Ultima Noapte De Dragoste.docx

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI La Piatra Craiului, în munte Naratorul, Ştefan Gheorghidiu, arată în amintirile sale scrise că „în primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat”, luase parte la fortificarea văii Prahovei (o pseudo-fortificare, deoarece tranşeele săpate ar fi putut fi distruse de „Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice”, puşi pe râmat), dar pe zece mai este mutat lângă masivul Piatra Craiului, în regimentul XX, care avea drept misiune o „fortificare” similară a zonei. Acolo „În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci şi năvăleam urlând unii într-alţii. Ştiu bine că în acest timp – completează acid naratorul – se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că «suntem bine pregătiţi», că în doi ani de neutralitate «armamentul a fost pus la punct», iar anumite persoane îşi luau răspunderea afirmării că suntem gata «până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş», iar cu ştiinţa luptei până la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.”. În ciuda liniştii de „vilegiatură militară”, Gheorghidiu suferă de o traumă psihică ce i se redeschide ori de câte ori un cuvânt sau o propoziţie îi afectează acel punct sensibil, „aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, una singură deschide spre interior.”. Astfel se întâmplă în cursul unei discuţii de la popotă, cauzată de un fapt divers aflat din presă – un bărbat îşi ucisese nevasta infidelă fiind apoi achitat –, când punctele de vedere ale camarazilor săi (fie că se orientează către vinovăţia femeii, fie către a soţului) i se par insensibile la adevărul faptelor vieţii, reducţioniste, şi o afirmă ca atare, spre indignarea celor de faţă. Are şi o tentativă de conflict fizic cu căpitanul Corabu – care, jignit de reacţia sa verbală, vrea să-l lovească –, oprită însă de hotărârea din priviri („Cred că mi-a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. Au înţeles toţi că sunt hotărât să răspund şi apoi să mă omor.” – lovirea superiorului se solda cu tribunal militar şi ani grei de închisoare). După acest incident, ieşind de la popotă, Gheorghidiu mărturiseşte unui camarad, Oprişan, convingerile sale despre rostul iubirii, justificându-şi astfel reacţia faţă de discuţiile nesărate ale celorlalţi ofiţeri: o iubire mare presupune contopirea totală a două suflete şi nu poate fi încorsetată în reguli, indiferent de natura lor, nu poate fi redusă la ideea de datorie sau de libertate a femeii faţă de bărbat, aşa cum presupuneau în opiniile lor participanţii la dezbaterea de dinainte, situându-se de o parte sau de alta a cuplului prezent în ştirea de presă. În plus, naratorul menţionează părerea sa despre naşterea unui astfel de sentiment: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să jigneşti atâta încredere. Pe urmă te

obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuie prezenţa ei zilnică. […] Psihologia arată că au tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.”, după care îl anunţă pe Oprişan că este hotărât să dezerteze, dacă nu va primi o permisie de două zile, spre a merge la Câmpulung, solicitare ce îi fusese refuzată de către comandantul de batalion, căpitanul Dimiu. Diagonalele unui testament Capitolul începe brusc, printr-o punere a cititorului în fondul problemei sufleteşti a naratorului, de la data când are loc istorisirea întâmplărilor: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală.”, după care va urma povestea iubirii trecute, a evenimentelor esenţiale desfăşurate până în momentul atribuit redactării textului de către narator. Iubirea lui Ştefan Gheorghidiu pentru Ela fusese a unui student la filozofie, bucureştean sărac ce trăia din slujba de funcţionar la Senat, unde fusese numit de către un fost prieten al tatălui său decedat. Totul a început ca reacţie de răspuns la faptul că Ela îi arăta mereu, public, dovezi de dragoste: „deşi nu-mi plăcea, începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”. Un orgoliu întărit prin aceea că întreaga personalitate a femeii o făcea să fie admirată („Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi fragedă, cu o inteligenţă care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era, de altfel, un spectacol minunat. Izbutea să fie adorată de camarazi, băieţi şi fete deopotrivă, căci înfrumuseţa toată viaţa studenţească.”). Intrând în prezentarea detaliată a evenimentelor