Cultivarea Virtuților.docx

Universitatea “Valahia” din Târgovişte Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei Specializarea: Doctrină, Știință, Misiune Disciplina: Coordonatele spiritualității creștine

Cultivarea virtuților în viața credinciosului

Coordonator ştiinţific: Pr. Lect. Dr. Ignat Adrian Susţinător: Gavrilă Dumitru Anul I, Gr. I

Târgoviște 2018 1

PLANUL LUCRĂRII

Introducere Capitolul I: Raportul dintre virtute, păcat şi libertate Capitolul II: Roadele virtuților în viața omului Concluzii BIBLIOGRAFIE

2

Introducere Viaţa duhovnicească a creştinului este o permanentă încordare şi luptă de eliberare deplină de păcat şi de efectele sale, şi de dobândire şi lucrare tot mai deplină a virtuţilor creştine, căi spre desăvârşire. În timp ce patimile reprezintă o deformare a firii şi o deturnare a vieţii de la adevărata sa finalitate, o degradare a chipului lui Dumnezeu din om şi o vieţuire în registrul inferior şi tenebros al existenţei, virtuţile creştine şi viaţa virtuoasă constituie adevărata vocaţie a omului, capabilă să îi aducă acestuia adevărata bucurie şi fericire, cea izvorâtă din trăirea tot mai aproape de Izvorul vieţii şi al fericirii - Dumnezeu-Iubire. Prin voia sa liberă, cu care a fost înzestrat de la creaţie, omul se află şi este liber să aleagă între a deveni „rob patimilor“ şi a nu se pleca lor; are puterea de a alege între păcat şi virtute, aceasta din urmă fiind singura în stare să-i dăruiască omului „cununa nemuririi“.1 Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului ortodox subliniază permanent ideea că, în timp ce patimile sunt contrare firii şi lucrează silnic la distrugerea acesteia, virtuţile reprezintă un dar creatural, sunt fireşti, au fost zidite împreună cu firea oamenilor. Spre deosebire de patimi, care nu au fiinţă sau ipostas, ci sunt întuneric şi boală şi nu aparţin în mod firesc omului, ci se infiltrează în firea lui, căutând să o surpe, virtuţile îi aparţin acestuia în mod firesc. Ele au fost date de Dumnezeu firii omeneşti, prin însuşi actul creării ei. Îndată ce a făcut Dumnezeu pe om, ne spune Ava Dorotei, „a semănat în el virtuţile, precum zice: «Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră» (Facere 1,26). A zis «după chipul», pentru că Dumnezeu a făcut sufletul nestricăcios şi liber; şi a mai zis «după asemănarea», adică după virtute”.2 Înaintarea în această viaţă virtuoasă înseamnă de fapt, împărtăşirea din plinătatea acestei vieţi dumnezeieşti. Spre deosebire de rău şi păcat, care a pătruns în fire prin libera voinţă a omului, prin exercitarea greşită a libertăţii sale şi din duşmănia vrăjmaşului, binele şi virtutea sunt opere ale conlucrării omului cu Dumnezeu. Deşi până la un anumit moment predomină efortul ascetic al creştinului, Dumnezeu fiind prezent în această lucrare în calitate de început al

1

Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa monahală, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 1, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 32 2 Avva Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mânăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie, în Filocalia..., vol. 9, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1980, p. 606

