Pendulul Lui Qohelet

Pendulul lui Qohelet Introducere Cartea Eclesiastul a însemnat întotdeauna o provocare pentru interpreţii Scripturii prin limbajul ei unic, stilul incomparabil, genul literar greu de definit şi prin viziunea contrastantă despre învăţăturile clasice ale pietăţii ebraice. Titlul în limba română „Eclesiastul”, provine din Septuaginta, ekklesiastes (VEkklhsiasth,j), care traduce termenul ebraic Qohelet (tl,h,äqo). Termenul acesta este folosit foarte rar, „apărând de şapte ori în Eclesiastul, şi nicăieri altundeva în scrierile ebraice canonice."1 El poate fi un participiu singular feminin în Qal al

lh;q' semnificaţia de bază a căruia este „a aduna”. Forma Qal a verbului este

verbului

folosit doar aici. Ca urmare el poate fi tradus prin „Predicator” sau „vorbitor în adunare” 2 Dificultatea de a traduce acest termen creşte prin faptul că termenul „apare în construcţii gramaticale în mod regulat cu verbe masculine (1:2, 12:8, 9; 7:27 pare să fie o excepţie), şi este interpretat ca o funcţie masculină.”3 Folosirea participiului activ feminin pentru a exprima numele unui oficiu sau titlu îşi găseşte paralela în Ezra 2:55, 57 şi Neemiah 7:57, 59 (tr
Autorul

1

R. K. Harrison, Introduction to the Old Testament : With a Comprehensive Review of Old Testament Studies and a Special Supplement on the Apocrypha (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1979), 1072. 2 The Theological Wordbook of the Old Testament, by R. Laird Harris, Gleason L. Archer Jr., Bruce K. Waltke, publicat original de Moody Press of Chicago, Illinois,1980 in Bible Works 6. 3

Harrison, 1072

4

Daniel C. Fredericks. Qohelet's Language: Re-evaluating Its Nature and Date (Lewinston: The Edwin Mellen Press, 1988), 206. 5 Whitaker's Revised BDB Hebrew-English Lexicon, 1995, Dr. Richard Whitaker în Bible Works6 for Windows.

1

2 Se ridică însă o întrebare esenţială: la cine se referă denumirea de qohelet? În alte cuvinte, cine este autorul cărţii? Determinarea autorului şi astfel a datei scrierii cărţii este de importanţă crucială pentru înţelegerea mesajului lui Qohelet. Conform tradiţiei iudaice şi creştine cartea era atribuită lui Solomon, poziţie ce n-a fost pusă sub semnul întrebării până la naşterea metodei istorico-critice. Teologii de azi sunt grupaţi în două tabere. Pe de o parte sunt aceia, care pe baza datelor la care ne vom referi pe parcurs susţin, că Solomon nu putea să fie autorul Eclesiastului (cu teologi conservativi printre ei ca Delitzsch şi Hengstenberg); pe de cealaltă parte se situează cei care susţin poziţia tradiţională considerând că evidenţele aduse în favoarea unei datări târzii sunt nesatisfăcătoare şi neconvingătoare. Cu toate acestea „există un consens aproape universal, împărtăşit chiar de teologi extrem de conservativi, că Solomon nu este autorul cărţii.”6 Cei care argumentează pentru un autor mai târziu decât Solomon, aduc ca argument faptul că „numele lui Solomon nu apare nicăieri în carte”7 şi de obicei scrierile lui poartă numele şi titlul său.8 Singura cale prin care numele lui Solomon poate fi legat de cartea Eclesiastului se datorează opiniei publice potrivit căreia Solomon era considerat un prototip al conducerii prin înţelepciune în Israel. Adăugarea cuvintelor „fiul lui David” nu este o referire la Solomon, susţin exponenţii acestei viziuni, ci este mai degrabă o aluzie la el, ca la întruparea înţelepciunii. Există câteva texte în carte, care indică către altcineva ca fiind autorul cărţii, decât Solomon. De exemplu, în Ecl 1:12 cuvântul ebraic (ytiyyIïh') indică o acţiune terminată sau timpul trecut, lăsând de înţeles că domnia scriitorului se sfârşise deja în momentul scrierii. „Textul biblic nu cunoaşte nici o perioadă de timp în care Solomon putea să afirme aşa ceva.”9 Mai mult de cât atât, 1:16 şi 2:7 par să implice ideea că autorul a fost precedat pe tronul în Ierusalim de către mulţi alţi împăraţi, iar 8:2-9 sau 10:16-19 sună mai mult ca opinia unei peroane supuse decât a unui împărat. Fundalul cărţii, argumentează teologii critici, nu se potriveşte timpului lui Solomon (lipsă de însemnătate, mizerie, nedreptate, asuprire, etc.) 6 Brevard S. Childs. Introduction to the Old Testament As Scripture (Philadelphia, CA: Fortress Press, 1979), 582. 7

Kathleen Anne Farmer, Who Knows What Is Good?: A Commentary on the Books of Proverbs and Ecclesiastes International Theological Commentary (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans 1991), 146. 8

Eduard J. Young. An Introduction to the Old Testament (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1965),

9

Farmer, 146.

