Drept Pido.docx

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU” FACULTATEA DE DREPT DISCIPLINA PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

DREPTUL DE PROPRIETATE - JURISPRUDENŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ŞI JURISPRUDENŢA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Studentă Bodea Miruna-Mădălina Grupa: 305

Profesor Coordonator: Prof. Univ. Dr. Nicolae Voiculescu

Bucureşti 2019

CUPRINS LISTA ABREVIERILOR: ............................................................................................................................ 3 INTRODUCERE .......................................................................................................................................... 4 1.

DREPTUL DE PROPRIETATE – PREZENTARE GENERALĂ ................................................ 5

2.

DREPTUL DE PROPRIETATE – JURISPRUDENŢA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI................... 9

CONCLUZII ............................................................................................................................................... 14 BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................................... 15

2

LISTA ABREVIERILOR: -Art. – articol -Nr – număr -ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite -Lit – litera -pct - punctul -U.E. – Uniunea Europeană

3

INTRODUCERE



Justificarea alegerii temei: Am ales tema „Dreptul de proprietate – Jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului şi jurisprudenţa împotriva Romăniei” întrucât considerăm a fi o temă atât de actualitate cât şi de viitor, un subiect esenţial pentru buna funcţionare a statului şi a respectării principiilor democratice şi liberale. Atât dreptul de proprietate cât şi celelalte drepturi ale omului necesită o protecţie şi respectare aparte, statul fiind pilonul principal în realizarea acesteia.



Actualitatea temei alese: Subiectul ales „Dreptul de proprietate – Jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului şi jurisprudenţa împotriva Romăniei” reprezintă un subiect actual în realitatea cotidiană, un drept protejat în statele lumii recunoscut şi în jurisprudenţa CEDO. Litigiile privind dreptul de proprietate sunt adesea întâlnite în practica judiciară actuală cât şi în jurisprudenţă. Dreptul de proprietate, ca drept fundamental în ordinea juridică a Uniunii este consacrat şi garnatat în ordinea juridică a Uniunii prin Art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.



Obiectivul ştiinţific: În prezenta lucrare ne propunem să prezentăm definirea precum şi normele juridice de drept internaţional şi european care reglementează domeniul dreptului de proprietate, un drept de o importanţă semnificativă în sistemul juridic. Deşi dreptul de proprietate nu apare ca fiind o prerogativă absolută, ci trebuie să fie luat în considerare din perspectiva funcţiei sale în societate, acest drept prezintă un rol semnificativ în exercitarea libertăţilor omului.



Metodele de cercetare folosite: Lucrarea a fost realizată aplicând metoda de cercetare logico-deductivă.

4

1. DREPTUL DE PROPRIETATE – PREZENTARE GENERALĂ

Conform Codului Civil român, dreptul de proprietate privată este definit în Art.555, limita exercitării acestui drept este conturată de Art.556, iar Art.557 defineşte dobândirea lui. Art. 555 Conţinutul dreptului de proprietate privată (1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. (2) În condiţiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după caz. Art. 556 Limitele exercitării dreptului de proprietate privată (1) Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite prin lege. (2) Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate. (3) Exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată şi prin voinţa proprietarului, cu excepţiile prevăzute de lege. Art. 557 Dobândirea dreptului de proprietate (1) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi. (2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ. (3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate. (4) Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888.1 După cum am precizat încă din introducere dreptul de proprietate, ca drept fundamental în ordinea juridică Uniunii, este consacrat şi garantat în ordinea juridică a uniunii prin Art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care prevede că: (1) Orice persoană are dreptul de a deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosinţa bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general. (2) Proprietatea intelectuală este protejată.2 Sistemul european de protecţie a drepturilor omului este alcătuit din Convenţia pentru 1 2

Codul Civil, Legea nr. 287/2009 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