anterioare, naratorul evocă o vizită la unchiul său, Tache Gheorghidiu, extrem de bogat, petrecută cu puţin timp înaintea decesului acestuia din urmă. Fiind întreaga familia invitată, Nae Gheorghidiu – celălalt unchi al lui Ştefan, deputat în calitate de membru al partidului liberal şi avocat de succes – reproşează ironic defunctului său frate Corneliu, tatăl lui Ştefan, fost profesor de filosofie, lipsa de spirit practic, spre a atrage simpatia lui Tache, în vederea obţinerii unei părţi mai substanţiale din viitoarea moştenire, în testamentul acestuia. Cu toate că îşi riscă moştenirea, Ştefan răspunde luând parte tatălui său, într-un mic discurs la fel de ironic, care cuprindea trimiteri la situaţia lui Nae Gheorghidiu: „– Unchiule dragă – i-am spus, fără să îmi pot tescui în mine nemulţumirea – drept să-ţi mărturisesc, am cam început să mă împac cu ideea că tata n-a agonisit avere, ca să ne lase moştenire. Căci moştenirile acestea nu sunt totdeauna fără primejdie. De cele mai multe ori părintele care lasă avere copiilor le transmite şi calităţile prin care a făcut avere:

un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.”. Testamentul va cuprinde însă o surpriză, în ciuda replicii acide îndreptate împotriva lui Nae Gheorghidiu, pe care unchiul Tache părea să-l prefere întrucât avea acelaşi spirit pragmatic: „Printr-un codicil, datat cu ziua de 27 octombrie, [ziua vizitei menţionate] mie mi se lăsa o quotitate dublă decât oricăruia dintre ceilalţi moştenitori.”. Acel codicil atribuie în plus lui Ştefan („nepotului meu preferat”, zice testamentul) o vilă de lângă Paris, dar Nae Gheorghidiu, forţând interpretarea textului, atacă actul în instanţă, împreună cu mama naratorului şi surorile sale, până când acesta din urmă, dezgustat, renunţă la partea suplimentară, deşi ar fi câştigat procesul, susţineau avocaţii consultaţi de el. Dezinteresat la început faţă de o eventuală implicare în afaceri, propusă de către Nae Gheorghidiu şi constând în investirea banilor moşteniţi, împreună cu cei ai avocatului proveniţi din aceeaşi sursă, într-o fabrică metalurgică, Ştefan acceptă în cele din urmă propunerea, la insistenţele soţiei, pe care o descoperă altfel decât o ştia: „în acest interes al tinerei mele neveste pentru afaceri, vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaică vag domesticită, în care se deşteaptă pornirea atavică, atunci când, culcată cu capul pe pieptul dresorului şi-i linge mâna, dând de sânge, îl sfâşie pe imprudent, tot aşa aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau lent, din strămoşi, în ea.”. Acea fabrică metalurgică, de clopote, va fi cumpărată împreună cu Tănase Vasilescu, supranumit Lumânăraru datorită unei afaceri cu obiecte bisericeşti de la care pornise în agonisitul avuţiei sale, dar după un şir de peripeţii. Tănase Vasilescu a participat la licitarea întreprinderii, stricând proiectul avocatului, care s-a retras aparent, până cu o zi înaintea depunerii ultimei rate de către Lumânăraru, când avocatul a cerut oficial blocarea conturilor bancare ale contraofertantului său, ameninţându-l astfel cu pierderea contravalorii deja plătite. Pentru a nu ajunge în acea situaţie, Tănase Vasilescu acceptă să ofere spectacolul umilitor la care îl supune Nae Gheorghidiu: serveşte, îmbrăcat cu şorţ de băiat în casă, aperitivele la o masă dată de către deputat unde „plângând, fără ruşine de el însuşi, implora pe Nae Gheorghidiu să nu-l nenorocească, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc.”. Cu toate că afacerea părea bună, lucrurile nu au mers cum trebuie în principal datorită blocării exportului de aramă de către Germania, de unde se achiziţiona metalul; în plus, Tănase Vasilescu – analfabet fiind, îşi masca deficienţa culturală sub pretextul deficienţei de vedere –, responsabil cu organizarea muncii, nu avea experienţă în domeniul industrial. Deşi situaţia de criză a fost rezolvată de către deputat, prin cumpărarea unui depozit guvernamental cu material metalic, prin

