Revelația Lui Dumnezeu.docx

Universitatea din Pitești Facultatea de Teologe, Litere, Istorie și Artă Studii de masterat Specializarea: Teologie sistematică și practică

Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană și apuseană

Coordonator: Pr. Prof. Dr. Popescu Ion Susținător : Mara Anrei- Irinel

Pitești 2019 1

PLANUL LUCRĂRII

Introducere Capitolul I: Cunoaşterea Apofatică şi Catafatică Capitolul II: Catafatismul apofatic în cunoaşterea lui Dumnezeu Capitolul III: Revelația lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii Concluzii BIBLIOGRAFIE

2

Introducere Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui are o importanţă deosebită pentru om, cel puţin din două puncte de vedere. In primul rând, ea evidenţiază valoarea şi demnitatea omului, în calitatea sa de purtător al chipului lui Dumnezeu, iar în al doilea rând, această cunoaştere îi asigură omului accesul la starea de desăvârşire spirituală, care îi asigură fericirea, atât în viaţa aceasta, cât şi în eternitate. Legarea fericirii de cunoaşterea lui Dumnezeu este exprimată în mod clar de Mântuitorul Hristos: "Viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis" (loan XVIII, 3). Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui se întemeiază pe faptul că El ni se descoperă ca fiind o fiinţă spirituală personală, pe de o parte, iar pe de altă parte, pe posibilităţile omului, în calitate de existenţă personală raţională de a intra în dialog cu Dumnezeu, el fiind făcut după chipul Său. Pentru cunoaşterea lui Dumnezeu există două căi: una naturală şi alta supranaturală. Calea naturală are caracter ascendent, pentru că pleacă de la noi spre Dumnezeu şi evidenţiază iniţiativa omului. Acesta, folosindu-şi raţiunea, deduce din creaţie existenţa lui Dumnezeu şi calitatea Sa de Creator Atotînţelept şi Atotputernic al lumii. Putem să adăugăm aici şi dispoziţia sau înclinaţia firească a omului spre Dumnezeu, care cultivată duce la cunoaştere. Acest adevăr este exprimat foarte frumos de Fericitul Augustin, care a spus: "Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştită este inima mea până se va odihni întru tine". Calea supranaturală pleacă de la Dumnezeu spre oameni şi exprimă, deci, iniţiativa lui Dumnezeu în acest proces. Este mai completă şi mai sigură decât cea naturală, eliminând posibilitatea ca omul să-L confunde pe Dumnezeu cu natura. Acestei căi supranaturale îi corespunde şi în om un organ de sesizare: credinţa, pe care o produce Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Aceste două căi sunt complementare, în sensul că cea de a doua o desăvârşeşte pe prima. Cunoaşterea noastră referitoare la Dumnezeu este nedeplină, indirectă, analogică şi simbolică. a) Cunoaşterea lui Dumnezeu este nedeplină, pentru că puterea noastră de cunoaştere este limitată, în timp ce Dumnezeu este infinit. În acest sens, Fericitul Augustin a spus: Mărginitul nu poate cuprinde nemărginitul;

3

b) Este indirectă, pentru că pleacă de la observarea lumii, din care deduce existenţa lui Dumnezeu; c) Este analogică, pentru că îl cugetăm pe Dumnezeu prin comparaţie cu elementele şi fenomenele din natură; d) Este simbolică, pentru că numai prin simboluri putem să formulăm idei despre Dumnezeu, Care în fiinţa Sa rămâne de nepătruns. Deci, cunoaşterea lui Dumnezeu are caracter limitat, nu se poate defini în integralitate, fiind mai presus de orice noţiune, atribut sau simbol: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce eşti înălţimea desăvârşirilor celor nespuse şi adâncul tainelor celor neurmate" (Acatistul Prea Sfintei Treimi, icosul I). Dacă persoana umană este inepuizabilă în conţinutul ei, cu atât mai mult este inepuizabilă Persoana divină supremă, care rămâne ascunsă chiar atunci când se descoperă. Pentru acest motiv, Scriptura spune că "nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu" (Ioan I, 18).