3

ei, ascuns fiind în poruncile Sale, pe măsura împlinirii acestor porunci, virtuţile se dovedesc a fi daruri dumnezeieşti ce încununează eforturile ostenitorului, copleşindu-le prin bogăţie. Virtuţile se nasc una pe alta, aflându-se într-o strânsă legătură duhovnicească. Din acest motiv, Cuviosul Nichita Stithatul, Ilie Ecdicul, Sfântul Ioan Scărarul şi alţi scriitori duhovniceşti vorbesc despre virtuţi cuprinzătoare şi începătoare (postul, rugăciunea şi tăcerea) şi despre maici ale virtuţilor, al căror izvor este Însuşi Dumnezeu. Pentru dobândirea acestora trebuie să ne nevoim, dacă dorim să câştigăm şi fiicele lor. Aceste maici ale virtuţilor sau aceste virtuţi cuprinzătoare şi începătoare au fost zidite în firea oamenilor, iar diversele moduri în care ele înfloresc şi rodesc sunt efecte ale eforturilor omului, ajutat de harul dumnezeiesc. După originea lor primă, Sfântul Grigorie Sinaitul le împarte în virtuţi fireşti, adică virtuţi ce aparţin firii; virtuţi cu fapta sau din liberă alegere şi virtuţi dumnezeieşti sau ale harului, care vin de la Duhul Sfânt; sau în virtuţi lucrate, spre a căror împlinire omul îşi sileşte firea şi virtuţi lucrătoare, care vin în noi „când trebuie şi cât şi precum voiesc”.3 Cu toate că virtutea ca manifestare a creştinului în raport cu săvârşirea binelui este unitară, din cauza raporturilor multiple şi variate ale vieţii, ea poate lua diferite forme şi, deci, se împarte în diferite virtuţi speciale. Împărţirile acestea ale virtuţii sunt însă în funcţie de diferitele criterii utilizate. Astfel, o împărţire a virtuţii o găsim înca la Socrate, care, susţinând că virtuţile sunt idei, stabileşte un sistem de virtuţi în care virtuţile particulare decurg din cele generale. Dupa el, virtutea prin excelenţă este înţelepciunea, care este ştiinta generală a binelui şi care cuprinde pe toate celelalte virtuţi precum genul cuprinde speciile. Din ea decurg alte patru virtuţi şi anume: pietatea sau evlavia faţă de zei, dreptatea faţă de oameni, curajul faţă de primejdie şi cumpătarea sau stăpânirea de sine faţă de plăcerile senzuale.4 Platon socoteste că prin virtute omul se aseamănă cu Dumnezeu. Potrivit concepţiei sale trihotomice asupra sufletului, el atribuie fiecărei puteri sufletesti câte o virtute şi anume: înţelepciunea este virtutea care corespunde raţiunii; curajul sau bărbăţia corespunde puterii irascibile sau pasiunilor înalte ale sufletului; temperanţa corespunde dorinţei sau poftei sensibile. A patra virtute care este dreptatea păstrează armonia celorlalte virtuţi şi este coroana tuturor celorlalte; de aceea fiecare virtute în sine poate fi definită în funcţie de dreptate: înţelepciunea constă în justeţea spiritului, temperanţa în justeţea simţurilor, curajul în justeţea inimii.

3

Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare dupa acrostih, în Filocalia, vol. 7, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 130 4 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zagrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. 1, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2003, p. 360