5

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) şi protocoalele care o însoţesc. Dintre acestea, prin Protocolul adiţional, desemnat în mod obişnuit ca Protocolul nr. 1 şi prin Protocoalele 4, 6 şi 7 au fost reglementate noi drepturi şi libertăţi alături de cele iniţial cuprinse în Convenţie. Celelalte protocoale, până la Protocolul nr. 11, conţineau dispoziţii de ordin procedural, încorporate în prezent în textul Convenţiei, cu excepţia Protocolului nr. 9, abrogat expres prin art. 2 pct. 8 din Protocol nr. 11, care, aşa după cum se ştie, a reformat acest sistem prin crearea Curţii Europene ca unic organism jurisdicţional în domeniu. Dreptul de proprietate nu face parte dintre drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute iniţial în Convenţie, care pune în centrul reglementărilor sale, astfel după cum se arată în Preambul, „libertăţile fundamentale ce constituie însă temelia justiţiei şi a păcii în lume, a căror menţinere se bazează pe un regim politic cu adevărat democratic", statele europene fiind „animate de acelaşi spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice'. Tot preambulul arată chiar în primul său considerent că izvorul Convenţiei îl constituie Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată sub egida O. N. U. art. 17 al Declaraţiei dispune că „orice persoană are dreptul de proprietate, atât singur, cât şi în asociere cu alţii nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”. Lipsa de precizie a textului este evidentă: ce înseamnă dreptul de proprietate pe care îl poate avea orice persoană „în colectivitate", mai ales pentru statele în care „proprietatea colectivă' a lăsat urme atât de adânci încât nici la ani buni de la abolirea regimurilor lor totalitare acestea nu sunt pe deplin înlăturate? Apoi, ce înseamnă „privarea abstractă' de proprietate? Dincolo de aceste întrebări nu trebuie pierdută din vedere împrejurarea lipsei totale de control internaţional al modului în care statele membre ale O. N. U., semnatare ale Declaraţiei, respectă prevederile sale. Dreptul de proprietate nu este prevăzut nici în cele două Pacte internaţionale O. N. U. din 1966: pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi pactul cu privire a drepturile civile şi politice. Totuşi, într-o formulare proclamatorie, art. 47 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice dispune că nici o dispoziţie a sa nu poate fi interpretată ca aducând atingere „dreptului inerent al tuturor popoarelor de a beneficia şi de a folosi pe deplin şi în mod liber de bogăţiile şi resursele lor naturale". De asemenea, tot în sistemul onusian de protecţie a drepturilor omului, dreptul de proprietate al oricărei persoane, atât singură cât şi în asociere este recunoscut prin art. 5, lit. d, pct. V din Convenţia internaţională O. N. U. privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială. Cât priveşte celelalte sisteme de protecţie a drepturilor omului, reţinem că dreptul de proprietate este recunoscut de art. 14 din Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor precum şi de art. 21 din Convenţia americană privitoare la drepturile omului, din 1969, care dispune că orice persoană are dreptul la respectarea proprietăţii sale; legea poate să subordoneze acest respect interesului social; nimeni nu va fi privat de dreptul său de proprietate decât cu plata unei juste despăgubiri, pentru raţiuni şi utilităţi de interes social, în cazurile şi în limitele prevăzute de lege. Pentru ca, în ultima sa parte, acelaşi text să conţină un enunţ lipsit de valoare juridică: „orice formă de exploatare a omului de către om va fi interzisă de lege." Revenind la Convenţia europeană, trebuie spus că absenţa dreptului de proprietate între valorile pe care le apără nu se datorează ignorării acestuia de către redactorii ei. Dimpotrivă, cercetarea conţinutului publicat al lucrărilor care au precizat adoptarea Convenţiei demonstrează că problema includerii lui printre drepturile socotite fundamentale a 6

