Sensul Preoției și Al Pastorației.docx

Universitatea “Valahia” din Târgovişte Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei Specializarea: Doctrină, Știință, Misiune Disciplina: Problematica pastorației

Sensul preoției și al pastorației

Coordonator: Pr. Lect. Dr. Bute Sorin Susținător: Țurcan Alexandru

Târgoviște 2019 1

PLANUL LUCRĂRII

Introducere Capitolul I: Chipul preotului- mijloc de pastorație Capitolul II: Duhovnicia- mijloc pastoral Concluzii BIBLIOGRAFIE

2

Introducere Preoţia se înalţă deasupra noţiunii de meserie, ea fiind o misiune sfântă, înaltă prin temeiul său dumnezeiesc, care este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Ce S-a adus pe Sine pentru noi jertfă lui Dumnezeu Tatăl; astfel, El a devenit Mare Arhiereu «după rânduiala lui Melchisedec» (Evr. 7, 17), uns de Dumnezeu şi «Care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri» ca «Slujitor Altarului şi Cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu, şi nu omul» (Evr. 8, 1-2). Domnul nostru Iisus Hristos, Marele Arhiereu, a predat apostolilor Taina sfinţirii prin trimiterea Duhului Sfânt în chipul limbilor de foc. Conţinutul misiunii acestora este indicat de Însuşi Mântuitorul, Care le dă puterea de a boteza, de a ierta păcatele, de a săvârşi Sfânta Euharistie, de a învăţa ceea ce au auzit de la El şi ceea ce au văzut la El, de a îndemna să fie păzite poruncile Sale. Aceşti noi sfinţiţi liturghisitori ai dumnezeieştilor taine au transmis mai departe prin harul şi lucrarea Duhului Sfânt Taina Preoţiei. Aceasta o făceau prin rugăciuni şi prin punerea mâinilor peste cei chemaţi la vrednicia de urmaşi ai lor (F.A. 14, 23). Sfântul Ioan Gură de Aur arată chipul îngeresc al preoţiei: „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi pe foarte bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri”1. Prin urmare, oameni pământeşti devin prin slujirea preoţiei membrii ai ierarhiei celei mai presus de lume. Însă preoţii au primit de la Dumnezeu o putere pe care puterile îngereşti nu o au, şi anume puterea de a lega şi de a dezlega sufletele: «Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer» (Mt. 18, 18). Această lucrare a preotului străbate cerul întrucât Dumnezeu întăreşte în ceruri, ceea ce săvârşeşte preotul jos pe pământ. Omul care a dobândit Taina Preoţiei îşi depăşeşte condiţia trupească şi urcă până în ceruri. Preoţia a fost considerată de Părinţii Bisericii ca artă prin care sunt modelate sufletele oamenilor pentru a fi conduse spre mântuire. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă: „Preoţia, arta de a conduce pe om – fiinţa cea mai complexă şi cea mai felurită în gând şi în faptă – este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”2. Preoţia este o artă care presupune şi cere mereu antrenarea puterilor sufleteşti, a sensibilităţilor şi a tuturor virtuţilor pe care le Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, p. 74. 2 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau despre preoţie, ed. citată, p. 222. 1

