Revista Taranul Roman Iulie 2006

1

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Revistă a sindicatului

“Cultivatorii direcŃi din România”

Dacă împărtăşiŃi convingerea noastră că înfiinŃarea acestui sindicat corespunde unei necesităŃi vitale, vă rugăm să completaŃi cererea de adeziune de la sfârşitul revistei şi să o trimiteŃi prin poştă Biroului Central. Numai împreună vom reuşi!

Sediul sindicatului Sat:

Priponeşti de Jos, nr.3 comuna: Priponeşti, judeŃul: GalaŃi telefon: 0724.38.98.37

Iulie 2006

2

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

Vrem să trăim omeneşte în Ńara noastră, pe pământul nostru, din munca noastră. De aceea am înfiinŃat acest sindicat, ca sub umbrela lui protectoare, să ne putem crea organismele şi structurile de care avem nevoie pentru a ne putea apăra interesele noastre, ale Ńăranilor. „Vom muri şi vom fi liberi” strigau în decembrie ’89 acei copii-eroi de 16 ani şi se aruncau cu piepturile goale în faŃa tancurilor! Şi noi ne vom recâştiga dreptul la libertatea şi la demnitatea răpite dar, nu murind, ci luptând uniŃi în acest sindicat al agricultorilor. AŃi văzut şi dumneavoastră că singuri suntem neputincioşi în faŃa răilor! Ne-a ajuns cuŃitul la os şi nu avem cui ne plânge! Manole Benieamin

Eu,student la Universitatea Petre Andrei, secŃia FinanŃe - Contabilitate am ales ca lucrare de licenŃă tema „Familia Ńărănească, unitate şi entitate economică” M-am documentat asupra gospodăriei Ńărăneşti din România secolului al XIX-lea, după 1922 până în 1962, din 1962 până în 1991 şi după adoptarea Legii 18/1991 a fondului funciar. Dar când a trebuit să scriu despre viitorul care ne aşteaptă pe noi Ńăranii români, mi-am dat seama că lucrarea de licenŃă poate să mai aştepte dar sindicatul agricultorilor trebuie înfiinŃat repede dacă vrem să mai avem un viitor, noi Ńăranii. Manole Silviu

3

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

Necesitatea asigurării echilibrului ecologic Dezvoltarea economică are loc în condiŃiile unor sisteme ecologice. Sistemul ecologic constă în interacŃiunea dintre comunitatea biotică şi mediul fizic (litosfera, hidrosfera, atmosfera, lumina solară, etc.) necesar existenŃei şi dezvoltării. La rândul său, ansamblul de ecosisteme ce există pe Terra constituie biosfera. Echilibrul acestui ansamblu este decisiv pentru umanitate. Ori, producând, oamenii, pe de o parte, extrag din mediul natural resurse regenerabile şi neregenerabile, iar pe de altă parte aruncă în mediul natural reziduurile (deşeurile) activităŃii productive şi ale gospodăriei fiecărei familii. Drept urmare, între mediul creat de om şi mediul natural se desfăşoară o dublă contradicŃie: a). contradicŃia dintre dimensiunile necesităŃilor mediului creat de om şi volumul de resurse oferit de natură; b). contradicŃia dintre mediul creat de om şi mediul natural sub aspectul dezechilibrelor pe care omul le poate provoca în natură şi al efectului acestora asupra omului. Atât timp cât mijloacele de care a dispus omul au fost modeste, schimbările declanşate de el mai lente, de obicei – dar nu întotdeauna – ele nu au afectat acut echilibrul ecologic, iar schimbările provocate în mediul natural nu s-au caracterizat printr-o mare gravitate. În condiŃiile contemporane însă când mijloacele cu care omul acŃionează asupra naturii îi conferă o uriaşă forŃă transformatoare, aceasta poate determina în mediul natural schimbări de o amploare, profunzime şi rapiditate excepŃionale, chiar explozive. Aceste modificări pot să nu prezinte un pericol, iar o serie din ele să fie chiar salutare, atâta timp cât nu deteriorează echilibrul ecologic al biosferei. Echilibrul însă, nu trebuie înŃeles static, ci dinamic. Asigurarea echilibrului dinamic presupune ca transformările, modificările provocate de om în mediu, felul, dimensiunile şi repeziciunea lor să permită, de fiecare dată, restabilirea în timp util a unui nou echilibru ecologic. Ori, acest lucru presupune ca acŃiunea omului să nu scape din vedere limitele de toleranŃă proprii ecosistemelor şi, implicit, posibilităŃile reale de adaptare ale biosferei în dependenŃă de intervenŃia omului şi desfăşurarea mediului creat de el. încălcarea acestor necesităŃi obiective se întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva omului însuşi şi a mediului creat de el. De aceea, acŃiunea pentru protecŃia mediului natural, de prevenire şi combatere a poluării mediului, de utilizare raŃională a resurselor naturale constituie o cerinŃă esenŃială, o necesitate obiectivă a existenŃei societăŃii şi, implicit a dezvoltării progresiste a producŃiei sociale. ProducŃia materială înseamnă însuşirea de către om a naturii în cadrul şi prin mijlocirea unei forme sociale determinate. Prin natura ei, producŃia are ca ultim scop satisfacerea necesităŃilor de consum. De aceea, procesul de producŃie trebuie văzut nu izolat ca un moment, ci în reînnoirea lui continuă, ca proces de reproducŃie. Pentru a se ajunge la faza consumului, nu-i suficient doar înfăptuirea producŃiei.

ImportanŃa sectorului agricol Agricultura şi silvicultura acoperă o mare parte din suprafaŃa totală a României şi au un rol important în organizarea, dezvoltarea şi conservarea lumii satului şi a echilibrului său. ProducŃia agricolă se distinge de celelalte sectoare ale economiei, ca de exemplu industria şi serviciile, pentru că depinde de ciclurile de viaŃă ale plantelor şi animalelor, de anotimpuri şi climă, de fertilitatea solului şi aprovizionarea cu apă… Agricultura stă la baza lanŃului alimentar. Acest sector este deci esenŃial şi are ca prim obiectiv să producă alimente pentru om şi pentru animale, furnizând şi produse ne-alimentare industriei. Are obligaŃia de a respecta normele metodelor de producŃie (tradiŃionale sau biologice) şi de a garanta calitatea şi siguranŃa sanitară a alimentelor. În afară de faptul că ei produc resurse alimentare indispensabile vieŃii, agricultorii au un rol important pentru mediul înconjurător întrucât ei sunt primii care trebuie să protejeze bogăŃia peisajelor şi a bio-diversităŃii. Agricultura contribuie de asemenea la vitalitatea zonelor rurale şi a menŃinerii unei dezvoltări teritoriale echilibrate:

