Drept Roman

DISCIPLINE OBLIGATORII

DREPT ROMAN Conf.univ.dr. ŞTEFAN COCOŞ Obiective Cursul Drept roman îşi propune să asigure cunoaşterea de către studenţi a evoluţiei principalelor aspecte privind apariţia şi evoluţia instituţiilor dreptului privat roman, printre care: izvoarele dreptului roman; procedura civilă în dreptul roman; persoanele; drepturile reale; succesiunile; obligaţiile; izvoarele obligaţiilor. SEMESTRUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. Caracterizare generală a dreptului roman 1. Definiţia dreptului roman Dreptul, în sensul general şi totodată tehnic al cuvântului, constituie ansamblul normelor de conduită obligatorie, deci instituite ori sancţionate de către stat, care reglementează raporturile dintre membrii unei colectivităţi. Aplicând această definiţie dreptului roman se poate spune că el cuprinde totalitatea normelor de conduită instituite şi sancţionate de statul roman, ce constituie un sistem extrem de vast şi complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice aflate într-un proces continuu de transformare şi intercondiţionare (E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, 1995, Bucureşti, p. 5). 2. Obiectul dreptului roman Cursul de faţă are ca obiect prezentarea apariţiei şi evoluţiei instituţiilor dreptului privat roman, şi nu a întregii materii a dreptului roman. 13

Dreptul roman, ca ansamblu de norme de conduită instituite ori sancţionate de statul roman, era împărţit în conformitate cu concepţia romană în drept public şi drept privat. Astfel, jurisconsultul Ulpian arată criteriul de distincţie între dreptul public şi dreptul privat: „dreptul public este acela care priveşte organizarea statului roman, iar dreptul privat, interesul particularilor”. 3. Însemnătatea dreptului roman Dreptul roman prezintă o deosebită însemnătate, deoarece el constituie fundamentul pe care s-a clădit sistemul juridic. Cu toate că dreptul roman nu mai este în vigoare, noţiunile şi principiile sale, care s-au perpetuat de peste două mii de ani până astăzi, sunt perfect aplicabile. Deci, el nu a rămas un simplu document arheologic, aşa cum este cazul altor legislaţii din Antichitate, ci a trăit o viaţă proprie, a depăşit sub aspectul formei sale limitele societăţii care l-a generat şi a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra dreptului de mai târziu (E. Molcuţ, Drept privat roman, Universitatea Creştină D.Cantemir, Bucureşti, 1994). 4. Diviziunile dreptului roman După cum rezultă din textul lui Ulpian citat anterior, dreptul roman se divide în dreptul public şi dreptul privat. Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care reglementează organizarea statului, pe de o parte, iar pe de alta, reglementează relaţiile dintre stat şi persoanele particulare. Dreptul privat este acel ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile dintre persoanele particulare. La rândul său, dreptul privat se subdivide în trei părţi: ius civile, ius gentium şi ius naturae sau ius naturale. II. Periodizarea istorică a statului şi epocile dreptului roman 1. Perioada prestatală După tradiţie, şi conform cercetărilor istorice, Roma ar fi fost fondată la anul 754 ori 753 î.e.n., de către cei doi fraţi legendari Romulus şi Remus. Organizarea privată a Romei ca cetate s-a realizat prin fuziunea a trei triburi, fiecare având un senat de o sută de membri, o armată pedestră de o mie de oameni şi o cavalerie de o sută de oameni. Astfel, 14

conducerea socială era exercitată de către patricieni, iar hotărârile erau adoptate de către adunarea poporului, împărţită în ginţi, curii şi triburi. Organele prestatale ce realizau această conducere erau: comitia curiata, ca adunare a poporului roman la care plebeii nu aveau acces pentru că nu erau organizaţi în ginţi; alt organ de conducere era regele – rex, ales de comitia curiata cu atribute militare, religioase şi judecătoreşti limitate; în sfârşit, senatul era format, în urma fuziunii senatelor celor trei triburi, din 300 de membri şi confirma alegerea regelui şi hotărârile adunării curiate. 2. Întemeierea statului roman Pe la sfârşitul secolului VI î.e.n., în urma reformei complexe a lui Servius Tullius, a fost întemeiat statul roman ca formă de organizare politică. El a împărţit teritoriul Romei, cu excepţia Capitolului şi Aventinului, în patru tribus sau regiuni numite: Suburama, Esquiliana, Collina şi Palatina. Statul roman a cunoscut mai multe perioade de dezvoltare din punctul de vedere al formelor sale de organizare. Mai întâi, acesta a evoluat în perioada regalităţii, cuprinsă de la mijlocul secolului VI î.e.n. până în anul 509 î.e.n., o dată cu alungarea ultimului rege şi trecerea la republică. Perioada republicii a durat de la 509 î.e.n. până în anul 27 î.e.n., când împăratul Augustus a fondat monarhia. Perioada monarhiei sau a imperiului a evoluat în două etape, respectiv Principatul între anii 27 î.e.n. şi 284 e.n., prima, şi dominatul, a doua, între anii 284 e.n. şi 565 e.n. În continuare vom aborda periodizarea istorică a statului roman în ordinea prezentată. 3. Perioada regalităţii În ceea ce priveşte organizarea statului, o dată cu întemeierea sa, au fost preluate organele de conducere a societăţii romane din perioada prestatală, respectiv rex-regele, senatul şi comitia centuriata creată prin reforma lui Servius Tullius. 4. Perioada republicii Republica romană cunoaşte în această perioadă o dezvoltare rapidă din punct de vedere social şi economic. Roma îşi extinde cuceririle printr-o politică de permanentă expansiune, devenind după 15

războaiele punice singura stăpână a bazinului mediteranean. Astfel de cuceriri au fost posibile datorită unei armate puternice pe care romanii au creat-o special în acest scop. Drept urmare a războaielor de cucerire, la Roma se concentrează un număr tot mai mare de sclavi, pe a căror muncă începe să se bazeze întreaga producţie de bunuri a societăţii. În acest context, viaţa socială se caracterizează prin confruntarea între patricieni şi plebei, conflict întreţinut de condiţiile discriminatorii impuse celor din urmă din punct de vedere atât politic, cât şi economic. Chiar dacă plebeii au reuşit să obţină câteva cuceriri în lupta lor, ca, de exemplu, accesul la comitia centuriata, în celelalte domenii, respectiv cele administrativ, religios şi jurisdicţional continuau să fie excluşi. De asemenea, ager publicus era exploatat în exclusivitate tot de către patricieni. Aceste cauze au determinat ca după o luptă de secole plebeii să obţină anumite reforme, ca, de pildă, cea a fraţilor Gracchi sau Legea celor XII Table. Către sfârşitul republicii, când dezvoltarea economică marchează un avânt nemaiîntâlnit până atunci, societatea romană trece prin mutaţii profunde care determină restructurarea categoriilor sociale, iar distincţia binecunoscută între patricieni şi plebei începe să se estompeze. Astfel, apar noi categorii derivate din patricieni ori plebei, respectiv cavalerii şi nobilii. Cavalerii erau cei îmbogăţiţi în urma comerţului cu sclavi, a celui maritim, prin arendarea impozitelor şi a lui ager publicus, prin arendarea minelor statului şi aprovizionările militare. Ei aveau anumite semne distinctive, respectiv dreptul de a purta un inel de aur şi de a avea locuri rezervate la teatru (C.St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1958, p. 19). Nobilii erau cei care deţinuseră o magistratură curulă ori descendenţii lor. Nobilimea era formată şi din familii de plebei care au ajuns nobili prin faptul îndeplinirii unei magistraturi curule. Alte categorii sociale în această perioadă erau formate din proletari şi sclavi. Termenul de proletar apare de timpuriu în limba latină. Legea celor XII Table îl cunoştea, iar conform tradiţiei, regele Servius Tullius îi exclusese pe proletari de la serviciul public şi militar. Proletar era omul sărac care nu avea decât copii – proles. La sfârşitul republicii, drept consecinţă a legii grânelor, promisă de Caius Gracchus, lege prin care statul era obligat să procure în condiţii ieftine grâu pentru săraci, 16