347.

3 Unul dintre cele mai serioase argumente împotriva lui Solomon ca autor al Eclesiastului este că „ebraica în care cartea este scrisă reprezintă un stagiu foarte târziu al dezvoltării limbii. Textul conţine cuvinte împrumutate din persană şi aramaică, şi foloseşte un vocabular anume precum şi forme gramaticale care au intrat în limbajul de rând cu puţin timp înainte de începutul erei creştine.10 Dat fiind elementele târzii ale limbajului folosit în Qohelet, „cvasi-totalitatea specialiştilor este acum de acord că Eclesisastul este o scriere ce datează de pe la jumătatea secolului al III-lea”11 şi un împărat care a trăit în secolul al X-lea nu putea să fie autorul ei.12 Cu toate acestea aceleaşi date biblice pot fi interpretate într-un fel în care să susţină atât datarea timpurie a cărţii cât şi pe Solomon ca autorul ei. Presupunerea că Solomon este autorul cărţii Eclesiastul este confirmată de numeroase evidenţe interne, cum ar fi referiri la înţelepciunea lui care nu cunoştea rivali (1:16), bogăţia sa de neegalat (2:8), cortegiul uriaş de slujitori (2:7), ocaziile sale pentru plăceri fizice (2:3), şi activităţile sale extensive de construire (2:46). Nici un alt descendent al lui David nu întruneşte toate aceste caracteristici decât Solomon însuşi.13 Expresia „am fost împărat peste Israel” (1:12) este traducerea frazei - laer"f.yI-l[;

%l,m,² ytiyyIïh - în care verbul a fi este folosit la Qal

perfect persoana întâi singular şi se interpretează ca şi când ar reda o acţiune terminată în trecut. Cu toate acestea, în Biblie se pot găsi multe cazuri în care perfectul verbului hayah se referă la o stare în prezent, şi se traduce mai degrabă la timpul prezent (ca devenire) sau ca acţiune în trecut, al cărei efect este existent şi valabil şi în prezent. În Geneza 3:20 Adam a numit-o pe soţia sa Eva, pentru că ea a fost (ht'y>h")) mama tuturor celor vii. Eva nu a decedat îndată după naşterea copiilor săi; totuşi faptul că ea a devenit mama tuturor celor vii este exprimat printr-un verb la perfect. Geneza 47:26 îl informează pe cititor despre faptul că „Iosif a făcut din aceasta o lege, care a rămas în picioare până în ziua de azi14, şi după care, a cincia parte din venitul pământurilor Egiptului este a lui Faraon; numai pământurile preoţilor nu sunt (ht'y>h'

al{ï) ale lui Faraon”. Naratorul exprimă

10

Farmer, 147.

11

Francisca Băltăceanu, "Elemente Pozitive în Qohelet." TheoLogica (Primăvară 2003): 8-15, 8.

12

Childs, 582.

13

Gleason Leonard Archer, A Survey of Old Testament Introduction. [3rd. ed.], (Chicago: Moody Press, 1998), 527. 14

Sublinierea îmi aparţine.

4 starea în prezent a proprietăţilor preoţeşti care nu aparţineau faraonului. În mod evident, multe traduceri redau acest fapt prin verbul „a deveni”.15 Cu ocazia plăgii a şaptea din Egipt, autorul cărţii Exodul obsearvă: A bătut piatra, şi focul se amesteca cu piatra; piatra era aşa de mare încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată ţara Egiptului de când este (ht'y>h') el locuit de oameni (Ex 9:24). 16 Este evident faptul că Imperiul Egiptean nu a dispărut din cauza furtunii. Totuşi, pentru exprimarea unei stări, autorul foloseşte un verb la perfect. În cartea lui Iosua, autorul se referă de mai multe ori la repartizarea ţării folosind perfectul verbului a fi. Iosua 14:14 afirmă că „Astfel Caleb, fiul lui Iefune, Chenizitul, a avut (ht'y>h') de moştenire până în ziua de azi17 Hebronul, pentru că urmase în totul calea Domnului, Dumnezeului lui Israel” (cf. Joshua 17:6, 8). Având în vedere folosirea verbului hayah pentru exprimarea unei stări, a unei realităţi existente, sau a unui proces de devenire, aş sugera ca fraza “laer"f.yI-l[;