4

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

- garantează conservarea peisajelor şi drumurilor, întreŃinerea pădurilor şi păşunilor pentru a limita catastrofele naturale, - păstrează bio-diversitatea europeană, fauna şi flora, - luptă împotriva deşertificării zonelor rurale şi suprapopularea oraşelor, - favorizează dezvoltarea mediului rural şi extinderea infrastructurilor la sate, - dezvoltă activităŃi economice în zone puŃin populate şi creează locuri de muncă în zonele rurale. În agricultura românească întâlnim mari întreprinderi şi asociaŃii agricole născute în cursul procesului de restructurare agricolă, orientate către piaŃă, dar care din cauza metodelor de producŃie utilizate adesea sunt ineficiente economic. Se poate ca în timp acest mod de a lucra pământul să suporte alte restructurări şi ca importanŃa lor să scadă. Pe de altă parte avem mici ferme familiale care, în mod frecvent, au mai ales ca obiectiv autoconsumul familial. Astăzi, aceste mici ferme trebuie să facă faŃă limitărilor de ordin tehnologic şi financiar. Pot totuşi crea, în viitor, cu sprijinul corespunzător de care au nevoie o clasă de agricultori privaŃi cu o orientare comercială. La întâlnirea la vârf de la Rio în 1992 apare conceptul de „dezvoltare sustenibilă”. Acest concept aplicat agriculturii constituie o sfidare pentru agricultură care trebuie: - să rămână din punct de vedere economic eficientă, - să furnizeze produse salubre şi de calitate, - să respecte resursele naturale cum ar fi apa, soarele şi aerul, aplicând metode de producŃie care protejează mediul înconjurător, - să permită agricultorilor să trăiască în regiunile lor, lucrând în ferma agricolă a lor. Trebuie „să se practice o agricultură care răspunde necesităŃilor noastre fără să compromită resursele naturale pentru generaŃiile viitoare”. Reforma agrară al lui A.I. Cuza a fost doar începutul renaşterii demnităŃii Ńăranului român. Libertatea individuală absolută, respectul deplin al proprietăŃii, stabilitatea intangibilă reprezintă în această perioadă noŃiuni în mare parte neglijate. CetăŃeanul liber, proprietarul nestânjenit, ca şi economia liberă sau raporturile statornice în materie de convenŃii şi de credit – integrare strălucită a liberalismului secolului al XIX-lea nu existau în Principate. ObligaŃiile stabilite prin Regulamentele Organice (1833) erau încă în vigoare, deci nu depăşisem faza feudalismului. Printre formele neclare ale prezentului, viitorul apare încă nesigur şi haotic. Omul juridic, omul social, omul economic, prototip perfect, superior şi etern pentru gândirea trecutului veac, a îngenuncheat sub povara dictatorială a Statului, a societăŃii totalitare, a corporaŃiei, poartă sarcinile crizei, sărăciei şi suportă ştirbirea dezordinilor acestor schimbări, se reîntoarce asupra vremurilor din trecut, căci astăzi înŃelege iarăşi cât este de subordonat desfăşurării faptelor, forŃelor organice, care-l domină. Nu mult în urmă o societate mândră de statornicul ei progres, nu admitea că formele mai depărtate ale evoluŃiei ei economice sau sociale sunt altceva decât simple amintiri ale istoriei. La începutul secolului al XIX-lea, A.D. Xenopol construieşte teoria seriilor istorice pentru a explica doar formarea Statului Român modern. Totul părea că se îndreaptă către stabilitate şi perfecŃiune (A.D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă, Iaşi 1903, vol. I). Dar iată că în structura contemporană a unora din statele Europei, libertatea nu mai apare ca un scop al vieŃii politice şi sociale. Liberalismul şi libertatea de gândire nu mai rămân bun câştigat omenirii ca un triumf definitiv al civilizaŃiei moderne. Ascensiunea libertăŃilor în secolele XIX – XX încheie doar numai un ciclu istoric. Aceste ciclu reprezintă pentru omul rural, pentru câştigarea libertăŃii proprietăŃii sale - apogeul şi totodată începutul declinului. ApariŃia în „lumea civilizată” a unor fenomene care limitează sau suprimă libertatea individuală, libertatea economică, liberul exerciŃiu al proprietăŃii, fără a mai vorbi de libertatea politică, arată că cuceririle libertăŃii nu erau eterne, că ele s-au dezvoltat şi s-au integrat într-un ciclu neîncheiat astăzi. Actualitatea fenomenelor contemporane, prin marea lor deosebire organică, începe un ciclu nou. De aceea astăzi se naşte nevoia legitimă – imbold firesc, aproape disperat – a spiritului uman, deposedat de noŃiunea stabilităŃii insti-

5

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

tuŃiilor sale, de a se îndrepta îndărăt către precedentele istoriei, pentru a găsi în ele poate un învăŃământ şi poate o nădejde. Raporturile dintre om şi pământul pe care îl locuieşte poartă în ele întipărirea tuturor prefacerilor, tuturor vicisitudinilor istoriei. Aspectul economic al acestor raporturi se îmbină cu aspectul social. Înăuntru cadrului determinat de organizaŃia politică şi socială, organizaŃie schimbătoare şi ea în decursul timpurilor, se menŃine o problemă – problem agrară – în care subzistă mereu aceeaşi factori: pământul şi omul. Problema agrară însumează şi reprezintă mişcările, evoluŃiile şi transformările raporturilor dintre aceşti doi factori. Pentru fiecare epocă ea apare sub un aspect nou, viziunea ei se vădeşte sub un alt unghi, mereu prezentul pare altul şi un nou viitor se prefigurează la orizont. Dar totuşi, peste această diversitate mai mult aparentă, cercetătorul adâncit ajunge să descopere anumite raporturi organice, delimitarea unor contururi delimitate, înăuntrul cărora evoluează formulări trecătoare, dar care păstrează o legătură certă cu liniile mari ale dinamicii istoriei agrare. Concluzia acestei constatări rezultă de la sine: nu a existat şi nu există reformă agrară, oricât de radicală, referitoare la schimbări în repartiŃia proprietăŃii, starea de libertate sau şerbia plugarului, statutul politic şi juridic al claselor agricole, care să poată fixa definitiv configuraŃia societăŃii agrare sau să înlăture pe viitor luptele social-economice în domeniul agrar şi nevoia de intervenŃie drastică a legiuitorului. Ciclul de manifestare a fenomenului agrar rămâne în continuare. Unul dintre primii comentatori ai legilor agrare de după Primul Război Mondial (P.Jousse, Les tendances des reformes agraires dans l’Europe Centrale, l’Europe Orientale et l’Europe Meridonale, 19181924, Niort, 1925) credea încă de pe atunci în posibilitatea analizei cauzelor, scopurilor şi tendinŃelor acestor legi pentru ca, printr-o încercare de evidenŃiere a consecinŃelor lor generale, să se poată ajunge până la formularea unei filosofii a reformelor agrare. Socotim însă că până la formularea unei filosofii în acest domeniu, se impune în primul rând practicarea unei metode care să înlesnească şi să sistematizeze cercetările. Agricultura se găseşte tot timpul pe două planuri: pe planul actual, adică în spaŃiu, dacă ne referim la cercetarea unui aspect social-agrar comun sau concomitent la mai multe state, pe plan istoric, dacă urmărim pentru explicaŃiile cauzale, evoluŃia istorică a unor mişcări agroindustriale sau formarea unor instituŃii agrare la unul sau mai multe popoare. După marea criză economică din 1929-1933, în România începe să se analizeze felul în care s-a făcut exproprierea, adică distrugerea vechilor mari unităŃi de producŃie agricolă, integrate în trecut într-un sistem de relaŃii de comerŃ şi de credit agricol, la adăpost de orice risc pentru interesele economice generale ale Statului. Cu deosebire se punea tot mai mult în discuŃie felul în care s-a făcut împroprietărirea, cu tot cortegiul ei de deziluzii în ordine economică şi agricolă şi cu toate consecinŃele vădite în domeniul tehnicii producŃiei. (vezi Legea 18/1991). „ExponenŃii radicalismului agrar din 1914 şi 1921 vin să mărturisească astăzi de la locuri de răspundere că după reforma agrară – şi cu toată reforma agrară – „agricultura românească nu e la înălŃimea mijloacelor tehnice pe care ştiinŃa agricolă le are azi la îndemână. Pământul e din calea afară de neîngrijit. Mijloacele de lucru sunt în mare parte rudimentare. În multe părŃi, grija pentru sămânŃă, pentru rotaŃia semănăturilor şi pentru toate lucrările de care şi pământul plantele au nevoie, e prea redusă. Din această cauză producŃia e sub nivelul însuşirilor pe care pământul nostru le are cu adevărat, starea aceasta de primitivitate periculoasă domneşte nu numai în agricultura propriu-zisă, ea se întâlneşte şi în ramura zootehnică, viticolă, şi pomicolă.” (V.P. Sassu, Expunere de motive la anteproiectul legii pentru organizarea şi încurajarea agriculturii, din 23.01.1936) Putem spune astăzi că toate problemele care s-au pus în trecut, în legătură cu agricultura, au fost soluŃionate numai în ceea ce priveşte aspectul lor aparent şi exterior. Astfel, Ńinta principală – dezmembrarea marii proprietăŃi – a fost atinsă. Dar, concomitent cu această operaŃie de distrugere a unei structuri care se credea că este bolnavă, reforma, în faza ei de creaŃie, trebuia neapărat să realizeze un cu totul alt tip de proprietate, un alt sistem de exploatare agricolă decât proprietatea parcelară, deficitară şi anarhică din punct de vedere al tehnicii agricole, considerată şi ea cu drept cuvânt de către economiştii timpului ca defectuoasă, cel puŃin cât şi tipul de proprietate latifundiară. (C. Garoflid, Chestia agrară în România, Bucureşti, 1920)

