Eminescu Si Intertextul Romantic

Eminescu i intertextul romantic de Klara Lucia Losonczy | Aprilie 9, 2008

Motto „Nu m -ncânta i nici cu clasici, Nici cu stil curat i antic,[…] Eu r mân ce-am fost: romantic.” (Mihai Eminescu) Aceast veritabil confesiune de credin a scriitorului ne arat clar c op iunea sa este pentru romantism. Chiar mai mult, el se dezice astfel de clasicism i de regulile sale rigide, aceasta fiind de fapt una dintre tr s turile de baz ale curentului romantic, care ap ruse ca o rebeliune a tinerei genera ii împotriva vechiului regim. Cu toate acestea, Eminescu nu este un romantic pur, ca Byron sau Goethe de exemplu! Întâlnim în opera sa chiar i concepte profund clasice, cum ar fi eterna c utare a adev rului, scriitorul tr dând poate din acest punct de vedere principiile romantismului. Dar mai presus de orice, el a avut marele privilegiu -datorat în cea mai mare m sur neconcordan ei temporale dintre majoritatea marilor romantici i dânsul-, de a da o expresie unic i totalizatoare a romantismului! Din acest motiv, opera sa se deta eaz net de cea a celorlal i romantici, existând la Eminescu chiar i unele însemne ale modernit ii. Dintre ele, luciditatea actului crea iei, triste ea ap s toare i pesimismul vor fi adoptate mai târziu i de poe ii occidentali, care erau la vremea aceea preocupa i mai degrab de estetica macabr i stranie a simbolismului. Exist îns i nenum rate asem n ri între Eminescu i ceilal i poe i romantici, atât la nivel conceptual i stilistic, cât i în ceea ce prive te destinul lor boem i tragic. De fapt, to i romanticii alc tuiesc o adev rat comunitate de spirite i de destine. Astfel, obsesia formelor îl apropie foarte mult de un alt scriitor romantic, precursor al modernit ii, i anume Gérard de Nerval. De fapt, între cei doi se pot face mai multe paralele, atât opera, cât i destinul lor asem nându-se izbitor. Ei dau dovada unei structuri psihice comune, amândoi suferind de complexul mor ii mamei i iubitei -asem nare vizibil i la nivelul operei, i amândoi g sindu- i sfâr itul într-o boal psihic , dup o existen tumultuoas i boem . În ceea ce prive te activitatea literar , Eminescu i

Nerval manifest o forma ie spiritual asem n toare, amândoi apelând la acelea i surse de inspira ie: filosofia i literatura german , ar tându-se interesa i de acelea i domenii ale cunoa terii: gândirea oriental , alchimia i tiin ele, având preocup ri artistice comune: traduceri din limba german i implicare în via a contemporan prin activitate publicistic , i realizându-se în poezie i proz , în timp ce tenta ia dramatic e ueaz . De asemenea, forma ia spiritual , atitudinea faustic i personalitatea de tip enciclopedic îl înfr esc cu Johann von Goethe, iar preocuparea pentru ireal i proza fantastic cu Théophile Gautier. Vorbim mai degrab de înrudiri, asem n ri i nicidecum de influen e, c ci nu trebuie s uit m c înainte de a fi curent i coal literar , romantismul este o component psihic i un mod de via sufleteasc ! În acest sens, putem observa c ruinarea fizic i psihic este vizibil la mai to i scriitorii romantici: Edgar A. Poe, N. V. Gogol, Friedrich Nietzsche, Nerval i desigur, Eminescu. Pentru a ne forma o idee mai precis despre romantismul operei eminesciene, vom arunca o privire asupra principalelor teme i motive romantice, asupra felului în care au fost ele tratate de cei mai importan i scriitori romantici i asupra asem n rilor i deosebirilor dintre viziunea lor i cea a lui Eminescu. S lu m spre exemplu tema istoriei, propus de romantici drept unul dintre mijloacele cele mai bune de a evada