4

Capitolul I. Cunoaşterea Apofatică şi Catafatică Potrivit tradiţiei patristice, există o cunoaştere a lui Dumnezeu catafatică sau raţională şi una apofatică sau negrăită, după forma de exprimare, afirmativă sau negativă. Prin nici una din ele însă, Dumnezeu nu poate fi cunoscut în fiinţa Lui. "Prin cunoaşterea catafatică îl sesizăm pe Dumnezeu numai în calitatea Sa de cauză creatoare şi susţinătoare a lumii, pe când prin cunoaşterea apofatică facem un fel de experienţă directă a prezenţei Lui tainice, care depăşeşte simpla cunoaştere în calitate de cauză. Se numeşte apofatică, pentru că prezenţa tainică a lui Dumnezeu, experiată prin ea, depăşeşte capacitatea de definire prin cuvinte. Dar această cunoaştere e mai adecvată lui Dumnezeu decât cunoaşterea catafatică"1. Prin cunoaşterea catafatică, Dumnezeu este sesizat din prezenţa şi din lucrările Lui în creaţie. Trei activităţi ale lui Dumnezeu pot fi identificate pe această cale: a. activitatea creatoare, lumea dând mărturie evidentă că Dumnezeu este "creatorul cerului şi al pământului";2 b. activitatea proniatoare, care se exprimă în legea naturală şi în cea scrisă, pe care Dumnezeu le foloseşte pentru a conduce omul şi creaţia spre scopul final;3 c. activitatea de judecător, care evidenţiază responsabilitatea omului, prin raportarea faptelor acestuia la iconomia divină.4 Cunoaşterea apofatică sau prin negaţie exprimă faptul că Dumnezeu nu poate fi cunoscut după modul cunoaşterii realităţilor lumii create, adică prin reflectare intelectuală, analitică şi folosind conceptele de timp şi spaţiu. Pentru acest motiv, apofatismul preferă să afirme ceea ce nu este Dumnezeu, mai degrabă decât ceea ce este. Pentru acest motiv, părinţii au respins concepţia lui Eunomie, care pretindea că îl cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum se cunoaşte pe el însuşi, aplicând lui Dumnezeu categoriile logice ale cunoaşterii umane5. Ca metodă de cunoaştere, apofatismul înseamnă evidenţa trăită a existenţei lui Dumnezeu, după ce au fost negate prin tran-scendere existenţele create. Afirmaţiile negative despre Dumnezeu sunt cele mai adecvate pentru a exprima profunzimea misterului Său.

1

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., 2009, p. 113 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R., 1981, pp. 118-119 3 Ibidem, p. 119 4 Ibidem, p. 120 5 Pr. Dr. Sterea Tache, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 36 2