6

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

Între cele două forme bolnave, latifundiul şi parcela, reforma agrară trebuia să creeze o proprietate mijlocie solidă, care, din punct de vedere economic să asigure noile temeiuri ale producŃiei agricole pe unităŃi de producŃie Ńărăneşti viabile şi autonome, iar din punct de vedere social să formeze fundamentul de existenŃă a unei cât mai numeroase clase săteşti mijlocii, agricultori direcŃi dar şi întreprinzători în prelucrarea şi comercializarea produselor agricole (acŃionari). În urma reformei agrare din 1921, proprietatea sub 100 ha acoperea suprafaŃa de 18.033.911 ha, adică un procent de 89,56% din totalul solului cultivabil. Marea majoritate din această suprafaŃă este deŃinută în forma proprietăŃii parcelare iar pentru unităŃile juridice de proprietate mai mici, până la 5 ha, statistica arată că 3.318.816 proprietari stăpânesc în total 6.400.109 ha, o adevărată pulverizare a pământului. Deşi avem o remaniere totală a marii şi micii proprietăŃi, totuşi statisticile, privind rezultatele reformei agrare, ne indică un rezultat nul în ceea ce priveşte proprietatea mijlocie, al cărui coeficient rămâne nemodificat. Cel mai mic procent pentru proprietatea mijlocie îl găsim în Basarabia. În Vechiul Regat această proprietate reprezintă 10,8% din totalul suprafeŃei cultivabile, iar în Ardeal şi Bucovina procentul se ridică până la 30%. În aceste din urmă două provincii, cei doi termeni, latifundiul şi parcela, nu erau nici înainte de război într-o proporŃie prea păgubitoare. Fosta mare proprietate este dezmembrată şi pulverizată într-o infinitate de parcele; cât a mai rămas din ea, între limitele permise de la 100 până la 500 ha, nu mai reprezintă decât 10,44% din solul cultivabil al Ńării, ceea ce corespunde cu 2.100.750 ha. Independent de aspectul social al problemei, moşiile mari alcătuiau unităŃi organizate de exploatare agricolă, centre regionale de depozitare şi selecŃionare a cerealelor. Călătorul care străbate în avion pe o zi senină tot cuprinsul Ńării, va observa, în anotimpurile când terenurile sunt cultivate, un adevărat mozaic de mici parcele, care sunt în acelaşi timp şi unităŃi complet distincte de exploatare agricolă. Prin faptul că aceste parcele sunt cultivate după interese de moment, parcelarea aceasta dă naştere la o adevărată anarhie din punct de vedere al culturii solului. În al doilea rând, datorită atitudinii pastorale contemplative a poporului român, care şi astăzi creşte un foarte mare număr de vite, fără de altfel a le selecŃiona şi îngriji, îndeosebi în Vechiul Regat, pământul trebuie să fie folosit şi pentru păşune peste trebuinŃele normale ale agriculturii. Ori, divizarea marii proprietăŃi sau a fostelor mari exploatări în loturi mici, care nu mai sunt cultivate după un plan general de rotaŃie şi asolament comun, dă naştere la multe dificultăŃi în ceea ce priveşte păşunatul. Astfel, vecinii care au cultivat porumb lângă râu, sunt stingheriŃi în mod reciproc atunci când este vorba de paza şi culesul recoltelor sau păşunatul miriştilor. În sfârşit, alte neajunsuri apar şi atunci când se pune problema lucratului parcelei, deoarece este necesar să se creeze o serie întreagă de căi de acces, la care, dacă se mai adaugă şi fâşiile de pământ necesare haturilor, se însumează o suprafaŃă de mii de hectare, care este sustrasă de la totalul întinderii cultivabile. Aceste haturi, care alcătuiesc mijlocul de delimitare a proprietăŃii rurale săteşti, mai sunt păgubitoare şi prin aceea că o serie de boli criptogamice (de exemplu: tăciunele, gândacii plantelor, etc. îşi găsesc mediu prielnic în iarba care le acoperă. Toate aceste neajunsuri sunt o expresie tangibilă a sistemului de cultură parcelară. De asemenea s-a constatat că în urma transformării sistemului de cultură de la marea exploatare, tractorul şi semănătoarea mecanică nu mai pot opera uşor. În aceeaşi perioadă a reînceput treieratul cu calul. BilanŃul acestei modificări s-a cifrat la o pierdere de aproximativ 25.000 vagoane de cereale anual, datorită inconvenientelor mai sus arătate. Acestea sunt consecinŃele imediate ale trecerii la o exploatare individuală pe suprafeŃe mici, cu repudierea oricărui spirit de asociaŃie sau organizare liberă a muncii în comun, tocmai într-o epocă în care Rusia şi America au început producŃia agriculturii moderne pe baza unităŃilor de exploatare cu suprafeŃe cât mai mari. Teoria şi experienŃa au susŃinut în unele Ńări ca limita juridică a proprietăŃii rurale nu trebuie să fie o piedică pentru reorganizarea unui tip de exploatare pe întinderi cât mai mari. De exemplu în FranŃa, în regiunile de cultură a cerealelor, marile unităŃi de exploatare sunt constituite prin arendarea pe termen lung a mai multor proprietăŃi distincte. De asemenea, problemele agrare au pierdut de multă vreme orice virulenŃă datorită unei repartiŃii foarte echilibrate a proprietăŃii rurale. Conform H. Hitier, Les problemes actuels de

7

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

l’agriculture, Paris, 1923: „În FranŃa, problema agrară nu s-a produs niciodată cu aceeaşi amploare şi nici în aceeaşi termeni ca în Ńările Europei Centrale şi Orientale. Aceasta din cauză că la noi, în această privinŃă, răspândirea micii proprietăŃi îşi găseşte cea mai fericită expresie în mica proprietate Ńărănească, acea care este îndestulătoare pentru a ocupa şi a întreŃine familia Ńărănească,” Nota Ministerului de Agricultură francez, nr. A4, din 03.05.1935, adresată Institutului de legislaŃie Agrară din Iaşi. În starea din acea perioadă a legislaŃiei şi a moravurilor încă nu s-au fixat normele cu caracter legislativ, care, împreună cu cele fixate pe calea administrativă, să înfiinŃeze asociaŃii pentru a realiza o asemenea cooperaŃie. Dar cooperaŃia nu poate reuşi dacă elementele componente nu sunt capabile de un spirit cooperatist, cinstit şi sincer. Altminteri este o nouă formă de funcŃionarism deghizat, dar tot atât de politicianist şi devorator de buget, pe cât de lipsit de vigoare economică. A doua formulă care se preconizează pentru reconstruirea marilor unităŃi de exploatare agricolă – susceptibile de mecanizare, cât şi de disciplinare a muncii în comun – este etatismul, conducerea economică de stat. Dar această formulă nu poate, în faza actuală de birocratism fără autoritate, decât să sporească fără folos cheltuielile statului, dar fără a putea schimba obiceiurile sau interesele marii mase a sătenilor alegători. Un etatism autoritar, adică o dictatură de economie agrară, se poate face ascultată – după sistemul rusesc – dar atunci societatea se va găsi în faŃa sfărâmării principiilor proprietăŃii individuale şi libertăŃii personale a micului plugar. Această situaŃie se putea evita în primul rând printr-o împroprietărire mai chibzuită; ea s-ar mai putea evita încă prin stimularea formării rapide a unei proprietăŃi Ńărăneşti mijlocii, naŃionale, prin încurajarea pe toate fronturile a specializării, economiei şi ştiinŃă. Primejdia constrângerii s-ar putea înlătura prin refacerea educaŃiei sociale pe bazele respectului pentru munca productivă, a iniŃiativei individuale sub interesul unei politici de stat, care să descătuşeze elementele active, creatoare şi economice. În acea vreme, după aplicarea integrală a reformelor şi după ce vechea clasă de proprietari „privilegiaŃi” a fost aproape în totul deposedată de sarcinile, beneficiile dar şi de răspunderea conducerii şi exploatării pământului, se desemnează foarte bine valoarea celor două concepŃii, care puteau cârmui, în cadrul ideologiei de atunci, politica agrară în materie de împroprietărire a Ńăranilor, adică opera de reconstrucŃie a noii structuri de producŃie agricolă. O primă concepŃie a urmărit atribuirea unui lot de pământ ca mijloc de trai pentru fiecare sătean, căutând în primul rând împroprietărirea celor săraci şi lipsiŃi de proprietate. această concepŃie, din punct de vedere al unităŃii lotului, se mulŃumeşte cu atribuirea unor suprafeŃe mici, adevărate parcele, tocmai pentru că principiul egalităŃii, raportat la numărul mare de îndreptăŃiŃi faŃă de cantitatea totdeauna limitată a pământului, face ca rezultatul împărŃirii să nu poată trece peste un cât foarte redus. Aceste unităŃi de proprietate, în suprafaŃă absolut insuficientă pentru constituirea unei gospodării agricole capabile să îndestuleze necesităŃile economiei interne şi mai ales necesităŃile economiei naŃionale, printr-o completă valorificare a solului şi a muncii Ńărăneşti, servesc numai la culegerea mijloacelor de subzistenŃă strict necesare Ńăranului, fără ca această bază de existenŃă, de cele mai multe ori ea însăşi insuficientă, să mai poată servi la plata sarcinilor publice sau contractuale ce apasă proprietatea sau pe proprietari. Din acest punct de vedere, o împroprietărire astfel înfăptuită îndeplineşte doar un mijloc de existenŃă socială, iar proprietatea rurală, cu aspectul ei de element al utilităŃii generale, este ca şi dispărută. Căci, funcŃia socială a proprietăŃii pământului înfăŃişează în primul rând valorificarea lui optimă, în cadrul posibilităŃilor tehnice şi comerciale interne şi internaŃionale, pentru obŃinerea unor produse, cantitativ şi calitativ, cât mai superioare şi cât mai ieftine, spre a putea procura cu ele schimbul necesar economiei naŃionale. Teoriile şi doctrinele folosite cu privire la rolul şi legitimitatea deŃinerii proprietăŃii rurale în vremea luptelor dintre proprietari şi săteni legitimau revendicările Ńărăneşti, prin dezvoltarea principiului de utilitate şi de funcŃionare socială a pământului, prin aceea că moşiile, considerate după utilitatea lor socială ca instrumente ale producŃiei, „trebuie să aparŃină acelor ce le muncesc şi le pun în valoare”. În urma aplicării reformei agrare – şi în stadiul actual al economiei noastre agrare – această transformare în domeniul repartiŃiei rămâne în mare măsură o formă de asistenŃă socială. Mijlocul de producŃie, pământul, nu mai îndeplineşte astăzi decât scopul de a întreŃine existenŃa clasei Ńărăneşti cu caracter individual şi privat.