din cotidian într-o vârst ideal . Ea se suprapune la un moment dat peste tema timpului în viziunea mai multor romantici, deaceea cele dou teme nu pot fi tratate absolut separat, ci în func ie de felul în care ele interac ioneaz în opera scriitorului respectiv. Astfel, Alfred de Musset în “Noapte de decembrie”, define te trecutul ca pe o lung în iruire de episoade în fa a c rora omul este mereu singur, iar Alphonse de Lamartine ofer în “Medita ii poetice” perspectiva timpului divizat în genera ii ce se scurg în acela i sens i suport acelea i realit i: “ i secolul ce moare, povestindu- i durerea / Celui ce rena te” (”Disperarea”). De altfel, pentru el tema timpului reprezint o adev rat super tem , fiecare poezie a sa con inând trimiteri de o frumuse e plastic aparte spre coordonata primordial a universului: “Ve nicie, neant, trecut, sumbre abisuri, / Ce face i voi din zilele pe care le-nghi i i?” (”Lacul”) Pe de alt parte, Percy Shelley sl ve te în “Un nou imn na ional” o istorie m rea , care trebuie înviat i care este pus în antitez cu realitatea crud i aproape macabr din “Rânduri scrise în timpul gevernului Castlereagh”. El nu se opre te îns la aceast viziune patriotic , ci declar în “Ozymandias” efemeritatea istoriei i a gloriei eroilor, ea ne mai putând fi un refugiu, sau poate doar unul trec tor. Aceea i perspectiv ne ofer i Byron în “Oscar d’Alva”, cu toate c aici avem de-a face cu o istorie scris mereu i mereu de aceea i oameni i care nu-i pedepse te niciodat pe cei nelegiui i. În “Melodiile ebraice”, el evoc gloria antichita ii biblice i î i declar preferin a pentru valorile morale i sociale ebraice. Edgar Poe, celebrul romantic american cu tendin e “gotice”, va dezmin i de asemeni în “Ulalume” valen a de refugiu a istoriei, pentru c trecutul este îmbibat cu suferin . Din contr , în “Palatul bântuit de strigoi” acesta devine refugiul îndelung c utat i este etern pentru c el d inuie cumva prin acele suflete care nu- i g sesc lini tea (strigoii).

Poe ii germani vor cultiva îndeosebi tema istoriei, pe care o vor folosi i ca surs de inspira ie pentru multe din operele lor. Goethe, în “Hermann i Dorothea” va dezvolta conceptul c l toriei spiritului în timp, sau mai bine spus, a spiritului care tr ie te într-un spa iu atemporal etern, al turi de celelalte spirite mari ale omenirii, acest spa iu fiind Latium. Tot el va sl vi mitologia i istoria antic a Greciei în “Prometeu”, “Euphrosyne” sau “Nemesis” i pe cea arab în “Cartea lui Timur” sau “Cartea lui Suleika”. Iar Novalis, în “La Falckenstein” d glas dorin ei dintotdeauna a omului de a se putea întoarce în timp, de a putea vedea aievea eroii din vechime. Tot o idealizare a antichit ii greco-romane vom întâlni i la romanticii r s riteni, i dintre ei, Pu kin, marele poet rus, se va identifica în mod special cu Ovidiu bardul latin trimis în exil tocmai în aceast parte a Europei (”Dintr-o scrisoare c tre Gnedici”, “Lui Ceaadaev”). Am putea spune chiar c are loc o dedublare, scriitorul c utând un refugiu în trecut, pe care i-l închipuie ca pe tr irea unei vie i deja cunoscute: cea a cunoscutului poet roman! De asemenea, în unele poezii ca “Scutul lui Oleg” apare motivul mesajului trimis din trecut i ajuns în prezent prin intermediul unor obiecte simbolice. Vigoarea liricii antice va fi sus inut i de romanticul maghiar Petöfi Sándor în “Homer i Ossian”. Aici el face o interesant paralel între cele dou personaje lipsite de sim ul v zului, ele fiind singurele m rturii ale unor civiliza ii disp rute. Pe de alt parte, el accentueaz i valen a patriotic a