Viata Si Opera Lui Platon.docx

Universitatea din Pitești Master la Ecumenism în noul context european Disciplina: Istoria culturii și civilizației

Viața și opera lui Platon

Coordonator: Pr. Conf. Dr. Bica Ion Susținător: Căciula Radu- George

Pitești 2018 1

PLANUL LUCRĂRII

Introducere

Capitolul I: Viața lui Platon

Capitolul II: Opera lui Platon

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

2

Introducere

În Antichitate, filosofia a însemnat atât adoptarea ,,unui mod de viaţă”, opus radical modului de viaţă al ne-filosofilor, cât şi aprofundarea unui discurs filosofic savant şi tehnic, care avea rolul de a justifica, motiva şi influenţa această opţiune de viaţă. Cei care îşi doreau să atingă înţelepciunea se iniţiau în filosofie la fel cum s-ar fi iniţiat în religie, printr-o convertire (conversio) care atrăgea după sine o totală schimbare a propriei existenţe. Filosoful, văzut mai degrabă ca un maestru spiritual decât ca un profesor, îi îndemna la convertire, apoi îi îndruma pe cei proaspăt covertiţi – fie ei tineri sau adulţi – pe calea înţelepciunii. Chiar dacă în cursurile sale, care puteau avea un oarecare caracter tehnic, filosoful trata problemele de logică sau de fizică, toate acestea nu erau însă decât nişte exerciţii intelectuale concepute ca o metodă de formare care avea în vedere sufletul în întregul lui. Socrate (469-399 î.e.n.) a fost maestrul lui Platon şi a plătit cu viaţa învăţătura sa nonconformistă. După ce a fost acuzat de impietate şi de coruperea tineretului prin învăţătura sa a fost condamnat la moarte şi silit să se sinucidă. Socrate n-a scris nimic, tot ce ştim despre învăţătura lui o ştim din relătarile, adesea divergente, ale lui Platon şi Xenofo. Din această cauză, cu greu poate fi disociată concepţia sa de cea a lui Platon. Nu făcea parte din rândurile sofiştilor, dar avea multe puncte comune cu aceştia şi era prieten cu cei mai renumiţi dintre ei. Însuşindu-şi şi totodată spre a ilustra maxima scrisă pe frontispiciul templului din Delfi: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, Socrate învaţă ca scopul omului

3

nu este acumularea unui mare numar de cunoştinte, ci dragostea de înţelepciune”filosofia”.1 Această virtute, care este ştiinţa despre bine şi adevar, constă în efortul omului de a se studia pe sine, spre a descoperi în propriul său suflet ceea ce este, în însăşi firea sa, valoarea universală şi eternă: Binele. Exista la Socrate o legatură intimă între virtute, ştiinţă, bine şi suflet; căci răspunsurile pe care omul ajunge să şi le dea căutând binele şi adevarul trebuie să vină din suflet, şi să se traducă în acţiunile etice şi politice pozitive. Parintele spiritual al lui Platon, Socrate a fost “cea mai mare figură a istoriei gândirii greceşti; din el vor deriva, direct sau prin intermediari, toate curentele ulterioare ale filosofiei”2. Toate aceste şcoli şi curente vor suferi, în mod egal, şi influenţa sofiştilor Protagoras şi Gorgias, şi pe aceea a lui Socrate.

1

Aurel Codoban, Introducere în filozofie, ediția a III a, revizuită și adăugită, dar nepublicată, p. 12, vezi http://comunicare.codoban.ro/if.pdf, accesat în data de 01.09.2018, ora 19:34 2 Wilhelm Weischedel, Pe scara din dos a filozofiei, trad. Emil Bădici şi Ionel Zamfir, Ed. Humantias, București, 1999, p. 27