3

posedăm. După cum act artistic exprimă gustul, sensibilitatea şi fineţea sufletească, asemenea preoţia este arta modelării continue a sufletului, cu o gamă nesfârşită de manifestări, ceea ce pretinde posibilităţi nesfârşite şi dotări de excepţie din partea păstorului de suflete. Aşezarea preoţiei înaintea celorlate ştiinţe sau arte nu înseamnă o depreciere sau o dispreţuire a acestora, ci este determinată de adevărul incontestabil al dificultăţilor întâmpinate în modelarea şi conducerea sufletului pentru a se întâlni cu Cel Căruia Îi poartă chipul. Misiunea preotului de a ajuta sufletul celui pe care îl poartă pe umerii săi, fapt simbolizat de ciucurii epitrahilului, să ajungă la mântuire are o valoare cu mult mai mare decât orice ştiinţă, artă sau orice alt lucru de pe pământ. Însuşi Mântuitorul Hristos evidenţiază valoarea inestimabilă a sufletului: «Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?» (Mc. 8, 36-37). Prin artă, se încearcă împodobirea şi înfrumuseţarea a ceea ce este material şi vremelnic, pe când preotul are menirea de a împodobi sufletul cel veşnic cu virtuţile dumnezeieşti, de a-l conduce spre frumuseţea dumnezeiască, spre asemănarea cu Ziditorul. Astfel, „scopul preoţiei este acela de a sfinţi şi a mântui întreaga omenitate, prin transmiterea harului mântuirii la toate generaţiile ce vor veni până la săvârşirea veacului, după cum întreaga omenitate se mântuie prin jertfa Mântuitorului omenirii, Iisus Hristos”3. Prin Taina Preoţiei, pământul se uneşte cu cerul, ea fiind o scară între cele două, pe care creaţia urcă spre Creator. Preotul în timpul slujirii sale duce înaintea lui Dumnezeu neputinţele, cererile, cuvintele de laudă ale oamenilor, şi se întoarce către aceştia cu harul vindecător, sfinţitor al Celui Preaînalt. „Ştiinţa vindecării sufletului, preoţia, urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu (Fc. 1, 26), dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să şi-l păstreze; iar dacă şi l-a stricat să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor (Ef. 3, 17). Şi, în sfârşit, scopul cel mai de seamă al preoţiei este să-l facă Dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus pe cel ce aparţine cetei celei de jos, pe om”4.

Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, trad. Parascheva Grigoriu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 10. Pr. Nicolae D. Necula, Preoţia şi chipul preotului după Sfântul Grigorie Teologul (330-390), în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul”, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2009, p. 132. 3 4

4

Capitolul I: Chipul preotului- mijloc de pastorație Având în vedere măreţia preoţiei, precum şi faptul că ea nu-şi are originea de la oameni, ci este dăruită de Hristos, ca adevăratul şi unicul Păstor, cel ce se învredniceşte de primirea acestei taine trebuie să se ridice la înălţimea demnităţii preoţeşti şi să fie un exemplu de desăvârşire creştină pentru turma sa pe care este chemat să o păstorească, fiindcă ea îşi aţinteşte privirile asupra lui ca asupra unui model de desăvârşire. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe slujitorii Bisericii, în cuvântarea sa către efeseni, să ia aminte la felul lor de a fi şi să păstorească cu grijă turma, întrucât au primit taina aceasta mare de la Sfântul Duh: «Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său» (F.A. 20, 17). Preoţii, pentru a fi păstori desăvârşiţi trebuie să aibă întotdeauna conştiinţa că ei continuă preoţia Mântuitorului, şi răspândesc învăţătura şi harul Lui, fiind datori cu slujirea curată. În acest sens Părintele Profesor Dumitru Stăniloae întăreşte lucrarea preoţilor, afirmând: „Preoţii nu sunt numai chipuri văzute, dar de-sine-stătătoare, ale lui Hristos ca Preot, ci organe văzute ale Preoţiei Lui nevăzute. Învăţătura pe care o comunică nu e a lor, prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea lor şi harurile lor, ci ale lui Hristos. Deci ei nau motive să se mândrească. Dar mâna lor şi gura lor nu se mişcă fără voia lor, ci cu voinţa lor de a le face slujitoare lui Hristos. Ei nu sunt instrumente pasive ale lui Hristos. Deci se învrednicesc şi ei de cinste. Dar se învrednicesc de o cinste cu atât mai mare, cu cât se pun mai deplin la dispoziţia lucrării lui Hristos prin ei. În râvna lor maximă se arată smerenia lor, sau viceversa. Adică conştiinţa că nu a lor este puterea, ci a lui Hristos. De aceea dacă Hristos ca Arhiereu e Slujitor, cu atât mai mult preoţii sunt slujitorii slujirii mântuitoare a lui Hristos. Ei nu dau de la ei nimic, decât slujirea. Dacă n-o dau pe aceasta din toată inima, nu numai că nu împlinesc lucrarea mântuitoare a lui Hristos, aşa cum trebuie, ci în mare parte împiedică împlinirea ei”5. Prin urmare, cel hirotonit este dator, prin harul ce i s-a dat, de a săvârşi cu seriozitate şi cu răspundere lucrare de mântuire a lumii, pentru ca ceea ce săvârşesc ei, să săvârşească Însuşi Hristos prin ei.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 155 5