trecutului, admirând i reînviind în versurile sale (”Lehel”, “Peti Liliom”, “Zold Marci”) o perioad i un stil de via prin defini ie romantic, acela al haiducilor. Este un exemplu concludent de evaziune în istorie i natur , specific romanticilor! La Eminescu, istoria reprezint tot o modalitate de evaziune într-o vârst ideal , eroii pe care îi evoc fiind într-o strâns leg tur cu spa iul pe care îl reprezint . Poetul insist mult pe atitudinea lor, plin de m re ie i de siguran , reliefat prin procedeul predilect romantic al antitezei (”Scrisoarea III”). Cele mai multe proiecte dramatice ale scriitorului sunt concepute pe aceast tem . Cât despre tema timpului, la Eminescu putem spune c avem de-a face cu o supra tem , pentru c , mai mult ca iubirea, mai mult ca natura, el a cultivat aceast tem . Se poate chiar vorbi de un sentiment al timpului specific eminescian. Astfel, poetul român devine superior multor altor poe i romantici prin multitudinea perspectivelor. În ansamblu, opera sa poate fi considerat o adânc i ampl medita ie asupra vie ii i a mor ii. Poetul î i simte întreaga existen sub semnul timpului, iar drama celui care ar vrea s ating o cunoa tere absolut este aceea de a avea sentimentul relativit ii. Se invoc des perspectiva timpului individual, care reprezint trecerea spre o moarte inevitabil . În opera sa, Eminescu încearc totu i diferite modalit i de sc pare de sub zodia acestui timp individual. O alt modalitate de evadare, de data aceasta absolut , specific romanticilor este reflectat în tema naturii. Avem de-a face cu o natur cople itoare, cu spa ii bogate, luxuriante, iar momentele evocate în mod special sunt furtunile sau peisajele catastrofice, deci o natur dezl n uit . Se prefer motivul selenar i cel vegetal, reprezentat printr-o mare varietate floral .

Byron, în “Stan e compuse pe timpul unei furtuni” se opre te îndelung asupra peisajului de tip catastrofic, pe care îl descrie cu lux de am nunte, natura dezl n uit fiind pus în antitez cu iubirea ce-i înc lze te sufletul. În alte poezii, poetul englez vizualizez natura ca pe un spa iu destinat iubirii, dar nu oric rei iubirii, ci al celei dintâi, celei mai pure. De asemenea, elemente ca “izvorul sfânt”, “codrii c run i” determin peste timp întoarcerea spre copil ria i adolescen a pline de libertate: “Eu doar de pruncia-mi r mân fermecat”. Pe de alt parte, Shelley pare s prefere peisajele luminoase, de var , ca cel din “Stihuri scrise lâng Neapole”, unde lumina i sunetul valurilor nu reu esc s -i alunge singur tatea dulce, dar i dureroas : “ i totu i chinul meu e blând, / Cum sunt i apele, i marea.” În “Oda vântului din apus”, celebra sa elegie, el invoc toate întrup rile celei mai covâr itoare for e ale naturii: mai întâi, vântul este cel care veste te prim vara, anotimp plin de culoare i arome, tot el este cel ce isc furtunile pe mare, determinând catastrofe i fiind un neobosit c l tor pe valurile oceanului, dar el are i valen e de ideal al copil riei i tinere ei poetului, i de profet pentru popoarele lumii: “O trâmbi ce lumea o treze te”. Spre deosebire de poe ii europeni, Poe manifest o profund i perpetu înclina ie spre întuneric, spre peisaje ciudate, ireale, halucinante, aproape sinistre, cum vor prefera mai apoi i poe ii simboli ti. În binecunoscutul s u poem “Tamerlan”, americanul realizeaz o interesant paralel între peisajul de furtun i ambi iile personajului central care- i p r se te iubirea pentru faim . Sunt des evocate elementul nocturn, noaptea fiind un ceas al iubirii libere, neînc tu ate, i cel al lunii, dar avem de-a face cu o lun