Vizite Pastorale.docx

Universitatea “Valahia” din Târgovişte Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei Specializarea: Teologie Pastorală Disciplina: Pastorală

Vizitele pastorale și rolul lor în pastorație

Coordonator: Pr. Asist. Dr. Santi Cosmin Susținător: Dumitru Doru- Ionuț

Tărgoviște 2018 1

PLANUL LUCRĂRII

Introducere Capitolul I: Lucrarea pastorală a slujitorului lui Dumnezeu ca mijloc de edificare a credincioşilor şi a parohiei Capitolul II: Vizitele pastorale ca mijloace pentru cunoaşterea parohiei şi consolidarea relaţiei dintre preot şi credincioşi

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

2

Introducere Iubirea Sfintei Treimi faţă de neamul omenesc este realizată prin Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, întrupare care avea ca scop mântuirea acestui neam de la pieire şi însănătoşirea vieţii lui prin dăruirea în fiinţa lui a unor energii prin harul Duhului Sfânt. Aceasta însemna tocmai refacerea legăturii de comuniune dintre Dumnezeu şi om, ea fiind slăbită din cauza păcatului. Totodată a fost slăbita şi armonia lăuntrică a omului şi de aici şi slăbirea comuniunii dintre semeni, comuniune care nu putea fi restabilită decât prin harul pe care-l comunica preoţia Mântuitorului. Toate preînchipuirile Vechiului Testament anticipau această “bună vestire”. În cântările noastre bisericeşti prin cuvintele “trecut-a umbra Legii şi darul a venit” – se arată realitatea veşnică a preoţiei lui Hristos care se vedea ca o umbră în preoţia Vechiului Testament1. Nici preoţia Vechiului Testament nu era cu totul lipsită de puterea harului. Toate orânduielile Legii Vechi aveau ca scop plinirea Legii harului prin venirea lui Hristos, care depăşea puterea potenţială a Legii vechi, “fiind plină de har şi de adevăr” (cf. Ioan 1, 17). Dragostea nespusă a lui Dumnezeu pentru oameni a făcut ca El să se reverse în afară de El însuşi, libertatea şi dragostea creatoare a Treimii neputând fi îngrădită de nimic2. Sfântul Apostol Pavel subliniază această iubire ca fiind posibilă pentru oameni prin chenoza Fiului lui Dumnezeu în textul din Filipeni 2, 6 – 8 în care Fiul “chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare făcându-se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte – şi încă moarte pe cruce”. ( Filipeni 2, 6-8) Noţiunea de jertfa este prezentă de la început în lucrarea de restaurare a Mântuitorului, “pentru că odată cu întruparea începe şi preoţia Sa. El S-a întrupat ca să se jertfească şi să învie. Precum rămâne întrupat permanent, aşa rămâne şi Cel ce S-a jertfit şi a înviat… Şi precum valabilitatea în veac a jertfei Lui e dependentă de întruparea şi învierea Lui pentru veci, aşa în întruparea Lui e implicată jertfa sau arhieria şi învierea Lui precum ni se arată în

1

Kamal Farahat, Arhieria Mântuitorului Hristos şi preoţia sacramentală, în „Studii Teologice”, XXXIX (1987), nr. 5, p. 63; 2 Pr. Prof. Constantin Galeriu, Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în „Studii Teologice”, XXIX (1977), nr. 1-2, p. 70;

3

icoanele vechi ale Naşterii, unde pruncul născut e aşezat pe disc şi deasupra Lui steaua ca deasupra unui Agneţ – Miel”3. Mântuitorul împlineşte această jertfire deosebită a milei şi bunătăţii faţă de neamul omenesc “compătimind slăbiciunea noastră şi mişcat de căderea noastră ca să nu stăpânească moartea asupra noastră şi să nu piară ceea ce a fost creat şi ca să nu se zădărnicească opera Tatălui faţă de oameni, îşi ia trup nu deosebit de al nostru”4.