%l,m,² ytiyyIïh'” să fie tradusă prin „am devenit împărat

peste Israel”. Ţinând cont de natura gramaticii ebraice, ce alt timp ar fi putut folosi autorul într-un pasaj narativ, caracterizat prin folosirea persoanei a III-a, dacă nu perfectul? Referinţa la toţi cei care au fost înaintea autorului (2:9) şi pe care i-a întrecut, nu specifică faptul că aceştia ar fi fost regi. „În contextul în care apare afirmaţia, este cinstit să spunem că autorul se gândeşte la toţi înţelepţii care l-au precedat în Ierusalim. Afirmaţia din 1Regi 4:31 cu privire la superioritatea lui Solomon, face comparaţie cu Heman, Calcol şi Darda, care puteau să fie înţelepţi în Ierusalimul pre-davidic.”18 Chestiunea limbajului lui Qohelet este probabil cea mai serioasă, dar în acelaşi timp cea mai influenţată de criterii pre-condiţionate şi impuse din exterior. Trebuie să admitem că limbajul Eclesiastului este unul distinct în ceea ce priveşte literatura biblică existentă. Cei mai mulţi specialişti ajung la concluzia unei datări târzii comparând ebraica din Qohelet cu literatura Mişnei, a textelor sectare din Qumran, subliniind prezenţa expresiilor aramaice sau persane ca evidenţe irefutabile ale unei ebraici târzii. Fredericks a demonstrat în mod 15

16

Vezi de exemplu King James Version, New Revised Version, New International Version, etc.

yAg*l. ht'îy>h' za'Þme

Fraza [Egiptul] popor”, sau „de când a devenit neam”. 17

Sublinierea îmi aparţine.

18

Archer, 534.

se poate traduce şi astfel: „de când este

5 abil faptul că „natura de bază a unei limbi se găseşte mai degrabă în tiparele ei gramaticale decât în fondul ei lexic, domeniu atât de des accentuat” 19 de către cei care susţin o dată târzie. Cântărind forţa argumentului lingvistic, trebuie să observăm foarte atent, că o examinare comprehensivă a tuturor datelor, incluzând vocabularul, morfologia, sintaxa şi stilul, conduce la rezultatul potrivit căruia textul Eclesiastului nu-şi găseşte locul în nici o perioadă cunoscută a istoriei limbii ebraice. Nu se pot trasa afinităţi semnificative între această lucrare şi acele cărţi canonice pe care critica înaltă le-a atribuit perioadei elene (cum ar fi Daniel, Zaharia II şi porţiuni din Deutero-Isaia). În ceea ce priveşte perioada post-exilică timpurie, ebraica Eclesiastului se deosebeşte la fel de mult de ebraica lui Maleahi, Neemiah şi Estera, cât şi de cea a oricărei cărţi pre-exilice.20 Nu este scopul acestei lucrări dezbaterea în detaliu a fiecărui exemplu, dar este plauzibil să imaginăm, că paralel cu ebraica literară exista şi un dialect popular, vorbit de oamenii de rând. Lângă aceasta, dialectul nord-israelit, fiind de origine comună cu aramaica, putea să influenţeze limbajul lui Qohelet. Mai târziu, dialectul popular a devenit limba literară în timp ce limba folosită de pătura educată a societăţii a dispărut. Solomon, fiind unul dintre cele mai bine educate persoane a timpului său, putea să cunoască la fel de bine atât limba literară cât şi cea populară, iar adresându-se ascultătorului de rând, să scrie în dialectul popular, care prezintă atât de multe idiosincrasii în comparaţie cu literatura biblică existentă. În concluzia acestui capitol, putem afirma că pe baza datelor faptice, lexicale, morfologice, sintactice şi stilistice ale cărţii Eclesiastul se poate susţine la fel de credibil că Solomon este autorul cărţii cât şi pretinsa ei datare post-exilică. Interpretarea cărţii

Interpretarea O rezoluţie cu privire la autorul cărţii este departe de a rezolva toate dificultăţile ridicate de cartea Eclesiastul. Interpretarea cărţii reprezintă o provocare similară. Fleming a dat glas la o serie de întrebări care a frământat interpreţii gândurilor lui Qohelet. Ar trebui să acceptăm totul aşa cum e, sau ar trebui să citim anumite pasaje ca fiind ironice sau sarcastice? Susţine autorul punctul de vedere ortodox sau îl provocă? Crede el tot ceea ce spune sau construieşte argumente ipotetice ca apoi 19

Pentru o dezbatere mai amplă a limbajului Eclesiastului vezi Daniel C. Fredericks. Qohelet's Language: Re-evaluating Its Nature and Date. Lewinston: The Edwin Mellen Press, 1988. 20

Archer, 530.