intervenţie la nivel ministerial, Ştefan s-a retras din afacere, socotind-o incompatibilă cu structura lui psihică în urma intervenţiilor neortodoxe ale unchiului. După ce a trecut prin experienţa obţinerii metalului pe căi lăturalnice şi a umilirii lui Tănase Vasilescu printr-o manevră legală dar imorală, naratorul concluzionează asupra României din perioada primului război mondial: „Fireşte că viaţa ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioţii noştri, în măsura în care toată observaţia ar putea fi adevărată, par să fie, ca toţi orientalii, de un aprig şi vulgar senzualism. Ceea ce nu se poate obţine pe cale sufletească şi de constrângere a conştiinţei, se obţine uşor prin femei, care, dacă ştiu să se refuze şi să manevreze cu trandafirul roşu, nu cunosc refuzul. Situaţii se fac şi se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aici o nuanţă, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obţine după umilitoare audienţe, obţine o actriţă într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au acelaşi succes cei influenţi, care pot practica dictonul: «Do ut des», exact: dă-mi, dacă vrei să-ţi dau şi eu.”. E tot o filozofie... Surprinsă plăcut de succesul pe care îl avusese Ştefan prezentând la seminar Critica raţiunii practice de Immanuel Kant, Ela îi cere să-i răspundă la întrebarea „ce naiba vor toţi filozofii aceştia?”, pusă cu „ochii mari şi albaştri, încruntaţi de necaz.”. În răspunsul său, Ştefan Gheorghidiu se arată adept al relativismului filozofic („adevărul nu-l putem şti niciodată, niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumuseţea are pete şi e trecătoare...”) şi afirmă că fiecare sistem de gândire filozofică nu constituie decât dezvoltarea unei premize iniţiale, nedemonstrabilă. „Căci, [continuă el relatarea răspunsului său dat atunci Elei] în general, aceste sisteme sunt capodopere de logică şi metodă. Numai dacă le admiţi însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii şi nebunii sunt cei mai mari adepţi ai logicii.”. Lecţia de filozofie rostită cu acest prilej cuprindea mai departe descrierea pe scurt a câtorva mari sisteme filozofice, din punctul de vedere al modului în care aceste sisteme prezintă cunoaşterea umană. (De pildă, pe baza premisei potrivit căreia „Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e de cunoscut, prin experienţă.” precum şi pe baza raţionamentului ce se poate extrage din ea, „Episcopul Berckley trage concluzia că dacă totul nu există decât câtă vreme e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există şi senzaţiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai un vis al spiritului.”, afirmase atunci naratorul.) Şi se termină, această prelegere ţinută în patul conjugal, printr-o apropiere erotică începută ca un joc: „conturam, abia atingându-le cu gura, buzele moi şi cărnoase, iar când înfiorat le

simţeam întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă apropiam de urechiuşe. Îşi răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptăţii, vădind goală, floarea de mătase galbenă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.”. Anişoara, o verişoară a lui Ştefan Gheorghidiu, măritată cu Iorgu, proprietar de moşie, începe să o aprecieze pe soţia lui Gheorghidiu şi o introduce în viaţa mondenă a capitalei, ce o atrage din ce în ce mai mult. Drept urmare începe să devină nemulţumită de înfăţişarea fizică a bărbatului ei, căruia îi recomandă insistent înnoirea garderobei, în conformitate cu moda vremii. Uşor neliniştit de aceste schimbări de atitudine, Ştefan începe să îşi piardă echilibrul psihic, deoarece femeia, remarcă acesta, „Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea.”. Nervozitatea lui ajunge la paroxism cu prilejul unei excursii în grup la via de lângă Odobeşti proprietate a unui dintre membrii „bandei” de prieteni comuni în care îi introdusese Anişoara. Pe tot drumul către Odobeşti, dar şi acolo, Ela manifestă un interes aparte pentru un anume G., „vag avocat, dansator foarte căutat de femei, pe care le învăţa, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la modă: tango.”, menţionase naratorul anterior relatării excursiei. Drept urmare atracţiei faţă de acel bărbat, evidentă în gesturile soţiei, Ştefan are o reacţie de gelozie misogină împinsă la limită şi bănuie chiar o legătură adulterină efectivă între cei doi, desfăşurată acolo: „Sunt clipe când ura şi dezgustul meu faţă de femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poţi aştepta la orice. Astfel ca, într-o excursie, s-o descoperi în camera unui domn, nu mi se pare imposibil, cu toată oroarea pe care mi-o inspiră o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedică pentru o femeie care, când iubeşte iar, e gata pentru toate neruşinările şi imprudenţele. Bineînţeles, trebuie să fii dintre cei care cred în nobleţea feminităţii în general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să vorbeşti de «neruşinare» şi de «infamie», altminteri totul rămâne un amuzant desen”. Găseşte şi o explicaţie atitudinii sale, atunci când o vede nefericită pentru că G. făcuse curte şi altei femei din acel grup – „Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună.”. Cerându-i explicaţii soţiei (dar indirect, prin afirmarea dorinţei lui de a divorţa, după ce s-au

