Napo Bona.docx

Puține personalități ale istoriei au fost atât de controversate precum Napoleon Bonaparte. Activitatea sa a fost diferit judecată de istorici, potrivit simpatiilor și intereselor acestora. Ceea ce au recunoscut cu toții, indiferent de poziția lor sunt calitățile excepționale: inteligența, puterea de muncă extraordinară, carisma, toate fiind indispensabile unui conducător de stat. S-a născut pe 15 august 1769 la Ajaccio în Corsica și a urmat o școală de artilerie. Era pasionat de matematică și istorie, dar în ciuda numeroaselor calități, nu ar fi putut avansa foarte mult în Vechiul Regim. A venit însă Revoluția de la 1789. Tânărul locotenent de artilerie s-a remarcat la asediul orașului Tulon și a ajuns căpitan la doar 24 de ani. Zdrobind o revoltă regalistă la sfârșitul lui 1795, a primit din partea celui mai important membru al Directoratului, Barras, comanda armatei din Italia. Acolo și-a dat măsura talentului său militar și în mintea sa au încolțit primele ambiții politice. A câștigat o mare popularitate în rândul militarilor dar și din partea poporului. Deoarece faima sa periclita autoritatea Directoratului, este trimis departe, în Egipt, de unde se întoarce prin surprindere și dă lovitura de stat din Brumar 1799. Din acel moment a preluat puterea absolută. A fost promulgată o Constituție prin care el a devenit Prim Consul(mai erau încă doi însă fără putere reală) concentrând toate resorturile în mâinile sale. Putea numi și destitui guverne, declara război și încheia pace, iniția proiecte de lege care erau apoi votate de un parlament tri-cameral. Napoleon Bonaparte a desfășurat o activitate fecundă mai ales prin realizarea unui monument al dreptului, cunoscut sub numele de Codul Napoleonian, un cod de legi în concordanță cu noile realități impuse de victoria revoluției franceze. Codul Civil francez garanta propietatea, respectarea contractelor liber consimțite între părți, ceea ce constituia expresia juridică a intereselor clasei mijlocii cu activități economice în domeniul industriei și comerțului. Codul Civil introdus în țările cucerite a constituit un model pentru posteritate, inclusiv pentru România unde a fost adoptat cu unele modificări în 1864. Administrația a devenit mai eficientă, s-a eliminat corupția în mare măsură. A fost reintrodusă ordinea în finanțe și s-a pus capăt hoției din banii statului. Circulația mărfurilor și persoanelor a fost pusă în siguranță prin eliminarea briganzilor ce bântuiau drumurile Franței. A fost lichidată mișcarea contra-revoluționară din Vandeea. Șomajul a dispărut prin măsuri ce au dus la salvarea de la faliment a numeroase fabrici. Au fost inițiate vaste programe de construcții publice: drumuri, poduri, canale. Economia a beneficiat și de contribuțiile țărilor cucerite mai ales în perioada imperiului (1804-1815). Învățământul s-a bucurat de atenție din partea statului deoarece se dorea o generație de funcționari și militari bine pregătiți și disciplinați. A fost neglijat însă învățământul pentru fete (”Nu cred că trebuie să ne batem capul cu educația fetelor. Căsătoria este soarta lor”) iar tinerii provenind din clasele sociale defavorizate aveau mici șanse să urmeze studii superioare. Bonaparte a încercat să atragă de partea noului regim oamenii de seamă ai Franței, indiferent de orientarea lor politică, reintroducând cultul religios catolic (suprimat de Revoluție) prin încheierea unui Concordat cu papa în 1801. Biserica recunoștea guvernul francez, care îi numea pe preoți fiind asimilați unor funcționari publici și plătiți de statul francez. Papalitata nu revendica bunurile pierdute la 1789 iar Napoleon controla Biserica și își sporea influența asupra unei largi categorii de francezi. Pentru ca puterea să nu-i fie pusă la îndoială, Bonaparte a introdus cenzura asupra presei și a sporit atribuțiile poliției. Politica externă Corsicanul a moștenit războaiele inițiate de Revoluție și Directorat. Cel mai mare adversar era Austria. Prin victoria de Marengo din 1800 și pacea de la Luneville(1801) Austria ceda Franței majoritatea posesiunilor italiene. Cu Anglia care era finanțatoarea adversarilor francezilor a