alb , cu raza moart , deci un însemn al singur t ii poetului. Acela i motiv al lunii palide este reluat i în poezia “Dormind”, unde apare ca un adev rat miraj selenar: “O cea ca de opiu, pal / Din discul auriu exal ”. Celebru pentru poeziile sale închinate nop ii este îns Musset, el propunându- i s le surprind în rotirea anotimpurilor, fiecare dintre ele sugerând un alt motiv romantic, dar i o alt tr s tur a spiritului uman. Lamartine îns prefer peisajele cosmogonice, unde predomin întunericul, dar mai ales elementul temporal cu tent filosofic : “Disperarea”, “Filosofie”. Un alt romantic fascinat de elementul nocturn, Novalis, va închina acestuia mai multe elegii, intitulate “Imnuri c tre noapte”, unde va face lauda luminii, dar mai ales a celei selenare, noaptea fiind momentul propice al reg sirii sinelui, iar somnul un element primordial, vital, atotst pânitor. În opera marelui Goethe g sim tratate aproape toate motivele naturale specific romantice: cel al lunii în “Lunii”, “Clar de lun ”, “La un r s rit de lun plin ”, unde ea este, rând pe rând “chip al dragostei ce doare”, protector mut al îndr gosti ilor i mesager al dragostei; cel al nop ii în “Noaptea”, “La miezul nop ii”, fiind invocate i stelele, cele ce reprezint de fapt oglindirea astral a sentimentelor umane; cel vegetal în “Floare de r sur ”, “Vioreaua”, “Metamorfoza plantelor”, “Prim var timpurie”. Vedem astfel valoarea sintetic a operei goetheene, datorit mai ales faptului c el este unul dintre primii i cei mai des v r i i romantici. La Eminescu avem de-a face de fapt cu dou naturi. Mai întâi una exterioar , ale c rei elemente au fost evocate i de al i scriitori, dar care poart totu i un timbru aparte, fiind mereu numit eminescian . Elemente cum ar fi lacul, codrul, izvorul, teiul, salcâmul,

toate sunt articulate într-o nou lume. Dar exist apoi i un alt tip de natur , o natur interioar , un suflet ce se oglinde te în toate poeziile sale. Cu toate acestea, natura exteriaor preia o serie de elemente ale poeziei romantice, cum ar fi peisajul selenar i prezen a astrelor, peisajul cosmogonic. De asemenea, la fel ca la ceilal i romantici, motivul visului i cel acvatic sunt incluse în tema naturii. Dar ceea ce este cu adev rat inedit la Eminescu, ca i la ceilal i scriitori romantici, este împletirea acestei teme cu cea a iubirii! El nu zugr ve te pur i simplu natura ca pe un cadru, el nu a scris pasteluri ca Alecsandri. Natura eminescian este un spectacol adev rat, contemplat din untru, surprins în înf i rile sale primordiale i eterne. C linescu afirma chiar c poeziile lui Eminescu pe tema naturii pot fi considerate opere ale liricii interioare! Iubirea, în viziune romantic , este un sentiment profund, asociat de obicei medita iei filosofice i secesionat în dou atitudini specifice: extazul i dezastrul. Poe ii romantici, a a cum am v zut, ata eaz acestei teme i pe cea a naturii, ceea ce nu este de altfel un element de noutate, pentru c îl întâlneam i în vechime. Dar în romantism, natura devine un cadru în care se desf oar un ritual erotic. Este cunoscut faptul c “Dup ce dragostea a disp rut, inima noastr continu s -i p streze amintirea.” Aceast realitate universal proferat de Pu kin reiese din mai toate poeziile sale de dragoste: “Prieten , uitat-am…”, “M rturisire”, unde lanseaz conceptul de poet romantic sortit s iubeasc ve nic, în ciuda treceriii timpului i a deziluziilor trecute. Se observ de asemenea preocuparea sa pentru crearea portretului femeii angelice: “Fecioara”, “Frumoasa”, “Tu e ti Madona”. Aceasta este o fecioar mândr , pur , dar