retras în dormitorul lor), aceasta consideră că totul nu a fost decât un joc firesc, pe măsura regulilor societăţii mondene în care intraseră. Ceea ce nu face decât să-l dezguste şi mai mult – „Sunt cazuri când experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar.”. Dar un strop de echilibru sufletesc îi va fi adus naratorului într-o convorbire ulterioară cu „O doamnă, poate încă tânără, faimoasă frumuseţe aventuroasă pe vremuri.”, care, înţeleaptă, îi va spune, printre altele, că „femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.”. Asta-i rochia albastră Pentru a se răzbuna, eroul narator afectează a avea o relaţie întâmplătoare cu o altă femeie, în timpul când el şi soţia lui se află invitaţi la masă de către nişte prieteni; stratagemă de succes, căci „Fără grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă-mea se trântise într-un fotoliu şi nu vorbea cu nimeni.”, afirmă el, completând apoi: „Simţeam acum că e o jucărie în mâna mea. Că puteam s-o umilesc, s-o fac să sufere şi mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să-i spun: uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat?”. După câteva zile, profitând de o nouă întâlnire colectivă unde participase şi G., vine rândul Elei să se răzbune, prin acelaşi procedeu al flirtului declarat, făcut evident public, iar Ştefan reacţionează – după ce o chemase acasă pe soţie şi aceasta refuzase să plece de lângă celălalt bărbat – ducând acasă, în patul conjugal „o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”. Ca răspuns faţă de revolta soţiei din momentul când a văzut fapta („– În patul meu, o adunătură de pe stradă?”), femeia cu care se culcase Ştefan va răspunde cu bunul simţ specific ocupaţiei sale: „– N-ai decât să dormi în el, madam, nu să umbli noaptea teleleică.”. Apoi, rememorează în continuare Gheorghidiu, „Am frământat întreaga noapte trupul femeii străine, cu o furie deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot ce oferă una, îţi poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicul să suferi atât de mistuitor, pentru atât de puţin lucru.”. După acest ultim conflict Ela îşi părăseşte soţul, dar pasiunea lui continuă să se desfăşoare cu aceeaşi intensitate: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi.”. Aceasta dincolo de relativismul conştient al perspectivei, căci acele întâmplări şi trăiri sunt nesemnificative în context universal, dar pentru cel care le parcurge „au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei. Şi, în organizarea conştiinţei mele, femeia mea era mai vie şi mai reală decât stelele distrugător de uriaşe, al căror nume nu îl ştiu.”. Şi o

întâlnire întâmplătoare, pe stradă – când, printre altele, discută despre rochia albastră a femeii, pe care soţul nu o mai recunoaşte, sub tensiunea psihică a separării –, îi va aduce în cele din urmă pe cei doi iarăşi împreună, în ciuda gestului soţiei din momentul când înţelege că partenerul ei cedase („Şi-a muşcat, cu o satisfacţie vulgară, buza de jos, ca şi când ar fi spus, câştigând prinsoarea: «A, domnule, în sfârşit!»”). Sub aspectul momentului politic, Ştefan Gheorghidiu rememorează participarea sa la o şedinţă a Camerei, unde se dezbătea problema intrării României în război, în alternativă cu păstrarea statutului de neutralitate, susţinută de către opoziţie. În discursul conclusiv favorabil participării la război, unul dintre membrii guvernului respinge argumentul proastei înzestrări a armatei, al lipsei unei artilerii competitive, susţinând demagogic că „Vom învinge pentru că soldaţii noştri se vor lupta cu baioneta – şi nu e tun care să reziste baionetei româneşti – împotriva oricărui armament, iar când baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinţii… (aplauze delirante).”