4

Capitolul I: Raportul dintre virtute, păcat şi libertate Dupa obiectul şi scopul lor, virtuţile se impart în virtuţi teologice şi virtuţi morale. Virtutile teologice au ca obiect şi ca scop ultim pe Dumnezeu, pe cand virtuţile morale reglementeaza raporturile noastre faţă de lumea creată şi în special faţă de smenii nostrii, obiectul şi scopul imediat al lor fiind acestea, iar Dumnezeu numai obiect şi scop indirect. La randul lor, virtuţile morale se împart în virtuţi cardinale şi virtuţi derivate, dupa cum sunt socotite ca izvoare ale altor virtuţi, sau ca virtuţi deduse sau derivate din cele dintâi. Dar întrucât virtuţile teologice sunt daruri care se revarsă în sufletul omului credincios deodată cu harul sfinţitor, ele în general sunt numite de către teologii romano-catolici şi virtuţi insuflate, deşi această numire nu inspira deloc specificul lor. Teologii romano-catolici, în conformitate cu conceptia antropologica tomistă ce domina în catolicism, preferă împărţirea virtuţilor în virtuţi naturale şi supranaturale spre a arăta astfel originea lor. Virtuţile naturale ar fi virtuţile pe care omul le câştigă prin puterile lui naturale, în timp ce virtuţile supranaturale ar fi daruri nemijlocite din partea lui Dumnezeu, sau virtuţi ce izvorasc din temelia supranaturală a credinţei, fiind, pe de o parte rezultatul harului divin, iar pe de altă parte, rezultatul liberei noastre conlucrări cu acest har. În acest sens vor fi numite supranaturale şi anumite virtuţi morale. Această împartire nu este admisă în morala ortodoxă.5 S-a încercat încă din epoca apostolică a se da răspuns clar din punct de vedere creştin la întrebarea: care e raportul dintre virtute şi păcat?. Operele Părinţilor Apostolici prezintă acest raport în mod autentic: Raportul dintre virtute şi păcat se încadrează într-un aşa numit paralelism antitetic cuprins în paralela dintre viaţă şi moarte, dintre întuneric şi lumină, dreptate şi nedreptate, bine şi rău sau expus direct prin analiza dintre virtuţi şi păcate, cum se întâlneşte în toate scrierile bărbaţilor apostolici. Acest paralelism antitetic al raportului dintre virtute şi păcat este expus şi în Sfânta Scriptură. Cele două căi se găsesc amintite sub forme diferite, (Calea Domnului şi Calea celui rău; Calea Adevărului şi Calea minciunii; calea dreptăţii şi a nedreptăţii; calea binelui şi răului) sau găsim direct paralela între viaţă şi moarte. „Amintim că paralelismul a două principii puse în antiteză se întâlneşte şi la scriitorii greci ca Xenofon, Hesiod, chiar şi la Pitagora”.6 Prima lucrare postapostolică în care întâlnim acest paralelism, sub forma a doua e Didahia. 5

Pr. Gheorghe Popa, Introducere în Teologia morală. Principii şi concepte generale, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 98 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Raportul dintre virtute şi păcat după doctrina morală a Didahiei, în ”Studii Teologice”, 1962, nr. 1-2, p. 24 6

5

Prezenţa acestui paralelism moral se axplică prin însăşi ordinea morală. Existenţa binelui şi a răului determină o orientare pe două planuri a conduitei morale în cadrul religios. Expresiile „viaţă şi moarte”, „lumină şi întuneric”, le considerăm a fi analogii ale raportului dintre bine şi rău, adică după cum viaţa exclude moartea, iar lumina întunericul, tot astfel prezenţa binelui în om exclude răul. Conţinutul moral al celor două căi (calea păcatului şi calea virtuţii) apare sub formă de imperative, exprimate fie negativ, fie afirmativ. Forma negativă e rostul de a trezi în conştiinţa credincioşilor oroare pentru păcat şi viciu şi de a contura valoarea virtuţilor, pe care le opune păcatului şi urmaşilor lui. Virtuţile se prezintă mereu ca elemente necesare vieţii spirituale, iar păcatele ca elemente aducătoare de moarte spirituală. Întotdeauna când vorbim despre păcat opoziţia dintre virtute şi păcat, trebuie să avem în vedere trei categorii relaţionale în care întâlnim antiteza: • în atitudinea creştinului faţă de Dumnezeu şi faţă de învăţătura creştină; • în atitudinea faţă de sine însuşi; • în atitudinea faţă de semeni pe plan social şi individual. Libertatea este o trăsătură fundamentală a definiţiei omului ca fiinţă creată după chipul Dumnezeului personal, liber şi suveran. Nu al unui dumnezeu singuratic, ci al Sfintei Treimi, “structura supremei iubiri”7 . În acest sens, libertatea are drept finalitate comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. De aceea, libertatea în natura sa cea mai autentică este libertate în vederea comuniunii. O astfel de dragoste este după asemănarea dragostei nesfârşite, este semnul participării noastre libere la Dumnezeu, prin har. Libertatea este un privilegiu al persoanelor care trăiesc în virtute şi har. Cine trăieşte în virtute şi har este liber, căci „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege“ ( Galateni 5, 22-23). Cine merge pe calea păcatului încalcă ordinea morală şi firească, numai cel ce merge pe calea virtuţii poate spune că merge cu adevărat pe însăşi calea existenţei, evident cu ajutorul lui Dumnezeu.