3

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Fiinţa tainelor în cele trei confesiuni, în „Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 1, p. 217 Sfântul Atanasie al Alexandriei, Despre Întruparea Cuvântului, traducere G. Popescu, Bucureşti, 1905, apud Pr. Lect. Dr. Ioan Mihălţan, Preoţia Mântuitorului Hristos şi Preoţia bisericească, Ed. Episcopiei Oradea, 1993, p. 40; 4

4

Capitolul I: Lucrarea pastorală a slujitorului lui Dumnezeu ca mijloc de edificare a credincioşilor şi a parohiei Misiunea Apostolilor şi a Bisericii apostolice este legată fiinţial de trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt în lume de către Tatăl, precum şi de misiunea Fiului şi a Duhului Sfânt pentru viaţa lumii. Scopul trimiterii şi al misiunii lui Iisus Hristos şi a Duhului Sfânt în lume, care se perpetuează în misiunea Apostolilor şi a Bisericii este descris, în dimensiunile lui cosmice şi eclesiologice, de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni5. Nimeri nu a reprezentat un chip mai ideal şi mai complet al îngrijitorului de suflete şi de Biserica Domnului ca Sfântul Pavel, acest vas ales, care s-a mistuit întemeind şi organizând Biserici şi învăluind într-o nesfârşită căldură pe preoţii lui Dumnezeu. Sfântul Pavel este citat la fiecare pas de teologii preoţiei creştine, îndeosebi patristice, ca model neîntrecut pentru cei ce vor să-şi ia asupra-şi covârşitoarea misiune preoţească 6. În cele 7 cuvântări de laudă la adresa Apostolului neamurilor, Sfântul Ioan Gură de Aur aşează pe Pavel alături de îngeri pentru râvna şi necondiţionata sa ascultare faţă de Dumnezeu în slujba misiunii sale. Jertfa sa a fost mai mare decât jertfa lui Abel. Grija lui pentru copiii lui duhovniceşti pe care-i născuse întru Hristos, este o grijă zbuciumată, cum nu se vede adesea nici la părinţii trupeşti. După ce spune Corintenilor că el este slujitorul lui Hristos şi iconomul tainelor lui Dumnezeu, Pavel se prezintă astfel pe sine: „Până în ceasul de acum îndurăm foame şi sete; goi umblăm şi primim bătăi; suntem fără de cămin. Şi ne trudim muncind cu mâinile noastre. Ocărâţi, noi binecuvântăm. Prigoniţi, noi răbdăm. Huliţi, noi mângâiem. Ca măturătura lumii ne-am făcut, ca gunoiul tuturor! Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, dar ca să vă dojenesc ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Pentru că zeci de învăţători de aţi avea în Hristos, totuşi nu aveţi mai mulţi părinţi. Căci eu v-am născut pe voi întru Hristos Iisus prin Evanghelie. Deci, vă rog să-mi fiţi următori, precum şi eu sunt lui Hristos” (I Cor. 4, 11- 16). Lucrarea de mântuire a omenirii de sub stăpânirea păcatului, în care căzuse ea prin neascultarea protopărinţilor, a realizat-o Domnul nostru Iisus Hristos prin cele trei slujiri sau demnităţi: profetică (învăţătorească), arhierească (preoţească) şi împărătească (conducătoare). Fireşte, admiţând cazul că protopărinţii ar fi rămas ascultători poruncii divine şi n-ar fi căzut în păcat şi deci nici Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi întrupat. Dumnezeu totuşi ar fi fost 5

Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 8; Pr. Prof. Gheorghe T. Marcu, Sfântul Apostol Pavel despre personalitatea religioasă-morală a păstorului de suflete, în “Studii Teologice”, VII (1955), nr. 3-4, pp. 198-199 6