încheiat o pace de scurtă durată la Amiens în 1802. În mai 1804 a proclamat Imperiul Francez, Napoleon, fiul Revoluției, devenind împărat. Cu un deosebit fast s-a încoronat pe 2 decembrie 1804 la Notre Dame, slujba fiind oficiată de papă. Această ambiție personală i-a dezamăgit pe mulți contemporani, întrucât el nu mai putea fi văzut un exponent al revoluției cu idealurile ei de egalitate între oameni, incompatibile în viziunea unora cu instituția monarhică. Napoleon dorea însă să îl întreacă pe Carol cel Mare. Urmărea crearea unei unități europene sub egida Franței prin împlinirea aspirațiilor Revoluției. Imperiul a reprezentat o perioadă de neîncetate războaie împotriva monarhiilor feudale și a Angliei. Ambiția și dorința nemăsurată de glorie a lui Napoleon, voința statelor feudale de a distruge moștenirea Revoluției personificată de figura împăratului francez care pune în primejdie puterea lor absolută. Se adaugă teama Angliei de concurența comercială și colonială a Franței. Acești factori au aruncat Europa în 15 ani de necontenite bătălii celebre. Armata lui Napoleon a obținut victorii strălucite în urma cărora autoritatea împăratului a ajuns până la granițele Rusiei. Francezii dispuneau de o forță redutabilă, nemaivăzută până atunci. Revoluția crease o armată de ostași-cetățeni înflăcărați de idealurile ”liberte egalite fraternite”. Napoleon știa cum să împartă corpurile de armată, le făcea mobile, capabile să lupte pe cont propiu dar se puteau uni și crea o superioritate numerică în punctele cheie. În fruntea armatei bine echipate, instruite și hrănite a pus generali capabili precum: Lannes, Davout, Murat sau Berthier. Manevrele ”Grande Armee” erau extrem de rapide, tăiau liniile de comunicații inamice iar pe câmpul de luptă Napoleon își păstra astfel sângele rece și stăpânirea de sine. Nu ezita să intre în bătălie în momentele de cumpănă pentru a-și însufleți soldații care-l numeau cu dragoste ”Micul caporal”, care contrar părerii generale nu era scund raportat la epoca sa. Confuzia asupra staturii provine de la faptul că el se înconjurase de comandanți foarte înalți. Un alt factor care a determinat impresionanta serie de victorii napoleoniene este faptul că adversarii francezilor erau dezbinați iar tacticile de luptă învechite, fapte de care Bonaparte a știut să profite. În 1805 s-a reluat războiul cu Austria și Rusia sprijinite de Anglia care asigura suportul financiar și maritim. Flota franco-spaniolă a fost înfântă la Trafalgar de amiralul Nelson. Această victorie asigura englezilor stăpânirea pe mare pentru mai bine de un secol. Pe uscat Napoleon a obținut totuși cea mai mare victorie a sa, la Austelitz pe 2 decembrie 1805, învingând trupele austroruse. Prin pacea de la Pressburg (Bratislava) Austria ceda toate posesiunile de la Marea Adriatică. Era desființat Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană(al cărui lider era împăratul Austriei) și înlocuit cu Confederația Rinului. În 1806, deși nepregătită militar și fără a aștepta ajutorul Rusiei, Prusia a intrat în război împotriva Franței. În bătălia de la Jena, armata prusiană a fost înfrântă categoric, iar Prusia a fost silită să cedeze jumătate din teritoriu, pierzându-și temporar statutul de mare putere. Din teritoriile poloneze ale Prusiei, Napoleon a reconstituit statul polonez sub numele de Marele Ducat al Varșoviei. Dorind să distrugă puterea economică a Angliei, din Berlin a emis Decretul de Blocadă Continentală, interzicându-se comerțul și corespondența cu insulele britanice. Această măsură a provocat falimentul unor fabrici englezești ceea ce a dus la șomaj în insule însă și tări continentale care aveau legături tradiționale cu Anglia au avut de suferit. Urmărind armata rusă, Napoleon a înfrânt-o la Friedland, în Polonia și Imperiul Țarist a fost nevoit să încheie pacea de la Tilsit în 1807. Dorind să atragă Rusia de partea sa, Napoleon le-a oferit condiții avantajoase de pace în schimbul cărora Petersburgul a aderat la Blocadă. Acest tratat a fost momentul de apogeu al puterii lui Napoleon, nimeni nu-i contesta supremația. Marele Imperiu Francez