proprietarii devin cetăţeni săraci care nu aveau nici un mijloc de subzistenţă decât ajutorul acordat de către stat. Sclavii constituiau categoria de oameni care nu se bucurau de libertate, nefiind persoane. Sclavia, din forma sa patriarhală, spre sfârşitul republicii, devine clasică, constituind de fapt baza economică a sistemului sclavagist. În perioada republicii, organele de exercitare a puterii politice au fost în parte preluate din perioada anterioară, dar acum dispare regele şi apar magistraţii, care se adaugă adunărilor poporului şi senatului. Adunările poporului adoptau hotărâri legislative, electorale sau judiciare. Ele se concretizau în patru categorii de adunări, respectiv: comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis şi comitia tributa (E. Molcuţ, op.cit., p. 30). Comitia curiata îşi pierde din prerogativele avute în perioadele anterioare şi rolul său devine tot mai limitat în conducerea politică a societăţii romane. Ea îşi exercita atribuţii în materia dreptului privat legate de anumite instituţii juridice, ca testamentul sau adrogaţiunea. Comitia centuriata cunoaşte în această perioadă o transformare structurală determinată de cenzura lui Appius Claudius, pe de o parte, şi de o reformă din anul 220 î.e.n., pe de alta. Cenzorul Appius Claudius, la 312 î.e.n., a admis ca şi cei care aveau avere mobiliară, adică metal constând în aramă, aur, argint, să poată face parte dintr-una din cele cinci categorii ale adunării centuriate şi nu numai cei care deţineau avere imobiliară. Prin reforma din anul 220 î.e.n., numărul centuriilor s-a mărit, mărindu-se astfel şi numărul celor care participau la vot. De aceea se consideră această reformă ca o victorie obţinută de micii proprietari de pământ. Concilium plebis era vechea adunare a plebei care la început adopta hotărâri obligatorii numai pentru plebei. În urma legii Hortensia din sec. III î.e.n., hotărârile acestor adunări devin obligatorii pentru toţi cetăţenii, deci şi pentru patricieni, şi astfel ele se transformă în comitia tributa. Comitia tributa a apărut o dată cu transformarea vechii adunări a plebei într-o adunare în care hotărârile au devenit obligatorii şi pentru patricienii repartizaţi după cartierul în care locuiau şi care astfel dobândiseră dreptul de vot în adunarea plebei. Aceasta era consecinţa împărţirii cetăţenilor, deci şi a plebei, la Roma, în patru triburi sau cartiere urbane şi în 17 cartiere rurale cuprinzând pe cei ce locuiau în împrejurimile Romei. 17

Senatul, în această perioadă, a dobândit un rol important în conducerea politică a societăţii romane şi chiar dacă nu avea dreptul să elaboreze legi, el trebuia să le confirme pe cele votate de adunările poporului. În acest fel, el supraveghea respectarea vechilor tradiţii şi moravuri ale poporului roman. La început, consulii erau cei care îi numeau pe senatori dintre patricieni. Mai târziu, senatorii au încetat de a fi în mod exclusiv patricieni, dobândind această demnitate toţi aceia care au deţinut anterior o magistratură curulă, printre care puteau fi şi plebei, de când dobândiseră dreptul la magistratură. În cele din urmă, cenzorii erau cei care au primit dreptul să numească senatori. Magistraţii erau înalţi funcţionari de stat care deţineau atribuţii importante din punct de vedere administrativ şi jurisdicţional. În mâinile lor erau concentrată şi puterea militară. Erau aleşi pe o perioadă limitată, de regulă, un an. Puterea lor se exercita prin două importante atribute, denumite potestas şi imperium. Magistraţii superiori, consulii deţineau puterea civilă supremă, dar şi conducerea armatei. Urmau conform ierarhiei pretorii, ce aveau ca atribuţie principală administrarea justiţiei, cu preponderenţă cea civilă. De fapt, aceştia nu judecau, ci doar organizau instanţa. În anul 242 î.e.n. apare preotul peregrin, care are ca atribuţie organizarea proceselor dintre cetăţeni şi peregrini. Altă categorie de magistraţi era cenzorul. El avea sarcina de a se ocupa de cens – recensământ, adică să evalueze periodic din cinci în cinci ani averea cetăţenilor şi să înscrie toate perioadele pe listele censului. Edilii curuli erau magistraţii care supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, se ocupau de aprovizionarea oraşului şi aveau atribuţii jurisdicţionale în ceea ce priveşte vânzarea vitelor şi sclavilor, care se făceau în pieţele publice. Questorii erau funcţionarii care administrau tezaurul public, arhivele statului şi se ocupau cu vânzarea prăzii de război. Tribunii plebei au jucat un rol de o mare însemnătate în viaţa statului roman, căci, pentru apărarea intereselor plebeilor, aveau dreptul de a se opune actelor magistraţilor prin veto. Nu se puteau însă împotrivi astfel actelor cenzorilor şi dictatorilor, cât şi hotărârilor senatului. În cazuri deosebite, de excepţie, cum erau războaiele, răscoalele etc., conducerea statului era încredinţată unui dictator, căruia nimeni nu i se putea opune, dar care avea o împuternicire excepţională pe un termen limitat, respectiv pe şase luni. 18

5. Perioada monarhiei Perioada monarhiei sau a imperiului se împarte în două etape succesive, respectiv principatul şi dominatul sau monarhia absolută. Principatul Această perioadă a debutat cu tentativa lui Caesar de a instaura o monarhie făţişă, tentativă ce nu a avut reuşită. În această perioadă, structura societăţii romane s-a menţinut în mare parte, dar s-a polarizat prin creşterea diferenţelor dintre bogaţi – honestiores şi săraci – humiliores. În perioada principatului, organele politice de conducere în statul roman sunt împăratul, senatul şi magistraturile. Dominatul Ultima etapă a monarhiei, dominatul sau monarhia absolută, a reprezentat o formă făţişă de absolutism. Forma de stat instaurată era o monarhie absolută de drept divin în care împăratul nu mai era considerat principes, primul între cetăţeni, ci mai presus de oameni – dominus et deus, având puteri supranaturale. 6. Epocile dreptului roman Periodizarea istorică a statului roman trebuie coroborată cu o periodizare a dreptului roman dată fiind strânsa legătură dintre organizarea politică a societăţii sub forma statului şi ansamblul normelor de conduită care se aplicau în relaţiile dintre oameni sub forma dreptului. Numai astfel se pot înţelege condiţiile în care au apărut şi s-au dezvoltat instituţiile juridice, modul în care acestea au evoluat de-a lungul a 1300 de ani. De aceea în mod convenţional, dar ţinând seama şi de realitatea istorică concretă, marea majoritate a romaniştilor au periodizat dreptul roman în trei epoci, care urmează o succesiune logică şi totodată cronologică, respectiv epoca veche, epoca clasică şi epoca postclasică. Prima perioadă a dreptului roman, respectiv epoca veche începe din momentul întemeierii statului şi durează de-a lungul perioadei regalităţii până spre sfârşitul republicii, respectiv jumătatea secolului VI î.e.n. până în anul 27 î.e.n. A doua perioadă a dreptului roman, respectiv epoca clasică durează de-a lungul perioadei principatului de la 27 î.e.n. până la 284, an în care începe domnia împăratului Diocletian. 19

A treia perioadă a dreptului roman, respectiv epoca postclasică a durat de-a lungul perioadei dominatului de la anul 284 e.n. până la 565. I. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN Caracterizare generală a izvoarelor dreptului roman Pornind de la definiţia şi analiza terminologiei privind izvoarele de drept, romaniştii au ajuns la concluzia unanimă că acestea prezintă mai multe accepţiuni, respectiv cea în sens material, cea în sens documentar şi, în fine, cea în sens formal, care de fapt va constitui obiectul nostru de cercetare. Obiceiul Obiceiul sau cutuma constituie cel mai vechi izvor al dreptului roman şi s-a format în procesul destrămării societăţii prestatale. El a existat în societatea gentilică, dar conţinutul său avea un caracter moral, iar nu juridic. Era bazat pe vechi şi puternice tradiţii şi avea rolul de a menţine ordinea în comunitate. Legea Legea este în general definită ca o hotărâre a poporului care devenea normă obligatorie, dar ea poate fi definită şi ca o convenţie între două persoane, cu sens de contract. Edictele magistraţilor; dreptul pretorian Magistraţii aveau un drept numit ius edicendi, în virtutea căruia puteau ca la intrarea în funcţie să emită un edict, adică un act prin care făceau cunoscut populaţiei programul activităţii lor pentru perioada cât urmau să exercite această magistratură. La început, edictele erau rostite în faţa poporului adunat cu această ocazie, dar mai târziu au fost scrise pe table de lemn albe numite album şi afişate în forum pentru a fi aduse astfel la cunoştinţa tuturor cetăţenilor. Cu trecerea timpului, dreptul civil şi dreptul pretorian s-au apropiat unul de altul şi dacă la sfârşitul dreptului vechi şi începutul celui clasic erau net distincte, în vremea lui Justinian instituţiile juridice noi nu sunt decât rezultatul fuziunii dreptului civil cu cel pretorian, proces care deci începuse cu mult timp înainte de Justinian. 20