5

Apofatismul fiind o cunoaştere experimentală, subiectul stă în faţa lui Dumnezeu şi are evidenţa prezenţei Lui. Este un act de contemplaţie directă, la care se ajunge prin asceză şi rugăciune6. Potrivit tradiţiei patristice, există o cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu, catafatica, ce porneşte de la creaţie către Creatorul ei. Pe această cale îl cunoaştem pe Dumnezeu în calitatea Să de Cauza creatoare şi susţinătoare a lumii. La baza acestei cunoaşteri se afla raţionalitatea creaţiei, care vădeşte înţelepciunea şi mărirea Creatorului: "Cerurile spun slavă lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Psalm 18, 1). Tăria această este ordinea raţională a creaţiei prin care Logosul tine în existenţă toate cele create. Dacă omul poate cunoaşte pe Dumnezeu din natură, această se datorează faptului că Logosul a sădit în firea oamenilor şi facultatea cunoaşterii Lui prin raţionalitatea creaţiei. Dar o dată cu facultatea cunoaşterii, Dumnezeu a mai sădit în om şi tendinţa existenţială către El. Prin cunoaşterea apofatica avem o experienţa directă a prezenţei tainice a lui Dumnezeu, care depăşeşte simplă Lui cunoaştere răţională. Cunoaşterea apofatica căuţa să adapteze mintea omului la realităţile dumnezeieşţi care depăşesc orice cuvânt, pentru că omul să tindă spre asemănare cu Dumnezeu prin progresul lui spiritual şi moral. Creştinismul nu e o şcoală filosofică care speculează cu noţiuni abstracte, ci, înainte de toate, este experienţa comuniunii omului cu Dumnezeu Cel viu. Prin apofatism se evita reducerea lui Dumnezeu la mintea naturală a omului şi se căuta să se adapteze mintea omului la realităţile vieţii şi comuniunii dumnezeieşti ale Sfintei Treimi7. Cunoaşterea raţională a lui Dumnezeu nu se poate confundă cu cunoaşterea apofatica a lui Dumnezeu, dar între ele există o complementaritate. Cel ce are o cunoaştere raţională a lui Dumnezeu şi-o completează cu cea apofatica, iar cel ce are o experienţa apofatica înaltă, când se exprimă, recurge la termenii celei raţionale. Chiar dacă cunoaşterea catafatica nu poate clarifică adâncimea tainei lui Dumnezeu, ea nu spune ceva contrar lui Dumnezeu8. Afirmaţiile cunoaşterii catafatice a lui Dumnezeu trebuie aprofundate prin cunoaşterea apofatica. Pe de altă parte, cunoaşterea apofatica, atunci când vrea să se tălmăcească pe sine pentru folosul duhovnicesc al credincioşilor, recurge la termenii cunoaşterii intelectuale, umplandu-i mereu cu un înţeles mai adânc decât acela pe care îl pot redă noţiunile intelectuale9. 6

Ibidem, p. 36 Florin Frunză, Cunoaşterea în dreapta credinţă, în ”Studii Teologice”, nr. 3-4. 1993, p. 140 8 Ibidem, p. 141 9 Ibidem, p. 142 7

6

Cel care pătrunde în lumina slavei divine necreate are conştiinţa că Dumnezeu, după esenţă, este dincolo de această vedere sau trăire, căci Persoană este cu totul apofatica şi nu poate fi definită prin raţiune. Ridicarea peste lucrurile lumii nu înseamnă dispariţia acestora, ci o ridicare prin ele dincolo de ele, în Dumnezeu că Persoană Care nu poate fi definită. Acesta este motivul principal pentru care apofatismul nu exclude o cunoaştere raţională a lui Dumnezeu, ci se completează reciproc10. Dacă cunoaşterea intelectuală, este un produs mai mult al gândirii teoretice, iar cea apofatica un rezultat al experientei duhovniceşti, cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările vieţii are mai mult un caracter practic. Fiecare om Îl cunoaşte pe Dumnezeu din mustrările conştiinţei pentru relele săvârşite, din necazurile trecătoare sau mai îndelungate, din bolile proprii sau ale celor apropiaţi, că urmare a relelor săvârşite11. Însă omul mai cunoaşte pe Dumnezeu şi din ajutorul pe care-l primeşte de la El pentru a birui necazurile şi suferinţele pe care le are de îndurat şi care sunt un mijloc de întărire spirituală sau desăvârşire morală. Toate împrejurările acestea produc o sensibilizare a fiinţei noastre pentru sesizarea realităţilor de dincolo de lume, pentru căutarea unui sens al lor. Ele fac sufletul mai sensibil pentru prezenţa lui Dumnezeu în preajmă omului şi îl cheamă la rugăciune. Dar împrejurările sensibilizează omul şi faţa de aproapele sau, că dovadă a iubirii noastre faţa de Dumnezeu. În fiecare om sărac, asuprit sau bolnav ne întâmpină Hristos cerând ajutorul nostru12. Cele două tipuri de cunoaştere au fost denumite încă de timpuriu catafatică sau pozitivă, cea care îl desemnează pe Dumnezeu cu o serie de atribute pozitive cum ar fi: ştiinţă, bunătate, sfinţenie etc, pornind de la atributele omeneşti, ridicate la superlativ, respectiv: atotbunătate, atotştiinţă, preasfânt şi altele. Se mai numeşte şi via afirmationis sau via causalitatis şi via eminentiae sau via superlativa13. Este prima treaptă spre cea negativă sau apofatică.Cunoaşterea apofatică sau negativă pleacă dinspre Dumnezeu spre lume. Mai este numită şi via negationis, fiind cea care desemnează tot ceea ce nu se poate cunoaşte, ajungând să constate că Dumnezeu nu este nimic din ceea ce este creat, ci mai mult decât atât, mai presus decât orice atribute.