5

învăţătorul şi conducătorul nostru, comunicându-ne voia Sa atotsfîntă şi conducându-ne paşii în viaţă. Învăţător şi conducător ar fi deci Dumnezeu şi în cazul nepăcătuirii omului, dar Arhiereu este Fiul lui Dumnezeu numai în urma căderii omului în păcat, întrucât S-a întrupat pentru a mijloci ca om pentru oameni la Dumnezeu. Astfel în centrul lucrării Sale mântuitoare stă slujirea arhierească (preoţească), înălţând cea mai fierbinte rugăciune către Părintele ceresc şi aducându-i jertfa supremă: jertfa vieţii Sale7. Fiinţa slujirii preoţeşti o constituie deci aducerea jertfei, iar fiinţa acesteia, în sens religios, se cuprinde în oferirea sau, mai exact. În restituirea fiinţei proprii lui Dumnezeu, Creatorul. „Ce ai care n-ai luat?” (I Cor. 4, 7), spune Sfântul Apostol Pavel. Dacă de la Dumnezeu primim totul, inclusiv existenţa, lui Dumnezeu se cuvine să-i dăm totul înapoi „împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, Celui nevăzut, unuia preaînţeleptului Dumnezeu, cinste şi slavă în vecii vecilor” (I Tim. I, 17). Astfel jertfa - restituire a fiinţei proprii lui Dumnezeu - exprimă atitudinea cuvenită făpturii umane faţă de Dumnezeu. Raportată la Dumnezeu, jertfa înseamnă cinstirea Lui, aducând totodată jertfitorului sfinţire şi participare la slava divină. Dar, noţiunea jertfei, în sens religios, implică necesar ideea de păcat; scopul ei este prin definiţie, expierea păcatelor omeneşti. Păcatul faţă de jertfă se află în relaţia contrastului contradictoriu. Prin jertfă făptura umană se oferă pe sine Creatorului, - prin păcat ea se răpeşte pe sine Creatorului; prin jertfă Îl cinsteşte - prin păcat Îl necinsteşte; prin jertfă se sfinţeşte pe sine în faţa Creatorului, - prin păcat se întinează; prin jertfă se supune Creatorului, - prin păcat se ridică împotriva Lui. Aceasta explică de ce totdeauna şi pretutindeni, cei conştienţi de păcatele lor faţă de Dumnezeu încearcă prin jertfe de tot felul să se curăţe de ele pentru a dobândi iertare de la Dumnezeu şi a se împăca cu El8. Dar toate jertfele aduse de făptura umană în locul jertfirii sale însăşi, nu pot constitui o expresie adevărată şi deplină pentru ceea ce făptura umană a răpit Creatorului prin păcat: fiinţa proprie.

7 8

Pr. Lect. Dr. Ioan Mihălţan, op. cit., p. 812; Serghei Bulgakov, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997, p. 98;

6

Făpturile umane, individual, ar fi trebuit să se jertfească pe sine, toate, fiindcă jertfa nici uneia singură nu se putea răsfrânge obiectiv asupra tuturor, înlăturând păcatul din ele9. Protopărinţii datorau ascultare Părintelui ceresc, Creatorului lor, - dar ei n-au ascultat, au călcat porunca dată lor. Mântuitorul însă, ale cărui voire şi lucrare chiar în firea umană exprimă voia şi lucrarea lui Dumnezeu, El care, fiind de o fiinţă cu Tatăl, dispunea de toate drepturile şi de slava divină, nu datora ascultare fiind însuşi Dumnezeu. Dându-i însă ascultare, şi încă până la moarte, ascultarea Sa este o voluntară autosmerenie şi autosupunere, deci contrastul cel mai evident faţă de păcatul neascultării, fapt arătat de Sfântul Apostol Pavel, când spune: „Care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se... s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, iar moartea pe Cruce” (Filipeni 2, 6-8). Dacă, deci, Fiul lui Dumnezeu care-i de o fiinţă cu Tatăl şi prin întruparea Sa de bunăvoie s-a făcut asemenea nouă, exceptând păcatul - aduce Tatălui din mijlocul nostru jertfa totalei ascultări nedatorate, atunci El, Cel fără de păcat, o aduce ca ispăşire pentru ascultarea noastră refuzată lui Dumnezeu prin păcat. Este jertfa ispăşirii adevărate şi depline a păcatelor omeneşti, însemnând totodată cea mai deplină cinstire dată lui Dumnezeu, fiindcă izvorăşte din cea mai deplină cunoaştere a demnităţii lui Dumnezeu - este jertfa voluntarei autodăruiri a Fiului întrupat al lui Dumnezeu10. Cu referire la aceasta psalmistul exclamă mesianic: „Jertfa şi prinosul nu ai voit, iar trupul ni l-ai gătit, arderile de tot pentru păcat n-ai căutat, atunci am zis: iată viu: În capul cărţii scris este pentru mine ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu” (Psalmi. 39, 9-11). Sfântul Apostol Pavel tâlcuieşte aceste cuvinte cu raportare la Mântuitorul şi spune: „Jertfa şi prinosul şi ardere de tot pentru păcat n-ai voit nici n-ai poftit, care se aduc după lege, atunci a zis: iată viu ca să fac voia Ta, Dumnezeule. El ridică pe cea dintâi ca să pună pe cea de a doua întru care voie suntem sfinţiţi prin jertfirea trupului lui Iisus Hristos odată” (Evrei 10, 8-10). Deci, slujirea jertfelnică a Mântuitorului începe şi după voinţă sau ca jertfă spirituală, ea este chiar îndeplinită cu însuşi întruparea Sa. Căci Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat nu pentru a I se sluji, ci pentru a se supune lui Dumnezeu prin totală ascultare ca ispăşire pentru neascultarea oamenilor. 9