Jurisprudenţa Jurisprudenţa era ştiinţa dreptului creată de către jurisconsulţi – iuris prudentes, iuris consulti, prin interpretarea dispoziţiilor normative cuprinse în legi (E. Molcuţ, op. cit., p. 55). Senatusconsultele Senatul nu a fost de la început un organ legislativ, ci el a devenit astfel în mod treptat, prin măsurile luate de împăraţi în perioada de trecere de la principat la dominat. Acesta a atribuit senatului puteri legislative care cu mult înainte fuseseră exercitate de adunările poporului. Constituţiile imperiale Începând cu împăratul Hadrianus, constituţiile imperiale – constitutiones principis au dobândit putere obligatorie, devenind astfel izvoare de drept. Constituţiile imperiale au fost de patru categorii: edicta, mandata, decreta şi rescripta. Codificarea dreptului roman 1. Încercările de codificare înainte de Justinian Tendinţa către sistematizare a existat permanent până la Justinian, prin încercări repetate întreprinse, pe de o parte, de către persoane particulare, iar pe de alta, de către însuşi statul roman. Aceste condificări au fost: Codex Gregorianus, Codex Hermogenianus şi Codex Theodosianus. 2. Legislaţia lui Justinian Opera legislativă a lui Justinian este formată din patru lucrări fundamentale, respectiv Codex, Digesta, Institutiones şi Novelae. II. PROCEDURA CIVILĂ ÎN DREPTUL ROMAN 1. Caracterizare generală a procedurii civile romane Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor care reglementează desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate, moştenire şi valorificarea drepturilor de creanţă (E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit., p. 59). 21

Procedura legisacţiunilor şi procedura formulară se caracterizează prin desfăşurarea procesului în două etape, respectiv in iure – în faţa magistratului şi in iudicio – în faţa judecătorului. Procedura extraordinară se deosebea pe primele două prin lipsa celor două etape, desfăşurarea procesului făcându-se în faţa unei singure persoane. 2. Procedura legisacţiunilor: legis actiones Caractere generale Gaius explică astfel termenul de legis actiones: orice acţiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se întemeiază pe lege. De fapt, erau cinci legisacţiuni în cele din urmă, împărţite în două categorii: una era a celor de judecată, formată din sacramentum, iudicis arbitrive postulatio şi condictio, iar cealaltă categorie era formată din legisacţiunile de executare, respectiv pignoris capio şi manus iniectio. Aceasta deoarece sentinţa obţinută prin legisacţiunile de judecată nu era învestită cu forţă executorie, aceasta fiind obţinută cu ajutorul unor legisacţiuni specifice, create în mod expres în acest scop. Legisacţiunile au avut trei caractere ce au ilustrat perfect condiţiile în care acestea au luat naştere, respectiv legal, formalist şi judiciar. Procedura in iure În această etapă, procesul debutează cu citarea pârâtului – reus în faţa magistratului folosindu-se de către reclamant – actor, petitor după caz: in ius vocatio, vadimonium extra judiciare şi condictio. În faţa magistratului, reclamantul rostind formule solemne îşi arăta pretenţiile faţă de pârât. Acesta putea să reacţioneze prin trei poziţii: – să recunoască pretenţiile reclamantului prin confesio in iure, şi atunci era asimilat cu cel condamnat, procesul oprindu-se aici, nemaitrecându-se în etapa a doua; – să nege pretenţiile reclamantului, dar să nu se apere indefensio şi să nu-şi dea concursul la realizarea legislaţiunii. În acest caz, de asemenea, era asimilat condamnatului şi procesul se oprea aici, netrecându-se în etapa a doua; – să nege pretenţiile reclamantului – infinitiatio şi să-şi dea concursul la desfăşurarea procesului. În acest caz, procesul trecea în etapa a doua şi se finaliza în cele din urmă cu pronunţarea unei sentinţe. 22

Litis contestatio În procedura legisacţiunilor, litis contestatio însemna de fapt luarea de martori, prin care se exprima dorinţa părţilor de a se judeca şi de a obţine în cele din urmă o sentinţă fie de condamnare, de către reclamant, fie de absolvire, de către pârât. Mijloace de soluţionare a litigiilor întemeiate pe imperium Competenţa magistraţilor era desemnată prin termenii jurisdictio şi imperium. Imperium constituia puterea de comandă a magistratului. În sens larg, imperium cuprindea şi jurisdictio. Procedura in iudicio După ce părţile au trecut prin momentul lui litis contestatio – luarea de martori, ele ajung în faţa judecătorului, a doua etapă a procesului civil, unde se aplică principiul oralităţii şi contradictorialităţii. Fiecare parte îşi susţine punctul de vedere pe baza materialului probator constând în martori şi înscrisuri. Organizarea instanţelor de judecată Judecătorul putea forma o instanţă unică atunci când era singur, ca judecător unic – judex unus, fie putea fi arbitru – arbiter. Deosebirea dintre judecător şi arbitru era aceea că judecătorul judeca pricinile mai dificile, iar arbitrul pe cele care priveau neînţelegerile dintre rude sau vecini, ca, de exemplu, ieşirile din indiviziune sau hotărnicirile. Procesele puteau fi judecate şi de judecători multipli care formau anumite tribunale. Acestea erau fie nepermanente, fie permanente. Tribunalele nepermanente erau formate dintr-un număr impar de judecători, numiţi – recuperatores şi judecau procesele dintre cetăţeni şi peregrini. Legisacţiunile Legisacţiunile de judecată – Sacramentum – procedura prin jurământ era acţiunea legii prin care se judecau procesele cu privire la proprietăţi şi la creanţe având ca obiect anumite sume de bani sau anumite lucruri. – Judicis arbitrive postulatio consta într-o cerere adresată magistratului pentru ca acesta să desemneze un judecător sau arbitru. 23

– Legisactio per condictionem sau condictio a constituit o simplificare a lui sacramentum în personam şi se aplica în două situaţii, respectiv în materie de certa pecunia – o sumă de bani determinată şi în materie de alia certa res – un alt lucru determinat. Legisacţiunile de executare – Manus injectio – punerea mâinii era o legisacţiune ce nu se putea intenta decât în baza unei sentinţe judecătoreşti privind o sumă de bani. – Pignoris capio – luarea de gaj era considerată legisacţiune cu toate că îi lipsea caracterul judiciar, nefiind subsecventă unui proces, nepresupunând prezenţa magistratului, şi nici chiar a debitorului. Creditorul, după rostirea unor formule solemne, putea, în prezenţa martorilor, să ia un bun din patrimoniul debitorului. Dacă acesta din urmă nu plătea, el nu putea să-l înstrăineze, dar în schimb îl putea distruge. Origine Originea procedurii formulare se găseşte în genere în cadrul însuşi al legisacţiunilor care începuseră spre sfârşitul epocii vechi să devină odioase. După războaiele punice, spre sfârşitul republicii, se produc profunde transformări economice şi sociale în viaţa statului roman. Procedura in iure Citarea la proces se realiza prin aceleaşi procedee cunoscute din procedura legisacţiunilor, numai că în cadrul noii proceduri aceasta s-a perfecţionat. În faţa magistratului – in iure, părţile îşi exprimau în limbajul cotidian pretenţiile după cum credeau de cuviinţă fără a recurge la formule sacramentale şi ritualiste. Reclamantul expunea astfel oral obiectul cererii sale, indicând formula pe care o solicita. La fel ca şi la procedura anterioară, şi în cazul acesteia pârâtul putea avea trei poziţii faţă de pretenţiile reclamantului. Formula şi părţile formulei Formula constituia un mic program de judecată prin care pretorul arăta judecătorului cum să soluţioneze litigiul. Părţile principale ale formulei erau: intentio, demonstratio, adiudicatio şi condemnatio. 24

