Mierea De Albine.docx

Mierea de albine Mierea de albine este un produs alimentar nativ ("cel mai dulce produs al naturii") apreciat pentru valoarea nutritivă ridicată şi însuşirile dietetice şi terapeutice deosebite. Ea rezultă în urma prelucrării de către albine a nectarului florilor sau a unor substanţe dulci secretate de unele insecte parazitare care trăiesc în special pe frunzele unor arbori, pomi fructiferi sau alte plante (mierea de mană). Nectarul este un suc dulce, care conţine 70-90% apă în care sunt solubilizate: glucoză, fructoză, zaharoză, dextrine, acizi organici, substanţe aromatizante, colorante, tanante etc. Valoarea nutritivă a mierei diferă de cea a multor dulciuri, deoarece, pe lîngă glucoză şi fructoză (70-80%) conţine şi alte substanţe biologic active, cu efect terapeutic. Astfel, în miere se găsesc vitamine din grupul B (B1, B2, B3, B5, B6, B12), C, A, K, acid pantotenic, acid folic, enzime (invertază, catalază, amilază) şi elemente minerale (Fe, P, K, Mg). În mierea florală, zaharoza se găseşte în cantităţi reduse (circa 5-10%). Uneori, datorită conţinutului mai ridicat de glucoză (ex. mierea de rapiţă, de floarea soarelui) mierea poate fi cristalizată (zaharisită); aceasta nu este inferioară calitativ sau nutritiv şi poate fi fluidificată prin încălzire într-o baie de apă la 40 C. o

În funcţie de provenienţă, mierea poate fi:   

miere monofloră, care provine integral sau în cea mai mare parte din nectarul unei anumite specii de flori (miere de salcîm, tei, floarea soarelui, mentă etc); miere polifloră, care provine din nectarul mai multor specii de plante din flora spontană sau de cultură (mierea de fîneaţă, de pomi fructiferi etc); miere de pădure, provenită în cea mai mare parte din sucurile dulci de pe alte părţi ale plantei decît florile (mierea de mană) dar şi din nectarul florilor de pădure.

Sortimentele de miere se individualizează prin caracteristici organoleptice specifice, mai importante fiind culoarea, consistenţa, mirosul, gustul şi puritatea. Culoarea variază în funcţie de provenienţa mierei, constituind şi un element de identificare a naturii acesteia. Ea poate fi galben deschis (miere de salcîm), galben-portocaliu către roşcat (mierea de tei), galben-auriu (mierea de floarea soarelui), brun-închis (mierea de pădure) etc. Consistenţa (vîscozitatea) este determinată de densitatea mierei (minim 1,41). Este apreciată mai mult mierea care are o consistenţă mai ridicată şi care a fost extrasă numai după ce fagurii au fost căpăciţi parţial cu ceară de către albine (mierea maturată). Mirosul trebuie să fie plăcut, aroma fiind conferită de nectarul floral din care provine mierea. El este mai pronunţat la mierea monofloră. Gustul trebuie să fie dulce, fără influenţe de acru. Puritatea este dată de lipsa corpurilor străine vizibile cu ochiul liber. Se admit cantităţi mici de granule de polen. Mierea se ambalează în borcane de sticlă, pahare de carton parafinat, bidoane de aluminiu sau poiletilenă, tuburi de aluminiu. Păstrarea se face în încăperi răcoroase la o temperatură optimă de 15 C, cu o umiditate scăzută, bine aerisite şi fără mirosuri străine. Păstrată în condiţiile recomandate, mierea are un termen de valabilitate de 12 luni. o

Mierea artificială se obţine prin invertirea zahărului cu diferiţi acizi (citric, tartric), aromatizare cu diferite arome naturale sau de sinteză şi colorare. Ea nu conţine vitamine, enzime, polen, motiv pentru care are doar valoare calorică, nu şi terapeutică. Alte materii prime şi auxiliare Amidonul se încadrează în grupa materiilor prime de bază utilizate pentru fabricarea produselor zaharoase. Se obţine din cartofi, seminţe de cereale (porumb, grîu, orez) sau leguminoase (fasole); produsul se prezintă sub formă de pulbere sau granule de culoare albă. Glucoza se obţine prin hidroliza acidă sau enzimatică a unor materii prime cu conţinut ridicat de amidon (cereale, cartofi, etc.). Pentru fabricarea produselor zaharoase se utilizează glucoză lichidă sau solidă. Glucoza

lichidă se prezintă ca un lichid vîscos, cu gust dulceag şi fără miros. Glucoza solidă are aspectul unei mase amorfe, de culoare albă, alb-gălbui sau galben, cu gust dulce. Glucoza lichidă se ambalează în bidoane sau butoaie din materiale metalice sau plastice. Glucoza solidă se ambalează în hîrtie tratată, apoi în lăzi de carton sau material plastic. Păstrarea se face la temperaturi de maxim 20 C şi la o umiditate de relativă a aerului de maxim 80%. o

Acizii alimentari se utilizează pentru armonizarea gustului produselor zaharoase, mai frecvent folosiţi fiind acidul citric, tartric şi lactic. Aromatizanţii utilizaţi în industria produselor zaharoase pot fi naturali sau de sinteză. Aromatizanţii naturali se extrag din frunze, flori, fructe sau din planta întreagă Extractele folosite mai frecvent sunt cele de portocale, lămîi, mentă, trandafiri şi cuişoare. Prin sinteză se obţin: mentolul, vanilina, cumarina şi altele. Substanţele aromatizante se pot utiliza în stare pură sau sub formă de esenţe. Coloranţii alimentari folosiţi la fabricarea produselor zaharoase pot fi naturali sau sintetici. Coloranţii naturali mai frecvent folosiţi sunt: clorofila (pentru culoarea verde), carotenul (pentru portocaliu), şofranul (pentru galben), caramelul (pentru brun), carminul (pentru roşu) etc. Coloranţii sintetici admişi sunt: tartrazina (pentru galben), amarantul şi eritrozina (pentru roşu) şi indigotina (pentru albastru) .