Tema Aristotel.docx

Estetica lui Aristotel

Conceptia antica despre frumos si arta nu a reusit sa se desprinda de ideile filosofice, etice si politice ci, dimpotriva ramane o parte integrata sau o consecinta directa, in ordine teoretica, a acestora . Aristotel ne-a lasat in domeniul esteticii o geniala analiza a tragediei si numeroase reflectii despre arta si frumos. Dupa cum filozofia lui Aristotel se deosebeste radical de cea a lui Platon,conceptia despre arta si frumos va lua , la randul ei, o pozitie contrata, desi in multe parti Aristotel se foloseste de meditatiile fostului sau dascal. O asemanare evidenta intre Aristotel si Platon, consta in faptul ca si unul si celalalt sesizeaza universalitatea frumosului si incearca sa ii defineasca esenta si sa ii stabileasca determinantele fundamentale. La Platon , nu este realitatea in sine, uneori el o asimileaza unei aparente, unei umbre, dar ea detine totusi o anumita realitate ,si un exemplu de lectura in acest sens este “Mitul pesterii”.

Frumosul din natura si din creatiile umane, ca si cel interior sufletesc, existau si la Platon. Cu atat mai mult frumosul va exista si va avea consistenta pentru Aristotel, care vede esenta imanenta a existentei, refuzant dualitatea platoniciana a lumii.

Pentru Aristotel artele reprezintau tipuri de imitatii. Placerea pe care o gasim in arta este corelata cu facultatea noastra cognitiva. Asadar arta nu se limiteaza la a copia, ci idealizeaza natura si-i completeaza deficientele.

Desi Aristorel face o distinctie intre util si frumos , el nu se desprinde de linia geneala a raportarii frumosului la bine si educativ. Convingerea lui fiin tocmai ca educatia trebuie sa cuprinda si activitati care sa ofere buna desfatare, acesta fiind ceva nobil si demn pentru un om. Frumosul fiind definit de el prin ordine, simetrie si limitare avand o sfera de cuprindere universala.

Aristotel considera ca arta este creatia umana dupa imaginea creatiei divine, deoarece arta contureaza procesele naturii, iar Dumnezeu e primul motor al acesteia. Aristotel spre deosebire de Platon, considera creatia artistica ca fiind ceva normal. Ceea ce pentru Platon era un mirecol, supranatural, interventie divina, la Aristotel este considerat un fenomen natural, explicabil si prin cauze firesti. De exemplu pentru el poezia se bazeaza pe darul natural innascut al omului spre imitatie si pe darul ritmului si armoniei, iar spre batranete omul ajunge chiar sa lege darul poetic de o anumite conditii filozofice. Aristotel subliniaza ca imitatia este unu lucru natural, de asemenea, acestuia ii sta in fire sa se bucure de produsele imitatiei. Aristotel a încercat să stabilească relaţii între artă şi material, prin modificarea formei (adăugare, înlăturare, sintetizare) şi să identifice condiţiile de posibilitate ale artei, respectiv cunoaşterea, eficienţa şi talentul înnăscut. Aristotel clasifică artele în funcţie de criteriul relaţiei artei cu natura, împărţind artele în arte care desăvârşesc natura şi arte care imită natura, acestea din urmă fiind considerate arte imitative (mimetice), de genul picturii, sculpturii şi muzicii,descrise mai târziu ca „arte frumoase”. Imitaţia era considerate o funcţie înnăscută, naturală, a omului, respectiv o cauză a activităţii şi satisfacţiei lui. Ca atare, conceptul de imitaţie ajunge să stea la baza clasificării artei şi a definiţiilor artelor particulare.

Refuzând înţelesul de „copiere fidelă” al imitaţiei, Aristotel susţine că artistul ar avea la dispoziţie trei modalităţi de imitare a lucrurilor, respectiv : cum au fost şi sunt, cum se spune sau par a fi şi cum ar trebui să fie. În consecinţă, arta are posibilitatea de a înfăţişa lucrurile ca fiind mai bune sau mai rele decât sunt. Arta nu înseamnă copiere. Acesta a descoperit in imitatre trasatura esentiala a artelor. Imitatie nu reprezinta numai mijloacele, ci si scopul lor. Un pictor sau un poet nu imita realitatea doar ca sa creeze opere frumoase, astfel imitatia este insasi scopul lor .

Totuşi, dacă mesajul artistului ar fi neclar, iar opera ar fi o imitaţie perfectă, atunci aceasta din urmă ar fi considerată minunată? Se pare că da: frumosul ar depinde, în viziunea lui Aristotel, de gradul de perfecţiune cu care este imitată natura. Acest lucru va fi, peste secole, încălcat de către impresionişti şi de curentele ce le vor urma.