10

Pavel Florenski, Dogmatică şi dogmatism, trad. Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 161 Florin Frunză, art. cit., p. 143 12 Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană. Învăţătura patristică, liturgică şi iconografică, trad. Pr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p. 186 13 Ibidem, pp. 186-187 11

7

Este definită ca cea mai înaltă cale de cunoaştere, respectiv „necunoaştere mistică”. Această cunoaştere statuează că Dumnezeu are existenţă în Sine, dincolo de orice determinare noţională. Sf.Grigorie de Nissa (sec. IV) afirmă: “adevărata cunoaştere şi vedere a lui Dumnezeu constă în avedea că El este invizibil, pentru că ceea ce noi căutăm este dincolo de cunoaştere, cu totul despărţit prin întunericul inconprehensibil”14. Cei care excelează în descrierea acestui tip decunoaştere sunt Dionisie Areopagitul, apoi Maxim Mărturisitorul (+662) care îi comentează opera. În sfârşit, Sf. Ioan Damaschinul, autorul primei lucrări sintetice de dogmatică, afirmă că“ Dumnezeu este infinit şi incomprehensibil şi ce putem înţelege din El este infinitatea şi incomprehensibilitatea Lui”, sau “Dumnezeu nu aparţine clasei lucrurilor existente, nu pentru că El n-ar avea existenţă, ci pentru că El este mai presus de orice lucru existent, este deasupra chiar a existenţei însăşi”15. Ortodoxia accentuează apofatismul sau cunoaşterea prin negaţie ca fiind mai adecvat şi mai puţin expus erorii, dar lasă suficient spaţiu cunoaşterii catafatice, ca modalitate primară de cunoaştere a realităţilor dumnezeieşti, o cunoaştere în parte, necesară însăşi naturii limitate omeneşti. Acelai Sf. Grigorie de Nissa spune că îl căutăm pe Dumnezeu ca Cel ce este, căci ”A-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a-L avea”16, nu numai a-L cunoaşte ca ceea ce nu este. Apofatismul arată că Dumnezeu nu trebuie asociat sau asimilat cu ceva din categoriile gâdirii empirice sau cu adevăruri filosofice, pentru că Dumnezeu Adevărul este altceva decât dumnezeul filosofiei religiei. Teologia înseamnă trăirea adevărului pe care întâi îl afirmă, dat fiind faptul că s-a arătat prin lucrarea lui Dumnezeu în afară17.

14

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise, trad. Pr. Ioan Buga, în colecţia P.S.B., vol. 29, Ed. I.B.M. al B.O.R., 1982, p. 26 15 Prof. S. L. Epifanovici, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi teologia bizantină, trad. Marcel Corja, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2009, p. 74 16 Sfântul Grigorie de Nissa, op. cit., p. 28 17 Nae Ionescu, Filosofia religiei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000, p. 15