format obiect de controversă, de la împrejurarea dacă are sau nu a fi socotit un drept fundamental, trecând apoi la formularea concretă a modului în care are a fi reglementată protecţia lui şi până la indemnizarea ce trebuie acordată în ipoteza privării de proprietate printr-o acţiune a autorităţilor publice. Pentru a grăbi posibilitatea ratificării şi intrării în vigoare a Convenţiei, faţă de rezervele unor state ca Elveţia, Spania şi Liechtenstein privind cuprinderea acestui drept în textul Convenţiei, redactorii ei au decis prezentarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi Adunării Parlamentare a unui proiect care nu a inclus dreptul de proprietate printre drepturile şi libertăţile reţinute, proiect care a devenit, la 4 noiembrie 1950, la Roma, Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Abia la 29 martie 1952 a fost semnat la Paris Protocolul adiţional, intrat în vigoare la 18 mai 1954, care, în primul său articol reglementează protecţia dreptului de proprietate în sistemul internaţional, regional şi european de protecţie a drepturilor omului. Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile de mai sus nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor". Simpla lectură a textului evocat, fără nici referire la jurisprudenţa organelor Convenţiei care i-au dezvoltat şi nuanţat conţinutul, este de natură să-i evidenţieze limitele, depăşite însă, aşa după cum vom arăta, de practica aplicării lui. Astfel, în primul rând, se poate observa că art. 1 din Protocolul nr. 1, are în vedere instituirea unui control internaţional al modului în care autorităţile naţionale ale statelor semnatare ale Convenţiei asigură respectarea exerciţiului dreptului de proprietate; este vorba, aşadar, despre protecţia unui drept ce trebuie să existe în patrimoniul celui care invocă protecţia sa internaţională. În al doilea rând, textul supus analizei recunoaşte posibilitatea „lipsirii de proprietate" numai pentru o cauză de utilitate publică, în condiţiile stabilite de lege şi de principiile generale fără însă a prevedea expres necesitatea acordării de despăgubiri, într-o asemenea situaţie. Referirea la principiile dreptului internaţional public poate fi considerată ca o modalitate de suplinire a acestei omisiuni; nu mai puţin, cuprinderea ei in terminis se impunea. În sfârşit, alineatul 2 al textului pare să recunoască o putere exorbitantă şi discreţionară a statelor nu numai în a reglementa măsurile necesare plăţii impozitelor, amenzilor sau a altor contribuţii, ceea ce, într-o anumită măsură, poate să apară ca acceptabil, dar şi în privinţa folosirii bunurilor proprietatea cuiva „în interesul general", aspect de natură să suscite anumite rezerve. într-adevăr, a recunoaşte statelor dreptul de a adopta „legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general" pare să confere acestora facultatea de a pune pe primul plan nu protecţia dreptului de proprietate privată, ci funcţia lui socială. De asemenea, formularea textului poate conduce la concluzia lipsei posibilităţii exercitării unui control internaţional al modului în care statele fac uz de prerogativa astfel recunoscută, consecinţă aflată, însă, în contradicţie evidentă cu înseşi scopurile Convenţiei. De aceea s-a spus că art. 1 al Primului protocol adiţional a fost redactat în aşa fel încât să rezulte limitări minime ale puterii discreţionare a statelor în domeniul reglementării recunoaşterii şi apărării dreptului de proprietate într-un cadru internaţional şi că aceasta explică în bună 7

măsură de ce, până la începutul anilor 1980, Comisia şi Curtea nu ajunseseră să constate nici o situaţie de încălcare a acestui drept în statele pe atunci părţi la Convenţie. Abia prin hotărârea în cauza Sporrong şi Ldnnroth contra Suedia din 23 septembrie 1982 Curtea europeană a definit conţinutul proiecţiei dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, marcând astfel începutul creării unei jurisprudenţe într-o continuă evoluţie, pe care o vom analiza în cele ce urmează.3

3

Documentare electronică în sistem informatic realizat prin accesarea site-ului https://legeaz.net/dictionarjuridic/protectia-dreptului-de-proprietate-in-cedo, accesat la data 17.01.2019, ora 18:30.