8

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

Pământul este într-adevăr un instrument de producŃie şi poate fi considerat ca atare ori sistemul de organizare al economiei agricole permite să i se încorporeze un cât mai mare coeficient de capitaluri, muncă, şi conducere, pentru obŃinerea unor rezultate, cantitativ şi calitativ, cât mai înalte, în câmpul coerenŃei mondiale. Numai în acest mod se poate vorbi de funcŃia socială a proprietăŃii pământului, căci valoarea şi utilitatea ei economică, se înŃelege numai în cadrul naŃional sau mondial. Odată ce întrebuinŃarea şi valorificarea pământului este străină de acest rost, ea fiind decăzută pe planul de satisfacere a unor simple necesităŃi private, de întreŃinere cu caracter individual a mijloacelor particulare de existenŃă pentru o categorie de cetăŃeni, fie cu mult cea mai numeroasă categorie de cetăŃeni a populaŃiei, deŃinerea pământului cu acest caracter nu mai reprezintă stăpânirea proprietăŃii solului în scopul valorificării unui factor de producŃie, ci numai deŃinerea excesivă şi în folos personal, ca mijloc de trai. În concluzie, reforma agrară, al cărei rezultat se concretizează printr-o astfel de situaŃie, nu mai poate fi considerată că a avut drept scop şi că a realizat, prin schimbarea repartiŃiei proprietăŃii, o finalitate a utilităŃii sociale, căci ea are numai caracterul unei opere de asistenŃă socială. După o a doua concepŃie, judecând după criteriile obiective ale utilităŃii economice şi sociale bine înŃelese, trebuie să constatăm că, odată înlăturată prin expropriere clasa restrânsă, privilegiată, de la conducerea şi beneficiile marii proprietăŃi funciare, trecerea stăpânirii pământului trebuia făcută în unităŃi de producŃie bine constituite. Aceste unităŃi urmau să fie încredinŃate numai elementelor Ńărăneşti susceptibile ca prin pregătirea şi acŃiunea lor economică să sporească, dar în orice caz să menŃină, de îndată şi fără nici o scădere nivelul cantitativ şi calitativ al producŃiei agricole naŃionale. Sunt doi factori care nu pot fi trecuŃi cu vederea fără primejdia insuccesului într-o astfel de reformă. În primul rând este factorul obiectiv, adică unitatea fizică de suprafaŃă a solului, care singură, într-un mediu geografic, economic şi comercial dat, poate îngădui o valorificare normală şi fără deficit a exploatării agricole. Coeficientul de suprafaŃă – întinderea acestei unităŃi – variază eminamente după timp şi loc. va fi nevoie întotdeauna de suprafeŃe mai întinse în regiunile slab industrializate, acolo unde populaŃia este rară şi săracă, unde riscurile climatologice sunt mari, sau în epocile de criză şi cădere a preŃurilor agricole, care nu permit utilizarea de capitaluri mari în producŃie. Dimpotrivă, coeficientul suprafeŃei minime poate fi scăzut în regiunile care deservesc industrii înfloritoare, populaŃii numeroase, ori se bucură de valorificarea unor preŃuri superioare – condiŃie absolut indispensabilă menŃinerii unei agriculturi selecŃionate şi intensive. În raport cu această diferenŃiere, rămâne totuşi o axiomă: în cadrul general al situaŃiei economice şi agricole, tipul minimal al unităŃii autonome de exploatare agricolă este determinat de toate aceste contingenŃe. Dacă un anumit coeficient din suprafaŃa cultivabilă a Ńării respective poate fi sustrasă fără prea mari primejdii de la rostul utilităŃii sale economice generale, este o adevărată catastrofă atunci când marea majoritate a suprafeŃei solului este încorporată unor unităŃi insuficiente să asigure o producŃie agricolă, autonomă economic, deşi capabilă să slujească necesităŃilor economice naŃionale şi – pentru o Ńară a cărei economie se bazează pe exportul producŃiei agricole – să lupte în cele mai bune condiŃii pe frontul concurenŃei internaŃionale. Este evident că limita minimală pentru suprafaŃa unei gospodării agricole autonome s-a găsit întotdeauna la nivelul unei gospodării Ńărăneşti mijlocii. Revenind la partea socială a problemei agrare, constatăm că toate dezideratele sociale şi politice ale democraŃiei rurale şi-ar fi găsit expansiunea şi satisfacerea firească prin dezmembrarea latifundiilor şi eliminarea clasei privilegiate a marilor proprietari de la monopolul stăpânirii economice şi politice, chiar dacă împroprietărirea s-ar fi făcut după aceste criterii economice. Problema agrară, care s-a rezolvat foarte uşor în operarea ei de acŃiune, de atac, de distrugere a unei societăŃi restrânse, devenea însă mult mai spinoasă în opera ei de reconstrucŃie şi creaŃie. Societatea politică românească a îndrumat-o şi a rezolvat-o pe linia de cea mai slabă rezistenŃă morală şi socială, prin formula: dreptul la proprietate este un drept natural, deci toată lumea are dreptul la proprietate. Aplicarea acestui sistem nu a putut da alt rezultat decât strămutarea dar şi pulverizarea proprietăŃilor rurale în mâinile milioanelor de săteni săraci, fără posibilitatea de a trăi ca adevăraŃi proprietari decât cu ajutorul statului, acordări de seminŃe, porumb de hrană, reducerea şi iertarea impozitelor şi a datoriilor. Dacă ne referim şi la însuşirea de producători agricoli, constatăm că pe această pulbere de parcele exproprierea a creat o Ńărănime lipsită de posibilitate menŃinerii vechii producŃii agricole, care a devenit im-

9

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

posibilă de păstrat, atât în lipsa unei organizări de ansamblu, cât şi, pe plan individual, din cauza unităŃii de suprafaŃă mult prea mică a fiecărei exploatări. La cea dintâi ciocnire cu concurenŃa din afară, plugărimea română de după reforme s-a dat învinsă. łara a pierdut toate pieŃele exportului pentru grâu; apoi cultura grâului s-a restrâns numai la împlinirea nevoilor interne. Criza economică şi criza agricolă au răscolit la rândul lor starea precară a economiei agricole, scoŃând în evidenŃă povara datoriilor prea mari, care apăsau pe micile proprietăŃi rurale lipsite de rentabilitate. Problema asanării proprietăŃii rurale şi legiferările ulterioare în materie de conversie a datoriilor agricole au exprimat nu numai consecinŃa unui fenomen exterior şi fortuit. Într-o foarte largă măsură acest sistem de intervenŃie în domeniul raporturilor de credit are caracterul unei noi reforme agrare. Această reformă s-a înfăptuit pentru a salva de primejdia exproprierii civile pe beneficiarii celei dintâi împroprietăriri, primejdie provenită din dezordinile unei economii prea plăpânde: gospodăriile agricole prea mici, lipsite organic de orice rezistenŃă şi de orice prevedere economică. łăranul român a fost repus în drepturile lui legitime în 1922 prin Marea împroprietărire înfăptuită de regele Ferdinand I. În doar câŃiva ani România Mare a devenit, după Polonia, cel mai mare producător de cereale din Europa. Şi producea nu doar cereale! În 1938 România se număra printre primele 10 Ńări dezvoltate ale lumii. Acest lucru pare de necrezut astăzi văzând starea jalnică în care am ajuns dar există documente statistice doveditoare. Aveam toate motivele să privim cu încredere spre viitor. A urmat colectivizarea agriculturii după modelul sovietic încheiată în 1962. Munca Ńăranilor era cea mai prost plătită iar pensiile lor o luare în râs. Pentru oameni care au muncit o viaŃă întreagă se dădeau pensii derizorii, multe doar de un leu! Decretul 362/1981 a readus Ńăranul român la starea de iobăgie. Prin acest decret plata Ńăranului era limitată doar la 60 kg. porumb şi 150 kg. grâu indiferent de recoltă! Sustragerea oricărei cantităŃi de cereale sau produse alimentare era pedepsită cu închisoare de la 2 la 5 ani conform acestui decret. Iar neexecutarea obligaŃiilor de muncă, pentru că acum, prin acest decret, Ńăranii erau obligaŃi să muncească chiar neplătiŃi, se pedepsea cu închisoare de la 2 la 5 ani. Şi au început oamenii să părăsească satele pentru că aici nu se mai putea trăi. Orice manifestare de neglijare a agriculturii, a dezvoltării bazei sale tehnice-materiale poate da naştere la disproporŃii, la dificultăŃi în dezvoltarea echilibrată a economiei, în ridicarea nivelului de trai al populaŃiei. Pornind de la realitatea că agricultura constituie o ramură de bază a economiei noastre naŃionale, realizarea unei agriculturi moderne, intensive, de înaltă productivitate, care să folosească cele mai noi cuceriri ale ştiinŃei este o necesitate urgentă în România. Principala cale de mărire a producŃiei agricole o constituie intensificarea consecventă a agriculturii pe baza mecanizării, chimizării producŃiei, a sistemului de îmbunătăŃiri funciare aplicat în zonele în care condiŃiile naturale îl fac necesar, ca şi aplicarea sistematică a rezultatelor cercetării ştiinŃifice în producŃie. Fără un înalt grad de mecanizare a producŃiei vegetale, fără extinderea chimizării şi irigaŃiilor, fără asigurarea mijloacelor corespunzătoare de transport şi depozitare a producŃiei agricole, a unor condiŃii optime de prelucrare agro-industrială nu poate fi concepută o agricultură modernă. În acelaşi timp, asigurarea unui puternic sector zootehnic şi a unei producŃii ridicate pe cap de animal reprezintă indicatori caracteristici ai unei agriculturi intensive, moderne. Se impune şi necesitatea unei reŃele comerciale proprii pentru ca produsul agricol să ajungă direct de la producător la consumator la preŃuri rezonabile pentru consumator şi stimulative pentru cultivator. Pământul fiind principalul mijloc de producŃie în agricultură trebuie Ńinut seama că, indiferent de caracterul proprietăŃii – de stat, latifundiu sau mici proprietari – pământul reprezintă un bun naŃional, avuŃia întregului popor, care trebuie folosit optim în interesul întregii economii naŃionale. Pământul gospodăriei agricole fiind proprietate privată, gospodăria este interesată atât de investiŃiile care se recuperează rapid cât şi în cele cu efecte economice îndelungate, care se recuperează după mai mult timp (irigaŃii, asanări, construcŃii şi instalaŃii, etc.) spre deosebire de gospodăriile agricole care îşi desfăşoară activitatea pe teren arendat. Pentru a scoate agricultura din înapoierea tehnică moştenită statul trebuie să facă eforturi financiare considerabile. Numai creând o puternică bază tehnică-materială a agriculturii, asigurând mecanizarea şi chimizarea lucrărilor, aprovizionarea cu apă a solului, recuperarea terenurilor degradate, conservarea în bune condiŃii a fondului funciar, se poate făuri o agricultură cu adevărat modernă, în stare să furnizeze produse