. Sub aspectul carierei sale intelectuale, naratorul înregistrează revenirea la Universitate, unde îşi dă examenul restant de anul trei, pe când întâlnirile soţiei cu G. în grupul de prieteni au contenit, ceea ce nu a însemnat însă şi blocarea suspiciunilor soţului gelos, care păstrează în minte posibilitatea unor relaţii secrete, ale celor doi. Între oglinzi paralele Concentrat de două săptămâni la Azuga, Ştefan revine în Bucureşti pe neaşteptate pentru soţia sa, noaptea, şi găseşte casa „goală ca un mormânt gol”, ceea ce îl afectează moralmente mai ales: „Ştiam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că sfârşiturile trebuie să fie cinstite, ca între oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart elegant, se salută cu cordialitate şi, la nevoie, cu părere de rău că totul a durat atât de puţin, iar sfârşitul acesta de metresă-servitoare, cu atât dispreţ faţă de o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată infamie.”. La revenirea Elei îi propune un divorţ amiabil, cu însuşirea culpei de către soţ, ceea ce ea acceptă, dar frământările lui reîncep, mai întâi construind ipoteze asupra motivelor lipsei de acasă, apoi considerând iubirea trecută drept autoînşelare („Tot trecutul îmi apărea cu alt înţeles decât cel cu care eram obişnuit. Iar una dintre cele mai dureroase operaţii erau aceste concluzii pe care trebuia să le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu mă iubise.”). Pentru a-şi calma sensibilitatea rănită, naratorul are alte relaţii sexuale, prilej pentru el de a constata prin opoziţie cu mai vechea sa dragoste „că iubirea fizică frumoasă e o profanare. E nevoia de a zdrobi într-o îmbrăţişare, odată cu trupul frământat şi sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. […] E bucuria de a vedea, răvăşită, leşinată de voluptate – prin tine – femeia dragă cu sufletul zăpăcit

de această goană continuă, şi pe urmă încremenit în spasm, ca în faţa unui miracol.”. Aflând că este bolnavă, Ştefan trimite flori şi cărţi soţiei sale, apoi se întâlnesc din întâmplare la un concurs hipic, care declanşează un şir de întâlniri căutate şi cu funcţie terapeutică pentru cel suferind din amor şi intrat în sevraj, căci, recunoaşte acesta, „Prezenţa femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui detracat[…]. O săptămână după ce o vedeam, eram totdeauna mult mai puţin obsedat de ea şi aveam o senzaţie de vindecare.”. O vreme îşi găseşte o altă satisfacţie, spirituală, în speculaţii pe care le consideră inedite asupra sistemului filozofic kantian („am simţit înfiorat, că poate exista o lume superioară dragostei şi un soare interior, mult mai calm şi mult mai luminos în acelaşi timp.”), până când va descoperi, dezamăgit de sine, aceleaşi interpretări kantiene la Giovanni Papini. Soluţionarea conflictului se va produce când Ştefan descoperă printre hârtiile rămase în casă de la Ela o scrisoare a verişoarei sale Anişoara, din data revenirii lui inopinate în Bucureşti, prin care îi invită consoarta să doarmă la ea peste noapte, căci soţul, Iorgu, plecase la moşie şi îi era urât singură. Apoi, în regăsirea celor doi, „O săptămână întreagă, o lună, a fost o beţie de dureri amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Tot trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită.”. Şi, pentru a fi mai aproape de soţ, Ela se mută în Câmpulung de unde, în scrisori zilnice trimise celui aflat sub arme „descria micile ei bucurii singuratice în această staţiune de vară. Să citească dimineaţa câte o carte, pe bancă, pe bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor, cu bonele lor, să se ducă la piaţă să cumpere brânzeturi, zmeură şi mere, să doarmă leneşă după masă”... Ultima noapte de dragoste Istorisirea se reîntoarce la momentul iniţial, cel de la care porneşte nararea întâmplărilor anterioare conflictului de la popotă, care a declanşat şirul rememorărilor. Căpitanul Dimiu, conducătorul batalionului din care făcea parte Ştefan Gheorghidiu, îi aprobă sublocotenentului narator, după intervenţia lui Orişan, o deplasare la Câmpulung, unde îi solicitase „negreşit” Ela prezenţa, dar nu ca permisie ci sub pretextul unei recunoaşteri în zona Rucărului, căci „E ordinul regimentului să nu părăsească nimeni unitatea.”, se justifică Dimiu. Ştefan o descoperă pe soţia sa izolată de mediu, căci nimeni nu o salută în cursul plimbării de dinainte prânzului prin staţiune, de aceea resimte „un val de recunoştinţă umilă pentru femeia aceasta care n-avusese măcar curiozitatea să se intereseze de ceilalţi oameni, Mi se părea concludentă această atitudine a ei… şi-mi reproşam neîncrederea şi neliniştea de altădată. Simţeam voluptatea unei posesii depline a trupului şi a sufletului ei.”. Uşoara îmbătrânire a trupului, care îşi pierduse frăgezimea şi elasticitatea juvenile, îl determină să trăiască şi mai intens