8

Capitolul II. Catafatismul apofatic în cunoaşterea lui Dumnezeu Cele două feluri de cunoaştere se completează reciproc. Cunoştinţele dobândite pe cale catafatică trebuie adâncite prin cunoaşterea apofatică, în timp ce cunoaşterea apofatică, pentru a fi coerentă, trebuie să recurgă la termenii cunoaşterii intelectuale, cărora le dă însă un conţinut mult mai adânc decât noţiunile intelectuale. De exemplu: atributele lui Dumnezeu nu sunt numai gândite, ci şi experiate direct. Şi în cunoaşterea raţională, omul îşi dă seama că infinitatea lui Dumnezeu e mult mai mult decât o poate prinde el în concepte şi, pentru acest motiv, o corectează printr-o negare. Ceea ce deosebeşte cunoaşterea apofatică de cea raţională este faptul că în prima, omul trăieşte mai presant prezenţa lui Dumnezeu ca persoană, fără ca această prezenţă să fie exclusă în cunoaşterea raţională18. În ambele cunoaşteri, revelaţia supranaturală are rolul de mijlocitor: cunoaşterea apofatică, fără revelaţie, ar experia prezenţa lui Dumnezeu în mod impersonal. Pentru acest motiv, nu trebuie să deosebim cunoaşterea apofatică de cea raţională prin faptul că prima ar fi o cunoaştere supranaturală revelată, iar a doua, o cunoaştere pur naturală19. Ambele au la bază revelaţia supranaturală, atunci când este vorba de o cunoaştere a lui Dumnezeu ca persoană. Este adevărat, cunoaşterea raţională nu face uz de tot conţinutul revelaţiei supranaturale. Pentru acest motiv, găsim cunoaştere catafatică şi la oameni care nu s-au împărtăşit în nici un fel de revelaţie20. Pe măsură ce un om progresează în viaţa duhovnicească, cunoaşterea intelectuală se apropie de contemplare, adică de cunoaşterea apofatică. Pentru acest motiv, Biserica Ortodoxă afirmă posibilitatea unui progres în cunoaşterea lui Dumnezeu, care are drept scop prefacerea chipului în asemănare, accentuând apofatismul, adică cunoaşterea lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt21, în vreme ce catolicismul accentuează catafatismul, adică cunoaşterea lui Dumnezeu, prin analogie cu lucrurile create.

18

Florin Frunză, art. cit., p. 145 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 114 20 Ibidem, p. 114-115 21 Iustin Popovici, Abisurile gândirii şi simţirii umane, trad. Gabriel Mândrilă, Ed. Sofia şi Metafraze, Bucureşti, 2013, p. 47 19

9

Vorbind despre cunoaşterea catafatică, Sfântul Grigorie de Nazianz spune că omul ajunge să-l descopere pe Dumnezeu, în calitate de creator şi susţinător al lumii, folosindu-se de vederea şi legea naturală. Vederea îl descoperă pe Dumnezeu prin frumuseţea şi finalitatea creaţiei, iar legea naturală deduce, din cele văzute şi bine orânduite pe Conducătorul lor. "Căci cum ar fi luat subzistenţa sau s-ar fi alcătuit acest univers, fără Dumnezeu, Care dă fiinţă tuturor şi le susţine pe toate? Fiindcă nici cel ce priveşte o chitară minunat întocmită şi buna ei armonie şi orânduirea ei, sau cel ce ascultă cântarea chitarei, n-ar putea să nu cugete la creatorul chitarei sau la cântăreţul din chitară, ci s-ar duce cu gândul la el, chiar dacă nu-l cunoaşte din vedere. Aşa ne este evident şi nouă Cel ce le-a creat pe toate cele făcute, le mişcă şi le conservă, chiar dacă nu-L cuprindem cu înţelegerea. Şi e foarte nerecunoscător cel ce nu înaintează până la capăt, urmând dovezilor naturale"22. Dar, după acelaşi sfânt părinte, cunoaşterea catafatică nu este suficientă, ci trebuie completată prin cea apofatică23. Pornind de la Ieşire, capitolul 33, unde Moise îi cere lui Dumnezeu: "arată-mi-Te, ca să Te văd lămurit" (v. 13), sau "Arată-mi slava Ta (v. 13) şi Dumnezeu îi răspunde: "Eu voi trece pe dinaintea ta toată slava Mea ... Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate omul vedea faţa Mea şi să trăiască... Iată aici la Mine un loc: şezi pe stânca aceasta. Când va trece slava Mea, te vei ascunde în scobitura stâncii şi voi pune mâna Mea peste tine, până voi trece; iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea" (v. 19-23), Sfântul Grigorie spune că asemenea lui Moise s-a urcat pe munte şi a pătruns în norul care 1-a despărţit de cele create, adunându-se în sine: "Dar privind, am văzut lucrurile dinapoia lui Dumnezeu şi aceasta de abia am putut s-o fac oblăduit de piatră, adică de Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a întrupat pentru noi. Şi am văzut puţin nu firea primă... şi cunoscută numai Ei înşişi, adică a Treimii, aşa cum rămâne înăuntrul primei perdele şi e acoperită de heruvimi, ci aşa cum ajunge după aceea şi coboară la noi. Iar aceasta este ... măreţia cea din făpturi şi din cele create şi conduse de Ea... Acestea înseamnă spatele lui Dumnezeu, adică semnele Lui de după El, ca nişte umbre şi chipuri ale soarelui în apă, deoarece nu este cu putinţă să fie văzut El, căci covârşeşte mintea cu puritatea luminii Lui"24. Tot Sfântul Grigorie vorbeşte despre imposibilitatea de a prinde în noţiuni prezenţa tainică a lui Dumnezeu şi avantajul apofatismului: "Mintea prinde numai o umbră a lui 22