Un rezultat al războaielor lui Napoleon a fost formarea Marelui Imperiu. Acesta era alcătuit din Imperiul Francez propiu-zis (vezi imagine mai jos) și statele aflate sub dominația acestuia: Confederația Rinului, regatul Italiei, Spania, Neapole, Elveția, Marele Ducat al Varșoviei, etc. În aceste zone au fost introduse reformele Revoluției franceze, codul Civil, abolirea privilegiilor nobilimii și obligațiilor feudale. Dominația franceză a pregătit unificarea Italiei și Germaniei prin contopirea numeroaselor stătulețe în formațiuni politice mai mari. Războaiele napoleoniene au deșteptat conștiința națională a popoarelor. Germanii își redescoperă tradițiile și cultura. Prusia face reforme administrative, educaționale și militare în vederea contracarării puterii franceze. Înfrângerea lui Bonaparte Eșecul contrucției franceze nu s-a datorat monarhiilor feudale cât luptei pentru libertate a popoarelor aflate sub ascultarea Parisului. În 1808, dorind să ocupe Penisnula Iberică, pe unde pătrundeau mărfurile engleze de contrabandă, Napoleon s-a confruntat cu un război popular de eliberare al națiunii spaniole. Acesta a provocat înfrângeri surprinzătoare armatei franceze, ceea ce demonstra adversarilor că Napoleon nu era invincibil. Alte mișcări populare au izbucnit în Germania și Austria. În 1809 Viena declanșează un nou război. Francezii îi înfrîng la Wagram dar nu decisiv. Apoi împăratul francez comite o eroare căsătorindu-se cu o principesă habsburgă, ceea ce însemna că nu mai era fiul revoluției, ci dorea să fie acceptat de Vechiul Regim. Ura nobilimii ruse față de Napoleon ruse a împins imperiul Țarist la nerespectarea Blocadei și în 1812 în fruntea a 700.000 de oameni din care jumătate nu erau francezi, Napoleon a pornit spre Moscova pe care a și ocupat-o. Iarna l-a silit să se retragă în permanenta hărțuire a cazacilor și unităților rusești de partizani mobilizate la un război de apărare. Iarna rusească și spațiile vaste ce trebuiau parcurse au făcut ca la întoarcere armata invadatoare să aibă doar 20-30.000 de oameni. Imediat s-a format o nouă coaliție la care au aderat Prusia și Austria. Înfrânt în primul rând la Leipzig (1813) și apoi pe teritoriul Franței în 1814, Napoleon este silit să abdice în favoarea Burbonilor. Este exilat în insula italiană Elba de unde revine pentru 100 de zile în 1815 dar este înfrânt decisiv în bătălia de la Waterloo în Belgia (1815). S-a predat englezilor și a fost dus în exil în insula Sfânta Elena unde a murit în 1821. Napoleon și lumea în care trăim Unele țări europene de la începutul veacului XIX se aflau într-un stadiu de dezvoltare ce impunea cu prisosință schimbări politice care să încurajeze progresul economic și social. Pentru aceste schimbări existau două modele. Primul era cel britanic având în prim plan monarhia constituțională ca un rezultat al compromisului între aristocrație plus clasa mijlocie pe de o parte și pe de alta monarhia. Al doilea model era cel francez, cel napoleonian. Acesta se născuse dintrun conflict pe viață și pe moarte între Vechiul Regim și cel nou reprezentat de burghezie și starea a treia. Modelul napoleonian a permis răspândirea în Europa a ideii de egalitate în fața legii, desființarea privilegiilor feudale, libertatea economică, dreptul la propietate, suveranitatea poporului. El a oferit exemplul edificării statului național drept cadru de realizare a dorinței de libertate a popoarelor. În același timp a constituit sursa de inspirație pentru activitatea revoluționarilor gata să răstoarne prin forță regimurile depășite de istorie.

Un strigat nemaiauzit in ultimii 15 ani pe campurile de batalie ale Europei rasuna peste platoul dealului Saint-Jean: "Garda se retrage!" Astfel lua sfarsit, pe intinderea de langa micuta localitate belgiana Waterloo, in seara zilei de 18 iunie 1815, cea mai fascinanta poveste de succes a istoriei. La nici 46 de ani, Napoleon I, cel de-al doilea fiu al unui nobil corsican scapatat, isi incheia cariera fulminanta inceputa in urma cu 22 de ani. Avea sa urmeze exilul din Sfanta Elena si apoi legenda. Nici un alt om, cu exceptia, poate, a lui Alexandru Macedon, nu si-a influentat atat de decisiv epoca precum a facut-o Napoleon Bonaparte (1769-1821). Viata lui este aceea a unui om exceptional dotat, care a stiut sa fructifice la maximum toate oportunitatile oferite de istorie. Fara Revolutia din 1789, micul caporal, cum cu atata dragoste il alintau soldatii sai, nu ar fi reusit sa depaseasca probabil gradul de colonel, sfarsindu-si cariera in cine stie ce burg prafuit din Normandia sau Gasconia, in