intangibil , c ci de i îi subjug pe to i cei care o cunosc, ea caut mereu altceva. De fapt este o femeie angelic ce se metamorfozeaz în femeie profan , înl turându-se coordonatele sale sfinte i fiind chiar numit “mama lui Amor”. Inedit la Pu kin este motivul b rbatului necredincios, el fiind cel care declan eaz desp r irea cuplului (”Când bra ele-mi”). Un alt concept inovator, prezent de data aceasta în poezia lui Petöfi, este cel al lunii vizualizate ca un element masculin, ca un “îndr gostit al nop ii” (”C l torii dragostei”). Tot luna, al turi de noapte este peste tot evocat pentru a sublinia puritatea primei iubiri: “Întâia dragoste”, “Dragoste, dragoste”, iar iubirea tumultuoas , mereu prad dezn dejdii i geloziei -iubirea de tip romantic- este descris& în “Iubirea-mi”. Dar cele mai multe poezii sunt închinate iubitei pierdute, r pite prematur de moarte i reprezint ciclul “Crengi de chiparos pe mormântul Etelk i”. Dup cum am mai v zut, un caz aparte în literatura romantic îl reprezint romanticul american Edgar Allan Poe, iar unicitatea lui este evident i la nivelul perspectivei asupra motivului erotic. O predilec ie deosebit va exista evident spre motivul mor ii iubitei, dar ceea ce aduce al nou este motivul nordic al stafiilor, al sufletelor ce se întorc dup moarte. Astfel, pierderea fiin ei iubite este fie pus în leg tur cu copil ria i na terea ei (”Dormind”), fie înso it de o durere mut i deci cu atât mai agonioas (”Lenore”), fie

retr it ve nic prin prezen a motivului mormântului s u (”Ulalume”), fie o modalitate de împlinire a dragostei pe care o tr iser pe p mânt (”Annabel Lee”). Inedit este îns nuvela “Morella”, care propune motivul dublului, reprezentat aici prin iubita care, tiindu-se urât în via de cel iubit, se stinge i reînvie în copilul c ruia îi d via , pentru a fi în sfâr it iubit de acesta, dar i pentru a-i aduce înapoi suferin a pe care el i-o pricinuise în trecut. Shelley va scrie poezii erotice cu caracter filosofic, ca de exemplu “Amor aeternus”, în care face elogiul dragostei ca sentiment i fericire suprem , sau ca “Filosofia dragostei”, unde apare motivul iubirii care st la baza întregii firi, care coordoneaz orice mi care din natur : “mun ii-a tern pe cer s ruturi”, “soarele în bra e strânge globul”. Byron va pleda îns pentru o dragoste voluptuoas , o pasiune arz toare, dar urmat din p cate în mod inevitabil de o ruptur dur i dureroas –dragostea romantic : “Dar dou inimi c-o sfor are/ Desprinse nu pot fi nicicum” (”Ne-am desp r it”, “Adio”). În alte poezii -ca “Stan e pentru Augusta”, “C tre Augusta”, “Epistol c tre Augusta”- dragostea platonic , fr easc de la început se transform treptat într-o dragoste puternic , sora devenind pentru poet o iubit , un model de fidelitate i în elepciune care nu-l p r se te în nici o împrejurare, în pofida societ ii care îi stigmatizeaz . Pentru Novalis, iubirea are un caracter preponderent moral, ea fiind cea care l-a îndemnat spre bine i o cale de a te cunoa te pe tine însu i –aceasta fiind o viziune specific romanticilor. Astfel, iubita sa este soarta, cea care îi d ruie libertate i fericire (”Dragostea din urm ”) sau chiar moartea, cea care îl va ajuta s iubeasc mai aproape de des vâr ire (”Nu m uita”). Goethe îns va tr i, asemeni lui Byron, o iubire intens , profan , cântat în ciclurile “Cântece pentru Friederike”, “Versuri pentru Charlotte von Stein” i “Cartea iubirii”. Spre deosebire de viziunea pastoral , paradisiac ce r zbate din primul sau de cea clocotitoare i fertil din al doilea, în “Cartea iubirii”, poetul ne ofer o perspectiv