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, Ed. Heral, Bucureşti, 2006, p. 83 Ibidem, p. 84 24 Ibidem, p. 81 23

10

Dumnezeu în mod foarte obscur şi redus, culegând nu din cele ce sunt El, ci din cele din jurul Lui, altă imagine din fiecare şi încropind un fel de chip al adevărului. Căci El lunecă înainte de a fi prins şi scapă înainte de a fi înţeles, luminându-ne mintea, dacă e curăţită, cu repeziciunea unui fulger care nu stă"25. Vorbind despre complementaritatea dintre cunoaşterea catafatică şi cea apofatică, Sfântul Maxim Mărturisitorul susţine ideea că noi putem cunoaşte anumite însuşiri ale lui Dumnezeu, cu ajutorul raţiunii şi deducându-le din creaţie: "Lucruri ale lui Dumnezeu, care au început să existe în timp, sunt toate acelea care există prin participare. Aşa sunt, de pildă, diferite esenţe ale lucrurilor. Căci ele au neexistenţa mai bătrână decât existenţa lor. A fost odată când lucrurile care există prin participare nu erau. Iar lucruri ale lui Dumnezeu, care n-au început să existe în timp, sunt cele participate, la care participă prin har cele care se împărtăşesc"26. Bunătatea, viaţa, nemurirea, simplitatea, neschim-babilitatea şi infinitatea au existat fiinţial în preajma lui Dumnezeu. Acestea sunt lucruri ale lui Dumnezeu neîncepute temporal. Creaţia se împărtăşeşte du aceste însuşiri în timp: "Căci fără de început este toată virtutea, neavând timpul mai bătrân decât ea, ca una ce are pe Dumnezeu din veci ca singurul Părinte născător al existenţei ei". Dumnezeu depăşeşte în mod infinit calitativ şi cantitativ, atât pe cele care participă, cât şi pe cele participate. "Căci tot ce are existenţa ca predicat este lucru al lui Dumnezeu, chiar dacă unul a început să existe temporal prin facere, iar altul e sădit după har în cele ce s-au făcut, ca o oarecare putere înnăscută, vestind limpede pe Dumnezeu, care există în toate"27. Cunoaşterea lui Dumnezeu are un caracter paradoxal: pe măsură ce se înalţă cineva în cunoaşterea Lui, progresează în acelaşi timp în înţelegerea tainei Lui de neînţeles28. Sfântul Grigorie de Nyssa, pornind tot de la exemplul lui Moise, spune că acesta, atunci când "a devenit mai mare în cunoaştere"29, L-a văzut pe Dumnezeu "în întuneric", adică Dumnezeu este prin fire mai presus de orice cunoaştere şi înţelegere.