5

O condiţie esnţială a preoţiei este vocaţia, adică acea chemare specială de a-L sluji pe Dumnezeu. Acest adevăr este confirmat de Sfântul Apostol Pavel care spune: «Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron» (Evr. 5, 4). Vocaţia candidatului la preoţie trebuie dublată de virtute, care se cladeşte încă din tinereţe, chiar din pruncie, prin îndrumarea de către părinţi şi bunici, sau, uneori, de către preot sau alte persoane din afara familiei. Sfântul Grigorie Teologul înfăţişează în cuvântul său apologetic o imagine deplorabilă a preoţilor lipsiţi de chemare şi de virtute: „Mi-a fost ruşine să fiu alături de ceilalţi preoţi, care, cu nimic mai buni decât gloate – mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi –, intră în locurile cele preasfintecu mâini nespălate, cum se spune, şi cu suflete necurate; care, înainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie şi se împing în jurul Sfintei Mese, ca şi cum ar socoti că preoţia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri. Şi sunt aceştia la număr mai mulţi decât cei pe care îi păstoresc. Slabi în credinţă, ticăloşi, cu toată strălucirea lor”6. Preoţia nu trebuie privită ca o meserie şi un mijloc de trai, ci ea este lucrare sfântă care are nevoie de oameni virtuoşi, plini de răspundere, astfel încât să mântuiască şi pe sine, şi pe cei păstoriţi. O altă condiţie pentru preoţie este pregătirea teologică şi formarea morală. Pregătirea se face înainte şi după preoţie, dar ea durează toată viaţa. Iată cât de plastic se exprimă Sfântul Grigorie Teologul în această privinţă: „Cine este cel ce crede că poate plăsmui, într-o singură zi, ca pe o statuie de lut, pe preot, pe apărătorul adevărului, pe cel ce va sta împreună cu îngerii, pe cel ce va slăvi pe Dumnezeu împreună cu arhanghelii, pe cel ce va înălţa jertfele ca jertfelnicul cel de sus, pe cel ce va fi preot împreună cu Hristos, pe cel ce va plăsmui din nou pe om, pe cel ce va restaura în om chipul lui Dumnezeu, pe cel ce va lucra pentru lumea cea de sus şi – ca să spun ceva ce-i mai mare –, pe cel care va fi Dumnezeu şi va face pe oameni dumnezei?”7. Formarea intelectuală şi morală a preotului este necesară, dacă avem în vedere multiplele lui răspunderi ca slujitor : apărător al adevărului şi propovăduitor al acestuia, vieţuitor cu îngerii, preamărirea lui Dumnezeu cu arhanghelii, aducerea Sfintei Jertfe, slujirea cu Hristos, naşterea omului celui nou, restaurarea chipului lui Dumnezeu şi cel ce va îndumnezei pe oameni. Este admirabil sintetizată misiunea preotului, culminând cu

6 7

Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare..., pp. 216-217. Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare..., p. 267.