4

Capitolul I: Viața lui Platon Platon (427-347 î. Hr.). Numele adevărat a lui Platon este Aristokeles. A fost numit Platon datotita chipului său viguros. Descendent dintr-o familie nobilă – după mama înrudit cu Solon şi după tată din neamul regesc al codrizilor – Platon primeşte o educaţie aleasă. În tinereţe s-a ocupat de poezie şi pictura. La vârsta de 20 de ani, venind să participe la un concurs de poezie l-a întâlnit şi l-a ascultat pe Socrate. Puternic impresionat de înţelepciunea acestuia, el se dezice pentru totdeuna de poezie şi devine elevul lui Socrate şi nu l-a mai părăsit până la moartea acestuia în anul 399. Zguduit adânc de moartea iubitului său invitator, Platon pleacă întrun şir de călătorii. Platon se refugiază o vreme la Megara, unde se bucură de prezenţa lui Euclid, un alt elev al mentorului sau.3 A întreprins, apoi, mai multe călătorii la Siracuza, în Sicilia, în vederea aplicării acolo a reformelor politice propuse de către el, prin aşa numite constituţii.Convingerea l-a însoţit toată viaţa, a fost aceea că acţiunea politică, respectiv deciziile politice drepte, pot fi bazate numai pe o cunoaştere profundă, adică pe filosofia autentică. Din această perspectivă trebuie interpretată maximă sa politică: ori filosofii ar trebui să fie regi, ori regii să devină filosofi. Prima mare călătorie în agara Greciei Mici, întreprinsă în mod cert, este realizată de către Platon la vârsta de 40 de ani în Italia de Sud (Sicilia), numită în acea vreme Grecia Mare. Cu acest prilej i-a cunoscut direct pe unii pitagoreici, precum Archytas din Taren, care predă aici. La curtea din Seracuza a tiranului Dionysos cel Bătrân l-a cunoscut şi pe Dio, cumnatul acestuia, pe care a încercat să-l câştige pentru ideile sale de forma politică.4 De acest episod al vieţii lui Platon se leagă una dintre putinile tradiţii indoielnicie referitoare la biografia sa: se spune că Dionysos cel Bătrân l-a vândut 3 4

M.R. Hare, Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 99 Leon Robin, Platon, Ed. Teora, Bucureşti, 1996, p. 255

5

pe Platon ca sclav în Egina, deoarece îi consideră supărătoare prezenta în Siracuza. Prietinii ar fi fost aceea care l-ar fi cumpărat şi eliberat din sclavie, dar acest lucru nu a putut să impedice ca dezamăgirea lui Platon să fie foarte mare. Mulţi comentatori ai biografiei sale consideră că, deşi există multe îndoieli legate de veridicitatea acestei întâmplări, ea ar pute axplica, totuşi hotărârea lui Platon de a se retrage din politică şi de a deschide o şcoală filosofică în Atena, celebra Academiei. Numele şcolii sale a provenit de la piaţa dedicată lui Heros Akademus, aflată în apropiere. Organizarea şcolii se aseamănă oarecum cu cea a societăţilor pitagoreice, fiind bazată pe principiul irarhiei. Activitatea sa în cadrul academiei nu a însemnat, însă, pentru Platon, o retragere definitivă din politică. Se pare că unul dintre obiectivele cele mai importante ale şcolii sale, care va funcţiona aproape 1000 de ani, a fost acela de a contribui la pregătirea politică a celor care urmau să poarte răspunderea treburilor publice. Se spune că pe frontonul Academiei erau trecute cuvintele: „Cine nu e geometru nu poate intră aici”.5 Nici acest lucru nu poate fi certificat în mod absolut; este sigur, însă, ca matematica (geometria) a jucat un rol deosebit atât în structurarea planurilor de studii în Academie, cât şi-n fundamentarea teoriei metafizice a lui Platon. Academia lui Platon va funcţiona până în anul 529 e.n., când Împăratul Iustinian a emis ordinul de închidere, nu atât din motive ideologice – creştinismul devenise de mult timp greligie oficială în imperiu –, cât, se pare, din dorinţa de aşi însuşi averea considerabilă a acestui aşezământ cultural. Momentul închiderii şcolii este considerat a reprezenta linia de separare clară între platonismul păgân şi cel creştin.6 Platon întreprinde o a doua mare călătorie în Sicilia la vârsta de peste 60 de ani, în timpul domniei lui Dionysos cel Tânăr, urmaşul celui Bătrân. Acualul tiran părea să fie extrem de interesat de filosofie şi de introducerea unor reforme 5 6