calitate de comandant de garnizoana. Revolutia insa a descatusat energiile oamenilor, in general ale celor tineri, punandu-le in valoare, modificand ierarhiile sociale si promovand competenta in locul originii. Napoleon nu a fost singurul caz, el alaturandu-se unei lungi liste din care putem sa-i citam pe Hoche, Marceau, Jourdan, Bernadotte, Lannes, Lefebvre, ca sa ne referim doar la segmentul militar al societatii franceze. Ceea ce-l individualizeaza pe Napoleon in raport cu ceilalti nu este doar geniul militar, care-l plaseaza in galeria marilor comandanti de osti, alaturi de Alexandru Macedon, Iulius Cezar sau Frederic cel Mare, ci si o rara si fericita combinatie intre o putere de munca iesita din comun, o memorie fantastica si o inteligenta neobisnuita. Dormea trei ore pe noapte, fiind capabil ca, in toiul celei mai aprige batalii, sa atipeasca vreme de 10 minute, pentru ca mai apoi, refacut complet, sa ia deciziile cele mai potrivite. Victoriile de la Arcole (1796), Rivoli (1797), Abukir (1799), Marengo (1800), Austerlitz (1805), Friedland (1807), Wagram (1809), Montmirail (1814) raman niste capodopere de arta militara, prin viteza de executie, stiinta concentrarii unor forte superioare in locul si la momentul oportune, precum si prin capacitatea imparatului de a-si mobiliza si motiva soldatii. Bonaparte cunostea pe de rost numele a mii de militari, ingrijindu-se in permanenta de hrana si cazarea lor. Le cerea eforturi supraomenesti atat generalilor sai, cat si simplilor ostasi, dar ii si rasplatea pe masura. Devotamentul armatei fata de el a ramas neschimbat in pofida tradarii maresalilor, in schimb calitatea soldatilor a scazut constant, pe masura pierderilor suferite in nenumaratele razboaie purtate. Campaniile anilor 1814 si 1815 au fost duse cu tineri recruti, entuziasti dar lipsiti de experienta si vigoarea veteranilor. Napoleon nu a fost doar un genial comandant militar, ci si un om de stat care a pus temeliile noii Frante. El a redat tarii increderea in sine, prestigiul si forta de care aceasta fusese atat de lipsita in ultimii ani ai Vechiului Regim. Puterea lui de

munca l-a ajutat sa rezolve toate problemele de care s-a ocupat: infiintarea Bancii Frantei (1800), concordatul cu Vaticanul (1801), crearea ordinului Legiunii de Onoare (1802), reforma administratiei si introducerea institutiei prefectilor (1802), reforma sistemului educational si crearea liceelor (1802), dar mai ales Codul Civil (1804) care ii poarta numele si care a ramas in vigoare pana in zilele noastre. La apogeul puterii sale, Napoleon era nu doar imparatul Frantei, ci si regele Italiei, protectorul Confederatiei Rinului si mediatorul Confederatiei Helvetice, controland si hotarand totul pentru regatele fratilor sai: Neapole, Spania, Olanda si Westfalia. Inconjurat de ministri de valoarea unui Talleyrand la Externe, Fouché la Politie, Decrès la Marina sau Gaudin la Finante, Napoleon a schimbat nu numai Franta, ci si intreaga Europa, unde a zdruncinat din temelii vechea oranduire, dotand-o cu institutii si legi noi, moderne, izvorate din spiritul Revolutiei de la 1789. Dupa caderea lui, nimic nu a mai fost ca inainte. Deteriorarea sanatatii sale, din cauza unor solicitari excesive, credinta in infailibilitatea deciziilor proprii, indepartarea unor ministri capabili precum Talleyrand sau Fouché, increderea excesiva acordata rudelor sale, mediocritati notorii, au dus la adoptarea unor hotarari dintre care cea privitoare la atacarea Rusiei (1812) i-a fost fatala. Napoleon parea condamnat sa invinga mereu. Insa victoriile impotriva Austriei (1797, 1801, 1805, 1809), Prusiei (1806) si Rusiei (1807) n-au facut decat sa amane scadenta. Vlaguita dupa 20 de ani de razboaie, Franta n-a putut tine pasul cu ambitia imparatului ei. Si sfarsitul a venit inevitabil, incepand cu bataliile de la Leipzig si Dresda (1813). Campania din 1814 arata un imparat care parea sa-si fi regasit vigoarea si intuitia din anii tineretii. Era insa mult prea tarziu si abdicarea a survenit logic la 6 aprilie 1814, pe fondul unei puternice depresii, urmata de o tentativa de sinucidere. Cele O Suta de Zile (20 martie – 22 iunie 1815) n-au facut decat sa adauge o pagina de glorie si dramatism legendei sale. Exilul pe Sfanta Elena si tratamentul la care a fost supus de catre meschinul Hudson Lowe, guvernatorul insulei, au pus aureola martiriului pe fruntea celui care devenise deja mit. Intoarcerea ramasitelor sale pamantesti, in 1840, la Paris a reprezentat apoteoza unui destin care a faurit o noua Franta, a marcat o epoca si a schimbat o lume. FACTS "Dragostea este o prostie savarsita in doi."