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2013, p. 229; 10 Pr. Prof. Ioan Constantinescu, Îndrumător pastoral – Din tezaurul credinţei noastre, la www.catehism.ro, accesat la 16.11.2018, ora 18:17

7

Capitolul II: Vizitele pastorale ca mijloace pentru cunoaşterea parohiei şi consolidarea relaţiei dintre preot şi credincioşi

În funcţie de scopul urmărit de preot, în activitatea sa pastoral-misionară, aceste vizite sunt de două feluri: a. sistematice b. întâmplătoare. Vizitele sistematice sunt cele care se efectuează după un plan sau program gândit sau stabilit dinainte. Cele din categoria a doua sunt întâlniri întâmplătoare sau ocazionale, neprogramate, ale preotului cu credincioşii săi, fiind cerute sau cauzate, în majoritatea lor, de îndatoririle liturgice ale preotului faţă de enoriaşii săi, adică de săvârşirea serviciilor sau slujbelor bisericeşti în casele sau familiile credincioşilor. Prin acestea, preotul ortodox este mereu prezent în viaţa credincioşilor săi. Din prima categorie de vizite, sistematice sau programate, fac parte următoarele: 1. Înainte de instalarea sau transferarea sa în parohie, preotul trebuie să facă o vizită pastorală în noua sa parohie. Este o vizită de cunoaştere a parohiei, la modul general. Ea se face cu ştirea sau avizul protopopului şi prin ea preotul intră în legătură cu organele parohiei, epitropul şi consilierul parohial, ceilalţi slujitori, dacă există - preoţi, diaconi şi cântăreţi - cu care va fixa amănuntele programului de instalare în parohie11. 2. A doua vizită care trebuie să o facă preotul nou numit într-o parohie este una generală, programată şi anunţată din timp, pentru a fi înştiinţaţi şi credincioşii şi pentru a fi găsiţi acasă. Purtând epitrahil şi cruce şi însoţit de cântăreţ, preotul trebuie să intre în fiecare casă, aducând binecuvântarea, salutul şi cuvântul lui de îndrumare duhovnicească şi stropind casele cu apă sfinţită. Acest fel de vizită este un mijloc concret de cunoaştere a parohiei, a problemelor, a vieţii „bisericii celei vii”, şi trebuie să fie făcută cu multă aplecare, dragoste, şi răbdare. Este indicat să nu fie nu mai o vizită protocolară, oficială, seacă şi rece, ci preotul trebuie să rămână în fiecare casă câteva minute, discutând cu credincioşii, încercând să-i cunoască pe fiecare dintre ei, să asculte cu atenţie şi răbdare destăinuirile, să constate starea lor religioasă, să ia act de gândurile şi idealurile lor, de propunerile şi iniţiativele lor pentru îmbunătăţirea vieţii duhovniceşti în parohie. Este foarte important ca el să aibă cu sine şi material de colportaj religios: iconiţe, cruciuliţe, cărţi de rugăciune, reviste, ziare şi broşuri cu 11

Pr. Prof. Spiridon Cândea, Parohia ca teren de activitate pastorală a preotului, în "Mitropolia Olteniei", XII (1960), nr. 5-6, pp. 289-290