6

îndumnezeirea oamenilor. Pentru a răspunde acestor exigenţe bogate şi grele, preotul are nevoie de o pregătire de excepţie. Nu poţi să înveţi pe alţii dacă nu eşti tu mai întâi învăţat. În afară de vocaţie şi o pregătire deosebită, preotul trebuie să aibă o viaţă morală ireproşabilă. ,,Mai întâi, preotul trebuie, întocmai ca argintul şi ca aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de aramă, oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare din viaţă şi orice treburi ar avea; să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea, care să aibă nevoie de un foc mai iute decât cel de pe pământ. Altfel răul este cu atât mai mare, cu cât preotul are de condus mai mulţi oameni; pentru că păcatul care se întinde la mai mulţi oameni este mai mare decât acela care se mărgineşte la un singur om”8. Slujitorii Sfântului Altar trebuie să fie sarea pământului, pentru ca pământul să se săreze (Mt. 5, 13). Mântuitorul îi arată astfel pe păstori: «Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie să o aprind sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă» (Mt. 5, 14-15), iar apoi le porunceşte: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri» (Mt. 5, 16). Sfântul Ioan Hrisostom tâlcuieşte astfel cuvintele Domnului Hristos: ,,Dacă veţi trăi drept, le spune Hristos, nu numai că veţi îndrepta lumea, dar veţi face ca şi Dumnezeu să fie slăvit. Dar dacă veţi avea o viaţă păcătoasă, veţi duce şi pe oameni la pieire şi veţi face ca şi numele lui Dumnezeu să fie hulit. […] Mare să fie virtutea voastră, îmbelşugat focul, nespusă lumina! Când virtutea voastră va fi atât de mare, e cu neputinţă să rămână tăinuită, chiar dacă voi, care o săvârşiţi, aţi căuta să o ascundeţi. Puneţi înaintea oamenilor o viaţă nepătată! Nu daţi oamenilor niciun prilej ca să vă hulească pe bună dreptate! Şi chiar de-ar fi cu zecile de mii hulitorii voştri, nimeni nu va putea umbri virtutea voastră”9. Moralitatea ireproşabilă şi sfinţenia îi este cerută preotului în primul rând în calitatea lui de liturghisitor, de săvârşitor al celor sfinte. În această calitate, preotul este părtaş la sacerdoţiul Mântuitorului, este împreună-jerfitor cu Hristos. Mai ales în slujba Sfintei Liturghii, preotul vine în atingere intimă, reală şi substanţială, cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Ca să fie la înălţimea înficoşătoarei sale misiuni de săvârşitor al celor sfinte, fiinţa preotului trebuie ridicată şi menţinută, prin vieţuire curată, prin neprihănire şi sfinţenie, la ranul de vas ales, de organ vrednic al harului, sau de templu viu al Dumnezeului Celui viu şi sălaş duhovnicesc al lui Hristos.

Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare..., p. 219. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. Pr. D. Fecioru, PSB 23, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 187-188. 8 9

7

În acest sens Sfântul Grigorie Teologul afirmă: ,,trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii”10. Iar, Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă, ,,sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât însăşi razele soarelui, pentru că Duhul Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi pentru ca să poată spune (Galateni 2, 20): «Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine»”11. Preoţii sunt chemaţi să fie modele în credinţă şi vieţuire pentru păstoriţii săi, astfel încât să nu fie acuzat de neconcordanţă între felul de a fi şi ceea ce predică. Sfântul apostol Pavel arată caracteristicile preotului: «Se cuvine dar ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât» (I Tim. 3, 2-3). Cele dintâi virtuţi care trebuie să domine, să inspire şi să caracterizeze personalitatea preotului şi întreaga lui activitate sunt cele trei virtuţi fundamentale: iubirea, credinţa şi nădejdea. Acestea izvorăsc din inima preotului, alcătuind latura afectivă a personalităţii sale. Temelia vieţii morale a preotului este smerenia. Nimic nu este mai păgubitor pentru păstorul de suflete ca slava deşartă care dă naştere altor păcate ca mânia, invidia, cearta, hula, făţărnicia, dragostea de a fi lăudat, dorinţa după posturi de cinste, predicile rostite pentru a fi pe placul credincioşilor, smerenia mare de ochii lumii, nu smerenia adevărată şi altele. Pe când smerenia naşte blândeţea, dragostea, răbdarea, ascultarea, milostenia şi multe alte virtuţi care îl apropie pe preot de Marele Arhiereu, Fiul lui Dumnezeu. Preotul trebuie să dovedească discernământ în ceea ce priveşte starea sa spirituală, pentru a putea elimina ceea ce este vătămător nu doar pentru sufletul său, ci şi pentru credincioşii săi, care urmăresc viaţa morală a preotului pentru a-şi crea un model duhovnicesc.