8

2. DREPTUL DE PROPRIETATE – JURISPRUDENŢA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI Cazul României privind protecţia dreptului la proprietate este unul special atât prin numărul cazurilor care s-a pronunţat Curtea Europeană a Dreptului Omului, cât şi faptul că instanţa europeană a fost nevoită să adopte la 12 octombrie 2010 o hotărâre – pilot privind ţara noastră cu ocazia analizei sale în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Făcând trimiteri şi la cauze analizate anterior privitoare la România, Curtea a constatat că „prevederile legislative şi schimbările ce le-au fost aduse s-au tradus printr-o practică judiciară neconstată şi au generat o incertitudine juridică generală în ceea ce priveşte interpretarea noţiunilor esenţiale referitoare la drepturile foştilor proprietari, ale statului şi alte terţilor dobânditori ai bunurilor imobile naţionalizate”4 În cele ce urmează vom prezenta o sentinţă definitivă din jurisprudenţa CEDO îndreptată împotriva României, după cum urmează: definitivă la 28 iunie 2010 (Cererea nr. 4.867/04) În Cauza Andreescu Muraret și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fură, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secție, după ce a deliberat în camera de consiliu la dată de 15 decembrie 2009, pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4.867/04) îndreptată împotriva României, prin care patru cetățeni ai acestui stat, doamnele Elena Andreescu Muraret și Maria Andreescu și domnii Valentin-Georgin Andreescu și Ioan Andreescu (reclamanțîi), care au sesizat Curtea la dată de 10 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția). 2. Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de prima reclamantă, doamna Elena Andreescu Muraret. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său domnul Răzvan- Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. 3. La dată de 5 decembrie 2005, președintele Secției a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În temeiul art. 29 A§ 3 din Convenție, acesta a mai hotărât să se analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei 4. Reclamanții s-au născut în anul 1924, 1939, 1966 și, respectiv, 1975 și locuiesc în București. 5. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. 6. Prin Sentința rămasă definitivă din dată de 11 octombrie 2000, Tribunalul București a admis acțiunea în revendicare imobiliară introdusă de reclamanți împotriva Consiliului Municipiului 4

Prof. Univ. Dr. Nicolae Voiculescu Protecţia internaţională a drepturilor omului Note de curs Editura Hamagiu, Ediţia a 2-a, 2017, pg. 105

9

București și a societății H., administrator al bunurilor statului. Instanța le-a recunoscut calitatea de proprietari pentru imobilul situat în str. Octav Cocarescu nr. 35 din București, statuând că naționalizarea sa, în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, fusese ilegală. 7. La dată de 26 iulie 2001, reclamanții au sesizat Judecătoria Sectorului 1 București cu o nouă acțiune în revendicare îndreptată împotriva lui M.A. și M.E., cărora statul le vânduse în anul 1976 o parte a imobilului aflat în litigiu. Ei s-au prevalat de Sentința rămasă definitivă din dată de 11 octombrie 2000, care le recunoștea calitatea de proprietari ai întregului bun. 8. Prin Sentința din dată de 5 ianuarie 2002, instanţa le-a admis cererea . Aceasta a apreciat că, din moment ce naționalizarea fusese ilegală, bunul în cauza nu fusese niciodată scos din patrimoniul lor și că titlul lor de proprietate prevala față de cel al cumpărătorilor M.A. și M.E., ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1976 cu statul. 9. Prin Decizia din dată de 11 iunie 2002, Tribunalul București a admis apelul formulat de M.A și M.E. și, pe fond, a respins acțiunea reclamanților. Acesta a decis că terții cumpărători fuseseră de bună-credință la dată vânzării și că, în aceste condiții, reclamanții erau îndreptățiți, în temeiul Legii nr. 10/2001, să obțină o reparație prin echivalent . 10. Prin Decizia rămasă definitivă din dată de 14 ianuarie 2003, Curtea de Apel București a confirmat temeinicia deciziei pronunțate în apel. Aceasta a subliniat că instanțele naționale erau încă obligate să aplice legea specială ale cărei prevederi derogau de la dreptul comun, așa cum pe bună dreptate procedase Tribunalul București în decizia să din dată de 11 iunie 2002. II. Dreptul și practică internă pertinente 11. Prevederile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumarescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, A§A§ 31-33), Străin și alții împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII, A§A§ 19-26), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, A§A§ 38-53, 1 decembrie 2005) și Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, A§A§ 15-20, 17 ianuarie 2008). ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție 12. Reclamanții susțin că a existat o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor lor din cauza imposibilității lor de a se folosi de apartamentul ai cărui proprietari au fost recunoscuți printr-o sentința rămasă definitivă și devenită irevocabilă. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea să decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosință bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor." A. Asupra admisibilităţii 13. Guvernul invocă excepția nerespectării termenului de 6 luni, arătând că hotărârea judecătorească definitivă ce trebuie luată în considerare este Decizia din 14 ianuarie 2003 a Curțîi de Apel București, în timp ce cererea a fost introdusă în față Curțîi la dată de 10 octombrie 2003. 10