8

conţinut religios educativ-moral. În felul acesta credincioşii îşi cunosc mult mai bine păstorul, iar preotul are posibilitatea să-i cunoască şi să stabilească cu ei o legătură caldă. 3. Vizitele de curtoazie sau de prezentare. Preotul trebuie să facă astfel de vizite persoanelor mai importante din parohie sau localitate cu care va colabora. Persoanele care intră în obiectivul vizitelor de curtoazie sunt: preoţii ceilalţi ai parohiei, dacă sunt mai mulţi, directorul şcolii şi corpul didactic, cu care va desfăşura activităţi comune, cultural-educative, intelectualii de vază, primarul şi organele locale ale puterii de stat, conducătorii de asociaţii şi organizaţii obşteşti. Având în vedere că preotul este şi trebuie să rămână un factor de bază al vieţii religioase, sociale şi culturale, colaborarea lui cu toţi aceşti reprezentanţi ai vieţii obşteşti se impune de la sine. De aceea, izolarea lui de marile acţiuni culturale şi sociale ale obştii şi implicit ale parohiei lui, nu se mai poate concepe. Aceste vizite au scopul să întărească legăturile lui cu toţi factorii de răspundere ai vieţii sociale şi culturale în vederea unor acţiuni comune care urmăresc transformarea oamenilor şi societăţii. 4. În cadrul vizitelor sistematice putem indica şi pe cele legate de marile sărbători ale anului bisericesc - Naşterea Domnului, Bobotează, Izvorul Tămăduirii, înălţarea Sfintei Cruci, Postul Sfintelor Paşti - sau alte zile îndătinate, cum este fiecare zi întâi a tuturor lunilor anului, deşi ele sunt mai degrabă legate de activitatea pastoral-misionară propriu-zisă sau liturgică, fiindcă ele au deja un caracter sacramental sau sfinţitor, scopul principal al lor fiind sfinţirea caselor şi a credincioşilor, în aceste ocazii, după cum bine se ştie, preotul obişnuieşte să meargă pe la casele credincioşilor cu icoana naşterii Domnului sau cu apa sfinţită pentru a binecuvânta şi a stropi cu agheasmă locuinţele, curţile şi pe cei care locuiesc în ele. Sunt vizite pastorale intrate în tradiţia creştină ortodoxă de secole şi ele au frumuseţea şi semnificaţia lor deosebită, cele mai îndătinate fiind umblatul cu icoana12 înainte de Sărbătoarea Crăciunului şi botezarea caselor înaintea sărbătorii Bobotezei, vizite care au fost efectuate şi în timpul regimului totalitar ateu. Amândouă vizitele sunt de mare eficienţă în activitatea pastorală, gustate şi aşteptate cu deosebit interes şi cu mare plăcere de către credincioşi. Tot în această categorie intră şi vizitele pastorale întreprinse de slujitori, conform tradiţiei locale, la Izvorul Tămăduirii, la începutul anului bisericesc (1 septembrie) sau de ziua Crucii (14 septembrie), la începutul Postului Mare sau la fiecare început de lună, pentru a stropi cu apă sfinţită şi a binecuvânta pe credincioşi şi casele lor. Aceste vizite rămân căi eficiente de pastoraţie şi de păstrare a legăturilor dintre preoţi şi credincioşi.

12

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Este justificat "umblatul cu icoana" înaintea sărbătorii Naşterii Domnului?, în "Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică", Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2004, pp. 333-338