10

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

agro-alimentare în cantităŃi tot mai mari pentru buna aprovizionare a populaŃiei, să asigure materiile prime necesare industriei, protejând ecosistemul. łinând seama de faptul că, în afara deosebirilor de relief, atât la scara unor regiuni mai întinse, cât şi în fiecare exploataŃie agricolă există deosebiri de compoziŃia pământului, o influenŃă importantă asupra producŃiei agricole exercită modul de zonare a producŃiei. Orientarea şi planificarea producŃiei agricole, obŃinerea unor producŃii ridicate presupun deci luarea în considerare a deosebirilor de profil atât între macro-zone cât şi între micro-zone. Studierea ştiinŃifică atentă a terenurilor în vederea zonării şi micro-zonării corecte a producŃiei apare astfel ca obligatorie pentru a avea o agricultură modernă şi eficientă. În acelaşi timp, intensificarea agriculturii presupune organizarea produceri şi generalizării în cultură a seminŃelor şi materialului săditor de înaltă productivitate la cereale, legume, cartofi, plante tehnice şi furaje, pomi fructiferi. În ce priveşte dezvoltarea zootehniei, sunt importante profilarea producŃiei zootehnice cât şi organizarea ei în unităŃi capabile să permită obŃinerea unui flux tehnologic modern, concentrarea, specializarea, industrializarea şi integrarea producŃiei zootehnice. În sprijinul acestui proces un rol de mare importanŃă are dezvoltarea formelor de cooperare şi asociere ceea ce va permite o mai raŃională folosire a fondurilor, alegerea mai bună a soluŃiilor tehnologice, a celor constructive, a materialului biologic, ca şi asigurarea corespunzătoare a bazei furajere şi valorificarea superioară a producŃiei obŃinute. Dezvoltarea zootehniei presupune o corelare corespunzătoare a creşterii animalelor cu baza furajeră şi, în acest scop, creşterea producŃiei la hectar, diversificarea producŃiei, îmbunătăŃirea pajiştilor, producerea furajelor combinate, etc.

Principalele curente de gândire managerială 1. Managementul ştiinŃific – clasic (taylorismul) Fondatorul acestui curent este inginerul american Frederick W. Taylor. Managementul ştiinŃific clasic este caracterizat în special prin căutarea unor modalităŃi de creştere a eficienŃei producŃiei printr-o organizare optimă a muncii. În acest scop Taylor defineşte 4 principii fundamentale ale managementului în anul 1911: a. Dezvoltarea ştiinŃei, respectiv observarea şi măsurarea sistematică a tuturor operaŃiunilor prin care se realizează o anumită activitate pentru a se ajunge la o organizare optimă a fiecărei sarcini de muncă. Instrumentele prin care se ajunge la această ştiinŃă sunt: - studiul mişcărilor; - studiul timpilor de realizare; - studiul celei mai bune modalităŃi de a îndeplini o sarcină de muncă; În acest fel Taylor consideră că nici o sarcină de muncă, oricât de simplă ar fi ea, nu trebuie realizată intuitiv. Există mişcări precise cu care trebuie realizată fiecare operaŃiune, în orice tip de activitate există un timp optim în care această operaŃiune trebuie făcută şi există un mijloc optim de a o face. Aceste caracteristici optime ale activităŃii sunt stabilite prin investigaŃii experimentale şi determinări analitice; odată stabilite ele se transformă în reguli, norme, legi care alcătuiesc procedurile de muncă, în alŃi termeni ele devin standarde de activitate şi performanŃă. Sarcina managementului este de a elabora aceste standarde şi de a crea condiŃii tehnico-organizatorice optime pentru realizarea activităŃii În aplicarea de către personalul de execuŃie a standardelor respective, sarcina executanŃilor este să respecte standardele şi să ajungă la performanŃele scontate. b. SelecŃia ştiinŃifică şi dezvoltarea progresivă a personalului de execuŃie. Pentru ca lucrătorii de execuŃie să poată respecta standardele de activitate şi să ajungă la performanŃe înalte este necesară o selectare ştiinŃifică a lor, ca ei să dispună de calităŃile fizice, intelectuale şi caracteriale cerute de fiecare tip de activitate. După ce a fost făcută selecŃia este necesar un proces sistematic de instruire a lucrătorilor astfel încât ei să ajungă să stăpânească cu exactitate standardele şi procedurile de muncă. c. Realizarea unei apropieri dintre ştiinŃă şi lucrătorul selectat ştiinŃific şi instruit. Este accentuată necesitatea oferirii unor stimulente corespunzătoare pentru a-l determina pe lucrător să însuşească şi să respecte întoc-