momentul iubirii lor („Îmi plăceau, parcă mai mult ca oricând, aceşti sâni molatici şi ascultători, care îmi umpleau, cu greutatea lor dragă, palmele, luându-le forma, şi îmi lipeam, cu o dureroasă bucurie, obrajii de coapsele cu frăgezimi molcome de petale, care altădată tresăreau elastice şi nervoase.”). Toată bucuria întâlnirii se va prăbuşi însă ca un castel de cărţi de joc, în două etape, mai întâi prin descoperirea gestului preţios din momentul când, dezbrăcată, îşi aprinde o ţigară: „În zilele noastre de dragoste adevărată nevastă-mea n-avea niciodată, goală, poze de eleganţă studiată. Frumuseţea ei era toată spontaneitate şi mişcare. Trântea cu picioarele în perne, se înghesuia sau se răsucea ca să-şi caute ciorapii şi orice mişcare a ei crea o atitudine de nud în pictură, neasemuit de frumos, de care ea nu-şi dădea seama. Ca să-şi ia o ţigară, ca acum, şi-ar fi răsucit mijlocul, sau ar fi întins amândouă braţele, sau ar fi făcut orice altă mişcare, dar gestul acesta «distins» mă îmbolnăvea prin sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă că mă înşela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de a «face impresie», de care ea nu-şi dădea seama, şi care era revelator pentru ceea ce nu ştiam eu.”. Apoi prin cererea soţiei de a depune pe numele ei lirele englezeşti din bancă, sub pretextul de a fi protejată în cazul că el ar muri pe front, ceea ce îi determină lui Ştefan o reacţie de suspiciune, motivată prin faptul că îi lăsase femeii prin testament toată averea, iar o asemenea solicitare însemna că „Dorea, fără îndoială, ca, adăpostită de griji, să se despartă de mine.”. Plimbându-se iritat şi solitar prin Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu îl vede pe G. şi reacţionează interior pe măsură – „Nu mă mai îndoiam acum, venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant. Poate că împreună hotărâseră chemarea mea de pe graniţă, pentru actul de donaţie.” – apoi se hotărăşte să deconspire trădarea. Pretextează o întâlnire cu colonelul comandant de regiment în cursul căreia i se ceruse reîntoarcerea de urgenţă la unitatea militară şi se cazează la hotel, spre a-i surprinde noaptea pe cei doi, cu hotărârea de a se răzbuna, dar întâlnirea cu colonelul şi ordinul de reîntoarcere chiar vor avea loc, astfel încât Ştefan este obligat să revină la Ela, sub pretextul că a uitat un ordin al regimentului. În timp ce se preface a căuta respectivul document Ela îi arată un bilet de la G. („Doamnă, sunt de azi, de la prânz, la Câmpulung, ca să-mi văd o mătuşă şi nişte verişoare. Dacă vreţi, răspundeţi-mi când pot veni să depun omagiile mele la picioarele d-voastră.”), ceea ce îi va linişti soţul. Pe drum însă, în trăsură, sublocotenentul află de la colonelul care nu cunoştea tribulaţiile sale sentimentale câte ceva despre acel G.: comandantul regimentului îl întâlnise de mai multe ori în Câmpulung, unde G. venea spre a sta de obicei câte două sau trei zile, dar de astă dată sosise în Câmpulung cu două săptămâni înainte. Ceea ce-l va face sigur pe Gheorghidiu în privinţa relaţiei soţiei cu acel bărbat îl constituie faptul că femeia îi vorbise despre un iminent consiliu de

coroană în care urma să se decidă intrarea României în război, or aceeaşi informaţie i-o va da şi colonelul, cu precizarea că provine de la G. În plus, colonelul reproduce istoria unei aventuri amoroase a rivalului, aflată tot din gura acestuia şi teribil de asemănătoare cu cea în care Ştefan revenise în Bucureşti fără a-şi găsi acasă nevasta. Ajuns în unitate, pe fondul unei surescitări extreme („Tot ce era în mine căpătase o viaţă exasperată, ca şi când un virus puternic rupsese ţesuturi abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în organ şi-l izbea în creier, ca un puhoi în mal.”) sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu primeşte ordinul de luptă – România intrase în război şi el urma să comande vârful avangardei, în cea dintâi operaţie militară la care participa, o pătrunderea pe direcţia Bran. CARTEA A DOUA Întâia noapte de război Ştefan Gheorghidiu este hotărât să participe la desfăşurarea războiului cu toată fiinţa sa, motivul fiind acelaşi, erotomania, dar deplasat către alte ţinte decât Ela („Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o – decât într-o dragoste absolută. M-am înşelat o dată, aş mai putea încerca, din nou, de aceea nu vreau să fiu scăzut, de la început, faţă de femei, prin nici o lipsă în organismul sufletesc.”). Poziţia sa în avangardă, la trecerea graniţei cu Austro-Ungaria, îi dă conştiinţa de pionier, de deschizător de drumuri: „Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu; în faţa mea cu o şosea, cu garduri, cu întuneric şi cu moartea plutind în toate.”