9

Aşa, de pildă, Agheasmatarul 13 consideră obiceiul de a merge cu „zi-întâi”-ul sau botezarea caselor la fiecare început de lună ca o practică pastoral-liturgică îndătinată14. Cum însă preoţilor li s-a interzis în perioada comunistă să practice aceste vizite, reluarea lor lunar pare, pentru o parte din credincioşi, mai puţin familiarizaţi cu viata religioasă intensă, exagerate. De aceea, ele trebuie practicate cu tact şi înţelepciune. 5. Tot în categoria vizitelor programate sau sistematice intră şi cele organizate de preot pentru colectarea unor fonduri necesare renovării, refacere sau construirii unei noi biserici. Se pot avea în vedere şi anumite investiţii pentru îngrijirea şi sistematizarea cimitirelor, pentru ajutorarea bolnavilor, săracilor sau a sinistraţilor sau pentru strângerea contribuţiei benevole a credincioşilor, mai ales în mediul rural Din cea de a doua categorie de vizite, numite ocazionale, fac parte toate acele întâlniri ale preotului cu credincioşii, în casele lor, cu prilejul săvârşirii diferitelor slujbe solicitate de aceştia, în special Sfinte Taine şi Ierurgii. Acestea sunt numeroase, căci nu există familie care să nu solicite asemenea servicii religioase. Cea mai solicitată dintre acestea este slujba sfinţirii apei mici sau sfeştania15. Ea se săvârşeşte la ridicarea unei case noi, cu ocazia intrării într-o nouă locuinţă, la săparea unei fântâni, la strângerea roadelor sau recoltelor, după curăţenia generală făcută în casă, la cumpărarea unui lucru nou, necesar vieţii, pentru obiectele şi uneltele de lucru, pentru ţarini şi ogrăzi, pentru semănături şi livezi, pentru alungarea duhurilor rele, necurate, a bolilor oamenilor şi vieţuitoarelor. Toate aceste momente înseamnă întâlniri cu credincioşii şi vizitarea în familii, ca şi în instituţii, atunci când este vorba de sfinţirea unei şcoli sau a altei instituţii de cultură sau utilitate publică, a unui monument închinat personalităţilor marcante din istoria şi cultura neamului, a unei cruci sau troiţe, la sfinţirea cimitirelor şi mormintelor, la sfinţirea apei, cu prilejul procesiunilor în timp de secetă, şi altele. Vizitele neorganizate sunt cele legate de solicitarea credincioşilor pentru săvârşirea unor slujbe pentru cei bolnavi şi în suferinţă. Unele din acestea se fac şi la iniţiativa preotului, care se interesează de bolnavii din parohia sa, îmbărbătându-i în suferinţa lor şi la solicitarea credincioşilor aflaţi în boală, fiind legate de latura sacramentală a activităţii lui, adică de a

13

*** Molitfelnic, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2002, p. 183 Pr. Victor Popescu, Umblatul cu zi'ntâiul sau vizite lunare? în "Buletinul Eparhiei Argeşului", Curtea de Argeş, XX (1925), nr. 7-9, pp. 183-185 15 Vezi Pr. Prof. Nicolae D. Necula, Când este bine să se facă slujba agheasmei mici sau a sfeştaniei Ia casele credincioşilor?, în „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, vol. 3, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2004, pp. 301305 14

10

săvârşi slujbe adecvate stării lor: spovedire şi împărtăşire, oficierea Tainei Sfântului Maslu, a slujbei la ieşirea cu greu a sufletului şi altele. Cât priveşte pe bolnavii din spitale, biserica a reintrodus instituţia sau serviciul preotului de spital, ca şi al celui din penitenciare sau armată. Foarte multe din vizitele neplanificate sunt cele legate de sfârşitul omului, când preotul este solicitat să meargă la casele credincioşilor pentru a săvârşi slujbele sau ierurgiile legate de acest capitol sau segment al existentei creştinului: slujba stâlpilor, înmormântarea şi toate pomenirile sau soroacele pentru cei morţi, atât de bogate şi de respectate în tradiţia ortodoxă. Vizitele pastorale reprezintă o prezenţă a păstorului de suflete în viaţa credincioşilor care îl doresc, îl aşteaptă şi-l primesc cu dragoste pe păstorul lor în familiile şi casele lor. Preotul nu merge la credincioşii lui pentru ca aceştia să-i întoarcă vizita la Biserică, ci pentru că intră în îndatoririle lui pastorale asemenea preocupări. Ei vin din conştiinţa lor de enoriaşi şi de apartenenţă la trupul parohiei, al obştii creştine conduse de preot. Ei vin la Biserică fiindcă acolo este singurul loc unde se lucrează mântuirea, unde aud cuvântul lui Dumnezeu şi se împărtăşesc de darurile Sfintei Liturghii şi al Sfintelor Taine şi Ierurgii, săvârşite în Biserică. Vizitele pastorale ale preoţilor ortodocşi, care trebuie cultivate şi practicate cu asiduitate şi responsabilitate, sunt şi căi de cunoaştere a parohiei şi a credincioşilor, dar şi metodă pastorală de a-i instrui pe credincioşi în adevărurile de credinţă şi morală. Ele îi onorează pe credincioşi şi creează o adevărată legătură sufletească şi o apropiere tot mai mare între păstor şi păstoriţi. Ele au fost mereu recomandate şi practicate16 şi constituie expresia adevăratei acţiuni misionare a Bisericii.