14. Reclamanții se opun acestei excepții . 15. Curtea consideră că imposibilitatea pretinsă de reclamanți de a beneficia, timp de mai mulți ani, de dreptul de proprietate recunoscut prin Sentința rămasă definitivă din dată de 11 octombrie 2000, pronunțată de Tribunalul București, se analizează că o situație continuă. Simplul fapt că ei au încercat fără succes să îi pună capăt, solicitând, pe calea unei acțiuni în justiție, restituirea în totalitate a bunului lor, nu schimbă cu nimic această constatare. În prezent, reclamanților nu li s-a restituit bunul aflat în litigiu și nici nu au primit o despăgubire la valoarea de piață a acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 A§ 1 din Convenție nu a început, așadar, să curgă în speță (a se vedea Todicescu împotriva României, nr. 18.419/02, A§ 16, 24 mai 2007, și Horia Jean Ionescu împotriva României, nr. 11.116/02, A§ 24, 31 mai 2007). 16. Prin urmare, excepția Guvernului nu poate fi admisă. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 A§ 3 din Convenție . Pe de altă parte, ea observă că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului 17. Guvernul reiterează argumentele prezentate anterior în cauze similare. El subliniază în special circumstanțele excepționale care caracterizează în România mecanismul de restituire a bunurilor naționalizate sau de despăgubire a foștilor proprietari, făcând trimitere la jurisprudența Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, CEDO 2004-V) și Jahn și alții împotriva Germaniei ([MC], nr. 46.720/99, 72.203/01 și 72.552/01, CEDO 2005-VI). 18. Reclamanții contestă caracterul real și efectiv al sistemului de despăgubire stabilit prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, modificată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cât și unele măsuri adiacente. 19. Curtea a afirmat deja în numeroase cauze că imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Strain, menționată mai sus, A§A§ 39, 43 și 59; Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, A§ 35, 16 februarie 2006). 20. În speță, Curtea nu distinge niciun motiv pentru a se abate de la abordarea să din cauzele menționate mai sus. Vânzarea de către stat a bunului reclamanților îi împiedică pe aceștia și în prezent să își exercite dreptul de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situație echivalează, în absența oricărei despăgubiri, cu o privare de proprietate de facto. 21. Curtea amintește că, la dată evenimentelor, în dreptul intern nu există nicio cale de atac efectivă care să le poată oferi reclamanților o despăgubire pentru această privare (Strain, menționată mai sus, A§A§ 23, 26-27, 55-56; Porteanu, menționată mai sus, A§A§ 23-24 și 3435). În plus, aceasta observă că, până în prezent, Guvernul nu a demonstrat faptul că sistemul de despăgubiri stabilit în iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 le permitea beneficiarilor acestei legi să încaseze, în baza unei proceduri și a unui calendar previzibile, o despăgubire în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați. 22. Această concluzie nu exclude orice evoluție pozitivă pe care ar putea-o cunoaște în viitor 11

mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială, în vederea despăgubirii persoanelor cărora, că și reclamanților, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă. 23. Prin urmare, a avut loc și continuă să aibă loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1. ÎI. Asupra aplicării art. 41 din Convenție 24. Conform art. 41 din Convenție, "Dacă Curtea declara că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă." A. Prejudiciu 25. Reclamanții solicită, cu titlu de prejudiciu material, suma de 73.938 euro (EUR), reprezentând valoarea de piață a apartamentului în litigiu, a dependintelor sale și a terenului aferent, precum și suma de 10.000 EUR pentru daunele morale. În sprijinul cererii lor, aceștia trimit o expertiză tehnică din data de 16 aprilie 2006. 26. Guvernul consideră că valoarea de piață a bunului litigios este de 64.403 EUR și transmite un raport de expertiză din luna mai 2006. 27. În ceea ce privește prejudiciul moral pretins, Guvernul arată că nu există nicio legătură de cauzalitate între suma solicitată cu acest titlu și pretinsă încălcare a Convenției. El consideră că o eventuală hotărâre a Curții de constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 poate constitui, în sine, o reparație suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamanți. 28. Curtea reamintește că o hotărâre prin care se constată o încălcare atrage pentru statul pârat obligația juridică, față de Convenție, de a pune capăt încălcării și de a-i înlătura consecințele. Dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare parțială a consecințelor acestei încălcări, art. 41 din Convenție îi conferă Curții puterea de a acordă o reparație părții lezate prin actul sau omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenției. 29. Printre elementele luate în considerare de către Curte atunci când statuează în materie se numără prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite că o consecință directă a încălcării pretinse, precum și prejudiciul moral, adică repararea stării de temere, a neplăcerilor și a incertitudinilor care au rezultat din această încălcare, precum și a altor daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, A§ 25, 10 noiembrie 2004). 30. Ținând cont de informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piață imobiliară locală și de elementele furnizate de părți în această privința și având în vedere neplăcerile și incertitudinea pe care situația litigioasă le-a provocat-o reclamanților, Curtea, statuand în echitate, le acordă împreună suma de 71.000 EUR, pentru toate prejudiciile confundate. B. Cheltuieli de judecată 31. Reclamanții solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, fără a preciza suma și fără a furniza documente justificative. 32. Guvernul observă că reclamanții nu au furnizat niciun document justificativ pentru a dovedi cheltuielile de judecată angajate. El nu se opune rambursării acestora, cu condiția să fie dovedite, 12