10 11

Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare..., p. 265. Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, p. 164.

8

Capitolul II: Duhovnicia- mijloc pastoral Lucrarea pastorală înseamnă călăuzirea duhovnicească a credincioşilor în procesul mântuirii: curăţirea de patimi, luminarea de harul sfinţitor şi mântuitor al Sfântului Duh şi unirea cu Dumnezeu în lumina necreată a Împărăţiei Sale cereşti. Preotul are datoria de a vesti mai dinainte războiul cel diavolesc ce se apropie de credincioşi, pentru ca împreună să se înarmeze cu armele rugăciunii şi ale pocăinţei. Păstorii ştiu că vor da seama Arhipăstorului Hristos pentru fidelitatea sau indiferenţa pe care o arată faţă de misiunea lor. Astfel, păstorii au datoria ca prin tainele şi slujbele Bisericii să ghideze păstoriţii spre o viaţă virtuoasă construită prin credinţă puternică, dragoste şi pocăinţă sinceră. Astfel, ei devin păstori duhovniceşti, martori ai experienţelor, ai necazurilor, ai luptelor spirituale care se află în adâncul fiecărui credincios. Duhovnicia manifestată îndeosebi prin Sfânta Taină a Spovedaniei prezintă o importanţă deosebită în lucrarea pastorală, întrucât prin intermediul ei preotul pătrunde în tainele sufletului fiecărui credincios ca sfătuitor, mângâietor, învăţător dar şi medic şi judecător, putând pe baza celor mărturisite de penitent să-i arate calea spre tămăduirea sufletească şi spre sfinţire. Lupta duhovnicească a omului îşi are epicentrul în taina mărturisirii, care permite ca Hristos să fie prezent şi să lucreze înlăuntrul omului; de aceea, duhovnicia depăşeşte limitele psihologice şi are ca scop aducerea omului înaintea lui Dumnezeu gol de orice patimă. „Duhovnicia nu este psihologie, duhovnicia nu este viaţă trupească, duhovnicia nu este istoricitate sau istorie, duhovnicia nu este etică şi maniere sau manierisme. Duhovnicia este duh, şi «Duh este Dumnezeu» (In. 4, 24). Şi trebuie să găsim felul în care Dumnezeu acum poate să lucreze lucrarea de mântuire în fiecare suflet ce vine către mine şi pe care trebuie să-l aduc la Hristos”12. Duhovnicia are şi un rol tămăduitor, prin care preotul partică la lucrarea vindecătoare a Mântuitorului Hristos, Cel Ce a luat asupra Sa firea omenească pentru a vindeca ceea ce Şi-a asumat. Dumnezeu S-a făcut om ca pe om să-l îndumnezeiască, să-l vindece de păcatul strămoşesc şi să-l elibereze de sub stăpânirea morţii sufleteşti. Taina Mărturisirii a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvintele rostite către Sfinţii Apostoli, după înviere, când a apărut unde se aflau ucenicii, a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă!... Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, 12

Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 43-44.