11

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

mai metodele eficiente de muncă. În afară de stimulentele materiale adecvate, Taylor considera necesară existenŃa unei consideraŃii şi a unui tratament echitabil aplicat lucrătorilor de execuŃie de către manager. d. Principiul diviziunii verticale a muncii cunoscut şi ca principiul comunicării şi cooperării constante şi strânse între management şi personalul de execuŃie. Astfel întreaga activitate din cadrul organizaŃiei trebuie divizată în 2 părŃi: - o parte de care e responsabilă conducerea; - a 2-a parte care revine lucrătorilor de execuŃie; În virtutea împărŃirii ierarhice a muncii managerilor le revin sarcini de genul specificării metodelor de lucru, stabilirea standardelor muncii, supravegherea operaŃiilor de execuŃie, evaluarea performanŃelor. Aproape orice activitate de execuŃie este urmată de o activitate managerială. Dar pentru ca fluxurile de muncă să se deruleze eficient este nevoie ca executanŃii să cunoască cu precizie ceea ce se cere de la ei iar managerii trebuie să ştie în mod permanent ce se întâmplă cu adevărat la nivel operaŃional. Acest imperativ induce necesitatea asigurării unei cooperări reale şi continue între management şi personalul de execuŃie. Deşi contribuŃia taylorismului la creşterea productivităŃii muncii a fost şi mai este încă excepŃională, interesul acestui curent managerial nu s-a îndreptat câtuşi de puŃin asupra efectelor pe care noile metode de organizare a muncii le-ar avea asupra lucrătorilor. Aceştia erau consideraŃi unităŃi standard de muncă care pot fi înlocuite cu altele de acelaşi fel în orice moment şi care sunt preocupaŃi în exclusivitate de stimulente de natură economică. De altfel perioada de vârf a managementului ştiinŃific-clasic (1911-1970) a fost marcată de progrese uriaşe în domeniul tehnologiilor şi a procedeelor tehnice şi mai puŃin de progrese în domeniul socio-uman. AlŃi reprezentanŃi de talie ai managementului ştiinŃific sunt: Frank Gilbresh, Henry Grantt, Harington Emerson, Henry Ford. 2.Managementul administrativ Fondatorul acestui curent a fost inginerul francez Henry Foyel. Spre deosebire de taylorism, managementul administrativ nu şi-a concentrat atenŃia asupra sistemelor şi tehnicilor de producŃie şi organizare a muncii ci asupra organizării de ansamblu a structurilor şi a managementului unei firme. În acest scop Foyel a propus 14 principii generale ale managementului: a. diviziunea muncii sau specializarea; b. autoritatea decizională contrabalansată prin responsabilitate corespunzătoare; c. disciplina înŃeleasă ca supunere, sârguinŃă, energie şi respect manifestate de personalul de execuŃie care sunt însă completate cu un management competent şi corect; d. unitatea de comandă - un subordonat trebuie să primească ordine şi să raporteze unui segment superior; e. unitatea de direcŃie – oamenii angajaŃi în acest tip de activitate trebuie să aibă aceleaşi obiective cuprinse într-un plan coerent; f. subordonarea interesului individual celui al organizaŃiei; g. remunerarea adecvată a personalului; h. dozarea corectă a centralizării sau descentralizării; i. definirea clară a lanŃurilor de comandă care se realizează atât ierarhic cât şi pe orizontală; j. ordinea – organizaŃia trebuie să se bazeze pe un plan raŃional şi coerent care să includă atât ordinea tehnico-materială, cât şi ordinea socială; k. echitate – obŃinerea supunerii şi loialităŃii personalului de execuŃie prin aplicarea unui tratament respectuos şi imparŃial; l. stabilitatea personalului în vederea acumulării experienŃei şi a dexterităŃii personale specifice; m. iniŃiativa – stimularea creativităŃii personalului chiar şi prin sacrificarea vanităŃii unor manageri; n. crearea şi menŃinerea unui spirit de echipă – pentru a fi puternică organizaŃia trebuie să funcŃioneze ca o echipă în care fiecare membru să acŃioneze astfel încât prin realizarea propriilor obiective să asigure realizarea obiectivelor globale ale organizaŃiei în cele mai bune condiŃii; Foyel considera că o organizaŃie este cu atât mai eficientă cu cât reuşeşte să respecte simultan mai multe principii ale managementului administrativ. Un alt merit al lui Foyel se referă la definirea funcŃiilor unei

12

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

firme productive, financiar-contabile, comercial-marketing, cercetare-dezvoltare, resurse umane şi administraŃie generală. 3. Managementul birocratic Fondatorul acestui curent este sociologul şi economistul german Marx Weber care, preocupat de înŃelegerea şi explicarea proceselor de raŃionalizare a acŃiunii umane, a ajuns să dezvolte teoria organizaŃiilor birocratice pornind de la studierea structurilor de autoritate din diferite forme de organizare administrativă. Încercând să înŃeleagă motivele pentru care oamenii acceptă legitimitatea unei autorităŃi, Weber a găsit 3 tipuri „pure” de organizaŃii: a. OrganizaŃia centrată pe lider – sau organizaŃia de tip charismatic este tipul de organizaŃie în care sursele şi exercitarea puterii se bazează pe calităŃile personale ale liderului. În organizaŃiile de acest tip ierarhia şi autoritatea constă în lider şi adepŃii acestuia. Ei au rolul de mediatori între lider şi membrii de rând ai organizaŃiei. Administrarea unei astfel de organizaŃii se bazează în mică măsură pe reguli, norme şi proceduri formale. De cele mai multe ori ordinele şi concluziile se bazează pe inspiraŃia liderilor iar deciziile iraŃionale sunt mai curând o regulă decât o excepŃie. Promovarea în cadrul unei astfel de organizaŃie depinde de voinŃa liderului. Această dependenŃă de lider determină o sensibilitate crescută a discipolilor faŃă de acŃiunile şi deciziile acestuia, de faptul că liderul nu numai că reprezintă conducerea organizaŃiei, el întruchipează organizaŃia devenind o imagine a acesteia. Acest tip de organizaŃie este caracterizat printr-o instabilitate sporită, cele mai multe şi mai mari dificultăŃi apărând atunci când trebuie preluată succesiunea la dispariŃia liderului. Întrucât probabilitatea găsirii unui alt personaj proeminent să preia conducerea este foarte mică, organizaŃia îşi poate pierde forma charismatică şi se transformă fie într-o organizaŃie tradiŃională, fie într-una birocratică, dacă succesiunea şi funcŃionarea organizaŃiei începe să se bazeze pe reguli şi norme explicite. b. OrganizaŃia tradiŃională (patriarhală) – este definită prin existenŃa unui sistem de putere acceptată în virtutea tradiŃiei. În aceste organizaŃii tradiŃia este glorificată, rangul sau poziŃia având o importanŃă exclusivă, iar relaŃiile specifice acestui tip de organizaŃie sunt predominant de genul dominant-dominat. Acest gen de relaŃii se întâlneşte frecvent în realitatea organizaŃiilor moderne. PoziŃiile forte din aceste organizaŃii sunt deseori transmise în cadrul familiei sau a unui grup de interese mai larg, iar selecŃia şi numirea personalului se face pe criterii de rudenie al persoanei şi mai puŃin pe criteriul competenŃei şi calităŃilor personale. În cadrul gospodăriei rurale aceste fenomen este accentuat de proprietatea bătrânilor asupra pământului pe care o transferă tinerilor doar după moarte prin testament. c. OrganizaŃia birocratică (sistemul raŃional legal de exercitare a autorităŃii organizaŃionale) – este instituŃia şi modelul de organizare dominant în societatea modernă. Sistemul este denumit raŃional pentru că mijloacele şi instrumentele de acŃiune sunt desemnate explicit pentru atingerea unor obiective specifice fiind selectate în funcŃie de capacitatea lor de a contribui la realizarea acestor obiective. Este denumit legal deoarece puterea organizaŃională este exercitată prin aplicarea de norme, reguli, şi proceduri formale specifice poziŃiei pe care individul o ocupă în cadrul organizaŃiei într-un anumit interval de timp. În spiritul definiŃiei date de Weber, birocraŃia din punct de vedere operaŃional sau tehnic, este cea mai eficientă formă de organizare deoarece se sprijină pe reguli şi proceduri clar formulate. Cele mai importante trăsături ale modelului birocratic sunt: - specializarea respectiv o diviziune funcŃională clară a muncii între membrii organizaŃiei considerate. Într-o birocraŃie, responsabilităŃile şi funcŃiile specifice fiecărui post sunt definite riguros. Există o descriere precisă a datoriilor, răspunderii, etc. - structura ierarhică a autorităŃii decizionale. Astfel poziŃiile organizaŃionale sau funcŃiile sunt ordonate conform principiilor ierarhiei şi ale nivelelor de autoritate gradată, verticală, astfel încât fiecare funcŃie inferioară se află sub controlul şi autoritatea unei funcŃii superioare. Într-o birocraŃie, autoritatea sau puterea este dată de funcŃie, iar ordinele sunt ascultate deoarece regulile formale instituie competenŃa, respectiv dreptul unei anumite funcŃii de a da ordine unor funcŃii subordonate.