6 să le demoleze? Contradicţiile aparente trădează o inconsecvenţă reală sau ele pot fi explicate ca făcând parte din argumentul autorului? Există un singur vorbitor în carte sau avem de a face cu un dialog între un cinic înţelept, monden şi un credincios pios?21 Răspunsuri diferite au fost propuse la întrebările ridicate mai sus. Unii sugerează că „depinzând de cum citeşti, poate să ajungi la concluzia că Eclesiastul este ori chintesenţa scepticismului ori chintesenţa pietăţii.”22 Alţii sunt de părerea că citirea acestei cărţi rezultă într-o experienţă similară cu cea a prinderii deodată a celor doi poli ai unei baterii: o serie de şocuri.23 Pe lângă natura contradictorie a cărţii, procesul de interpretare este îngreunat şi de lipsa unei structuri clare, evidente. Teologii sunt grupaţi şi la acest capitol în două tabere. „Pe de o parte sunt cei care nu găsesc nici o armonie sau o secvenţă logică a gândurilor, pe de cealaltă parte, există teologi care descoperă o unitate cuprinzătoare în carte cu o oarecare progresie a gândurilor care poate fi schiţată.”24 Rankin, în introducerea sa la cartea Eclesiastul25, oferă o trecere în revistă a poziţiilor majore cu privire la unitatea lui Qohelet. Geritt Wildeboer şi Hertzberg percep Ecl 1:2 – 12:8 ca o unitate literară, în timp ce Paul Voltz o consideră ca fiind o unitate literară cu inserări minore. Gustav Bickell este de părere ca manuscrisul, care a fost păstrat în forma unui codex, a trecut printr-un accident şi foile lui au fost amestecate. Carl Siegfried crede că manuscrisului original i s-au adăugat diferite materiale, mai întâi de un saducheu epicurean, apoi de un scriitor înţelept (hacham) iar în final de un iudeu ortodox (hasid). Kurt Galling este convins de faptul că Eclesiastul nu este un tratat filosofic ci o colecţie sau un aranjament al unor proverbe separate, individuale „prin aceasta referindu-se la o unitate literară aforistică care explică o viziune în legătură cu o problemă particulară.”26 Critici cum ar fi George Barton, şi mulţi alţi cititori ai textului au găsit de „neconceput ca scriitorul, pe parcursul aceluiaşi capitol să poată afirma, că înţeleptul şi nebunul au aceeaşi soartă (2:15, 16) şi că nu există nici un bine în a mânca, a bea şi a se veseli (2:24), şi în acelaşi timp a susţine, că Dumnezeu îl pedepseşte pe cel păcătos şi îl răsplăteşte pe cel 21

Donald C. Fleming, „Ecclesiastes” În The International Bible Commentary edited by Frederick F. Bruce, (Grand Rapids, Michigan: Zondervan, 1979), 691. 22

Farmer, 142.

23 Roland E. Murphy. The Tree of Life: An Exploration of Biblical Wisdom Literature. Third ed. (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 2002), 50. 24

Childs, 582.

25

O. S. Rankin, „Ecclesiastes” În The Interpreter's Bible edited by George Arthur Buttrick, (New York: Abingdon Press, 1956), 7. 26

Rankin, 9.

7 bun (2:26).”27 Datorită unei astfel de viziuni se ajunge la concluzia, că „mai mulţi editori sau interpreţi au adăugat fraze sau/şi pasaje la afirmaţiile originale ale lui Qohelet. . .”28 Alţii, cum ar fi Michael Fox, sugerează că stilul Qoheletului este dialectic şi că ar putea să fie perceput cel mai bine ca un dialog între un student şi profesor, sau o discuţie în care participă mai mulţi indivizi, sau simplu, ca şi când autorul ar cita ideea acelora cu care nu poate fi de acord.29 Cu toate acestea, teologii moderni s-au reîntors la poziţia de a vedea cartea ca fiind esenţial compunerea unitară a unui singur autor. Teoriile timpurii ale autorilor multipli sau ale inserărilor multiple au fost abandonate, deşi se recunoaşte o activitate editorială în dreptul prologului şi al epilogului.30 Cartea este din ce în ce mai mult privită ca un dialog, ca „manifestarea şi erupţia sincerităţii şi a multor stări sufleteşti ale unei persoane, a cărei credinţă este apăsată greu de zădărnicia aparentă a existenţei.”31 În acest caz Psalmul 39:3 „Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia; şi atunci mi-a venit cuvântul pe limbă. . . „ În experienţa lui, „norii aleargă unul după altul pe un cer care se înseninează câte o dată. . . La anumite intervale, lumina străbate cerul, pe măsură ce autorul laudă bucuria adusă de darurile simple ale lui Dumnezeu. Totuşi, şi aceste recunoaşteri sunt umbrite uşor de reamintirea faptului, că toate aceste bucurii sunt trecătoare ori cât de frumoase ar fi la timpul lor.”32 O altă încercare de a desluşi mesajul cărţii Eclesiastul constă în perceperea ei ca un atac împotriva unui Weltanschauung secular, o viziune propusă de G. S. Hendry: Qoheleth scrie având premise ascunse iar cartea lui este în realitate o lucrare apologetică sau de teologie eristică. Aparenta ei viziune lumească este dictată de scopul ei: Qohelet se adresează publicului general, a cărui viziune este îngrădită de orizontul acestei lumi; el îi întâlneşte pe terenul lor, şi pornind de acolo vrea să-i convingă de inerenta deşertăciune a existenţei. . . Cartea lui este de fapt o critică a secularismului şi a religiei secularizate. Părerea mea este, că Eclesiastul poate fi înţeles cel mai bine ca exprimarea luptei interioare a lui Solomon pentru se împăca cu absurditatea anumitor aspecte majore ale 27

Farmer, 148.