- Napoleon Cu exceptia mamei sale, Letizia Ramolino Bonaparte (1749-1836), pe care Napoleon o venera, femeile nu au jucat un rol important in viata sa si nici unul in luarea deciziilor politice. Fara a fi un misogin absolut, imparatul considera menirea femeii redusa la organizarea casei si la cresterea copiilor. Asa se si explica aversiunea pe care o nutrea fata de femeile cu preocupari intelectuale, de genul

doamnei de Stäel. Initierea sexuala a viitorului imparat a avut loc pe 22 noiembrie 1787, la Paris, in compania unei prostituate din rau-famatul cartier Palais Royal. In 1795, se logodeste cu Désirée, viitoarea sotie a lui Bernadotte si regina a Suediei. Un an mai tarziu, se casatoreste cu Joséphine de Beauharnais (1763-1814), o aristocrata frivola cu destule aventuri amoroase la activ, continuate de altfel si in prima parte a mariajului. Scrisorile inflacarate pe care tanarul general i le trimite din Italia proaspetei sale mirese sunt mai degraba expresia unor redescoperite dorinte carnale decat manifestarea unei iubiri profunde. Va ramane insa atasat de ea si o va incorona imparateasa in 1804, in pofida opozitiei familiei sale. Divortul va surveni in 1809, motivul fiind sterilitatea Joséphinei. Cea de-a doua sotie, arhiducesa Maria-Luiza de Habsburg (1791-1847), ii va darui fiul mult dorit, proclamat inca din leagan rege al Romei (1811). Napoleon al II-lea va muri tanar, in 1832, purtand titlul de duce de Reichstadt. Una dintre amantele lui Napoleon, Eléonore Denuelle, va juca indirect un rol in despartirea imparatului de Joséphine, daruindu-i acestuia un fiu, viitorul conte de Léon (1806-1881), si confirmand astfel posibilitatea lui Napoleon de a avea urmasi. Cea mai dezinteresata femeie din viata imparatului a fost insa Maria Walewska, poloneza de origine, imortalizata pe marele ecran de divina Greta Garbo. Si ea i-a daruit lui Napoleon un baiat, pe Alexandru (1810-1868), ajuns ministru de Externe in timpul celui de-al Doilea Imperiu. Raman monumentale gafele pe care imparatul le savarsea cu naturalete in compania femeilor. Astfel, unei doamne care tocmai ii fusese prezentata, i-a adresat replica: „Vai, doamna, dar mi se spusese ca sunteti frumoasa!“ Pe doamna de Fleury, celebra pentru aventurile ei, a intrebat-o: „Doamna, tot va mai plac barbatii?“ – la care spirituala ducesa i-a raspuns: „Desigur, Maiestate, dar numai cand sunt politicosi.“ Ministrii micului caporal Una dintre marile calitati ale lui Napoleon a fost aceea de a se inconjura de oameni capabili, carora stia sa le motiveze competenta si loialitatea. Cerea mult celor care lucrau cu si pentru el in administratia statului, dar ii si rasplatea pe masura. Fiecare dintre ministrii sai era in sine o personalitate in domeniul de care se ocupa: Talleyrand la Externe, Fouché la Politie, Gaudin la Finante, Decrès la Marina, Berthier la Razboi, Portalis la Culte etc. Perioada de glorie a Consulatului si a Imperiului coincide practic cu activitatea in cadrul guvernului a acestor figuri ilustre. Insa, pe masura accentuarii tendintelor autoritare ale imparatului, opiniile ministrilor au inceput sa nu mai conteze, cei mai reprezentativi dintre ei, Talleyrand si Fouché, fiind destituiti. Oricum, personalitatea imparatului era atat de coplesitoare, incat rareori sfetnicii sai puteau sa-si impuna propriile proiecte daca