Clasificarea acţiunilor Prin acţiune – actio se înţelegea un mijloc procedural la îndemâna unei persoane căreia i s-a încălcat un drept subiectiv, pentru valorificarea acestuia. Acţiunile şi formulele acţiunilor se găseau înscrise în edictul pretorului. Acestea erau: – Acţiuni reale şi acţiuni personale. Această împărţire se regăseşte în Legea celor XII Table şi este cea mai importantă – sumumo divisio. – Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă. Criteriul distincţiei celor două categorii de acţiuni era puterea de apreciere a judecătorului privind soluţionarea acestora. – Acţiuni civile şi acţiuni honorarii sau pretoriene. – Acţiuni private şi acţiuni populare. – Acţiuni directe şi acţiuni utile. – Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii. – Acţiuni arbitrarii. Litis contestatio În cadrul procedurii formulare, litis contestatio consta în remiterea unei copii de pe formulă ori dictarea ei de către reclamant pârâtului. Litis contestatio producea în procedura formulară trei efecte ce prezentau o deosebită importanţă prin consecinţele juridice pe care le producea. Acestea erau: efectul extinctiv, efectul creator sau novator şi efectul fixator. Procedura in iudicio După ce magistratul remitea copii de pe formulă reclamantului şi acesta la rându-i pârâtului, ca un ultim act al primei etape, procesul trecea în a doua etapă, în faţa judecătorului. Activitatea lor era similară în general cu cea din procedura legisacţiunilor. Reclamantul îşi expunea oral pretenţiile, pârâtul îşi formula apărările, ambii prezentând probe în susţinerea afirmaţiilor lor, putând fi asistaţi şi de avocaţi. Judecătorul, persoană privată, conducea dezbaterile şi, în cele din urmă, pronunţa o sentinţă ce putea fi de condamnare la plata unei sume de bani sau de absolvire. Judecarea procesului se făcea în public într-o zi fastă şi numai în prezenţa părţilor. Dacă una din părţi nu se prezenta la proces, cealaltă câştiga procesul. Jucătorul era „sclavul” formulei în sensul că el trebuia să o respecte întocmai, raportându-se permanent la momentul întocmirii ei, 25

respectiv la litis contestatio. De aceea, lui nu îi era permis să ţină seamă de faptele care au intervenit ulterior lui litis contestatio. Efectele sentinţei În urma pronunţării sentinţei, judecătorul redevine ceea ce era înainte, o persoană particulară, sentinţa dată de el având efecte diferite după cum aceasta era o sentinţă de condamnare sau o sentinţă de absolvire. Sentinţa de condamnare avea un efect dublu, respectiv prezenta o forţă juridică şi o forţă executorie. Sentinţa de absolvire nu avea decât un efect unic, respectiv forţa juridică. Reprezentarea în justiţie În epoca clasică, datorită profundelor schimbări economice şi sociale, practica a cerut admiterea reprezentării, care s-a făcut treptat de la reprezentarea imperfectă către cea perfectă. 3. Procedura extraordinară: cognitio extraordinaria Comparaţie cu celelalte proceduri În cadrul procedurii extraordinare dispare divizarea procesului în cele două etape. Deci, aici procesul se desfăşoară în faţa unei singure instanţe de la început şi până la darea hotărârii, instanţă reprezentată de una şi aceeaşi persoană, magistratul sau înaltul funcţionar, adică magistratul jude-cător. Formula dispare, deoarece acesta nu putea să-şi trimită formula lui însuşi. Organizarea instanţelor Funcţionarii judecătoreşti fac parte din ierarhia funcţionarilor administrativi. În vârful acestei ierarhii administrative se afla împăratul, care era şi judecătorul suprem. După el, pe o treaptă inferioară, urmau prefecţii pretoriului – praefecti praetorio din cele patru prefecturi ale Imperiului. III. PERSOANELE 1. Caracterizare generală asupra persoanei în dreptul roman Începutul şi încetarea capacităţii Regula constă în: capacitatea sau personalitatea începea o dată cu naşterea şi înceta o dată cu moartea persoanei, excepţie făcându-se numai cu ocazia aplicării a două principii impuse de practică. 26

Primul era: „copilul conceput era considerat ca şi născut ori de câte ori era vorba de interesele sale” – infans conceptus pro nato habetur quotiens de comodis eius agitur. În baza acestui principiu, de exemplu, copilul născut după moartea tatălui avea dreptul la succesiune. Al doilea principiu era: „succesiunea iacentă, vacantă susţine persoana defunctului” – hereditas iacens sustinet personam defuncti. Elementele capacităţii juridice Am amintit deja despre status-ul pe care o persoană trebuia să-l posede pentru a avea capacitate deplină de drept, status alcătuit din trei elemente care constituiau conţinutul personalităţii sau capacităţii juridice, astfel: status libertatis, status civitatis, status familiae. 2. Status libertatis Sclavii Originile sclaviei Originile sclaviei constau în naştere, pe de o parte, şi evenimente posterioare naşterii, pe de alta. Naşterea constituia evenimentul originar al sclaviei conform principiului „copilul născut în afara căsătoriei dobândeşte condiţia mamei”. Deoarece sclava era considerată că năştea întotdeauna în afara căsătoriei, copilul acesteia devenea sclav, chiar dacă tatăl fusese om liber. Mijloacele juridice prin care sclavul putea participa în fapt la viaţa juridică – Peculiu sclavului constituia „patrimoniul sclavului”, dar era un patrimoniu de fapt – peculium, căci de drept dominus era proprietarul acestuia. – Testamenti factio pasiva consta în aceea că sclavul putea fi instituit ca moştenitor dacă totodată i se acorda şi libertatea pentru că numai astfel dominus putea să aibă un moştenitor necesar, iar dacă acesta era insolvabil, bunurile moştenite erau vândute pe numele sclavului care devenea infam. – Cognatio servilis. Contubernium a reprezentat căsătoria ce consta în uniunea de fapt dintre un sclav şi o sclavă fără nici un efect juridic. Totuşi, în epoca dreptului clasic, sub influenţa creştinismului, a fost recunoscută rudenia de sânge dintre sclavi sub numele de cognatio servilis în baza căreia sclavii nu se puteau căsători între ei dacă erau rude de sânge de grad mai apropiat. 27

Oamenii liberi Oamenii liberi ingenui Oamenii liberi ingenui constituiau categoria de persoane care s-au născut liberi. La rândul lor, aceştia puteau fi de mai multe feluri, după cum urmează: cetăţenii, latinii, peregrinii, oamenii liberi aflaţi în starea de semisclavie şi colonii. Oamenii liberi dezrobiţi Oamenii liberi dezrobiţi constituiau acea categorie de persoane, foşti sclavi eliberaţi de stăpânii lor prin dezrobire, numiţi liberţi. 3. Status civitatis Status civitatis sau condiţia de a fi cetăţean era al doilea element al capacităţii juridice romane asupra căruia vom insista, pentru că cetăţenii formau acea categorie de persoane cu o condiţie juridică superioară. Cetăţenii romani – civis romani erau singurii care puteau beneficia de toate drepturile civile şi politice. Drepturile civile erau: ius comercii, ius conubii şi ius militiae. Drepturile politice erau: ius sufragii şi ius honorum. 4. Status familiae Familia romană În dreptul roman, cuvântul familia avea mai multe accepţiuni, respectiv fie totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva, fie un grup de persoane aflate sub aceeaşi putere, fie totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate sub puterea lui pater familias. Puterea lui pater familias asupra persoanelor Patria potestas. Această putere se exercita asupra descendenţilor şi era una din cele mai importante puteri ale lui pater familias în cadrul familiei romane. Puterea maritală. În dreptul evoluat, dar tot în epoca veche, puterea maritală a preluat numele fostei puteri unice manus, schimbându-şi însă conţinutul semantic în sensul că ea desemna acum o putere specifică, diferită de cea iniţială, respectiv puterea soţului asupra soţiei în cadrul căsătoriei, numită cu manus, cu puterea bărbatului asupra femeii. 28

Mancipio. Această putere se exercita asupra persoanelor cumpărate prin mancipatio, ce constituia un mod originar de realizare a operaţiunii juridice de vânzare (E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit., p. 67) prin îndeplinirea unor forme solemne ce constau în existenţa unor condiţii fără de care nu era posibilă recunoaşterea actului. Puterea lui pater familias asupra bunurilor Dominica potestas. Aceasta era puterea asupra sclavilor îmbrăcată în haina dreptului de proprietate, în virtutea faptului că sclavul era asimilat cu un lucru – res. Dominium era puterea exercitată de stăpân – dominus asupra tuturor celorlalte bunuri existente în cadrul familiei romane. Persoane sui iuris şi persoane alieni iuris. Termenul de persoană sui iuris era întrebuinţat pentru a desemna pe acel cetăţean care avea calitatea de pater familias. Termenul de persoană alieni iuris desemna pe acela care se afla sub puterea lui pater familias. Puterea părintească Această putere purta numele de patria potestas şi era una din cele mai importante puteri ale lui pater familias în cadrul familiei romane. Crearea puterii părinteşti. Patria potestas putea fi creată fie pe cale naturală prin căsătorie şi naştere, fie pe cale artificială prin două moduri diferite, respectiv adopţiunea şi legitimarea. Ieşirea de sub puterea părintească: a. Moartea lui pater familias; b. Pierderea unui element al capacităţii; c. Moartea fiului de familie; d. Postliminium; e. Emanciparea. Căsătoria romană Căsătoria era o uniune între bărbat şi femeie, o asociere pentru toată viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios – nuptiae sunt comunicatio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et humani iuris comunication; era uniunea bărbatului şi a femeii, ce implica o viaţă comună – nuptia sive matrimonium este vire et muliers conjunctio, individuam consuetudinem vitae continens. Condiţii de formă (C.St. Tomulescu, op.cit., 1937, p.143; P.Noailles, „Revue historique de droit francais et étranger” , 1936, p. 415) 29