28

ibid.

29

ibid.

30

Childs, 582.

31

Derek Kidner. The Wisdom of Job, Proverbs and Ecclesiastes: An Introduction to Wisdom Literature (Downer Grove, IL: Inter Varsity Press, 1985), 91. 32

Kidner, 91.

8 existenţei umane. El este într-o dispută cu sine însuşi, motivat de o dorinţă arzătoare de a descoperi un răspuns la anxietăţile şi anomaliile vieţii. Farmer are dreptate atunci când sugerează că „cea mai mare parte a materialului din Eclesiastul intră mult mai bine în categoria jurnalului (procesul de a nota reflecţii) decât în rândul noţiunilor noastre moderne despre ceea ce înseamnă un tratat sau un argument raţional cu privire la un subiect. . . cu toate că un auditoriu este implicat, nu este adresat în mod direct. . . În schimb, Qohelet pare să permită ca audienţa să tragă cu urechea la meditaţia sa.”33 Astfel percepută, cartea Eclesiastul va fi înţeleasă ca o unitate armonioasă dar în acelaşi timp dinamică, al cărei mesaj este exprimat în tensiunea dintre absurd şi trivial, dintre realitatea agonizantă a suferinţei şi bucuriile tranzitorii ale vieţii de zi cu zi. În felul acesta, Qohelet nu pune sub semnul întrebării şi nici nu subminează înţelepciunea clasică, ci mai degrabă o reafirmă ca singura modalitate de a desluşi problemele existenţiale. Nu neagă revelaţia premergătoare ei, ci o confirmă, recunoscându-i valoarea transcendentală. În cuvintele lui Fleming: Autorul nu este un mistic ci un realist lucid. El nu are timp pentru milogeală. Dacă am face o comparaţie cu cartea lui Iov, el nu stă în acelaşi rând cu ortodoxul ale cărui platitudini bine repetate îndepărtează orice problemă, ci cu Iov, a cărui experienţă îl motivează spre căutarea altor răspunsuri. Gândirea lui pământească şi sceptică nu înseamnă că Eclesiastul este un ateist, sau un umanist. De fapt, credinţa sa în Dumnezeu îi oferă această interpretare a vieţii.34

Structura cărţii Structura propusă în acest articol reflectă lupta interioară a Eclesiastului. Întreaga carte este încadrată de cele două versete (1:2 and 12:8) care împreună conţin nu mai puţin de 8 ori cuvântul

lb,h&,

(hebel). Termenul în sine apare de 38 de ori în Eclesiastul în

comparaţie cu doar 35 de apariţii în tot restul Vechiului Testament, şi constituie polul negativ al cărţii. În restul Vechiului Testament, în câteva pasaje

lb,h&,

„este un

sinonim pentru idol”, de exemplu în Ieremia 10:8; şi 14:22. Totuşi, există „sisteme întregi de non-substanţialităţi (zădărnicii trecătoare ca suflarea) în religiile non-iudaice. Ieremia foloseşte acest cuvânt aproape în mod exclusiv cu acest sens. Facerea idolilor este fără folos

33

Farmer, 149.

34

Fleming, 691.

9 (10:3) pentru că astfel sunt şi idolii (10:14-15; 16:19-20; 51:18).”35 Mai există şi alte eforturi umane zadarnice, inutile la care se referă termenul hebel cum ar fi încercarea naţiunilor păgâne de a-l ajuta pe Israel (Isa 30:7; Lam 4:17), sau străduinţa celor neleguiţi (Ps 62:9 [10], 10 [11]), a mincinoşilor (Job 21:34; 27:12; 35:16) sau a profeţilor falşi (Jer 23:16).36 Pe lângă lipsa de substanţă sau valoare, termenul hebel se referă la durata temporară a vieţii. În această postură funcţionează ca metaforă, iar ca „toate metaforele, îl invită pe ascultător să caute acea calitate pe care două lucruri esenţial diferite au în comun. Atât vorbitorul cât şi ascultătorul sunt conştienţi de faptul că cele două entităţi comparate se aseamănă într-un aspect şi se deosebesc în altele.”37 În cartea Eclesiastul termenul este folosit în trei ipostaze majore.38 În primul rând apare în acele pasaje în care autorul descrie lipsa bucuriei în munca zilnică; aceasta este „deşertăciune” (Ecl 2:11, 19, 21, 23; Ecl 4:4, 8; Ecl 6:2). În al doilea rând sunt acele părţi în care autorul se străduieşte să înţeleagă problema suferinţei celor neprihăniţi şi prosperitatea celor răi în relaţie cu judecata (Ecl 2:15; Ecl 6:7-9; Ecl 8:10-14). Nedumerirea cauzată de această tensiune este numită absurditate, lipsă de sens sau anomalie (hebel). A treia categorie de texte par să refere la natura tranzitorie a vieţii umane (Ecl 3:19; Ecl 6:12; Ecl 11:8, 10). Acest al treilea aspect al semnificaţiei termenului hebel Farmer îl comentează în mod pătrunzător: . . . calitatea esenţială la care se referă hebel este mai degrabă lipsa permanenţei decât lipsa valorii. O respiraţie, la urma urmei, este de o valoare considerabilă pentru cel care o inhală. Totuşi, ea nu reprezintă ceva de care te poţi agăţa prea mult timp. Ea este echivalent cu aerul, trecătoare şi evazivă, dar nu fără noimă. Bineînţeles, dacă cineva încearcă să depindă prea mult de ceea ce este în mod esenţial trecător, poate suferi consecinţe negative.39 Cu toate cele trei încărcături semantice, hebel devine polul negativ cel mai îndepărtat al cărţii, de unde porneşte întreaga reflecţie existenţială, şi la care revine de nenumărate ori, fără însă să se oprească acolo. 35

