu, nu ca a lui Brâncuşi – iar strigătul meu ţi-ar fi tăcere. infinită pentru că nu are nici început – aşa, ca meridianul zero, Spun că fiinţa-mi este ghem în trupu-ţi care nu trece neapărat prin Greenwich, pentru că altfel aş rătăci singură înghiţită dar întotdeauna prin cei doi poli. de noapte. Mâinile îmi cresc şi se fac Ecuator de-mi intră tot Pământul în braţe Spun că secolele devin secunde şi aerul pe care îl respir miroase pentru că altfel mi-ar spinteca fiinţa a pită bine+crescută, scoasă din cuptor atâta zbatere de inimă. şi pusă de bunica să zică Tatăl Nostru (copil fiind nu pricepeam nicidecum Spun că fluturii sunt minuni pentru o zi ritmul atât de lent în care pentru că altfel...aş muri într-o secundă pâinea zice rugăciunea)… de-atâta sorbire de viaţă... Din mugurii gândurilor îmi cresc azi cuvinte-ndrăzneţe Spun... pentru că... altfel... de-mbrăţişat fiecare aproape al meu. m-aş închide într-o lacrimă Ah! Era să uit – piramida. şi m-aş naşte doar în privirea ta... Să nu mă-nţelegeţi greşit – MIRELA NICOLETA HINCIANU, Piramida o port în suflet cu inima la Galaţi între lacrimi şi zâmbet.

să nu te doară, Liuba, când braţul stâng mi-l voi tăia. din el va curge vântul în rafale şi-am zis; cui trebuie furtună ? sunt nori destui ce umbresc pământul, iar apele ce ies din matcă nu mai contenesc să spele lespezile pe care dorm cuvinte acceptate-n tăgăduieli. e timpul de odihnă, Liuba! îmi voi ascunde privirea sub frunzele ce-şi leapădă culoarea ţinându-i negrului căldură. tăcerea-mi va fi căpătâi, iar fruntea mi-o voi odihni pe cruci. mă voi acoperi-n veşmânt de cioburi, iar sângele-n răscruci va şterge urme. palori vor colora apusul începutului fără capăt. voi dormi, Liuba! aşa cum dorm pruncii nenăscuţi.

Mara Mina Închinarea la ereţi iubita mea cu turme de comete sclipind prin ochi a goană, ne-aşteaptă patul să ne-mbete, ne-aşteaptă patul ca o rană. să ne iubim ca doi ereţi înzăpeziţi pe-un pisc de pernă, cu caii verzi de prin pereţi să ne-ncropim o fermă, să rupem ordinea firească iubindu-ne pe câmpi cu scaii şi fără teamă să ne pască spre dimineaţă caii. să ne săpăm în trupuri o tranşee, până la stelele pestriţe şi să rodim din ea, femeie, trei prunci şi-un sân de mioriţe.

ion gabriel puşcă- Lupişor

Aserţiune

să-mbătrânim – apoi – aşa, ’ntr-o doară, iubindu-ne pe piscuri în surdină şi să vedem – când ne-om uita pe-afară că lumea... la Ereţi se-nchină.