7

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2010, p. 195

6

Capitolul II: Roadele virtuților în viața omului Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte despre „mireasma fiecărei virtuţi” , o mireasmă ce înfrumuseţează viaţa noastră, o mireasmă duhovnicească bine plăcută lui Dumnezeu. Virtuţile aduc în sufletul celui ce le practică o „bucurie negrăită”, încât acesta suferă „o schimbare minunată şi mai presus de cuvânt”, astfel încât el uită de trup şi de plăcerile sale, îndreptânduşi toată atenţia şi grija sa spre lucrarea şi viaţa mult superioară a sufletului său. El uită aproape în întregime de trebuinţele firii sale, fiind preocupat doar să dea glas şi împlinire dorului său de desăvârşire, de asemănare cu Dumnezeu, prin virtute. Bucuria pe care o dă lucrarea virtuţilor sufletului este împreunată cu fericirea şi plăcerea nestricăcioasă şi este o lucrare tainică a Duhului Sfânt, în inima iubitorului de virtute.8 O pace şi o mulţumire interioară pe care o trăieşte sufletul ostenitorului, o mângâiere lină pe care o aduce lucrarea faptei bine, o bucurie cu atât mai curată şi mai intensă cu cât faptele noastre bune sunt mai multe şi tot mai desăvârşite. O stare dumnezeiască, picurată şi apoi revărsată în sufletul nostru. După roadele lor, putem distinge virtuţile adevărate şi mântuitoare. Rodul esenţial al acestora este starea de nepătimire. Virtuţile care nu conduc spre aceasta sunt doar „părute“ şi în realitate deşarte şi mincinoase. Darul sau rodul suprem pe care îl procură virtuţile este îndumnezeirea, pe care o dobândim atunci când va vrea Dumnezeu să ne introducă în tainele Sale, în slava Sa. Lucrarea virtuţilor este operă a omului în trup. Săvârşirea lor încetează odată cu viaţa aceasta. Dincolo, însă, „nu vom înceta să pătimim îndumnezeirea după har, ca o răsplată pentru ele. A vorbi despre virtute este un lucru frumos şi bun, dar a lupta pentru ele este mântuitor, căci Dumnezeu preţuieşte ostenelile şi lacrimile pentru ele, nu cuvintele înalte şi meşteşugite. Jertfa plăcută Lui şi bine primită sunt nevoinţele, suspinele şi lacrimile după ele. Sau, cum spune Sfântul Isaac Sirul, „de nu ai fapte, să nu vorbeşti despre virtuţi. Căci mai cinstite sunt înaintea Domnului necazurile cele pentru El, decât orice rugăciune şi jertfă. si mirosul sudorii lor e mai presus de toate aromatele (...). Darurile drepţilor sunt lacrimile ochilor lor. si jertfa primită a lor sunt suspinele din privegherile lor”.9 Precum există o cădere pe o scară nevăzută a păcatului, până în zonele cele mai întunecoase, abisale, ale vieţii şi lumii, coborâre în sfera tenebroasă a răului şi a formelor înfricoşătoare pe care el le îmbracă, tot aşa există un urcuş către lumină şi Soarele Dreptăţii, 8

Pr. Ioan Cristinel Tesu, Virtuţile creştine – cărări spre fericirea vesnică, Ed. Trinitas, Iasi, 2001, pp. 25-26 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia..., vol. 10, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 210 9