Vladimir Soloviov, Drama vieţii lui Platon, Ed. Amacord, Timişoara, 1997, p. 116 Indro Montereli, Istoria grecilor, Ed. Artemia, București, 1994, p. 148

6

politice în statul sau. Probabil că Platon a fost deosebit atras de perspectiva de a putea pune în practică teoria sa despre constituţia unui stat ideal. Dar şi de această dată, deci s-a dedicat cu toată fiinţa acestui proiect, acţiunea sa este sortită eşecului, întrucât Platon este suspectat că pregăteşte o răsturnare a puterii. Platon întreprinde ultima călătorie în Italia de sud peste 4 ani. Eşecul definitiv al proiectului sau de a pune în practică teoria sa despre stat îl determină să se dedice până la moarte doar treburilor din cadrul Academiei. Platon s-a stins din viaţă în anul 347, la vârsta de 80 de ani.

7

Capitolul II: Opera lui Platon

Platon a fost primul gânditor antic care a eleborat un sistem filozofic ce a cuprins toate disciplinele filozofice, ce au ca obict toate aspectele vieţii, ale lumii şi ale omului. El tratează dintr-un punct de vedere unitar epistemologia, metafizica, etica şi teoria statului. Pe prim plan se află problemele etice, antropologice şi religioase. Ca şi Socrate, Platon avea convingerea că punctele de vedere etico-religioase sunt hotărâtoare în soluţionarea tuturor problemelor filozofice, pentru că eticul constituie adevărata natură a omului. Problema cea mai importantă a lui Platon este aceea de a concilia filozofia cu viaţa politică a polisului. Moartea lui Socrate pusese în criză această posibilitate. Platon s-a angajat să analizeze condiţiile politice în care să fie posibilă convertirea filozofiei şi a dreptăţii. El este făuritorul dualismului dintre lumea ideilor şi lumea materială, acest dualism reflectându-se în toate sectoarele filozofiei.7 Platon a scris un număr de 37 de opere dintre care unele s-au pierdut, cele rămase pot fi datate cu greu. Se pare că Platon şi-a scris operele în 2 perioade: unele în tinereţe, altele la bătrâneţe. Genul literar este inspirat de maestrul său Socrate şi anume dialogul. De obicei însă, operele sale sunt împărţite în 5 grupuri care corespund celor 5 perioade ale vieţii filozofului.8 Astfel în prima perioadă ,,Dialogurile Socratice” Platon prezintă doctrina lui Socrate; în următoare operă ,,Apologia lui Socrate” care propriu-zis nu e un dialog şi cu care îl apără pe Socrate la proces; în ,,Criton” ne prezintă datoria unui bun cetăţean de a asculta de legi.

7 8

Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 74 Constantin Noica, Viaţa lui Platon, Editura Pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, p. 23

8

În ,, Euthyfron” ne vorbeşte despre pietate şi sfinţenie; în ,,Lysis” ne vorbeşte despre iubire şi prietenie; în ,,Hippias minor” ne prezintă părerea sa despre minciună, iar în ,,Menon” elogiază virtuţile fiinţelor.9 În a doua perioadă, ,,Dialogurile politice”, Platon îi combate pe sofişti în următoarele opere: ,,Protagora” în care vorbeşte despre virtute considerând că virtutea şi cunoaşterea sunt acelşi lucru; ,,Gorgas” pe care o scrie împotriva falsei întrebuiţâri a iubirii de către sofişti; ,,Cratylus” scrisă împotriva falsei înrebuinţări a limbajului iubirii de cătrte sofişti. În ,,Hippias major” descrie frumuseţea fiind util pentru pregătirea simpozioanelor, după unii critici acestă operă n-ar aparţine lui Platon. În ,,Ion” vorbeşte despre Iliada, în ,,Menexeme” despre discursul funebru, în ,,Eutidem” despre iubitorul de discuţii, iar în ,,Fedru” despre frumos. În cea de-a treia perioadă, ,,Dialogurile maturităţii” sunt incluse ,,Banchetul” în care elogiază iubirea; ,,Faidon” în care tratează despre nemurirea sufletului şi ,,Republica” în care tratează teoria statului ideal. În cea de a patra perioadă ,,Dialogurile scrise la bătrâneţe” Platon revizuieşte critic doctrina despre idei şi stat în următoarele opere: ,,Te ai tetos” în care face referire la concepţiile epistemologice, ,,Parmenide” în care apără teoria ideilor şi prezintă raportul ideilor cu lumea senzorială; ,,Sofistul” în care prezintă raportul între fiinţă şi nefiinţă şi între idei. În ,,Politica” ne vorbeşte despre statul cel mai bun şi că cel mai bun cetăţean este filozoful; în ,,Filebus” ne este prezentată relaţia între plăcere şi bine; în ,,Timaios” ne expune cosmologia, filozofia platonică a naturii şi problema demiurgului şi ,,Nomoi” în care tratează legislaţia statului ideal. Este o monumentală operă de filozofie politică şi morală.10