Willem A. Van Gemeren, ed. New International Dictionary of Old Testament Theology (Zondervan Refrence Software, 2001). 36

ibid.

37

Farmer, 143.

38

The Theological Wordbook of the Old Testament, by R. Laird Harris, Gleason L. Archer Jr., Bruce K. Waltke, originally published by Moody Press of Chicago, Illinois,1980 in Bible Works 6. 39

Farmer, 145.

10 Un alt termen cheie, care apare de 17 ori în carte, (de 9 ori în formă verbală şi de 8 ori în formă substantivală), este în legătură cu motivul bucuriei -

xm;f'

(´¹maµ) - şi

constituie extrema pozitivă a cugetării lui Qohelet (de 13 ori). Argumentaţia lui Solomon, asemenea unui pendul se leagănă întrei polii absurdităţii şi a desfătării, ai zădărniciei efortului şi ai aprecierii rezultatelor vieţii, între dezolanta descoperire a naturii trecătoare a fiinţei umane şi posibilitatea de a se delecta din plin de orice moment trecător al vieţii. La jumătate de drum dintre cei doi poli, la punctul de echilibru, se găsesc expresii ale analizei, ale cercetării şi ale sfatului înţelept. Expresia idiomatică

ble !t;n"

(n¹tan l¢b) şi

verbul a vedea (ha'r' (r¹°â) folosit de 18 ori în forma Qal perfect persoana întâi singular sunt evidenţe ale străduinţei autorului pentru a se împăca cu „anomaliile supărătoare ale vieţii.”40 La această poziţie de mijloc a pendulului autorul oferă cele mai valoroase sfaturi caracteristice unui adevărat înţelept şi reafirmă sfaturile clasice ale literaturii sapienţiale. Valoarea perceperii întregii structuri a cărţii Eclesiastul ca traiectoria unui pendul constă în înţelegerea mesajului într-o lumină nouă. Te poţi baza pe înţelepciunea revelată părinţilor? Poţi avea încredere în învăţătura bătrânilor? Este experienţa veacurilor în stare să răspundă realităţii provocatoare a zilei de azi? Răspunsul lui Qohelet este în mod hotărât afirmativ şi concluzia finală a cărţii, punctul ultim de repaus al pendulului încoronează învăţătura de bază a cărţii: „Cuvintele înţelepţilor sunt ca nişte bolduri; şi, strânse la un loc, sunt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpân.

12

Încolo,

fiule, ia învăţătură din aceste lucruri; dacă ai voi să faci o mulţime de cărţi, să ştii că n-ai mai isprăvi, şi multă învăţătură oboseşte trupul.

13

Să ascultăm dar încheierea tuturor

învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.

14

Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu

privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” Tot restul sfaturilor lui Qohelet trebuie văzut în lumina acestei concluzii finale. Toate concluziile, analizele şi îndrumările Eclesiastului, peste care pendulul trece, sunt aluzii către rezoluţia finală exprimată în aceste versete conclusive.