ele nu erau in concordanta cu ideile lui Napoleon. Joseph Fouché (1759-1820) Duce de Otranto din 1808, a fost fara indoiala un veritabil geniu al intrigii si al crimei. Cu o sanatate fragila, era destinat unei cariere ecleziastice, daca nu ar fi survenit Revolutia. Voteaza moartea lui Ludovic al XVI-lea si reprima cu salbaticie insurectia lioneza. Devine ministru al Politiei sub Directorat (1799), dar ii ofera lui Bonaparte doua milioane de franci in vederea loviturii de stat din 18 Brumar. Ca urmare, isi pastreaza portofoliul pana in 1810. Desi dusman de moarte al lui Talleyrand, se intelege cu acesta in vederea rasturnarii lui Napoleon. Din nou ministru al Politiei in timpul celor O Suta de Zile, il tradeaza pe Napoleon in favoarea Bourbonilor. Este insa dizgratiat de acestia, care nu-i iarta votul din 1792. Moare in 1820 la Triest. Ramane antologica descrierea pe care Chateaubriand a facut-o primirii in audienta a celor doi mari oameni politici, Talleyrand si Fouché, de catre regele Ludovic al XVIII-lea: „Usile se deschid, iata-i, se apropie, viciul la bratul crimei.“ Charles-Maurice de Talleyrand (1754-1838) Este considerat de multi cea mai enigmatica si controversata figura a istoriei Frantei. Print din nastere, Talleyrand era de o inteligenta sclipitoare, superioara pe alocuri celei a imparatului. Abil, intrigant si spiritual, dar si depravat si corupt, Talleyrand a stiut sa treaca seniorial prin toate valtorile istoriei, fiind omul despre care se spunea ca „i-a tradat pe toti cei ce l-au cumparat“. Admiratorii sai sustin insa ca Talleyrand nu a facut altceva decat sa serveasca Franta si interesele ei pe termen lung. Episcop in Vechiul Regim, nu ezita sa se ralieze Revolutiei, votand pentru secularizarea bunurilor bisericesti. Scapa de teroarea iacobina exilandu-se in Statele Unite. Uzand de influenta doamnei de Stäel, face sa fie numit ministru de Externe in timpul Directoratului, post pe care si-l mentine sub Consulat si Imperiu pana in 1807. Se distanteaza de Napoleon dupa interventia acestuia in Spania (1808) si furnizeaza informatii secrete Rusiei si Austriei, contra cost, fireste. In timpul Restauratiei, este numit prim-ministru de catre Ludovic al XVIII-lea, reprezentand Franta la Congresul de la Viena, unde da intreaga masura a talentelor sale diplomatice. Marginalizat ulterior de Bourboni, isi va incheia cariera ca ambasador al lui Ludovic-Filip la Londra (1830-1835), contribuind esential la rezolvarea problemei belgiene (1831). Camarazi de arme Napoleon era cel mai stralucit, dar nu singurul om caruia Revolutia ii oferise sansa afirmarii. Majoritatea camarazilor de arme ai imparatului erau colegi de generatie cu el, formati in timpul razboaielor revolutionare, Bonaparte nefacand altceva decat sa-i selecteze in corpul sau de comanda dupa calitati si merite. El a avut intotdeauna grija sa lase fiecaruia dintre generalii sai initiativa atingerii

obiectivelor stabilite. Imparatul le stimula creativitatea pe campul de batalie, astfel incat un Desaix la Marengo (1800), Soult la Austerlitz (1805) sau Davout la Auerstadt (1806) au jucat un rol esential in obtinerea unor victorii atribuite uneori, din motive politice, tot lui Napoleon. O data cu proclamarea Imperiului, in 1804, Napoleon a promovat la gradul de maresal 18 generali, pentru ca, pana in 1815, sa mai numeasca alti opt. Maresalii vor face parte din nou-creata nobilime imperiala, primind titluri pompoase, uneori exotice. Este cazul lui Suchet, facut duce de Albufera (1812), sau al lui Victor, innobilat duce de Belluna in 1808. Altii au primit grade de noblete in functie de prestatia lor pe campurile de lupta ale Revolutiei si Imperiului: Kellerman, ridicat la rangul de duce de Valmy in 1808, Masséna, numit duce de Rivoli tot in 1808, sau Ney, care primeste titlul de print de Moscova in 1813. Dar titlurile oferite nu flatau decat vanitatea generalilor sai, asa incat Napoleon a avut grija sa-i rasplateasca din plin cu bani, cu proprietati si palate menite sa ii ridice la nivelul vechilor nobili. Efectul a fost mai degraba pervers, deoarece, pe masura trecerii timpului, maresalii au simtit tot mai mult nevoia de a se bucura de aceste bogatii si privilegii, in loc sa-l urmeze pe imparat in campaniile sale lungi si istovitoare. Napoleon si Hipocrat Nici fenomenala putere de munca si nici fantastica memorie ale lui Napoleon nu sunt simple legende. In anii de glorie, imparatul era capabil sa dicteze planuri si ordine simultan mai multor secretari, trecand cu usurinta de la un subiect la altul. Aceste calitati erau grefate pe un organism viguros, desi constitutia sa fizica – slab si mic de statura (1,65 m) – nu l-ar fi indicat pentru o cariera atat de pretentioasa precum cea a armelor. Ritmul sau de munca, programul uneori haotic, mesele frugale si somnul insuficient i-au afectat insa treptat sanatatea, astfel