Arta este creaţie umană după imaginea creaţiei divine. Natura furnizează legea după care omul îşi poate reda operele, această afirmaţie fiind întâlnită, mai târziu, la Plotin, atunci când acesta afirma faptul că divinitatea este adevărata sursă a frumosului şi că natura ne oferă exemplul frumuseţii ideale. Astfel, dacă natura este creaţie divină, atunci forma sa este perfectă şi trebuie redată, sau imitată. În acest caz apare tema mimesis-ului, care prezintă o funcţie de dezvoltare, imitaţia fiind echivalentă cu producerea de idei adevărate. Imitaţia devine forma superioară de artă, fiind întâlnită la om încă din cele mai primitive perioade istorice. Opera de arta isi poate propune sa treaca de modelele oferita de natura, nu insa sa le mearga impotriva sau sa le departeze de ele. Imitatia comfera o anumita frumusete lucrarii de arta si chiar si obiectului reflectat oricum ar fii acesta , fie el chiar si urat. Aristotel constata si remarca faptul ca in reprezentarile artistice ne plac unele fenomene care privite in contextul lor natural le consideram si le simtim urate .

Inclinatia spre imitatie este innascuta si prin ea omul dobandeste cunostinta si placere. Ea este unul din izvoarele principale ale artei. Creatia artistica la Aristotel cuprinde o tripla radacina si justificare : placerea pe care o procura frumosul , aspiratia de a-si elibera sufletul de patimi , si instinctul plastic, adica imitatia La aristotel artistul nu este pasiv in fata realitatii si munca lui nu este o translatare mecanica intrun anumit material artistic al realitatii. In imitatia artistica intervine si personalitatea artistului , gandirea si imaginea lui creatoare . Creatia artistica este o experienta puternica, care modeleaza atat artistul cat si opera sa.

În conccepţia lui Aristotel, arta trebuie să prezinte lucrurile sau evenimentele tipice (cu semnificaţie generală) şi necesare. Astfel, într-o lucrare de artă nu ar mai conta lucrurile şi evenimentele particulare, culorile şi formele izolate, ci compoziţia şi armonia lor. Tot astfel, nu ar mai conta obiectul particular imitate de artist, ci noua totalitate pe care o realizează din obiecte. Aristotel aduce în discuţie ritmul, melodia şi limbajul şi vede activitatea imitativă ca o creaţie, respectiv o invenţie a artistului care se inspiră din realitate.

Activitatea umana este munca si odihna va remarca Aristotel . Munca este o activitate impusa prin constrangere, in vederea mentinerii sau ameliorarii vietii. Ea este o activitate indispensabila si utila, desfasurata in vederea unui scop inafara ei, fara valoare in sine . Ea este urmarita de oboseala si indispozitie, intrucat scade energia, diminueaza activitatea fizica si spirituala. De aici nevoia de odihna , iar aceasta nu trebuie conceputa ca lipsa de activitate , precum somnul , ci mai degraba o alta activitate , insotita de un sentiment acut de placere, mai precis, creatia. Asadar, Aristotel a cautat sa integreze arta in rosturile vietii umane si sa-i demonstreze utilitatea, arta fiind un altfel de munca, decat cea obisnuita, care reconforteaza si reface energiile epuizate, totodata el scoate in evidenta rostul educativ al artei si misiunea ei morala in sprijinirea virtutii. Aristotel a contribuit la teoria esteticii prin propunerea tezelor despre elementele subiective ale frumosului, despre autonomia artei, despre adevărul artistic şi despre satisfacţia estetică specifică omului.

Astfel, se poate spune că estetica sa este dominată de faptul că a interpretat mimesis-ul în mod activ, chatarsis-ul în mod biologic şi măsura ca moderaţie, stabilind o teorie unitară a artei ca totalitate, în care poezia avea loc egal cu artele plastice şi muzica.

In urmatoarele perioade idea de frumos este legata de simţuri, ne apare nouă şi depinde de modul nostru de percepere. Datorită ideii de geniu, omul este înzestrat cu o capacitate de creaţie. Apare astfel o nouă noţiune, cea de frumos artistic, sau al artefactelor. Această noţiune nu exista în perioada antică sau în cea medievală, în care frumosul era un atribut exclusiv al divinităţii, sau al naturii. Mai târziu, începând cu secolul XX, noţiunea de frumos devine relativă, punându-se accent mai mult pe ceea ce simte artistul, decât pe întruchiparea vreunui ideal. Începând cu perioada contemporană, ideea de frumos depinde de lucruri, de materie, chiar dacă acestea sunt, uneori, deşeuri recuperate din coşul de gunoi. De exemplu ,emoţia estetică se poate aplica şi în cazul unor ready-made-uri, şi în cazul unor picturi semnate A. Warhol, cu ale sale cutii de Coca-Cola. Acest lucru datorită faptului că, odată ce lucrurile îşi pierd utilitatea şi scopul pentru care au fost create, pot căpăta acea valoare estetică, ce nu reprezintă nici un scop în sine.