Patologia Sistemului Nervos.docx

Patologia Sistemului nervos

BOLILE SISTEMULUI NERVOS Sistemul nervos este centrul de comandă a tuturor activităţilor corpului, atât fizice cât şi psihice. Organele de simţ interne şi externe furnizează informaţii centrilor nervo şi superiori pri intermediul nervilor senzitivi, iar centrii nervoşi dirijează apoi răspunsurile la aceste mesaje prin nervii motori. Sistemul nervos are ca unitate structurală neuronul – o celulă înalt specializată. Creierul şi măduva spinării alcătuiesc sistemul nervos central (SNC) iar nervii periferici – sistemul nervos periferic (SNP) format la rândul său din sistemul nervos simpatic şi parasimpatic. Milioane de celule nervoase care intră în structura sa - neuronii, controlează conştienţa, emo ţiile, gândurile, mişcarea şi o gamă largă de funcţii neconştientizate ale organismului. Pe plan funcţional, sistemul nervos somatic asigură relaţiile dintre organism şi mediul înconjurător, în timp ce sistemul nervos al vieţii vegetative reglează şi adaptează la necesităţi activitatea organelor şi ţesuturilor. Creierul este un organ foarte complex, împă rţit în două emisfere br ăzdate de scizuri. Măduva spinării ocupă canalul rahidian; ea se întinde de la baza craniului până la a doua vertebră lombară. Sistemul nervos periferic se compune din nervi cranieni – 12 perechi şi din nervi rahidieni – 31 perechi. Sistemul nervos vegetativ simpatic cuprinde o serie de centri de-a lungul măduvei spinării, ganglioni simpatici de o parte şi de alta a coloanei vertebrale şi nervi. În apropierea organelor interne, ganglionii formează aglomer ări numite plexuri (cardiac, solar, mezenteric, hipogastric etc) . Sistemul nervos simpatic accelerează ritmul cardiac, micşorează calibrul arterelor, dilată irisul şi bronhiile, stimulează secre ţia glandelor sudoripare. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic cuprinde o parte centrală şi ganglioni. El inervează aceleaşi regiuni ca şi simpaticul. Acţiunea sa este antagonistă simpaticului:

BOLILE APARATULUI URINAR Sistemul urinar are funcţia principală de depurare, de eliminare a substanţelor toxice din organism, indiferent dacă aceste substanţe sunt de origine endogenă sau exogenă. Părţile componente sunt reprezentate de rinichi, uretere, vezica urinară, uretră. Rinichiul este organul principal de epurare, eliminare a substanţelor toxice din organism. Cei doi rinichi au forma unei boabe de fasole de culoare brun-roşiatică, situaţi retroperitoneal de o parte şi de alta a coloanei vertebrale lombare. Rinichiul prezintă pe secţiune trei zone: capsula fibroasă-conjunctivă, zona corticală şi zona medulară. Unitatea morfologică şi funcţională a rinichiului este nefronul. Parenchimul renal este compus din numeroşi nefroni (aproximativ 2 milioane). Urina se formează ca urmare a activităţii acestor nefroni. Un nefron este compus din două părţi principale – unh glomerul (gheme de bucle capilare) şi un tub urinifer. Funcţiile rinichilor: - filtrează apa şi sărurile minerale aflate în exces în sânge restabilind astfel concentraţia sanguină. La om, rinichii filtrează în 20 – 30 minute o cantitate de 2-3 l de lichid plasmatic. Filtrarea renală face să se întoarcă în sânge albumina şi glucoza în proporţie de 100% iar apa în proporţie de 99%. - veghează ca deşeurile toxice din sânge să nu depăşească o anumită limită - contribuie la menţinerea pH-ului din sânge la valoare de 7,35 şi păstrează echilibrul acido-bazic. Volumul urinar zilnic este de aproximativ 1,5 l. Urina are un pH acid, iar compoziţia depinde de calitatea funcţională a rinichilor şi compoziţia sângelui. Ureterele sunt două canale membranoase care unesc rinichiul cu vezica urinară. Prezintă mişcări de peristaltică care determină înaintarea urinei. Vezica urinară este un rezervor musculo-membranos ce colectează urina iar apoi o evacuează. Uretra este un canal musculo-membranos care uneşte vezica urinară de meatul urinar şi serveşte la evacuarea urinei. Zonele reflexogene pentru rinichi sunt situate în mijlocul tălpilor în dreptul degetului 2, cele ale suprarenalelor imediat deasupra zonelor renale, iar zonele reflexogene ale ureterelor se întind până la marginea latero-internă a piciorului, unde se termină cu zona vezicii urinare. Zonele reflexogene ale prostatei sunt pe partea internă a picioarelor, puţin mai sus de călcâi, în spatele maleolei interne. Zonele uretră, penis, vagin se găsesc pe faţa internă, între zona prostatei şi cea a vezicii urinare. Unii autori (Madelein, Chiruţă) recomandă începerea masajului la nivelul zonelor reflexogene ale suprarenalelor, rinichilor, continuând apoi cu zonele corespunzătoare pentru uretere, vezică urinară, uretră; alţii (Ann) recomandă începerea masajului la nivelul punctelor reflexogene ale vezicii urinare. Se vor stimula zonele suprarenale, rinichi, vezică urinară, prin apăsare directă folosind policele (se poate şi roti piciorul în jurul policelui). Zonele uretere, uretră se sor stimula prin mişcări repetate de coborâre ale policelui. CURS DE MASAJ CLASIC, REFLEX (SEGMENTAR) ŞI

REFLEXOLOGIC CABINET MEDICAL SANFIZ - Dr. MARIANA MUTICĂ

Componentele reflexologiei: - Reflexodiagnosticul – reperarea punctelor dureroase din zonele reflexogene (tălpi, palme, urechi), markeri ai suferinţelor organice sau funcţionale - Reflexoterapia – masajul punctelor diagnosticate ca fiind sensibile / dureroase

Teoriile funcţionării masajului reflexologic 1. Teoria energetică - reflexoterapia face parte din metodele de vindecare care utilizează energia palmelor, acţionând asupra cauzelor ce determină starea fizică şi psihică a organismului uman, adică asupra fluxului energetic fundamental din fiecare persoană. 2. Stimularea nervoasă – între terminaţiile nervoase din zonele reflexe şi locul unde se înregistrează disfuncţia pare să existe o relaţie exactă şi clară 3. Cristalele dislocate – formarea unor cristale compuse din săruri minerale rezultate din procese metabolice, cristale care prin greutatea lor sunt atrase spre extremităţi (picioare, mâini), fenomen aflat în relaţie cu transimterea nervoasă şi circulaţia sanguină încetinite; masajul dislocă aceste cristale 4. Eliberarea hormonilor din creier – endorfine (compuşi morfinici endogeni) 5. Stimularea sistemului circulator şi limfatic 6. Potenţialul electric anormal – organele au fost comparate cu acumulatori de energie, iar zonele reflexogene cu comutatoare (similare celor electrice); sănătatea se instaurează atunci când există un echilibru de energie între organe 7. Stimularea fluidului lui Bong Han – bogat în acid nucleic, circulă prin corp într-o anumită direcţie, independent de celelalte fluide cunoscute (biolog coreean Kim Bong Han) 8. Influenţa psihologică