Acestea priveau numai căsătoria cu manus: – confarreatio, căsătoria specifică numai patricienilor; – usus consta în coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de zile; – coemptio consta dintr-o mancipaţiune făcută de însăşi femeia către viitorul ei soţ. Condiţii de fond Sunt aceleaşi atât pentru căsătoria cu manus, cât şi pentru căsătoria fără manus. Astfel: – conubium (ius conubii) era acel drept recunoscut unei persoane de a încheia o căsătorie valabilă conform cu ius civile (iustae nuptiae, iustum matrimonium); – vârsta admisă pentru căsătorie era stabilită pentru fete la 12 ani, când se considera că ele au devenit nubile, adică erau în stare să procreeze. Referitor la băieţi se folosea sistemul cercetării corporale până la împăratul Justinian, când s-a stabilit vârsta de 14 ani. Efectele căsătoriei asupra persoanelor Căsătoria stabilea între soţi o comunitate de vieţuire, soţii datorându-şi unul altuia fidelitate. Efectele căsătoriei asupra bunurilor În căsătoria cu manus acţionează regimul comunităţii de bunuri. În căsătoria fără manus, soţii trăiau în regimul separaţiei de bunuri. Adopţiunea, adrogaţiunea şi legitimarea Adopţiunea era un mod artificial de creare a puterii părinteşti ce consta în trecerea unui fiu de familie (alieni iuris) de sub puterea unui pater familias sub puterea unui alt pater familias. Când era vorba de o persoană sui iuris care trecea de sub puterea lui pater familias sub puterea unui alt pater familias, acest act se numea adrogaţiune. Adrogaţiunea constituia un caz special de adopţiune prin care un pater familias intra sub puterea unui alt pater familias împreună cu toată familia, deci cu toate persoanele şi bunurile sale. Legitimarea era un mod artificial de creare a puterii părinteşti prin care copiii naturali erau asimilaţi celor legitimi. 5. Capitis deminutio Pierderea capacităţii juridice – capitis deminutio. Capacitatea juridică putea fi îngrădită, păstrându-şi totuşi elementele componente; 30

dacă însă unul din aceste elemente era pierdut, consecinţa era mult mai gravă, căci nu mai exista, drept urmare, capacitate juridică conform concepţiei romane şi se producea astfel o moarte juridică civilă a persoanei în cauză, numită capitis deminutio. 6. Persoana juridică Alături de persoana fizică, putea fi subiect al raportului juridic şi persoana juridică sau morală. Noţiunea de persoană juridică s-a format în dreptul roman în mod treptat. Romanii nu cunoşteau acest termen, dar foloseau un termen echivalent, respectiv corpora, universitates, pentru a desemna diversele asociaţii înzestrate cu capacitate juridică. 7. Tutela Este un procedeu juridic ce protejează incapacităţile naturale. 8. Curatela Faţă de tutelă, care proteja incapacităţile fireşti, naturale, curatela avea drept scop protejarea incapacităţilor accidentale, mult mai numeroase şi variate. IV. DREPTURILE REALE BUNURI: IUS RERUM

Prin noţiunea de bun se înţelege orice lucru care poate fi însuşit de cineva sub forma dreptului de proprietate. 1. Patrimoniul Definiţie Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, datoriilor şi sarcinilor unei persoane, care sunt susceptibile de o valoare pecuniară. Elementele patrimoniului Din definiţia dată patrimoniului rezultă net elementele acestuia, respectiv drepturile reale şi drepturile personale. Principiile patrimoniului – Patrimoniul constituie emanaţia unei persoane. 31

– Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu. – Fiecare persoană nu are decât un singur patrimoniu. 2. Clasificarea bunurilor Jurisconsultul Gaius, dar şi Justinian, în manualele lor numite Institute, fac o clasificare a bunurilor res în două categorii, respectiv lucruri nepatrimoniale – res extra patrimonium şi lucruri patrimoniale – res in patrimonio. POSESIUNEA : POSSESSIO

1. Definiţia posesiunii Posesiunea este o stare de fapt ocrotită de drept, care constă în actul material de a păstra şi a folosi un lucru. Posesiunea este o stare de fapt care produce efecte juridice. 2. Originea posesiunii Pământurile cucerite de romani erau transformate în ager publicus şi statul roman le repartiza spre folosinţa patricienilor fie în mod gratuit, fie contra unor sume de bani. Aceste terenuri purtau numele de possessiones. 3. Elementele posesiunii Posesiunea prezintă două elemente constitutive, respectiv animus – elementul intenţional şi corpus – elementul material. 4. Dobândirea şi pierderea posesiunii Dobândirea posesiunii Posesiunea se dobândeşte prin întrunirea celor două elemente în aceeaşi persoană. Aceasta se realizează prin două moduri, respectiv prin sine însuşi şi prin altul. Dobândirea posesiunii prin sine însuşi Prin sine însuşi se dobândeşte posesiunea astfel: când se întrunesc cele două elemente ale posesiunii, în acelaşi timp, în aceeaşi persoană; persoana în cauză trebuie să aibă capacitate juridică; în fine, lucrul posedat trebuie să fie corporal. 32

Dobândirea posesiunii prin altul Prin altul, posesiunea se dobândeşte fie animo alieno – cu animus al altuia, fie corpore alieno – cu corpus al altuia. Pierderea posesiunii Pentru aceasta era suficientă pierderea uneia sau ambelor elemente ale posesiunii. Aceasta se producea similar dobândirii astfel: prin sine însuşi şi prin altul. Pierderea posesiunii prin sine însuşi Aceasta se producea în conformitate cu trei situaţii care puteau să apară, respectiv prin pierderea lui corpus, prin pierderea lui animus şi prin pierderea ambelor elemente. Pierderea lui corpus se datorează faptului că posesorul nu face sau nu poate să facă actele materiale ce îi revin în calitatea sa. De exemplu, dacă unei persoane îi cade inelul în fluviu, acesteia dispărându-i astfel corpus îi va dispare şi posesia. Pierderea lui animus constă în manifestarea voinţei de a nu mai poseda, în timp ce se săvârşesc acte materiale conform posesiunii. Exemplul concludent în acest sens era constitutum possessorium: un proprietar a vândut casa în care locuia şi continuă s-o locuiască în baza unui contract de locaţiune – închiriere încheiat cu noul proprietar. El devine detentor, pierzând posesiunea o dată cu animus, dar a conservat corpus. Pierderea lui corpus şi a lui animus se produce în acelaşi timp fie prin moartea posesorului, fie prin părăsirea lucrului de către acesta. Pierderea posesiunii prin altul Cel prin care se producea pierderea posesiunii era întotdeauna detentorul şi în acest sens existau două situaţii, respectiv fie moartea sau nebunia detentorului, fie voinţa contrară a acestuia. 5. Clasificarea posesiunii Posesiunea se clasifică după criterii diferite, respectiv din punct de vedere al protecţiei juridice pe care o asigură, al efectelor produse, al generalizării sau al opoziţiei cu adevărata posesiune. În acest sens au existat următoarele categorii de posesiune: Possessio ad usucapionem Constituia posesiunea care prezenta drept efect dobândirea proprietăţii quiritare prin uzucapiune, deci printr-o folosinţă îndelungată. 33

Possessio iniusta Constituia posesiunea contrară dreptului sau vicioasă – vitiosa, faţă de o anumită persoană, având ca efect ridicarea protecţiei juridice faţă de persoana respectivă. Possessio iuris Constituia posesiunea unui drept sau quasi possessio. Possessio naturalis Constituia detenţiunea, adică posesiunea naturală – naturalis, corporalis – corporală, care era într-o poziţie cu totul contrară adevăratei posesiuni – possessio civilis, posesiunea civilă. 6. Efectele posesiunii Interdictele Posesorul are la dispoziţie un mijloc de protecţie împotriva celor care îi tulbură posesiunea. Aceste mijloace se numesc interdictele posesorii. Interdictele posesorii constituiau ordine date de către pretor în scopul asigurării unei protecţii juridice a posesiunii. Calitatea de pârât În cazul unui proces în revendicare, posesorul are calitatea avantajoasă de pârât, folosind expresia posed pentru că posed. Dobândirea proprietăţii Posesiunea exercitată într-o anumită perioadă de timp poate duce la dobîndirea proprietăţii asupra unui lucru prin uzucapiune, dar numai în situaţia în care şi celelalte elemente ale acesteia erau îndeplinite. SEMESTRUL II PROPRIETATEA: PROPRIETAS