filosofic , asemuind dragostei o carte, cu pu ine capitole închinate bucuriei, dar cu multe pagini ale suferin ei. Acest concept este sublim redat de Heinrich Heine atunci când spune: “Iubirea este ca o flac r între dou bezne: cu cât arde mai puternic, cu atât mai repede se stinge.” Dar, conform aceluia i Goethe: “Pasiunile noastre sunt adev ra i sfinc i. Îndat ce arde cel vechi, izbucne te din cenu a lui cel nou.” Schiller va afirma valoarea dragostei înso ite de suferin prin maxima: “ tie ce este iubirea numai acela care iube te f r speran .”, în opozi ie cu Hugo, pentru care “Adev rata dragoste este luminoas ca zorile i t cut ca mormântul”. Mai lini tit, Musset vine s -i împace pe to i, spunând c “Nu este greu s tendr goste ti, este greu s m rturise ti dragostea ta”. Aceast viziune apare desigur i la Eminescu, el adoptând în mare m sur perspectiva romantic . Cu toate acestea, el nu recepteaz natura ca pe un singur cadru, ci caut o natur anume, transformat apoi într-un întreg univers. Tipic romantic este îns concep ia despre iubire, aceasta fiind vizualizat ca o cale de cunoa tere, de a atinge absolutul. Pornind de la aceast concep ie, reg sim dou atitudini eminesciene: cea în

care predomin Eros i motivul femeii angelice –lirica de tinere e, i cea în care se insinueaz deja prezen a lui Thanatos i motivul femeii demon –lirica târzie. De i ar putea p rea ciudat, urm toarea tem despre care vom discuta este moartea. Romanticii au o viziune proprie asupra acestui mister care i-a incitat pe oameni înc din cele mai vechi timpuri. A a cum spunea i Goethe: “Acela este omul cel mai fericit, care poate pune în leg tur sfâr itul vie ii sale cu începutul ei.”. Cu alte cuvinte, scopul vie ii este acela de a-i lega începutul i sfâr itul, insinuându-se subtil aici i ideea c moartea este în fapt o a doua na tere. Schiller ne ofer îns o defini ie mult mai exact a ceea ce în eleg romanticii prin tema mor ii, i anume: “Dac moartea nu poate fi biruit ,/ Eternitatea poate fi câ tigat ”. i aceast eternitate se poate câ tiga doar prin împlinirea idealului, prin d inuirea amintirii omului de geniu în sufletele oamenilor. Novalis ne vorbe te despre un “tâlc” al mor ii, ce trebuie înv at: “Înv a i s prinde i tâlcul mor ii,/ Cuvântul vie ii s -l afla i”, (”Cântecul mor ilor”), la fel ca i Eminescu în “Od (în metru antic)”, iar Poe în poezia “Cetatea din mare” afirm egalitatea spiritelor dup moarte, contestând astfel motivul biblic al Paradisului i Infernului: “Privi i! Cl dita moartea tron/ În loc ferit de orice zvon (…)/ i cei r i, i cei buni, cei mai buni, cei mai r i,/ Acolo-s ve nic fii s i.”. Conceptul mor ii eliberatoare este evident în versurile lui Byron: “Afla i c orice-a i fost pe lume,/ Mai bine-ar fi s nu fi fost”.(”Euthanasia”), la fel ca i egalitatea oamenilor în fa a mor ii, sus inut i de Eminescu în “Scrisoarea I”. Insignifian a vie ii omene ti se relev aici cu o claritate rar întâlnit , aproape ustur toare. Pentru Shelley îns , moartea nu este decât un somn în care poetul poate visa nestingherit, în timp ce împrejurul lui se ive te peisajul mirific al lumii somnului. Marea întrebare care a stat pe buzele omului înc de la apari ia sa, misterul mor ii nu poate fi îns p truns, c ci: “Vreo For -ascuns / A ridicat vreodat v lul vie ii/ i-al mor ii?” (”Mont Blanc”). În poezia lui Petöfi nu moartea în sine are importan , ci felul în care ea se va produce. Astfel, una dintre cele mai chinuitoare griji ale poetului este aceea de a nu muri “pe perne-n pat, de suferin ”. A a cum se va i întâmpla în realitate, moartea pe