40 James L. Crenshaw, Old Testament Wisdom: An Introduction, rev & enl. (Louisville, KY: Westminster John Knox 1998), 3.

11 Structura pendulară a cărţii Eclesiastul

Deşertăciune

lb,h,

(Hebel) Polul negativ

bl ntn (ntn lb) ha'r' (r¹°â) Observaţie

Punct de echilibru

1:2-12

1:12-13

1:14-15

1:16-18

Bucurie xm;f' (´¹maµ) Polul pozitiv

2:1a 2:1b 2:10 2:12

2:12-15

2:15-23 2:24-26a 2:26b 3:19

3:10 3:14-16 3:22a

4:4b 4:8 4:16 5:9 6:2-7:6

3:12

4:1, 4a 4:7

3:22a

4:15 4:17-5:8 5:12 6:1

5:17-19

7:15-8:10a 8:10b-14 8:17:9:6 11:8

9:1111:7

8:15 9:7-10

11:9-10 12:8

12:13

12

Illustraţie: Eclesiastul 8 În această secţiune aş dori să ilustrez modul în care un capitol din carte se integrează în structura prezentată mai sus. În capitolul 8 Qoehelet continuă explorarea limitelor cunoştinţei şi ale înţelepciunii umane. „Cine este înţelept şi cine pricepe rostul lucrurilor?” (8:1). La început, avem un „studiu de caz” care serveşte ca o referinţă pentru autor. Întregul capitol este încadrat între versetele 1 şi 17, fiecare tratând posibilitatea sau imposibilitate priceperii misterelor existenţei umane. Primele 9 versete ale capitolului conţin învăţătură sapienţială clasică care poate fi uşor asociată cu anumite părţi ale cărţii Proverbe, şi care afirmă puterea înţelepciunii de a-l proteja pe cel care o posedă, adevăr exprimat şi în capitolul anterior: „Căci ocrotire dă şi înţelepciunea, ocrotire dă şi argintul; dar un folos mai mult al ştiinţei este că înţelepciunea ţine în viaţă pe cei ce o au” (7:12). Datorită înţelepciunii sale un înţelept va şti cum să fie amabil şi să evită un comportament dur, care va duce la propria sa vătămare.41 Înţelepciunea este în stare să schimbe faţa omului şi înnobilează înfăţişarea lui.42 Versetele 5, 6 constituie una dintre concluziile majore ale capitolului. Înţelepţii vor înţelege timpul (t[eä) şi judecata (jp'v.mi). După cum există un timp pentru orice lucru (cap. 3) există şi o judecată pentru toate lucrurile de sub soare. Faptul că există o oportunitate pentru orice lucru în această viaţă nu trebuie să înşele pe nimeni. Nebunul este preocupat doar de elementul temporar al existenţei sale, fără să se gândească la judecată. Înţeleptul însă, ştiind că există un timp pentru toate lucrurile de sub soare, va fi în stare să se bucure de orice la timpul potrivit într-un mod responsabil, pentru că trăieşte în lumina veşniciei. Păcătosul, prin neglijarea vremii (de exemplu a vremii potrivite şi a zilei salvării, 2Cor 6:2), este luat prin surprindere de judecată (Ecl 3:22; 6:12; 9:12). Cel are se teme de Dumnezeu respectă timpul potrivit al fiecărui lucru (Ecl 3:1), şi astfel, având în vedere judecata, nu va fi luat prin surprindere.43 41

Donald R. Glenn, „Ecclesiastes” In The Bible Knowledge Commentary : An Exposition of the Scriptures by Dallas Seminary Faculty vol.1 (Dallas: Victor Books, 1985), 996. 42 C. F.Keiland and F. Delitzsch. Commentary on the Old Testament in Ten Volumes (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1980), 338.

43 Robert Jamieson and A. R. Fausset. A Commentary, Critical and Explanatory, on the Old and New Testaments ( Oak Harbor, WA: Logos Research Systems, Inc., 1997).

13 Versetele 7 şi 8 dezvoltă mai departe tema timpului şi a judecăţii. Timpul nu este în mâna fiinţei umane. După cum nu este în stare să controleze vântul, nu este capabil nici să dispună asupra ceasului morţii sale; şi după cum mercenarii nu se pot asigura de eliberarea lor de sub responsabilitate în timpul luptei, nici omul nu poate evita judecata, atunci când îi vine timpul.44 În analiza lui pătrunzătoare (ytiyai’r",

yBiêli-ta, !Atån"w>),

Solomon face un pas mai departe în investigarea modului în care o persoană exercită autoritate asupra alteia spre rănirea celei din urmă (8:9). Însă acest fenomen este de asemenea legat de elementul timpului (~d"a'B.

~d"²a'h' jl;óv' rv,’a] t[eª).

Versetul 10 este greu de

tradus din moment ce textul masoretic este ambiguu. Rankin45 sugerează trei posibilităţi: (a) “Apoi, am văzut că cei neleguiţi erau duşi la mormânt într-un loc sfânt [~yrbq], dar cei care au făcut ce este bine, trebuiau să plece şi au fost uitaţi în cetate”; (b) “Apoi, am văzut pe cei răi ducându-se la închinare [~ybrq] şi intrând; dar cei care au făcut binele trebuiau să plece şi erau uitaţi în cetate; (c) “Apoi, am văzut pe cei răi la închinare [~ybrq] şi cei care au făcut astfel au venit şi au plecat de la locul cel sfânt în drumul lor şi se mândreau de ce făcuseră.” Posibilitate de a creşte numărul variantelor este şi mai mare dacă ţinem seama de faptul, că