1. Noţiune şi atribute Romanii au definit proprietatea astfel: proprietas est ius utendi, fruendi, abutendi re sua quatenus iuris ratio partitur, adică „proprietatea este dreptul de a folosi un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de atât cât permite măsura dreptului”. 34

2. Originea şi evoluţia proprietăţii Forme prestatale de proprietate În etapa de tranziţie de la comuna primitivă la societatea statală apar, în condiţiile prefigurării noii formaţiuni sociale, sclavagismul, următoarele forme primitive de proprietate: proprietatea colectivă a ginţii, proprietatea familială asupra pământului (C. St. Tomulescu, op.cit., p. 11) şi proprietatea individuală asupra sclavilor. Proprietatea publică a statului Această formă de proprietate se împarte în două categorii, respectiv proprietatea statului asupra pământului – ager publicus şi proprietatea statului asupra sclavilor – servi publicus, ambele aflându-şi originea în cuceririle de război romane datorită politicii de expansiune promovate de către statul roman. Proprietatea quiritară Proprietatea quiritară – dominium ex iure quiritium constituia privilegiul exclusiv acordat cetăţenilor romani. Ea se crea în mod solemn, se transmitea prin forme solemne şi, de asemenea, tot în forme solemne era sancţionată în faţa instanţei. Proprietatea în epoca clasică În epoca clasică s-a menţinut proprietatea quiritară, alături de care au apărut, datorită transformărilor vieţii economice, sociale şi politice, noi forme de proprietate, respectiv proprietatea pretoriană sau bonitară, proprietatea provincială şi proprietatea peregrină. Proprietatea în epoca postclasică Justinian a unificat proprietatea, desfiinţând diferenţele dintre toate formele de proprietate anterioare, rezultând o proprietate unică numită dominium. 3. Modurile de dobândire şi de transmitere a proprietăţii. Mancipatio La origine, mancipatio constituia un mod de creare a proprietăţii care era considerată, după cum am văzut, o putere asupra lucrului mancipi. Mai târziu, ea apare ca un mod de transmitere a dreptului de proprietate. 35

In iure cesio In iure cesio – recunoaşterea în faţa magistratului era un mod de transmitere a proprietăţii quiritare cu ajutorul unui proces fictiv pe care dobânditorul îl intentează împotriva celui care înstrăinează un lucru. Usucapio Usucapio constituia un mod de dobândire a proprietăţii quiritare prin exercitarea posesiunii asupra unui lucru un timp îndelungat. Dreptul fostului proprietar se stinge ca o consecinţă ce decurge din faptul că lucrul a fost uzucapat de către o altă persoană. Prescriptio longi temporis Prescripţia de timp îndelungat constituia un mod de dobândire a proprietăţii prin folosinţă îndelungată ce avea drept model uzucapiunea. Prescriptio longissimi temporis Prescripţia de timp foarte îndelungat constituia un mod de respingere a acţiunii în revendicare a proprietarului, care se realiza prin posesiunea unui lucru într-un timp foarte îndelungat, respectiv 40 de ani iniţial şi apoi 30 de ani. Adiudicatio Adiudicatio constituie modul de dobândire a proprietăţii realizat prin atribuirea de către judecător a cotelor părţi din bunul comun fiecă-rei persoane ce avea un drept în acest sens. Aceasta se produce în cazul proceselor de împărţire a unui teren care, prin moştenire sau prin cumpărare, a aparţinut mai multor persoane. Lex Lex – legea constituia un mod de dobândire a proprietăţii realizat direct sau indirect prin acest act normativ. De exemplu, Legea celor XII Table recunoştea expres validitatea unei dispoziţii prin care testatorul atribuia cuiva un sclav, iar cel care beneficia de dispoziţia testamentară devenea proprietar de plin drept. Ocupatio Ocupatio – ocupaţiunea constituia un mod de dobândire a proprietăţii realizat prin luarea în posesie a unui lucru fără stăpân – res nullius. Traditio Traditio – tradiţiunea era un mod voluntar de dobândire a proprietăţii care consta în remiterea posesiunii unui lucru. Era un mod de dobândire de iure gentium. 36

Specificatio Specificatio constituia situaţia în care o persoană în calitatea de specificator confecţionează un lucru nou dintr-un material aparţinând altei persoane în calitate de proprietar. Accesio Accesio – accesiunea constituia un mod de dobândire a proprietăţii prin aceea că un lucru accesoriu se uneşte cu un lucru principal. 4. Sancţiunea dreptului de proprietate Sancţiunea proprietăţii quiritare Proprietatea quiritară era protejată prin acţiunea in revendicare – rei vindicatio. În cazul în care proprietarul pierdea posesiunea lucrului, el putea cu ajutorul acestei acţiuni să ceară restituirea lucrului, dovedindu-şi dreptul de proprietate. Sancţiunea proprietăţii pretoriene Sancţiunea proprietăţii pretoriene se realiza prin acţiunea publiciană, după numele unui pretor Publicus. DREPTURI REALE ASUPRA BUNULUI ALTUIA: IURE IN RE ALIENA

1. Servituţile: servitutes Servituţile sunt sarcini impuse în folosul unei anumite persoane în calitatea de proprietar al unui imobil, sau în folosul unei anumite persoane. 2. Drepturile reale pretoriene Superficio Superficio – superficia constituia dreptul acordat unei persoane de a se folosi de o construcţie ridicată pe terenul altei persoane, pe veci sau pe termen lung, în schimbul unei sume de bani, numită solarium, plătită acesteia din urmă în calitatea ei de proprietar. Conductio agri vectigalis Ius in agro vectigali constituia dreptul asupra lui ager vectigalis – pământul concedat. Acest drept îşi trage sorgintea din arendarea 37

pământului pe termen lung sau perpetuu cetăţenilor romani sau unor persoane juridice în schimbul unei revedenţe numite vectigal. Emfiteoza Emfiteoza consta în arendarea pe termen lung sau pe veci a unor pământuri imperiale nelucrate cu obligaţia emfiteotului de a le cultiva şi de a plăti o sumă de bani – canon. Deci, emfiteoza ca drept real s-a născut din contractul de emfiteoză, contract special sancţionat în perioada dominatului de către împăratul Zenon. A fost utilizată nu numai de către împăraţi, dar şi de marii latifundiari pentru domeniile lor rămase în paragină, datorită lipsei forţei de muncă. V. SUCCESIUNILE 1. Caracterizare generală a succesiunilor Noţiune Succesiunile – hereditas reprezintă o transmisiune a patrimoniului ce a aparţinut unei persoane care a murit, succesorilor săi. Succesiunea înseamnă continuarea unei situaţii juridice a unei persoane de către altă persoană. O astfel de înlocuire a unei persoane poate avea loc în întregul său patrimoniu, constituind o succesiune cu titlu universal sau numai într-un raport juridic constituind o succesiune cu titlu particular. 2. Succesiunea legală: ab intestat Succesiunea legală reglementată de dreptul civil Succesiunea ab intestat, după cum se arăta chiar în Legea celor XII Table, se deschidea numai în cazul în care decujus – defunctul nu a lăsat testament – şi intestate moritur, ori testamentul lăsat a fost atins de o cauză de nulitate, fie heredele refuza sau devenea incapabil să primească moştenirea. Această lege prevedea următoarele categorii de moştenitori civili: heredes sui, adgnatus proximus şi gentiles. Succesiunea legală reglementată de dreptul pretorian Dreptul pretorian este definit, într-un text celebru cuprins în Digeste, astfel: dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa şi îmbunătăţi conform binelui public. 38

Către sfârşitul republicii, erau cunoscute patru categorii de moştenitori pretorieni, respectiv: bonorum possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum possessio unde cognati, bonorum possessio unde vir et uxor. Succesiunea legală reglementată de dreptul imperial Împăraţii romani, fie direct prin constituţii, fie indirect prin senatusconsulte, au mers mai departe pe drumul trasat de pretor, lărgind cercul rudelor de sânge. Astfel, s-au adoptat, din iniţiativa acestora, două senatusconsulte importante pentru dreptul succesoral roman de la acea vreme, respectiv senatusconsultul Tertulian şi senatusconsultul Orfitian. 3. Succesiunea testamentară Testamentul Definiţie Testamentul este un act formal prin care o persoană numită testator instituie în mod necesar unul sau mai mulţi succesori, cu scopul ca aceştia să asigure executarea voinţei sale după moarte. Evoluţie şi forme de testament La origine, testatorul instituia ca succesori numai pe herezii săi, dar mai târziu a putut institui şi agnaţi mai îndepărtaţi şi chiar persoane străine de familia sa. Cu timpul, testamentul a suferit o interesantă evoluţie în ceea ce priveşte nu numai solemnităţile sale externe, dar şi structura conţinutului. Forme de testament. În vechiul drept roman au existat trei forme de testament, şi anume: testamentum calatis comitiis, testamentum in procinctu, testamentum per aes et libram. • Dreptul clasic. Alături de testamentul per aes et libram, care continua să fie utilizat, apar noi forme de testament: – Testamentul nuncupativ era actul ce se făcea sub forma unei declaraţii – nuncupatio, pronunţată cu voce tare în prezenţa a şapte martori, prin care testatorul face să se cunoască numele heredelui şi ultimele acte ale sale de voinţă. Această formă de testament se folosea de către cei care nu aveau timp să-şi scrie testamentul, fiind surprinşi de apropierea morţii, şi totodată şi de către cei care nu ştiau carte. 39