. Şi meditează asupra modalităţilor de a deceda în război, problemă devenită mult mai importantă decât a infidelităţii soţiei, pentru că „De vreme ce tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci şi nu când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îţi alegi tu, parcă, moartea; urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi-e impusă. Eşti în clipa morţii, în întâiul caz, un sinucigaş, în al doilea un ucis, şi încerci toate sentimentele celui asasinat.”. Cu alte cuvinte, moartea, devenită aproape sinucidere în atac, însemnează libertate, opţiune personală, aceasta în spiritul filosofiei existenţialiste, care considera sinuciderea drept formă supremă a libertăţii. Acestea în opoziţie cu iubirea pentru Ela, ce însemnase obsesie, prizonierat al conştiinţei. O altă experienţă trăită de către personaj o constituie cea a faptului că în război poţi să ucizi relativ uşor atâta vreme cât inamicul este departe, cât nu îi vezi chipul, cât nu îl percepi ca individ ci ca simplă cifră într-o statistică; trăgând de la distanţă „E o pasiune de vânător şi regretăm sincer că nu vedem căzând net. Mă îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldaţi ca de plumb. Nu el văd faţa. […] Căci e distanţa, e lipsa acelei reprezentări a conţinutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar rareori văzându-i în carne şi oase pe oamenii care poartă acel nume.”.

Atenţia naratorului se orientează însă şi către fapte reprobabile din afara sa, în momentul când notează – unitatea lui aflându-se pe deal, în avanposturi, faţă de Tohanul-Vechi – că „Soldaţii trimişi jos să ne facă rost de bunătăţi pentru masă ne vestesc că prin satele cucerite şi, cu toţi cei doi ani de război, bogate în vite grase, de soi şi de alte frupturi gospodăreşti, mulţi dintre cei de la trenurile regimentare şi de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece şi cu socoteală.”. Fata cu obraz verde. La Vulcan În satul Vulcan sosesc ţărănci românce „să se plângă bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au fost jefuite de ţiganii care locuiesc la margine.”. Ştefan Gheorghidiu face anchetă şi găseşte vinovată o ţigăncuşă, „de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, mijlocie de statură. Are obrazul desăvârşit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca nişte prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roşcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, şi la verdele albăstrui al ochilor, mă uimeşte de rămân o clipă încremenit.”, notează el, cu precizarea că, la solicitarea fetei, care i se înfăţişează ca „sfântă a păcatului”, de a rămâne cu ea, răspunde printr-un refuz ce s-a răsfrânt apoi în el ca „o prăbuşire de tristeţe”. Întâmplări pe apa Oltului Se ordonă forţarea râului Olt şi un ţăran al locului denunţă două femei, Maria şi Ana Mănciulea, drept spioane în favoarea inamicului; anchetate de către Ştefan Gheorghidiu, vor fi arestate în ciuda faptului că ele resping acuza şi nu există dovezi. În legătură cu planul de trecere a Oltului simultan de către toată divizia, Ştefan manifesta reţineri, care se vor dovedi ulterior întemeiate, toate batalioanele fiind iniţial respinse. Forţarea râului se petrece totuşi, dar cu ajutorul uneia dintre femeile acuzate de spionaj, Maria Mănciulea, care ghidase un regiment printr-un loc favorabil trecerii. Colonelul comandant al batalionului din care făcea parte naratorul a fost ucis, pe malul opus, în timp ce conducea asaltul trupelor sale. Post înaintat la Cohalm Cohalm este „Un orăşel cu străzi rural de largi, cu case săseşti, cu porţi înalte, închise şi cu ferestre ca de cetate. O piaţă întinsă în mijloc – poate pentru bâlci, duminica. E aşezat la întâlnirea a două văi, din fundul cărora urcă uşor coaste line, de un verde dulce, bălţat ici şi colo de pete negre – petece risipite de pădure.”. Se petrec mici întâmplări specifice războiului: soldaţii maghiari rechiziţionează vitele ţăranilor din Stena, saşii din Cohalm reclamă un soldat din subordinea lui Gheorghidiu pentru a fi luat o fată şi a o fi dus în pădure, însă era vorba doar despre cercetarea unei acuze de spionaj aduse fetei. Ofiţerii discută uşor dezamăgiţi de lipsa angrenării în bătălii majore („Popescu găseşte că războiul nu e prea grozav. Sunt de o părere cu el. Viziunea de sânge şi foc, mii de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit, încâlcite lupte corp la corp, ape înroşite,