!Ke

poate fi folosit ca un „mai mult ca perfect

perifrastic”.46 În acest caz, ultima parte a versetului 10 trebuie tradus prin: „au fost uitaţi în cetatea pe care o făcuseră”. Oricare ar fi cazul, Qohelet este convins: starea nedreaptă a lucrurilor este doar o chestiune de timp. Răutatea, nedreptatea, corupţia şi atrocităţile vor avea un sfârşit, şi apoi, într-o manieră aproape axiomatică, similară cu cea din Proverbe, afirmă: „Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruieşte multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu, şi au frică de El.” Meditaţia lui Qoehelet însă nu se opreşte aici. În lupta sa cu problema nedreptăţii alunecă din nou spre polul negativ, dându-şi seama că lipsa justiţiei nu este logică, este o 44

Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Volume 3. (Review and Herald Publishing Association, 1978), 1092. 45

Rankin, 71.

46

!K în William L. Holladay, A concise Hebrew and Aramaic lexicon of the Old Testament,

based upon the lexical work of Ludwig Koehler and Walter Baumgartner (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1988).

14 absurditate (hebel). Din aparentul impas cauzat de chestiunea suferinţei nedrepte, autorul caută scăpare prin a împinge pendulul spre extrema cealaltă: “Am lăudat dar petrecerea, pentru că nu este altă fericire pentru om supt soare de cât să mănânce şi să bea şi să se veselească; iată ce trebuie să-l însoţească în mijlocul muncii lui, în zilele vieţii pe cari i le dă Dumnezeu supt soare” (8:15). Cu toate acestea călătoria investigării continuă şi face un cerc întreg în cadrul capitolului, ajungând înapoi acolo, de unde pornise, şi pe un ton didactic, într-o manieră demnă de un înţelept venerabil descoperă o nouă înţelegere: toată lucrarea de sub soare aparţine lui Dumnezeu; omul nu este în stare să înţeleagă pe deplin adâncimile ei, dar nici nu este nevoie. Neputinţa de a cuprinde şi înţelege îşi găseşte liniştire în recunoaşterea faptului că mai presus de toate există Dumnezeu care ştie47. Datoria lui este aceea de a se teme de Dumnezeu şi de a asculta de poruncile Sale (8:12). Astfel, chiar dacă capitolul 8 nu are o structură chiastică demonstrabilă, incluziunea folosită de autor ne duce cu gândul la posibilitatea, ca mesajul central al capitolului să fie în versetul 12. În concluzie este posibil să afirmăm că Eclesiastul prezintă o unitate uimitoare, factorul unificator fiind însăşi persoana lui Qohelet călăuzită de inspiraţie divină. Dacă întreaga carte este percepută ca oglindirea luptei interioare a autorului pentru a înţelege absurdităţile existenţei umane decăzute, nu ne vom aştepta la o structură armonioasă sau echilibrată. Totuşi, cartea nu este fără o structură. Ea descoperă staţiile majore ale călătoriei spirituale a autorului prin labirintul anomaliilor supărătoare ale vieţii umane corupte de realitatea păcatului, călătorie ce este caracterizată de momente de seninătate şi perspicacitate între cele două extreme ale absurdităţii (deşertăciunii) şi a bucuriei de a trăi. Capitolul 8 ilustrează această concluzie prin faptul că demonstrează: chiar dacă fiinţa umană nu poate înţelege toate lucrurile, prin investigare atentă (şi inspirată) va fi în stare să admită, că tot ceea ce posedă va fi sortit pierzării atunci când moare. (8:10). Dumnezeu controlează viaţa şi moartea (8:15), şi chiar dacă este ascunsă din faţa omului semnificaţia vieţii, nu există nici un dubiu cu privire la faptul că viaţa are un sens (8:16). După cum există o vreme rânduită pentru orice lucru, este şi o judecată pentru toate (8:6). Modul în care Dumnezeu tratează problema prosperităţii celor răi şi a mizeriei celor drepţi trebuie privit în lumina judecăţii finale, iar starea prezentă a lucrurilor nu trebuie să conducă pe nimeni la renunţarea credinţei în Dumnezeu (8:12-13). În lumina acestor gânduri, nu putem decât să fim de acord cu concluzia lui Scott: 47

11.

Francisca Băltăceanu, "Elemente Pozitive în Qohelet." TheoLogica, nr. Primăvară (2003): 8-15,

15 . . . Biblia evreilor şi a creştinilor ar fi mai săracă fără această carte care în atât de multe privinţe pare să-i fie străină. Onestitea dură şi de neînduplecat a autorului . . . este un imbold moral. Îl obligă pe cititor să examineze baza propriei sale credinţe şi să recunoască dacă a greşit undeva. Cartea lui Qohelet este necesară în Biblie pentru a contrabalansa încrederea infatuată şi credinţa necugetată. Datorită faptului că îl determină pe cititorul Bibliei să se confrunte cu întunericul care-l înconjoară, este componenta religiei autentice.48

48

Scott, 206.