16

Vezi Arhim. Iuliu Scriban, Vizitarea caselor, în "Studiul pastoralei în Biserica Ortodoxă Română", Sibiu, 1924, pp. 31-34

11

Concluzii Omenirea trăieşte astăzi o nouă etapă a istoriei sale, în care schimbări profunde şi rapide se extind, treptat, la întregul glob. Provocate de inteligenţa şi activitatea creatoare a omului, ele se răsfrâng asupra omului însuşi, asupra judecăţilor şi dorinţelor lui individuale şi colective, asupra modului lui de a gândi şi de a acţiona, atât faţă de lucruri cât şi faţă de oameni. Astfel, putem vorbi despre o adevărată transformare socială şi culturală care se reflectă chiar şi în viaţa religioasă. „Aşa cum se întâmplă în orice criză de creştere, această transformare aduce cu sine şi dificultăţi deloc neglijabile. Astfel, în vreme ce omul îşi extinde atât de mult puterea, nu reuşeşte întotdeauna să o pună în slujba sa. Străduindu-se să pătrundă mai mult adâncurile sufletului propriu, pare adesea mai nesigur de sine. Dezvăluind tot mai limpede legile vieţii sociale, rămâne în ezitare asupra direcţiei pe care trebuie să i-o imprime”.17 Niciodată oamenii nu au avut un simţ atât de acut al libertăţii ca astăzi, însă, în acelaşi timp, apar noi forme de aservire socială şi psihică. În timp ce lumea are conştiinţa atât de puternică a unităţii sale şi a interdependenţei tuturor într-o necesară solidaritate, este totuşi violent sfâşiată de forţe ce se luptă între ele: dăinuie încă aprige disensiuni politice, sociale, economice, rasiale şi ideologice şi nu este îndepărtată primejdia unui război atotnimicitor. În timp ce se extinde schimbul de idei, înseşi cuvintele prin care se exprimă concepte de mare importanţă îmbracă sensuri foarte diferite în diversele ideologii. În sfârşit, se caută stăruitor o ordine pământească mai perfectă, fără ca aceasta să fie însoţită de un progres spiritual pe măsură. De aceea, oscilând între speranţă şi angoasă, întrebându-se asupra mersului lumii de azi, sunt apăsaţi de nelinişte. Acest mers al lumii îi provoacă pe oameni, ba chiar îi constrânge să dea un răspuns.

17

Mitropolit Nicolae Corneanu, Quo Vadis. Studii, note şi comentarii, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, p. 165

12

BIBLIOGRAFIE 1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2015; 2. Bel, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, parohie, pastoraţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002; 3. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997; 4. Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Parohia ca teren de activitate pastorală a preotului, în "Mitropolia Olteniei", XII (1960), nr. 5-6; 5. Constantinescu, Pr. Prof. Ioan, Îndrumător pastoral – Din tezaurul credinței noastre, la www.catehism.ro, accesat la 16.11.2018, ora 18:17; 6. Corneanu, Mitropolit Nicolae, Quo Vadis, Studii, note şi comentarii, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990; 7. Farahat, Kamal, Arhieria Mântuitorului Hristos şi preoţia sacramentală, în „Studii Teologice”, XXXIX (1987), nr. 5; 8. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în „Studii Teologice”, XXIX (1977), nr. 1-2; 9. Marcu, Pr. Prof. Gheorghe T., Sfântul Apostol Pavel despre personalitatea religioasămorală a păstorului de suflete, în “Studii Teologice”, VII (1955), nr. 3-4; 10. Mihălțan, Pr. Lect. Dr. Ioan, Preoţia Mântuitorului Hristos şi Preoţia bisericească, Editura Episcopiei Oradea, 1993; 11. *** Molitfelnic, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2002; 12. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Tradiție și slujire în înnoirea liturgică, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2004; 13. Popescu, Pr. Victor, Umblatul cu zi'ntâiul sau vizite lunare? în "Buletinul Eparhiei Argeşului", Curtea de Argeş, XX (1925), nr. 7-9; 14. Scriban, Arhim. Iuliu, Vizitarea caselor, în "Studiul pastoralei în Biserica Ortodoxă Română", Sibiu, 1924; 15. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Fiinţa tainelor în cele trei confesiuni, în „Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 1; 16. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2013.

13