25

Ibidem, p. 90 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre Dragoste, suta a patra, în Filocalia, vol. 2, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2009, p. 174 27 Ibidem, p. 140 28 Vladimir Lossky, Vedera lui Dumnezeu, trad. Maria Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 73 29 Sfântul Grigorie de Nissa, op. cit., p. 74 26

11

Capitolul III. Revelația lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii Părintele Stăniloae include în numărul modalităţilor de cunoaştere şi cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurări concrete ale vieţii. Dacă cunoaşterea catafatică are un caracter intelectual, iar cea apofatică este o performanţă accesibilă numai celor îmbunătăţiţi duhovniceşte, toţi credincioşii îl pot cunoaşte pe Dumnezeu în acţiunea lui providenţială, prin care sunt conduşi în diferite împrejurări din viaţă, uneori hrănindu-le bunuri, alteori privân-du-i în mod pedagogic de ele30. Şi în primul caz, şi în cel de al doilea este stimulată responsabilitatea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Dumnezeu ne oferă bunuri şi ne învită să ne unim cu El şi cu semenii în întărire sau ne mustră că n-am făcut aceasta şi ne îndeamnă să ne căim şi să facem în viitor ceea ce n-am făcut în trecut31. Deosebit, sufletul omului, care se situează într-un vis-a-vis existenţial faţă de Dumnezeu şi intră cu El într-un dialog patetic, în încercarea de a înţelege şi de a suporta suferinţa. În aceste situaţii, Dumnezeu nu mai este o realitate bănuită sau posibilă, ci una prezentă, chiar în situaţia celor care se declară necredincioşi32. Dialogul acesta este exprimat într-o manieră impresionantă în special în Psalmi şi în Cartea lui Iov. "Doamne, Dumnezeul meu, am strigat către Tine şi m-ai vindecat. Doamne, ai scos din iad sufletul meu ..." (Ps. XXIX, 2-3). "Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte ... El dă înştiinţări oamenilor ... ca să-i întoarcă de la cele rele şi să-i ferească de mândrie, păzindu-le sufletul de prăpastie şi de calea mormântului. De aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui şi oasele lui sunt zguduite de un tremur neîntrerupt... El se roagă lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi arată bunătatea Sa şi îi îngăduie să vadă faţa Sa cu mare bucurie şi astfel îi dă omului iertarea Sa" (Iov, XXXIII, 1426). Există o corespondenţă firească între suferinţele pe care le suportăm şi propriile noastre păcate, care nu sunt altceva decât expresii ale îndepărtării noastre de Dumnezeu şi de semeni. Pentru acest motiv, Sfântul Simeon Metafrastul spune că "acestea ţi s-au întâmplat din dreapta judecată şi poruncă a Iubitorului de oameni Dumnezeu, pentru că te-ai arătat nerecunoscător faţă de El. Căci cele ce le-ai dat binefăcătorului tău, acelea le-ai şi luat. Şi cu ce măsură ai

30

Pr. Dr. Sterea Tache, op. cit., p. 43 Ibidem, p. 43 32 Iustin Popovici, op. cit., p. 72 31

12

măsurat, cu aceea ţi se va măsura şi dreaptă este judecata lui Dumnezeu care s-a făcut cu tine, suflet nerecunoscător şi nemulţumitor, care ai uitat de binefacerile lui Dumnezeu"33. Atitudinea faţă de noi a lui Dumnezeu ca persoană se arată uneori şi în refuzul Lui de a răspunde, atunci când evidenţa prezenţei şi lucrării Sale prin natură şi prin conştiinţa omului este slăbită; "Să tot strige ei atunci, căci Dumnezeu nu răspunde, din pricina trufaşei împilări a celor răi. Zadarnică le este truda; Dumnezeu nu aude şi Cel Atotputernic nu ia aminte. Cu atât mai puţin, când tu zici că nu ştii de unde să-L iei, că tu eşti cu El în judecată şi că-L tot aştepţi să vină" (Iov, XXXV, 12-14). Pe Dumnezeu îI cunoaştem şi prin solicitările semenilor noştri. In apelurile acestora, noi trebuie să sesizăm chemarea Mântuitorului Hristos: "Atunci drepţii îi vor răspunde zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau când Ti-am dat să bei?... Iar împăratul, răspunzând, le va zice: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei XXV, 37-40). De fapt, în mâna întinsă a săracului trebuie să vedem chiar mâna lui Hristos, iar în faţa chinuită de suferinţă a acestuia, faţa lui Hristos, care Se identifică astfel cu persoana umană aflată în suferinţă34.