incat la 35 de ani devenise gras si chel, iritabil si ezitant. Avea sa inregistreze si cateva atacuri asemanatoare crizelor epileptice – mai degraba manifestari violente ale unor dese migrene de care Napoleon se plangea. In acelasi timp, imparatul suferea de ulcer gastric, care-i provoca uneori dureri atroce. In exilul pe Sfanta Elena, este posibil sa se fi imbolnavit si de hepatita acuta, dar moartea i-a fost provocata de un cancer al stomacului care i-a provocat o perforatie cu diametrul de cativa milimetri. Teoria otravirii lente cu arsenic de catre o persoana din anturajul sau de pe insula este posibila, dar putin probabila. Nu se poate insa neglija faptul ca arsenicul este un puternic agent cancerigen care, administrat in doze mici, pe termen lung, poate declansa boala. Maresalii Imparatului » André Masséna (1758-1817) A fost supranumit de catre Napoleon „copilul indragit al victoriei“. Biruitor in bataliile de la Rivoli (1797) si Zürich (1799), a fost facut maresal in 1804 si duce

de Rivoli in 1808. In 1809, are o contributie esentiala in victoria de la Wagram si primeste titlul de print de Essling (1810). Guvernator al Parisului in iulie 1815, Masséna este inlocuit de catre Bourboni. Numele sau figureaza pe Arcul de Triumf. » Michel Ney (1769-1815) S-a facut cunoscut drept „bravul bravilor“, omul despre care Napoleon spunea: „Ney este cel mai viteaz dintre oameni, aceasta ii incununeaza toate calitatile.“ S-a ilustrat in toate campaniile Revolutiei si ale Imperiului, cu deosebire in cea din 1805 impotriva Austriei, care-i va aduce titlul de duce de Elchingen, si in cea din 1812 contra Rusiei, care-l va inalta la rangul de print de Moscova (1813). Lupta ca un leu la Waterloo (18 iunie 1815), ramanand celebre cuvintele sale adresate cavaleristilor pe care ii conduce in ultima lor sarja: „Veniti sa vedeti cum moare un maresal al Frantei!“ Gloantele l-au ocolit in mod miraculos atunci, dar nu si sase luni mai tarziu, cand a fost executat pe campul de la Grenelle, dupa un proces intentat de Bourboni pentru tradare. A murit cum traise, ca un viteaz, refuzand sa fie legat la ochi si ordonand plutonului: „Soldati, drept in inima!“ » Nicolas Soult (1768-1851) Maresal incepand din 1804, s-a distins in campania care a culminat cu victoria de la Austerlitz (2 decembrie 1805). Numit duce de Dalmatia, a luptat in 1813 impotriva lui Wellington, in Spania. Desi ministru de Razboi in guvernul lui Ludovic al XVIII-lea, se raliaza lui Napoleon in timpul celor O Suta de Zile, luptand cu bravura la Waterloo. Este singurul dintre maresalii lui Napoleon care va juca un important rol politic in timpul Monarhiei din iulie (1830-1848), fiind numit ministru de Externe si prim-ministru al Frantei intre 1840-1847. » Louis-Nicolas Davout (1770-1823) Maresal din 1804, a castigat, singur impotriva unor forte mult superioare, batalia de la Auerstadt (1806) impotriva prusacilor. A fost rasplatit cu titlurile de duce de Auerstadt in 1808 si print de Eckmühl in 1809. Organizeaza marea armata (600.000 oameni) in campania impotriva Rusiei (1812) si se distinge in batalia de la Borodino. In timpul celor O Suta de Zile, Napoleon il numeste ministru de Razboi. Este printre putinii generali care n-au cunoscut infrangerea pe campul de batalie. » François-Joseph Lefèbvre (1755-1820) Maresal din 1804, a ramas celebru si ca sot al Catherinei Hubscher, popularizata de catre V. Sardou in Madame Sans-Gêne. Fiu al unui husar, se inroleaza in armata la 18 ani. In 1789 este sergent, in 1793 general. Il ajuta in mod decisiv pe Napoleon in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799. Devine comandant al Garzii Imperiale si, in 1807, primeste titlul de duce de Danzig. Imparatul, recunoscator pentru cucerirea orasului hanseatic, ii ofera si un frumos pachet, spunandu-i: „Ai aici niste ciocolata; stii, micile cadouri intretin marile prietenii.“ Inauntru se aflau