9

a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (In 20, 19-23). Apostolii, prin hirotonie, au transmis puterea iertării păcatelor episcopilor şi preoţilor, cu sarcina de a îndruma direct pe credincioşi să trăiască creştineşte, după voia şi poruncile lui Dumnezeu. Mai mult decât în cadrul administrării celorlalte sfinte Taine, în Taina sfintei Spovedanii, preotul se înfăţişează în două roluri: de iconom, chivernisitor al tainelor dumnezeieşti (l Cor. 4, 1) dar şi în cel de împreună lucrător (colaborator) al lui Dumnezeu (l Cor. 3, 9). Taina Spovedaniei este cea prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică al reintrării în har a creştinului pocăit, preotul servind ca organ sau instrument de comunicare între Dumnezeu şi penitent. Ea nu se limitează numai la mărturisire şi la dezlegarea de păcate a penitenţilor, ci duhovnicul are obligaţia de a îndruma pe credincioşi să trăiască după voia dumnezeiască, de a lepăda păcatul. În acest sens, el îl povăţuieşte pe cel ce se pocăieşte pentru ca viaţa harică restabilită în suflete să se menţină şi să se dezvolte, astfel încât să se asigure înaintarea penitenţilor în virtute şi în desăvârşire. Puterea de a-l renaşte pe credincios la o viaţă nouă, plină de virtute, nu aparţine preotului duhovnic de la sine, ci a primit-o, prin hirotonie şi hirotesire, de la Hristos, Cel Care locuieşte în el. O întreagă cultură al metodelor de îndrumare duhovnicească este zadarnică atât timp cât Dumnezeu nu intervine prin preot în lucrarea duhovnicească. În acest sens, Ieromonahul Rafail Noica afirmă: „Lucrarea noastră este lucrare nu în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu; şi puterea lui Dumnezeu să o căutăm, şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim această mântuire, înainte şi după toată lucrarea omenească. [...] Experienţa şi formaţia noastră este bună pentru îmbogăţirea şi a noastră, şi a Bisericii, şi pentru multe lucruri, fiindcă omul este şi el împreună-lucrător cu Dumnezeu în mântuirea omului, dar până la urmă tot puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte. Şi deci înainte de lucrarea omului, şi în sfârşit, după lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte: prin mine, şi pe cei care vin către mine. [...] Să nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci să fie lucrarea dumnezeiască prin mine, omul”13. Înainte de a săvârşi Taina Spovedaniei, preotul duhovnic trebuie să-şi pregătească credincioşii prin predici şi cateheze privind importanţa Tainei, prin deşteptarea conştiinţei păcatului. Această conştiinţă lipseşte multor credincioşi; ea trebuie trezită prin rugăciunile de iertare sau molitfele ce premerg spovedania. Aceste molitfe trebuiesc citite astfel ca sufletul

13

Ierom. Rafail Noica, op. cit., p. 45.

10

penitentului să fie umplut de harul îndurării şi al iertării dumnezeieşti, de căinţă, având ca pilde din Vechiul Testament pe David şi pocăinţele lui, „lacrimile lui Ezechia în ceasul morţii”, şi alţii. Citirea şi rostirea, grăbită uneori, trebuie să fie primele bătăi la poarta cerului pentru penitent, o citire plină de spirit de pătrundere, care să cutremure sufletul creştinului venit la spovedanie. Duhovnicul sa aibă în ochii săi faţa fiului de spovedanie pentru a putea urmări în mişcarea ei zbuciumul sau ezitarea de a mărturisi unele lucruri, nepăsarea indiferenţa, etc.; adică starea lui sufletească. Rânduiala Tainei îi vine în ajutor prin formula foarte potrivită: „Iată, fiule, Hristos stă în chip nevăzut primind mărturisirea ta cea cu umilinţa. [...] Iar eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte îmi vei spune mie; iar de vei ascunde ceva de mine, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea ...”14. Preotul trebuie să-l înveţe pe credincios să se apropie de scaunul spovedaniei cu smerenie şi cu rugăciune pentru a primi răspuns de la Dumnezeu prin martorul Său. În scaunul mărturisirii, preotul duhovnic îndeplineşte un rol întreit, prin care el cârmuieşte sufletul spre un ideal transcendent, scop care se defineşte în ideea de mântuire. Astfel, duhovnicul este un judecător al moralităţii penitentului, un medic ce vindecă rănile lăsate de păcate şi, în acelaşi timp, şi un îndrumător, un călăuzitor spre căile virtuţii. „El este chemat să lumineze mintea prin lămuriri şi prin preveniri, să îndrumeze voinţa prin sfaturi, prin îndemnuri, prin încurajări şi să trezească în inimă gustul virtuţii şi al binelui. Aici, preotul se înfăţişează ca o călăuză pentru fiecare, fie că pe unul trebuie să-l ajute să se ridice din păcat şi să se ferească de el în viitor, fie că pe altul trebuie să-l întărească, ca să se menţină în bine, ori pe alţii să-i stimuleze ca să suie trepte noi în ascensiunea lor în virtute ori în perfecţiune. Acestea sunt obligaţiile unei conduceri sau îndrumări spirituale în sensul strict şi adevărat al cuvântului”15.