7

către seninătatea raiului virtuţilor, o scară nevăzută a acestora. Urcuşul ei, greu la început, devine apoi uşor şi plăcut, conducând spre culmile cele mai senine ale vieţii acesteia, dar şi a celei viitoare, fericite şi fără de apus. În acest urcuş, omul este ajutat de firea sa, pe care trebuie să o spiritualizeze continuu, de îngeri, care îl conduc, pe măsura eforturilor sale, spre capătul cel de sus al scării, şi de Dumnezeu, Care îl ajută şi îl aşteaptă, răsplătindui cu dragoste şi bunătate ostenelile şi încununându-i aceste eforturi ale sale. Omul este, deci, liber să aleagă care cale va voi el să o urmeze, spre progresul său duhovnicesc şi spre desăvârşirea sa, o cale aspră, ostenitoare, dar la capătul căreia ne aşteaptă Însuşi Domnul, încoronând eforturile noastre. El este liber, însă, şi să urmeze, dacă va vrea, şi calea largă a lumii acesteia, cu toate ispitele ei, tulburătoare şi distrugătoare a liniştii duhovniceşti, o cale a bucuriilor trecătoare şi a fericirii aparente, dar care se dovedeşte până la urmă a-l arunca în sferele inferioare ale vieţii umane, în zona biologicului, animalicului. O cale care sub aparenta fericire, este o cale a tristeţii şi durerii veşnice, o lume rece a iubirii de sine şi a urii aproapelui, al cărei punct final este moartea sufletească şi cea veşnică. Viaţa creştină se justifică şi se dovedeşte a fi autentic înţeleasă în măsura în care se dovedeşte a fi o luptă de dobândire a virtuţilor, de a pătrunde şi înainta neîncetat în această împărăţie a binelui, a luminii, a iubirii. Întrebându-se: „Ce este viaţa noastră?“, Ava Dorotei răspunde: „Viaţa noastră sunt virtuţile”.10 Numai trăirea în registrul lor şi hrănirea sufletului nostru cu ele ne face să ne dovedim cu adevărat raţionali, „cunună a creaţiei“ şi să trăim viaţa în adevărata şi cea mai înaltă dimensiune a ei – cea duhovnicească. Omul duhovnicesc experiază în viaţa sa adevărul de nezdruncinat că adevărata bogăţie, care nu piere niciodată, este cea duhovnicească şi că în comparaţie cu „mulţimea aurului“ şi cu bogăţia materială, „virtutea este cu mult mai vrednică de cinste”. Virtuţile, ne învaţă Sfântul Isaac Sirul, „sunt mai presus de toate comorile lumii, şi cel ce le-a dobândit pe acestea în lăuntrul lui, Îl află pe Dumnezeu”.11 Viaţa însăşi trebuie să fie o luptă continuă pentru apropierea de Părintele nostru Cel ceresc, de împărăţia şi bunurile fără de seamăn pe care El le-a promis sfinţilor, iar în această luptă virtuţile constituie „calea împărătească“ a acestui itinerariu spiritual. O cale şi un drum primejduit de tot felul de ispite şi capcane care încearcă să ne atragă şi să ne scufunde în bezna păcatului şi a morţii sufleteşti şi veşnice, dar care odată parcursă până la capăt duce spre fericirea veşnică în lumina cea neapropiată a dumnezeirii. 10 11

Ava Dorotei, op. cit., 563 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 45

8

Omul este, pentru Părinţii duhovniceşti, o casă a virtuţilor. O casă care trebuie sădită pe pământ tare, pentru ca ploile ispitelor, ce se abat asupra ei, să nu o distrugă. Temelia acestei case, spune Sfântul Petru Damaschinul, este credinţa. Zidarul este dreapta socotinţă sau discernământul, care temeluieşte această casă drept, ferindu-o să se încline sau să se prăbuşească într-o parte sau alta. Cărămizile sau pietrele din care este construită această casă sunt poruncile şi virtuţile. Lutul folosit de zidar este „pământul smereniei“, care are puterea să unească şi să ţină unificată cu celelalte pietre ale virtuţilor fiecare nouă virtute adăugată la acest edificiu duhovnicesc. Odată pus acoperişul - dragostea desăvârşită - în această casă intră Însuşi Stăpânul lumii, tainicul Musafir al vieţii noastre, Pelerinul cel mai apropiat şi mai interior sufletului nostru decât el însuşi. El intră şi sfinţeşte această casă, această Biserică a sufletului nostru, iar roadele acestei sfinţiri de taină sunt pacea, liniştea, mângâierea, bucuria, fericirea, lumina şi îndumnezeirea.12