33

Sfântul Simeon Metafrastul, Despre libertatea minţii, în Filocalia, vol. 5., trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2009, p. 367 34 Pr. Dr. Sterea Tache, op. cit., p. 45

13

Concluzii Imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu după fiinţă nu trebuie să constituie un obstacol în căutarea omului la cele înalte. Dimpotrivă, El este Cel care se vrea cunoscut, dar dacă L-am cunoaşte după modul în care se cunosc între ele Persoanele Sfintei Treimi, nu ar mai fi Dumnezeu, iar aceasta ar conduce la o dramă pentru viaţa omului fără Dumnezeu. Dacă îl cunoaştem pe Dumnezeu, pe care nu L-am văzut, atunci totul ne este descoperit prin revelaţie de către Dumnezeu. Ceea ce se crede eronat, că Dumnezeu S-a retras şi lasă lumea la voia întâmplării (panteismul), este demonstrat cu argumente contrarii de către cei mai mari teologi pe care Biserica i-a avut. Dumnezeu se face şi azi cunoscut celor ce vor să vadă acest lucru. El se revelează neîncetat şi lucrează până acum asupra lumii, păzindu-o şi îndeplinind planul Lui de mântuire a omului. Prin cunoaşterea teologică şi o interpretare bună a dogmelor şi legilor bisericeşti, ajungem să-L vedem pe Dumnezeu aşa cum n-am mai facut-o niciodată. Ajungem să credem că locuim în acelaşi loc cu Dumnezeu. Sfinţii sunt cele mai clare exemple ale cunoaşterii teologice pure a lui Dumnezeu. Chiar dacă ei nu L-au cunoscut pe pământ într-un mod transcendental, au făcut-o când au trecut dincolo de lumea aceasta. Au stat faţă către faţă la judecată şi datorită faptului că nu s-au abătut de la dogmele bisericeşti cât au fost în viaţă, ba mai mult, au cunoscut în parte pe Dumnezeu, ei au dobândit viaţa de veci şi Împărăţia lui Dumnezeu.

14

Bibliografie 1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2015; 2. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1981; 3. Epifanovici, Prof. S.L., Sfântul Maxim Mărturisitorul şi teologia bizantină, trad. Marcel Corja, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2009; 4. Evdokimov, Paul, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană. Învăţătura patristică, liturgică şi iconografică, trad. Pr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995; 5. Florenski, Pavel, Dogmatică şi dogmatism, trad. Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998; 6. Frunză, Florin, Cunoaşterea în dreapta credinţă, în ”Studii Teologice”, nr. 3-4, 1993; 7. Ionescu, Nae, Filosofia religiei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000; 8. Lossky, Vladimir, Vedera lui Dumnezeu, trad. Maria Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1995; 9. Popovici, Iustin, Abisurile gândirii şi simţirii umane, trad. Gabriel Mândrilă, Ed. Sofia şi Metafraze, Bucureşti, 2013; 10. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, Ed. Herald, Bucureşti, 2006; 11. Sfântul Grigorie de Nissa, Despre viaţa lui Moise, trad. de Pr. Ioan Buga în colecţia P.S.B., vol. 29, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1982; 12. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre Dragoste, suta a patra, în Filocalia, vol. 2, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2009; 13. Sfântul Simeon Metafrastul, Despre libertatea minţii, în Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2009; 14. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2009; 15. Tache, Pr. Dr. Sterea, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.

15