nu le-am întâlnit până acum.”). Lui Ştefan Gheorghidiu i se ordonă să ocupe o poziţie înaintată, de supraveghere a inamicului, la doi kilometri de Cohalm, unde suferă cumplit din cauza frigului (era în ţinută de vară). Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu Divizia din care face parte şi Gheorghidiu înaintează către Sibiu, însă dezorganizat, lipsită o concepţie tactică bine articulată („– Asta e înaintare? Nu vedeţi că e câmpul plin de batalioane româneşti, ca la manevre? Fără legătură… fără conducere. N-aţi văzut că ieri artileria noastră a tras în propriile trupe şi n-a fost nici un mijloc să i se comunice lungimea tirului?”, protestează Orişan). Artileria germană loveşte compania lui Ştefan, aflată în ariergarda batalionului şi neputându-se adăposti din pricina poziţionării pe teren deschis („Suntem aşa, sub cerul vast, şi pământul nu vrea să ne primească. Trăsnetele vin mereu în noi dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleştare ochii.”), ceea ce îl face pe un soldat să repete necontenit, în stare de şoc, aceleaşi cuvinte: „– Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu.”. Mor şaisprezece oameni din companie. Notând impresii la desfăşurarea evenimentelor de mai sus, naratorul menţionează a se fi întrebat obsesiv „Sunt dintr-un neam inferior? Ce aş fi făcut dacă aş fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o dată? E aceasta inferioritate de rasă?”. Şi tot el aduce o rectificare, în nota de subsol la propriu text, afirmând că nimeni nu rezistă psihic atunci când este lovit direct, ţintit, aşa cum fusese cazul lor, şi aduce drept argument o remarcă similară datorată ofiţerului – şi scriitorului – german considerat model de eroism, E. Jünger, din cartea sa, Vijelii de oţel. „Wer kann Rumänien retten?” Acelaşi Orişan îl întrebă pe Gheorghidiu, „cu gând îngenunchiat” şi repetând un titlu de articol dintr-un ziar german găsit întâmplător, „Wer kann Rumänien retten?” („Cine va putea salva România?”), deoarece situaţia pe front devenise dificilă. O scrisoare a Elei îi mulţumeşte pentru donaţia pe care o făcuse în cele din urmă („ai fost atât de drăguţ în chestia lirelor”) şi precizează – mincinos, consideră bărbatul – că este „singură toată ziua”, dar epistola nu îi trezeşte nici un fel de reacţie particulară („Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al gândului întâmplător.”). Extenuat („De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De trei zile şi trei nopţi n-am dormit decât aseară, în şanţul şoselei, două ore, şi azi după-masă alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar un sprijin, în noroiul care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi.”) şi profund depresiv („E în mine o tristeţe mânjită, ca de moarte.”), este rănit la mâna stângă şi ajunge în convoiul sanitar, unde cunoaşte un ofiţer german luat prizonier. Acesta, cu referire la faptul că trupele româneşti trecuseră, în mod neaşteptat pentru nemţi şi fără să fie nevoie de acest lucru, printr-un baraj de artilerie rănindu-l în cursul atacului,

afirmă că „noi avem un fel de zicătoare: Nu te bate în duel cu unul care nu ştie să se bată, că e periculos… Pot să spun, domnule, că dacă dumneavoastră aţi fi ştiut să faceţi război, nu mai eram eu aici, ţinându-mi maţele în braţe.”. Comunicat apocrif Spitalizat la Bucureşti, după vindecare Ştefan Gheorghidiu revine acasă, în permisie, şi constată că Ela, pe care o vede îmbătrânită, pe cale de a-şi pierde farmecul, nu îl mai atrage: „Nevasta mea e albă şi cu preziceri de grăsime, iar eu aş vrea în clipa asta să simt pe pieptul meu genunchi mici ca merele şi să descopăr colţuri noi într-un trup de ţigăncuşă subţire şi cu muşchi nervoşi.”. În corespondenţa ce-l aştepta nedesfăcută găseşte şi o scrisoare anonimă, referitoare la relaţia soţiei lui „cu un individ Grigoriade” („Îi poţi găsi oricând între 6-8 în strada Rozelor opt bis, unde merge la el.”), după care comunică femeii decizia de a divorţa. Romanul se încheie prin menţionarea ultimului act relativ la Ela: „I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung şi m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanţa. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”.