800.000 de franci. De atunci, prin eufemism, banii au mai fost numiti si „ciocolata de Danzig“. Este facut pair de catre Ludovic al XVIII-lea in 1814, dar se raliaza lui Napoleon dupa reintoarcerea acestuia din insula Elba. Moare in 1820, fiind ingropat langa Masséna, in cimitirul Père Lachaise. » Auguste Marmont (1774-1852) Facut maresal in 1809, a fost in tinerete aghiotantul lui Napoleon. Numit guvernator al Iliriei si duce de Ragusa in 1808, a luptat initial in Portugalia si s-a distins in campania din 1814, pana la armistitiul pe care l-a incheiat in mod unilateral cu aliatii, provocand abdicarea imparatului, la 6 aprilie. Tradarea i-a transformat titlul in substantiv comun, „ragusada“ devenind sinonimul feloniei. A murit dispretuit de toti. Napoleon Facts Spre sfarsitul Imperiului, majoritatea generalilor nu mai raspundeau atat de entuziast apelurilor lui Napoleon. Luptand mai degraba din obligatie si din onoare, maresalii au sfarsit prin a-l parasi pe imparat, raliindu-se cauzei Bourbonilor si prestandu-le acestora juramantul de credinta. Familia Bonaparte Nedezmintindu-si originea corsicana, Bonaparte a avut un acut simt al familiei, facandu-i partasi ai norocului sau pe toti cei de acelasi sange cu el. » Joseph (1767-1844) Cel mai mare dintre frati a fost facut rege al Neapolelui (1806-1808), dupa care a fost mutat pe tronul Spaniei (1808-1814). Locul vacant din Italia a fost luat de sotul Carolinei Bonaparte (1782-1839), vestitul maresal Murat, despre care imperialul sau cumnat avea sa spuna: „Inima de leu, dar cap de catar.“ Confirmandu-i aprecierea, Murat avea sa-l tradeze pe Napoleon in 1814, pentru ca mai apoi sa i se alature in timpul celor O Suta de Zile. A fost executat de catre austrieci in 1815. » Louis (1778-1846) Alt frate se va pricopsi cu tronul Olandei (1806-1810) si cu mana Hortensiei de Beauharnais, fiica Joséphinei, prima sotie a imparatului. Jalnic ca rege, Louis s-a dovedit jalnic si ca sot, avand doar meritul – discutabil, dupa unii contemporani – de a fi fost parintele viitorului Napoleon al III-lea (1808-1873). » Jérôme (1784-1860) Celui mai mic dintre frati i se va confectiona un regat de opereta in inima Germaniei: Westfalia. Nici el nu-i va fi de vreun folos lui Napoleon, parasindu-si trupele in timpul expeditiei din Rusia si retragandu-se in palatul sau de la Cassel. Avea sa fie insa singurul dintre fratii Bonaparte care va supravietui Restauratiei si Monarhiei din iulie, apucand sa-si vada nepotul, pe Napoleon al III-lea, pe tronul imperial. » Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825)

» Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825) Primei surori a imparatului i s-au acordat titlurile de printesa de Lucca si Piombino si de mare ducesa de Toscana, iar celei de-a doua – pe cel de ducesa de Guastalla, pozitie din care a fost maritata cu printul Borghese (1803). Rubedenii parvenite Familia s-a dovedit o permanenta sursa de pretentii, barfe si intrigi, fiecare dintre membrii ei inchipuindu-si ca reprezinta ceva in absenta augustului frate. Singur Lucien (1775-1840) si-a dovedit utilitatea in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799, cand, in calitate de presedinte al celor 500 (corpul legislativ al Frantei), a salvat o situatie ce putea sa devina dramatica pentru Napoleon. Fire independenta si hotarata, a ales sa se casatoreasca din dragoste cu o vaduva americana, Alexandrine Jouberthon (1803), in pofida opozitiei fratelui sau. A fost marginalizat si s-a retras la Roma, unde papa i-a acordat titlul de print de Canino. Tabloul nu ar fi complet fara Bernadotte, sotul lui Désirée Clary, marea iubire din tinerete a lui Bonaparte, intrat in familia imperiala gratie casatoriei lui Joseph cu Julie Clary, sora lui Désirée. Fostul sergent Bellejambe va deveni maresal in 1804 si print de Ponte Corvo in 1806, inainte de a fi desemnat print mostenitor al Suediei (1810), al carei tron il va ocupa intre 1818 si 1844. Va lupta impotriva lui Napoleon in campaniile din 1813 si 1814 si, culmea ironiei, la autopsie i se va descoperi pe brat un tatuaj cu lozinca „Moarte regilor“ – reminiscenta, fara indoiala, a unei tinereti marcate de Revolutie. Cu exceptia lui Lucien si a Paulinei, fire cocheta si usuratica dar cu suflet mare, Napoleon s-a vazut dezamagit de toata aceasta pletora de regi si regine, printi si printese pe care el ii crease si care-si imaginau ca tronurile pe care le ocupau erau expresia gratiei divine sau a vointei populare, uitand ca nu reprezentau altceva decat reflexiile autoritatii imperiale, simple instrumente ale politicii lui Napoleon, caruia ii datorau totul si nu i-au oferit nimic.