14 15

*** Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 65. Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, pp. 33-34.

11

Concluzii Cel născut trupeşte este născut duhovniceşte prin puterea încredinţată preoţilor prin harul Sfântului Duh primit la hirotonie. Preotul este acela care naşte sau renaşte pe credincioşii săi pentru viaţa spirituală, duhovnicească, pentru viaţa în Hristos prin Sfintele Taine ale Bisericii: Botezul, socotit ca o naştere din nou, «din apă şi din Duh» (In. 3, 5), Spovedania şi Euharistia. Prin preot devenim creştini, fii după har ai Tatălui ceresc, şi, totodată, ne integrăm şi ne menţinem în Biserica Domnului Hristos. Datorită acestui fapt, i se atribuie preotului denumirea de „părinte” duhovnicesc recunoscută şi cinstită de poporul drept-măritor. Astfel, Sfântul Apostol Pavel subliniază unicitatea calităţii de părinte duhovnicesc al fiecăruia dintre fiii săi spirituali: «De aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos» (I Cor. 4, 15). Din acest punct de vedere, preotul nu este cu nimic mai prejos decât părinţii după trup ai enoriaşilor săi. Sfântul Ioan Gură de Aur, merge mai departe, arătând că preoţii ar trebui să fie „mai cinstiţi şi mai iubiţi chiar decât părinţii. Părinţii ne-au născut din sânge şi din voinţa trupului (Ioan 1, 13); preoţii însă ne sunt pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite naşteri din nou, ai libertăţii celei adevărate şi ai înfierii după har”16. Preotul are, faţă de fiii săi duhovniceşti, tot atâtea drepturi, datorii şi răspunderi pe plan spiritual, ca şi părinţii lor după trup, pe plan material şi social. El are dreptul să-i înveţe, să-i binecuvânteze şi să-i sfinţească, să-i îndrume, să-i certe şi să-i mustre, uneori chiar să-i pedepsească cu mijloacele pe care le are la îndemână spre folosul lor duhovnicesc. Preotul este părinte duhovnicesc tuturor categoriilor de vârstă şi al tuturor claselor social, fără a face diferenţă între ei; astfel preotul şi enoriaşii pe care îi are sub păstorire alcătuiesc marea familie duhovnicească. Credincioşii îi sunt datori preotului cu ascultarea, supunerea şi respectul,el fiind reprezentant al lui Dumnezeu; şi pentru toţi el este îndatorat cu aceeaşi grijă şi cu aceeaşi răspundere faţă de Dumnezeu.

16

Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, ed. citată, pp. 78-79.

12

BIBLIOGRAFIE 1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2015; 2. *** Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002; 3. Necula, Pr. Nicolae D., Preoţia şi chipul preotului după Sfântul Grigorie Teologul (330-390), în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul”, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2009; 4. Noica, Ieromonah Rafail, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002; 5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. Pr. D. Fecioru, PSB 23, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994; 6. Idem, Tratatul despre preoţie, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004; 7. Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, trad. Parascheva Grigoriu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008; 8. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. a IIIa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003; 9. Vintilescu, Pr. Petre, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995.

13