care i-o dore te este una glorioas i rapid : “Ci f s fiu stejar, iar moartea fulger fie.” Mult mai pragmatic, Hugo va afirma c : ,Fericirea de a tr i face glorioas moartea”, i nimic altceva. Contrar celorlal i poe i romantici, el pare s ignore posibilitatea unei vie i postmortem, i îndeamn la tr irea intens a fiec rui moment al vie ii. Specific lui Eminescu este moartea voluptuoas , viziune perfect original , nemaiîntâlnit în nici o mitologie i la nici un alt romantic. În “Od (în metru antic)”, el vorbe te despre arta de a muri, art ce trebuie înv at pe parcursul vie ii, dar i despre necesitatea ca via a s se sfâr easc prin reg sirea eu-lui pierdut la na tere. Dar probabil cea mai romantic tem , în sensul c a fost pentru prima dat introdus în literatur de romantici, este cea a omului de geniu. Cel care a consacrat-o i care a definit

în fapt prototipul geniului nu este altul decât Byron. Acest model uman se caracterizeaz desigur prin posedarea unor însu iri neobi nuite, cum ar fi memoria excep ional , inteligen a covâr itoare, pasiunea pentru studiul de orice fel, senin tatea abstract , dezinteresul fa de tot ceea ce este lumesc i binen eles o via pasional plin de aventuri. Portretul scriitorului romantic a fost de la început schi at de Schiller atunci când a afirmat c “Poetul este un ve nic c ut tor de absolut, iar opera sa reflect genialitatea”, dar, dup Goethe, “Primul i ultimul lucru care se cere geniului este iubirea adev rului”. Vedem astfel c pentru romantici, geniul este aproape o meserie, care are nenum rate reguli i care odat însu it, devine o datorie. Cu toate acestea, a a cum subliniaz i Hugo, “Chiar dac te-ai l sa prad nedrept ii i durerii, cine n-ar accepta cu bucurie geniul pl tit cu pre ul nenorocirii?” Dar cum se formeaz de fapt acest geniu? Goethe este de p rere c “Talentul se formeaz în t cere”, prin aceast în elegând munca individual neobosit i necunoscut celorlal i, care se afl în opozi ie cu cea despre care se trâmbi la fiecare col de strad –munca superficial . În sprijinul aceste idei vine i afirma ia lui Novalis: “Artistul se înal pe om ca statuia pe un piedestal”, ceea ce înseamn c f r un suport intelectual i etic nimeni nu poate deveni un geniu, oricât s-ar str dui. Heine îns este de alt p rere, în viziunea sa “Un mare geniu se formeaz printrun alt mare geniu”, deci fiecare nou poet înva din arta i tiin a înainta ilor s i, pentru c “Sufletele puternice sunt înrudite între ele”, a a cum spunea i Schiller, cunoa terea de sine joac f r îndoial un rol foarte important în devenirea oric rei fiin e, i deci mai cu seam în cea a unui scriitor. Dup Eminescu îns , “Oamenii se împart în dou categorii: unii caut i nu g sesc, al ii g sesc i nu se mul umesc”. Este greu de spus unde se încadreaz oamenii de geniu. A spune c ei fac parte din ambele categoriI, c ci caut mereu ceva ce nu poate fi g sit, i atunci când g sesc cel mai apropiat echivalent p mântesc al dorin elor sale, îl dispre uiesc. Exist îns i un miraj al atingerii idealului, c ruia romanticii îi datoreaz tot zbuciumul i suferin a vie ii lor, pentru c , a a cum spune i Goethe, “Niciodat nu suntem mai îndep rta i de scopul dorin elor noastre, decât atunci când ne închipuim c -l posed m”. Pentru Eminescu, oamenii în general, dar mai ales cei superiori, cei geniali, “sunt probleme pe care i le pune universul, iar vie ile lor încerc ri de dezleg ri”. Este f r îndoial o defini ie cât se poate de original , în care via a omului este conceptualizat ca o frumoas , dar etern îndoial i enigm . Aceea i viziune asupra coordonatei divine a