– Testamentul pretorian consta într-un înscris care purta sigiliul a şapte martori, în care găsim reminiscenţe ale testamentului per aes et libram. – Testamentul militar nu presupunea vreo condiţie de formă. El putea fi făcut oricum, cu condiţia, din partea testatorului, să fie clar exprimat. • Dreptul imperial. Specifice acestei perioade sunt noi forme de testament, după cum urmează: – Testamentul civil sub formă orală reprezenta voinţa testatorului, clar exprimată verbal faţă de martori, cinci la început, apoi şapte. Era forma de testament per aes et libram redusă la expresia cea mai simplă. – Testamentul sub forma scrisă nu se mai făcea prin mijlocul tablelor de ceară, ci se întocmea pe papirus şi pergament. Testamentul se putea prezenta martorilor înfăşurat sub forma unui sul, atât cât era scris, astfel ca peceţile şi numele lor în subscriptio să fie puse în reliqua parte, fără ca ei să vadă conţinutul. Este cunoscut, de pildă, testamentul tripartit. – Testamentul olograf, recunoscut de Valentinian III, trebuia să fie scris în totalitate de testator. Acesta însă nu a trecut în legislaţia lui Justinian decât ca partaj de ascendent. – Testamentul public – apud acta conditium a fost recunoscut de o constituţie a lui Theodosiu şi Honoriu la 414.e.n. Capacitatea testamentară Testamenti factio desemna capacitatea unei persoane de a-şi face testamentul sau de a fi martoră la întocmirea unui testament, precum şi capacitatea de a veni la succesiune în calitate de succesor sau legatar. În acest caz distingem: testamenti factio activa şi testamenti factio passiva. Instituirea şi substituirea de moştenitori Condiţiile de formă ale instituirii. Gaius spunea că heredis institutio est caput et fundamentum toius testamenti, de unde rezultă că, în lipsa acestei dispoziţii, testamentul nu este valabil. Instituirea trebuie să fie caput (scrisă de la început), în fruntea testamentului. Instituirea moştenitorului trebuia făcută în termeni imperativi şi solemni (cu verbis latinis imperativis et directis), aşa cum ordona şi poporul în testamenti calatis comitiis. 40

4. Succesiunea deferită contra testamentului Dezmoştenirea neregulată Dacă pater familias dorea să dezmoştenească un fiu, trebuia s-o facă în mod nominal conform formulei Titus filius meus exheres esto. Fiicele şi nepoţii trebuiau să fie dezmoşteniţi în bloc, potrivit formulei – ceteri omnes exheredes sunto. Dezmoştenirea regulată La baza acestei instituţii stătea ideea de protecţie a rudelor agnatice şi cognatice, idee ce a luat naştere din condiţiile materiale de existenţă de la sfârşitul republicii. VI. OBLIGAŢIILE 1. Caracterizare generală a obligaţiilor Origine şi evoluţie Noţiunea de obligaţie s-a cristalizat în urma unei îndelungate evoluţii în procesul de tranziţie de la societatea gentilică la cea politică. Cercetarea originii evoluţiei obligaţiei prezintă un mare interes datorită urmelor pe care etapele succesive de dezvoltare a acesteia le-au lăsat asupra unor instituţii de mai târziu, precum şi asupra terminologiei juridice romane (E.Molcuţ, D. Oancea, op.cit.,p.155). Conceptul de obligaţie a ajuns, treptat, într-un stadiu de elaborare perfectă, care presupune un raport juridic caracterizat printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă obligaţia a fost o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat, s-a juridicizat, într-un îndelungat şi complex proces de evoluţie, a cărei reconstituire a dat naştere la controverse. Evoluţie. Apărând o dată cu primul tip de contract sponsio religiosa, făcut sub formă de jurământ, ce avea loc cu ocazia unui delict, şi terminând prin contractul cu ajutorul căruia garantul se obliga să plătească păgubaşului, ideea de legătură apare în cadrul obligaţiei şi trece de la legătura religioasă la una juridică, ce a fost mai întâi precedată de una materială. Etapele evoluţiei obligaţiei (E.Molcuţ, D. Oancea, op.cit.,p.157), aşa cum au fost ele analizate de cercetători ai dreptului roman, sunt următoarele: 41

1. În societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui delict, toţi membrii colectivităţii îi luau apărarea, răzbunându-se la rândul lor. 2. Mai târziu, dreptul de răzbunare a victimei a fost înlocuit cu un alt sistem, mai evoluat, potrivit căruia delincventul şi păgubaşul ajung la înţelegere. Despăgubirea ia locul răzbunării. 3. Cu trecerea timpului, apare eliberarea din lanţuri a delincventului, în schimbul unui gaj viu. 4. Într-o etapă nouă, între garant şi păgubaş intervine o înţelegere în care trebuie să vedem cea dintâi obligaţie contractuală. 5. În altă etapă, s-a admis ca delincventul să devină garant pentru promisiunea sa. 6. Într-o ultimă etapă, s-a considerat a fi de prisos ca delincventul să apară ca propriul său garant. Delincventul se obligă direct, astfel că cele două elemente ale obligaţiei se contopesc. Din momentul în care delincventul se obligă direct, procesul de formare a obligaţiei s-a încheiat. Definiţie Într-un text conservat în Digeste, jurisconsultul Paul dă următoarea definiţie obligaţiei: Natura obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine al nostru sau ne este construită o servitute, ci în faptul că cineva este constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestaţiune. La prima citire, Paul nu dă o definiţie propriu-zisă a obligaţiei, ci mai degrabă opune conceptul de obligaţie dreptului real sau actelor ce sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale. Totodată, ne înfăţişează şi unele elemente ale obligaţiei, arătând că natura ei se defineşte prin termenii: dare, face, prestare. A doua definiţie, datorată Institutelor lui Justinian, se apropie mai mult de accepţiunea modernă: Obligatio est iuris vinculum quo necesitate ad-stringimur alicuius solvendae rei secundm noastre civitatis jura – adică, obligaţia este o legătură de drept, prin care suntem siliţi a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre. Elementele obligaţiei Toţi autorii care au cercetat originea şi evoluţia obligaţiei clasifică elementele obligaţiei în funcţie de modul de analiză a definiţiilor obligaţiei şi a izvoarelor acestora, apărând anumite 42

clasificări care, în final, cuprind aceleaşi elemente: creditor, debitor, obiectul şi constrângerea. Tipuri de obligaţii Clasificarea după izvoare. Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic sau un fapt care dă naştere unei obligaţii. Astfel apare clasificarea bipartită, formată din contracte şi delicte, considerată, chiar de Justinian, cea mai importantă. Cu toate acestea, ea s-a dovedit necorespunzătoare, astfel încât a apărut o nouă clasificare. Clasificarea tripartită era cea în care apar contractele, delictele şi diferite tipuri de izvoare ale obligaţiei – variae causarum figurae, ca rudenia, vecinătatea sau detenţiunea. Clasificarea quadripartită apare în legislaţia lui Justinian, prezentând un caracter sistematic mai pronunţat, în sensul că oferă elemente mai sigure, deşi nu în toate cazurile, pentru încadrarea actelor sau faptelor juridice în anumite categorii de izvoare. Pe de altă parte, această clasificare nu conţine unele izvoare. În această clasificare apar obligaţiile contractuale, delictuale, quasicontractuale şi quasidelictuale. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune. Din acest punct de vedere, obligaţiile se clasifică în obligaţii civile şi obligaţii naturale. Clasificarea din punct de vedere al numărului de persoane care participă la raportul juridic. Din acest punct de vedere, obligaţiile se împart în obligaţii simple şi obligaţii complexe. Elementele contractului Contractul constituie actul juridic ce are la bază acordul de voinţă al părţilor cu privire la naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic obligaţional. Orice contract cuprinde două categorii de elemente după cum urmează: elemente esenţiale şi elemente accidentale (C. St. Tomulescu, op.cit., p.236 şi 238). 2. Efectele obligaţiilor Obligaţiile, în sensul de drepturi personale sau de creanţă, produc două efecte, respectiv un efect normal, pe de o parte, sau un efect accidental, pe de alta, dacă mai întâi nu se produce efectul normal (C. St. Tomulescu, op.cit., p. 240). 43