13

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

- sistem de reguli, reglementări şi proceduri formale. FuncŃia unei birocraŃii este guvernată de un sistem de norme şi reguli privind mijloacele de acŃiune, de aplicare a acestora la diferite situaŃii specifice. Astfel toate acŃiunile şi deciziile administrative sunt subordonate acestui sistem de reglementări formale. - impersonalitate şi imparŃialitate. Într-o birocraŃie autoritatea e impersonală, depinzând de regulile formale. În virtutea acestui fapt autoritatea sau puterea unei persoane corespunde rangului ierarhic al funcŃiei sale de unde rezultă că acceptarea autorităŃii şi persoanei nu sunt acelaşi lucru. Membrii organizaŃiei trebuie să etaleze o atitudine imparŃială în relaŃiile lor cu alŃi membri sau cu elemente din afara organizaŃiei, comportamentele lor în muncă bazându-se pe reglementările formale. - promovarea în carieră. Activitatea constituie o carieră care constă în ascensiunea unui membru al organizaŃiei de la poziŃii inferioare către funcŃii superioare. Promovarea membrilor se face în funcŃie de vechime sau competenŃă. - eficienŃa operaŃională. După Weber rezultă din asigurarea şi funcŃionarea celor 5 caracteristice descrise mai sus. Modelul birocratic de organizare ar putea fi apreciat şi ca un tip de reacŃie împotriva subjugării şi nepotismului, cruzimii, vicisitudinilor şi judecăŃilor subiective specifice primelor 2 modele de organizare considerate a fi non-raŃionale. Exagerările în aplicarea soluŃiilor organizatorice specifice acestui model presupune transformarea birocraŃiei într-un instrument de raŃionalizare şi eficientizare a acŃiunii umane colective într-un mecanism rigid caracterizat prin formalism abstract al procedurilor, concentrare excesivă a puterii în vârful piramidei ierarhice, lipsă de implicare personală şi iniŃiativă şi insensibilitate la nevoile de schimbare. Toate aceste manifestări apar sub denumirea de birocratism. 4. Şcolile relaŃiilor şi resurselor umane Aceste curente s-au concentrat începând cu sfârşitul anilor ’20 şi terminând cu anii ’60. Modelele de înŃelegere şi explicare a organizaŃiilor specifice acestor curente sunt centrate pe ipoteza că organizaŃiile reprezintă sisteme naturale şi sociale. OrganizaŃia este considerată o colectivitate socială fiind studiate aspectele şi factorii responsabili de apariŃia, cristalizarea şi varietatea formelor de manifestare ale comportamentelor sociale ale organizaŃiilor. Promotorii acestor curente sunt preocupaŃi de analiza structurilor informale de relaŃii umane şi a modului în care acestea influenŃează organizarea normală. Alt domeniu de atenŃie al acestor curente manageriale se referă la studiul mecanismelor de integrare ale nevoilor individuale sau de grup cu cele organizaŃionale. Pionierii acestor curente au fost americanii George Elton Mayo şi Fritz Rocthlesberger. Studiind impactul schimbărilor organizaŃionale, aceşti cercetători au stabilit că nici determinarea, nici îmbunătăŃirea condiŃiilor fizice ale muncii nu au efecte semnificative asupra productivităŃii acestora. Ceea ce este cu adevărat important sunt atitudinile şi sentimentele lucrătorilor în faŃa schimbării. În cele mai multe situaŃii semnificaŃia unei schimbări este la fel de importantă, dacă nu mai importantă decât schimbarea însăşi. Atitudinile lucrătorilor nu sunt în mod obligatoriu logice, pe de o parte ele depind de contextul social în care s-au dezvoltat indivizii şi pe de altă parte de tipul de satisfacŃii umane pe care aceştia le resimt la participarea împreună cu alŃi membri ai grupului de muncă de care aparŃin. Prin urmare efectele schimbărilor în condiŃiile fizice ale muncii asupra productivităŃii depinde în mod considerabil de măsura în care percepŃia şi interpretarea acestei schimbări influenŃează relaŃiile interpersonale din cadrul grupului de muncă. În acest fel e semnalizată importanŃa considerării apartenenŃei lucrătorilor la un grup de muncă, fapt ce îi determină să acŃioneze în spiritul unei solidarităŃi cu colegii lor. O concluzie importantă a studiului este că indivizii nu acŃionează neapărat numai la stimulente de natură economică, ci sunt totodată promotori ai unor sentimente personale într-un context colectiv. Rezultă că soluŃiile umane la diferite probleme de muncă nu pot fi găsite decât prin examinarea aspectelor umane ale acestor situaŃii sau probleme. Devine evidentă necesitatea înlocuirii conceptului taylorist de „om economic” (un om motivat în primul rând de interese economice) cu cel de „om sociologic” (un om integrat şi motivat inclusiv de natura relaŃiilor cu semenii săi). Această nouă viziune asupra comportamentului organizaŃiei a dus la descoperirea importanŃei interacŃiunilor planificate, a grupurilor de prietenie sau de interese, a sentimentelor de solidaritate ce ghidează relaŃiile dintre oameni, a structurilor informale de comunicare. S-a ajuns la concluzia, în special prin lucrările lui Chris Argyris că organizaŃiile sunt sisteme sociale compuse atât dintr-o componentă oficială sau formală cât şi dintr-o componentă neoficială. În consecinŃă

14

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

eficienŃa organizaŃiei este în funcŃie de compatibilitatea, de armonizarea şi de congruenŃele dintre interesele şi necesităŃile personale ale angajaŃilor şi scopurile şi organizarea formală. De aceea eficienŃa organizaŃională implică nevoia asigurării unei conduceri receptive faŃă de interesele şi stările membrilor organizaŃiei. PerformanŃa şi satisfacŃia în muncă a angajaŃilor sunt determinate direct şi de caracteristicile personale ale managerilor care influenŃează puternic calitatea climatului de supraveghere şi conducere. Şcoala relaŃiilor şi resurselor umane este criticabilă prin aceea că s-a concentrat în exclusivitate pe studierea factorilor personali şi impersonali limitând explicaŃiile problemelor organizaŃionale la cauzele şi efectele socio-psihologice ale unor relaŃii interpersonale defectuoase. 5. Precursorii managementului modern Chester Bernard, Philip Selznik. Principala contribuŃie a lui Bernard constă în definirea organizaŃiilor formale ca sisteme cooperatoare sau sisteme de activităŃi colective coordonate conştient. Constatând că la baza funcŃionării organizaŃiei stă principiul acŃiunii colective cooperatoare, Bernard a dezarmat perspectiva mecanicistă de abordare a managementului organizaŃiei. ContribuŃia fiecărui membru al organizaŃiei nu este constantă ci variază în funcŃie de mai mulŃi factori raportabili la intensitatea angajamentului sau a dorinŃei de participare, precum şi la satisfacŃia sau insatisfacŃia obŃinută în urma implicării în acŃiunea colectivă. În orice organizaŃie nivelul consensului general privind angajarea în acŃiunea cooperatoare va fi marcat de instabilitate din moment ce acest consimŃământ este obŃinut prin totalizarea dorinŃelor de participare. Bernard consideră că scopul managementului este să inducă atât cooperarea între membri cât şi acceptarea subiectivă a acestei cooperări. DefiniŃiile obiectivelor organizaŃionale trebuie realizate dintr-o dublă perspectivă: a ansamblului organizaŃiei şi al indivizilor sau grupurilor acestora. Accentuând rolul managementului în determinarea angajamentului membrilor faŃă de obiectivele globale ale organizaŃiei, Bernard apreciază că funcŃia conducerii generale constă în: a. formularea unor scopuri comune; b. creşterea comunicării organice; c. menŃinerea unui tonus moral pozitiv în sânul organizaŃiei. În acest sens Bernard crede că o responsabilitate esenŃială a managementului este de a induce credinŃa în existenŃa reală a unui obiectiv comun pentru întreaga organizaŃie. O altă funcŃie esenŃială a managementului este aceea că de a asigura un sistem eficient de comunicare prin care se asigură legătura pe de o parte între obiectivul comun şi cei ce doresc să coopereze în vederea realizării acestuia şi pe de altă parte între scop şi acŃiune. O altă funcŃie se referă la protejarea lucrurilor importante prin crearea, animarea şi menŃinerea rezultatelor obŃinute. Bernard a fost teoreticianul care a lansat conceptul de cultură organizaŃională înŃeleasă ca un ansamblu de valori, credinŃe, mentalităŃi împărtăşite de corpul social al organizaŃiei, considerându-i pe manageri ca modelatori şi protectori ai acestor valori comune. Selsnik a pus fundamentul abordării instituŃionaliste a organizaŃiei, acceptând ideea că organismele sunt instrumente proiectate raŃional pentru obŃinerea unor obiective determinate. Selsnik precizează că organizaŃiile sunt alcătuite din oameni care prin însăşi prezenŃa lor colorează viaŃa organizaŃională cu accente nonraŃionale generate de atitudinile, obiceiurile, interesele sau perspectivele diferite astfel încât raŃionalitatea organizaŃiei ajunge să fie constrânsă de recalcitranŃa instrumentelor de acŃiune (oamenii). Pentru a abandona perspectiva raŃionalistă asupra organizaŃiei caracterizată prin numeroase limite. Selsnik propune termenul de instituŃie considerat a surprinde mai reuşit caracterul organizaŃiei văzută ca un rezultat natural al interacŃiunii dintre valorile, necesităŃile şi constrângerile sociale diferite, ca un organism adaptiv. Pentru a nuanŃa această nouă abordare, Selsnik introduce alte 2 concepte: a. competenŃa distinctivă – acele realităŃi din cadrul unei organizaŃii care îi conferă unicitate şi specificitate, diferenŃiind-o de alte organizaŃii de acelaşi fel; b. personalitate organizaŃională – (similar conceptului de cultură organizaŃională elaborat de Chester Bernard). Astfel atunci când pe baza unor competenŃe distinctive solide organizaŃia dobândeşte o personalitate distinctă rezultat al asimilării, instrucŃiunile şi activităŃile sale a unor valori ce depăşesc cerinŃele opera-