spiritului omenesc o are i Goethe, pentru el sublimul rezidând tocmai în umanitatea noastr : “Cu cât sim i mai mult c e ti om, cu atât e ti mai asem n tor cu zeii”. Dup cum am v zut, una dintre cele mai importante însu iri ale unui geniu este dinamismul, faptul c el nu vrea s se supun sor ii i societ ii în care tr ie te, de aici derivând i marea sa dram . Aceast con tientizare par ial a luptei pe care o reprezint via a unui om de geniu o întâlnim la mai to i poe ii romantici: la Hugo, care afirm : “Tr iesc cu-adev rat doar cei ce lupt ”, iar pentru Goethe, a fi un om, înseamn a fi un lupt tor! Tot Schiller va fi îns cel care va da o defini ie totalizatoare a ceea ce ar trebui

s fie via a pentru orice om, i deci cu atât mai mult pentru un geniu: “Munca este condi ia vie ii, scopul îi este în elepciunea i fericirea, r splata”. În elegem astfel c pentru un om de geniu soarta nu poate fi decât nemiloas , plin de deziluzii i suferin , dar superioritatea sa fa de ceilal i oameni const tocmai în capacitatea lui de a se ridica deasupra a tot ceea ce este omenesc i p mântesc, capacitate transpus mai ales în opera sa genial . Este o tem care l-a preocupat în mod deosebit pe Eminescu, i care este f r îndoial punctul de sprinjin al capodoperei sale lirice “Luceaf rul” i al celei mai celebre i interesante nuvele eminesciene, “S rmanul Dionis”. Dac st m s ne gândim, ajungem la concluzia c sunt foarte pu ine poeziile ce nu con in i aceast tem profund romantic . “Scrisoarea I”, “Floare albastr ”, “Mai am un singur dor”, toate ne vorbesc despre zbuciumul i neajunsurile vie ii omului de geniu i despre speran a în izb virea mor ii. Aproape întotdeauna acest personaj are un moment de sl biciune, în urma c ruia î i dore te cu ardoare s scape de povara genialit ii sale în schimbul unei “ore de iubire”. i întotdeauna el se reîntoarce la pozi ia ini ial prin revelarea dureroas a efemerit ii i nestatorniciei oamenilor de rând. Aceasta este de fapt povestea poetului romantic în general, care nu- i poate g si împlinirea pe p mânt, de i întreaga sa via este o neobosit fug dup ideal. Pentru el genialitatea este o sublim binecuvântare, dar i un imuabil blestem! În fapt, to i scriitorii romantici pot fi privi i ca o mare i genial familie, to i având acelea i tr s turi definitorii, acelea i concep ii i aspira ii, dar i aceea i nefast înc rc tur genetic , înscris în destin. Ei sunt prin excelen , prin îns i structura lor interioar o ras aparte, sortit unei vie i de zbucium i unui sfâr it dramatic, cauzat de marea discrepan dintre propria lor lume interioar i lumea exterioar , reprezentat prin societatea în care tr iau. Iar opera lor, întreaga literatur romantic , ar putea fi citit în totalitate ca i cum ar fi opera unui singur autor! Bibliografie: 1. Arte poetice. Romantismul –Angela Ion 2. Poezii –Mihai Eminescu 3. Geniu pustiu (volum de proz ) –Mihai Eminescu 4. My lord –George Gordon Byron 5. Moarte u oar –George Gordon Byron 6. Opera integral –George Gordon Byron 7. Nor singuratic –Percy Bysshe Shelley 8. Versuri i proz –Edgar Allan Poe 9. Nevoia de credin –Novalis 10. Heinrich von Ofterdingen –Novalis 11. Opera integral –Johann Wolfgang von Goethe 12. Elegii romane –Johann Wolfgang von Goethe 13. Memorii de dincolo de mormânt –René de Chateaubriand 14. Legenda secolelor –Victor Hugo 15. Contempla iile –Victor Hugo

16. Medita ii poetice –Alphonse de Lamartine 17. Nop ile –Alfred de Musset 18. Romanul mumiei –Théophile Gautier 19. Talismanul (poezii) –Alexandr Sergheevici Pu kin 20. Poezii alese –Petöfi Sándor Topice: Studii | Edit |