necesare și să aibă legătură cu cauza. 33. Curtea reamintește că, așa cum prevede art. 41 din Convenție, nu pot fi rambursate decât cheltuielile care au fost cu adevărat angajate, care au corespuns unei necesități și care sunt întrun cuantum rezonabil (a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, A§ 79, CEDO 1999-ÎI). 34. Ținând cont de faptul că reclamanții nu și-au justificat cheltuielile expuse, Curtea hotărăște să nu le acorde nicio suma cu acest titlu . C. Dobânzi moratorii 35. Curtea consideră potrivit că rată dobânzii să se bazeze pe rată dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA 1. declara cererea admisibilă; 2. hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 3. hotărăște: a) că statul pârât să le plătească împreună reclamanților, în cel mult 3 luni de la dată rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 A§ 2 din Convenție, suma de 71.000 EUR (șaptezeci și una mii euro), pentru toate prejudiciile confundate, suma ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la dată plății, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că, începând de la expirarea termenului menționat mai sus și până la efectuarea plății, aceste sume să fie majorate cu o dobânda simplă având o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioada, majorată cu 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de reparație echitabilă în rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la dată de 19 ianuarie 2010, în conformitate cu art. 77 A§A§ 2 și 3 din Regulament. Josep Casadevall, Santiago Quesada, președinte grefier5

5

Documentare electronică în sistem informatic realizat prin accesarea site-ului https://jurisprudentacedo.com, accesat la data 17.01.2019, ora 20:19.

13

CONCLUZII Astfel, după întregul proces de cercetare în ceea ce priveşte dreptul de proprietate am concluzionat că acest drept inclus în Protocolul nr. 1 a generat o jurisprudenţă deosebit de bogată. Situaţiile în care titularul poate fi lipsit de proprietatea sa analizate de Curte prin jurisprudenţa sa au vizat naţionalizări, exproprieri confiscări sau chiar situaţiile asimilate unei exproprieri de fapt ş.a.6 La fel ca toate celelate drepturi fundamentale, dreptul de proprietate a fost recunoscut în mod treptat în dreptul Uniunii. O asemenea recunoaştere, însă, nu a presupus o protecţie absolută a acestui drept, astfel încât exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată prin cele trei tipuri de restricţie.

6

Prof. Univ. Dr. Nicolae Voiculescu Protecţia internaţională a drepturilor omului Note de curs Editura Hamagiu, Ediţia a 2-a, 2017, pg. 103

14

BIBLIOGRAFIE

1)LEGISLAŢIE 1. 1 Codul Civil 1. 2 Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene 2)JURISPRUDENŢĂ 2. 1 Decizie definitivă la data 28 iunie 2010 (Cererea nr. 4.867/04) din jurisprudenţa CEDO 3)DOCTRINĂ 3.1 Prof. Univ. Dr. Nicolae Voiculescu Protecţia internaţională a drepturilor omului Note de curs Editura Hamagiu, Ediţia a 2-a, 2017 4)SURSE INTERNET 4. 1 https://legeaz.net/dictionar-juridic/protectia-dreptului-de-proprietate-in-cedo, accesat la data 17.01.2019, ora 18:30. 4. 2 https://jurisprudentacedo.com, accesat la data 17.01.2019, ora 20:19.

15