15

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

Ńionale obişnuite privind eficienŃa, are loc instituŃionalizarea organizaŃiei respective, transformarea ei într-o instituŃie care îi conferă o identitate aparte. Atunci când procesul de instituŃionalizare e avansat, perspectivele, mentalităŃile diferite se unifică infuzând toate aspectele vieŃii organizaŃiei şi asigurând o integrare socială a organizaŃiei ce depăşeşte graniŃele coordonării şi controlului formal. Astfel maşina socială care este organizaŃia se transformă dintr-un simplu instrument de folosinŃă într-o sursă înalt valorizată de satisfacŃii personale pentru membrii săi. Acest proces de transformare este însă un proces educaŃional de învăŃare, de acumulare a experienŃei, de comunicare şi dialog al consensului. EficienŃa acestui proces depinde în mare măsură de modul de aplicare a personalităŃilor din organizaŃie, de capacitatea lor de a educa pe ceilalŃi membri ai organizaŃiei, de interpretare a semnificaŃiei de a da sens lucrurilor şi sentimentelor. Ca şi Bernard, Selsnik consideră că misiunea liderului instituŃiei este să promoveze şi să apere valori. Din această perspectivă, managementul înseamnă ceva mai mult decât simpla accentuare a eficienŃei tehnice a activităŃilor printr-o adecvare a mijloacelor la scopuri. Fără acest aspect privind urmărirea eficienŃei, managementul este responsabil şi de statuarea misiunii fundamentale a instituŃiei, pe de o parte şi de creare a acelui cadru social coerent prin care misiunea să poată fi îndeplinită. Aceşti 2 autori au fost precursorii managementului modern. 1.Abordarea contingentală sau situaŃională a managementului Conform acestui demers orice problemă sau aspect al organizaŃiei trebuie abordată nu la modul general sau pe baza unor reŃete universale ci în funcŃie de situaŃia specifică. Rezultă că nu există o singură sau cea mai bună soluŃie privind structurarea, orientarea şi conducerea organizaŃiei valabilă în orice situaŃie. Modul de soluŃionare a fiecărei probleme, trebuie adaptat cerinŃelor situaŃiilor specifice respectiv tipurilor de obiective şi colectivităŃi sau grupuri de oameni. Din perspectiva practicii managementului, această abordare determină luarea în considerare a unui set mai vast de criterii şi alternative în rezolvarea problemelor organizaŃiei. Abordarea complexă a managementului nu înseamnă că se renunŃă la soluŃii şi decizii caracterizate prin claritate, simplitate, ordine şi determinism. Pur şi simplu se recunoaşte că acestea sunt insuficiente pentru a controla fenomenele, informaŃiile, comportamentele şi acŃiunile complexe. De aceea este necesară înlocuirea abordării liniare, stabile, deterministe a organizaŃiei printr-o abordare evolutivă care admite coexistenŃa ordinii şi dezordinii, echilibrului şi dezechilibrului, previzibilului şi incertului. Un manager eficient nu se reduce doar la a elabora planuri sau programe sau la a crea structuri de control şi coordonare. EficienŃa managerului presupune şi găsirea unor strategii de abordare a imprevizibilului, a aspectelor calitative, a aleatorului. Abordarea contingentală aspiră către o cunoaştere multi-dimensională şi holistică (ca un tot unitar) a situaŃiilor evitând deformarea raŃionamentelor şi deciziilor managerului prin abordări analitice formale sau simplificatoare a situaŃiilor. Se pune accent nu pe diferenŃele existente între elementele organizaŃionale sau între organizaŃii şi mediul de funcŃionare ci pe interdependenŃele şi interacŃiunile dintre acestea. ImplicaŃiile acestui mod de a privi managementul sunt: a. managerii trebuie să accepte că secŃionarea excesivă a organizaŃiei în servicii, funcŃii, sectoare sau nivele ierarhice distincte este contraproductivă din perspectiva înŃelegerii modului de funcŃionare integrată a ansamblului organizaŃiei. Managerii trebuie să se obişnuiască să abordeze organizaŃia ca pe un sistem complex şi integrat, caracterizat printr-o multitudine de interdependenŃe, co-evoluŃii, inter-determinări şi sinergii interne şi externe. b. managementul nu trebuie să omită numeroasele interacŃiuni ale organizaŃiei cu diferitele elemente ale mediului de funcŃionare. c. managerii trebuie să recunoască faptul că majoritatea lucrurilor nu sunt simple. d. diversitatea de atitudini, opinii şi perspective din interiorul organizaŃiei trebuie considerată ca o bogăŃie şi nu o dificultate a sistemului. e. organizaŃia trebuie să se obişnuiască să acŃioneze în condiŃii de incertitudine şi instabilitate în loc să programeze rigid un viitor improbabil. 2. Principii de sesizare a complexităŃii interne şi externe a organizaŃiei

16

łăranul Român Uniunea Europeană lărgită - unitate în diversitate -

Iulie 2006

1. Principiul dialogului sugerează realitatea existentă în cadrul unităŃii organice a organizaŃiei pe toate nivelele şi în toate sectoarele acesteia. Această dualitate asociază 2 termeni antagonişti şi complementari aflaŃi în competiŃie dar care nu se exclud reciproc deoarece aceasta ar duce la ineficienŃa sau dispariŃia sistemului (venituri - cheltuieli, termen scurt – termen lung). Acest principiu atrage atenŃia că în examinarea unui aspect al organizaŃiei, investigaŃia nu trebuie să se limiteze la acel aspect ci să găsească şi să supună analizei reversul său. 2. Principul recursivităŃii care înseamnă inversarea relaŃiei cauză – efect, impactul pe care un rezultat anume îl are asupra cauzei care l-a provocat. Acest principiu ilustrează fenomenul de autoorganizare şi autoreglare a sistemelor complexe. Iată un exemplu de relaŃii de recursivitate: o investiŃie este făcută în prezent pentru a obŃine profit în viitor. Modul în care investiŃia reuşeşte sau nu, influenŃează mărimea reală a rezultatului. Acest rezultat constituie baza de finanŃare a unor investiŃii ulterioare, şi aşa mai departe. 3. Principiul reprezentării hologramice a întregului – caracteristica acestui principiu reprezintă mai mult decât simpla însumare a părŃilor componente. PerformanŃa de ansamblu nu rezultă din adunarea mecanică a performanŃelor individuale a membrilor sau a părŃilor sale. Întregul are proprietatea de a multiplica contribuŃia părŃilor componente. Managementul trebuie să fie atent la identificarea surselor de potenŃare reciprocă a comportamentelor astfel încât prin stimularea acestora să obŃină efecte sinergice pozitive. 3. Câteva argumente semnificative de abordare contingentală a. nu există o structură unică de stimulare sau control generatoare de eficienŃă. În aceste situaŃii diferite moduri de organizare sau pe de altă parte în situaŃii diferite acelaşi mod de organizare vor produce rezultate sau niveluri de eficienŃă diferite. EficienŃa organizaŃiei este determinată de modul de adecvare a structurii şi proceselor interne ale organizaŃiei cu natura obiectivelor urmărite de ea şi cu specificul mediului în care funcŃionează. b. adaptabilitatea sau flexibilitatea unei organizaŃii depinde pe de o parte de caracteristicile ei interne şi pe de alta de condiŃiile mediului în care funcŃionează. c. un mediu de funcŃionare stabil solicită o organizaŃie de tip mecanicist, pe când un mediu dinamic solicită adaptarea unor structuri şi mecanisme de management de tip organic. d. un mediu sau un obiectiv simplu necesită o organizare de tip centralizat, iar un mediu sau obiectiv complex implică un mod de organizare descentralizat. e. organizarea şi conducerea presupune în esenŃă atât diferenŃierea internă cât şi integrarea organizaŃiei. Specializarea este necesară pentru a asigura o concordanŃă cât mai mare între caracteristicile, competenŃele şi resursele specifice ce revin acestor componente pe de alta. Integrarea este necesară pentru a asigura funcŃionarea ansamblului organizaŃiei. f. organizarea şi managementul sunt influenŃate de caracteristicile sistemelor tehnice utilizate de organizaŃii. g. structurile organizaŃiilor şi stilurile manageriale sunt determinate de metode de control necesare pentru a asigura eficienŃa Ńinând cont de particularităŃile şi tipul de activitate. h. incertitudinea generală de mediul organizaŃiei, trebuie contracarată prin organizare. Într-un anumit fel, a exercita managementul echivalează cu a limita incertitudinea, idee care vine în sprijinul noŃiunii de organizare. Diferite părŃi ale organizaŃiei se confruntă cu diferite trepte de incertitudine şi complexitate, dar şi organizaŃie privită ca întreg în diferite faze ale evoluŃiei sale abordează diferite trepte. Prin urmare diferite părŃi ale organizaŃiei ca şi organizaŃia în diferite perioade vor avea nevoie de grade şi de tipuri de organizare diferite. i. de regulă situaŃiile şi sarcinile simple necesită soluŃii manageriale şi organizatorice simple, iar structurile complexe soluŃii complexe. O responsabilitate este să aleagă soluŃia optimă a organizaŃiei care este acea combinaŃie de elemente şi caracteristici manageriale şi organizatorice care pe de o parte permite atingerea eficienŃelor maxime şi pe de altă parte poate fi administrată la costuri rezonabile. A putea diseca un context complex în situaŃii mai simple ce pot fi gestionate ieftin şi fără pierderea privirii de ansamblu asupra organizaŃiei reprezintă o responsabilitate de bază a managementului.