9

Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, Ed. I.R.I., București, 2002, p. 17 Alexander Baumgarten, Filosofia politică a lui Platon, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 135

10

9

Concluzii

Grandioasă construcţie platonică a avut o înrâurire incalculabilă, mijlocita şi nemijlocită, asupra viitorimii. Fără Platon n-ar fi există Aristotel; dacă n-ar fi existat Platon, n-ar fi existat nici Plotin şi neoplatonismul, iar fără neoplatenism şi aristotenism dogmele creştine nu s-ar fi putut întocmi şi n-am fi avut filosofia scolastică, care, oricum a pregătit filosofia modernă. De asemenea, platonismul a fost cea dintâi doctrina din antichitate care, în vremea Renaşterii, a adus un suflu nou filosofic în pustiul scolasticii în decadenta; în sfârşit, până astăzi, când se vorbeşte de o reînviere a lui Platon, platonismul a rămas temelia idealismului indeopste. Dar platonismul prezintă mari primejdii şi chiar scăderi filosofice, căci adesea el înlocuieşte explicarea exactă, stiintifoca a lucrurilor cu speculaţii fantastice şi chiar cu mituri poetice ce pot „înălţa” sufletul, însă, în schimb, nu dau decât o lămurire infinită şi înşelătoare, care nu rezistă nici experienţii, nici criticii. Platon, amic şi ucenic cu Socrate, este una dintre cele mai mari figuri ale filozofiei tuturor timpurilor. Kinkel spunea: ,,Dacă Dumnezeu, care cântăreşte sufletele oamenilor în cântarul său de aur al destinului, ar ţine într-o parte a balanţei sufletele lui Socrate şi Platon, iar în cealalta parte, sufletele tuturor filozofilor până la el, parte a balanţei în care se găsesc sufletele celor doi ar cântări mai mult; atât de mult depăşesc aceştia pe ceilalţi gânditori în privinţa spiritului ştiinţei şi al moralităţii”.11

11

Diogene Laertios, op.cit., p. 102

10

BIBLIOGRAFIE 1. Baumgarter, Alexander, Filosofia politică a lui Platon, Ed. Polirom, Iaşi, 2006 2. Codoban, Aurel, Introducere în filozofie, ediția a III a, revizuită și adăugită, dar nepublicată, vezi http://comunicare.codoban.ro/if.pdf 3. Hare, M.R., Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006 4. Laertios, Diogene, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, Ed. Polirom, Iaşi, 1997 5. Montereli, Indro, Istoria grecilor, Ed. Artemia, București, 1994 6. Muscă, Vasile, Introducere în filosofia lui Platon, Ed. I.R.I., București, 2002 7. Noica, Constantin, Viaţa lui Platon, Editura Pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968 8. Robin, Leon, Platon, Ed. Teora, Bucureşti, 1996 9. Soloviov, Vladimir, Drama vieţii lui Platon, Ed. Amacord, Timişoara, 1997 10. Weischedel, Wilhelm, Pe scara din dos a filozofiei, trad. Emil Bădici şi Ionel Zamfir, Ed. Humantias, București, 1999

11