12

Sfântul Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin, în Filocalia..., vol. 5, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1976, p. 157

9

Concluzii Sfântul Maxim Mărturisitorul, pornind în descrierea acestui neam sfânt al virtuţilor de la credinţă, ca temelie a vieţii virtuoase stabileşte următoarea relaţie între ele: „Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu; iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit, mintea desfăcută de acestea va avea iubire către Dumnezeu”.13 Sau, într-o exprimare mistică, această legătură devine, în exprimarea aceluiaşi Sfânt Părinte, următoarea: „Cel ce crede se teme; cel ce se teme, se smereşte; cel ce se smereşte, se îmblânzeşte, dobândind deprinderea de a-şi linişti mişcările cele potrivnice firii ale iuţimii şi poftei; cel blând păzeşte poruncile; iar cel ce păzeşte poruncile se curăţeşte; cel ce s-a curăţit, se luminează, iar cel ce s-a luminat, se învredniceşte să se sălăşluiască în cămara tainelor cu Mirele-Cuvântul”.14 Cuviosul Nichita Stithatul spune că în timp ce începătorilor în viaţa de virtute le este de mai mare folos teama de chinuri, la cei înaintaţi aceasta este înlocuită de o temere curată, izvorâtă din dragoste. Cu privire la numărul virtuţilor şi la valoarea lor, listele scriitorilor filocalici diferă. Sfântul Petru Damaschinul lărgeşte mult numărul celor şapte virtuţi generale: credinţa, temerea de Dumnezeu şi gândul la moarte, pocăinţa, înfrânarea, paza gândurilor şi a minţii, răbdarea necazurilor şi nădejdea, smerenia şi iubirea, descoperind, ca roade ale acestora, 228 de virtuţi.În legătură cu împărţirea şi descrierea fiecărei virtuţi, întâlnim aceeaşi diversitate de opinii ca şi în cazul patimilor. Unii aşează o virtute în fruntea tuturor celorlalte, alţii altă virtute, fără a afecta, însă, lista lor tradiţională. Sfântul Antonie cel Mare consideră ca virtute iniţială „dispreţuirea trupului”, în timp ce Isaia Pusnicul o numeşte „nepurtarea de grijă”. Sfântul Petru Damaschinul spune că începutul şi sfârşitul tuturor virtuţilor este înţelepciunea duhovnicească. Ilie Ecdicul învaţă că tuturor virtuţilor le premerge mila şi adevărul, din care se nasc smerenia şi discernământul.15

13

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta întâia, în Filocalia..., vol. 2, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2009, p. 55 14 Ibidem, p. 122 15 Sfântul Antonie cel Mare, op. cit., p. 235

10

BIBLIOGRAFIE 1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Daniel, cu aprobarea Sf. Sinod, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2015; 2. Dorotei, Avva, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mânăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie, în Filocalia..., vol. 9, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1980; 3. Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae, Prof. Diac. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zagrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. 1, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2003; 4. Popa, Pr. Gheorghe, Introducere în Teologia morală. Principii şi concepte generale, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003; 5. Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa monahală, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 1, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993; 6. Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare dupa acrostih, în Filocalia, vol. 7, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005; 7. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia..., vol. 10, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1981; 8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta întâia, în Filocalia..., vol. 2, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2009; 9. Sfântul Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin, în Filocalia..., vol. 5, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1976; 10. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2010; 11. Teșu, Pr. Ioan Cristinel, Virtuţile creştine – cărări spre fericirea vesnică, Ed. Trinitas, Iasi, 2001; 12. Vasilescu, Diac. Prof. Emilian, Raportul dintre virtute şi păcat după doctrina morală a Didahiei, în ”Studii Teologice”, 1962, nr. 1-2.

11