Efectul normal al obligaţiilor Efectul normal constă în actul debitorului de a executa obligaţia asumată prin contract, pentru ca creditorul să-şi poată valorifica drepturile de creanţă. Principiul relativităţii efectelor contractelor Se aplică în situaţia când un pater familias a luat parte la un contract. Principiul relativităţii efectelor contractului este exprimat prin următorul adagiu: res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest – contractul încheiat între unii nu vatămă şi nici nu profită altora. Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul are la bază adagiul: nemo alteris stipulari potest – nimeni nu poate stipula pentru altul. Principiul nulităţii promisiunii pentru altul Principiul nulităţii promisiunii pentru altul are la bază adagiul: nemo alienum factum promitere potest – nimeni nu poate promite fapta altuia. Principiul nereprezentării în contracte Pater familias, în calitate de persoană sui iuris, ia parte la contract printr-un alt pater familias. Vechii romani nu admiteau că un pater familias poate deveni creditor sau debitor în baza unui contract încheiat de o persoană străină, de un alt pater familias. Efectul accidental al obligaţiilor Efectul accidental al obligaţiunilor constă în dreptul creditorului de a obţine daune-interese atunci când obligaţia nu este executată sau este executată cu întârziere. Acestea sunt de două feluri, după cum urmează: judecătoreşti şi convenţionale. Există şase cazuri care determină neexecutarea obligaţiilor după cum urmează: mora, culpa, dolul, cazul fortuit, forţa majoră, custodia. Sancţiunea neexecutării obligaţiilor Partea care nu îşi executa obligaţia ce îi revenea şi nu se găsea în nici una din situaţiile care o scuteau de răspundere trebuia să plătească despăgubiri numite daune interese. Daunele interese sunt de două feluri, după cum urmează: daune interese judecătoreşti şi daune interese convenţionale. 44

3. Stingerea obligaţiilor Obligaţiile în dreptul roman se sting prin două moduri, după cum urmează: moduri voluntare şi moduri nevoluntare. Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor Modurile voluntare de stingere a obligaţiunilor sunt următoarele: plata, darea în plată, novaţiunea, compensaţiunea, remiterea de datorie. Plata - solutio Plata constituie modul obişnuit de stingere a obligaţiilor care se realizează prin îndeplinirea prestaţiunii, adică transmiterea proprietăţii unui lucru, îndeplinirea lucrării la care ne-am obligat etc., ce fac obiectul legăturii juridice obligaţionale. Darea în plată – datio in solutum Darea în plată constituie un mod de stingere a obligaţiei ce constă în faptul că debitorul, cu consimţământul creditorului, se liberează, dându-i un alt lucru decât cel datorat. Naraţiunea Naraţiunea este modul de stingere a obligaţiei care constă în înlocuirea unei vechi obligaţii cu alta nouă, înlocuire ce are loc printr-un contract – stipulatio sau contractus litteris. Compensaţiunea Compensaţiunea constituie modul de stingere a obligaţiilor care constă în cumpănirea a două datorii reciproce, astfel ca executarea să poarte numai asupra diferenţei. Remiterea de datorie Remiterea de datorie constituie modul de stingere a obligaţiilor ce constă în renunţarea de către creditor la creanţa sa. Ea se mai numeşte iertare de datorie. Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor Imposibilitatea de executare Obligaţiunea se stinge când executarea ei a devenit imposibilă, ceea ce se poate întâmpla numai când obiectul obligaţiunii este un lucru cert, adică un lucru individual determinat, de pildă, sclavul Stichus. Dacă lucrul individual determinat a pierit, obligaţiunea se stinge. Pieirea lucrului poate să fie fizică atunci când sclavul care a 45

fost datorat a murit, sau poate fi juridică atunci când, de pildă, sclavul datorat a fost dezrobit. Confuziunea Confuziunea – confusio constituie modul nevoluntar de stingere a obligaţiilor ce constă în întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de creditor şi debitor. Moartea Moartea constituie un mod nevoluntar de stingere a obligaţiilor la baza căruia stă principiul netransmisibilităţii obligaţiunilor. 4. Garanţiile în dreptul roman Garanţiile constituie acele mijloace juridice care au drept scop să pună la adăpost pe creditor de consecinţele insolvabilităţii debitorului. Acestea sunt de două feluri, după cum urmează: garanţii personale şi garanţii reale. Garanţii personale Garanţii personale formale Garanţiile personale constituie acele procedee juridice prin care debitorului principal i se alătură unul sau mai mulţi debitori accesori numiţi garanţi. Romanii, la început, pentru a realiza garanţia personală, s-au folosit de contractul verbal. Creditorii, în scopul de a fi ocrotiţi de o insolvabilitate eventuală a debitorilor, au întrebuinţat trei forme verbale distincte, după cum urmează: sponsio, fidepromissio, fideiussio. Garanţii personale neformale Garanţiile personale neformale constituie acele mijloace de garantare a unor obligaţii care nu necesită moduri formale în acest sens. Ele sunt următoarele, după cum urmează: pactul de constitut, receptum argentariorum, mandatum pecuniae credendae. Garanţii reale Garanţiile reale constau în afectarea, atribuirea unui lucru din patrimoniul debitorului, creditorului, în scopul garantării unei creanţe. Fiducia Fiducia cum creditore este un contract încheiat între creditor şi debitor prin care creditorul se obligă să retransmită debitorului 46

proprietatea lucrului, transmisă lui cu titlu de garanţie prin mancipatio sau prin iure cessio. Gajul Gajul este garanţia reală care constă în remiterea posesiunii unui lucru de către debitor creditorului său în momentul încheierii contractului de gaj. Ipoteca Ipoteca constituie garanţia reală prin care se lasă lucrul în posesia debitorului, şi numai dacă acesta nu plăteşte la scadenţă, creditorul ipotecar are dreptul de a intra în posesia lucrului şi de a-l vinde, valorificându-şi astfel creanţa. VII. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR 1. Caracterizare generală a izvoarelor obligaţiilor Conceptul de obligaţie s-a format încă din epoca foarte veche a dreptului roman, iar originea obligaţiei se confundă cu originea contractului ca fiind cel mai vechi izvor de obligaţii. Primul contract roman a constat în înţelegerea dintre garant şi păgubaş, îmbrăcând forma jurământului religios, ce a apărut în contextul comiterii unui delict. 2. Contractele în dreptul roman Contractele formale Contractele constituie cel mai vechi izvor de obligaţii. Cele mai vechi sunt contractele formale sau solemne, adică contractele care, pentru a lua naştere, au nevoie ca acordul de voinţă al părţilor să fie îmbrăcat într-o anumită formă. În dreptul roman se cunosc patru forme care îmbrăcau acordul de voinţă într-o haină obligatorie: forma religioasă, forma verbală, forma autentică şi forma scrisă. Contractele în formă religioasă Contractele în formă religioasă au fost sponsio religiosa şi jusiurmanum liberti. Contractele în formă verbală Contractele verbale erau acele contracte care luau naştere prin rostirea unor cuvinte solemne. Sponsio sau stipulatio de fapt este cel 47

mai important contract al romanilor; fapt ce explică de ce jurisconsulţii se ocupă de regulile generale ale obligaţiunilor contractuale atunci când se tratează stipulaţiunea. Deci, regulile de fond elaborate de jurisconsulţi pentru stipulaţiune se aplică oricăror contracte nu numai acesteia. Contractele în formă autentică Forma autentică rezidă în prezenţa magistratului la facerea actului. Un singur acord de voinţă, o singură convenţie a devenit contract prin forma autentică: nexum (E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit., p. 247) sau contractul de aservire. Contractele în formă scrisă Contractus litteris. Contractul litteris nu poate lua fiinţă decât sub forma unui înscris, mai precis printr-o înscriere, o consemnare a creditorului în registrul său, înscriere confirmată de debitor în acelaşi registru. Contractele neformale Contractele reale Contractele reale sunt contractele neformale care, pentru naşterea lor, pe lângă consimţământul părţilor, cer şi un element material numit res – ce constă în remiterea unui lucru corporal. Contractele reale în sistemul dreptului roman au fost următoarele: mutuum, fiducia, gajul, comodatul, depozitul. Contractele consensuale Un pas înainte pe calea eliberării de forme se face atunci când sunt create contractele consensuale, contracte care iau fiinţă numai prin acordul de voinţă al părţilor. Contractele consensuale sunt în număr de cinci: vânzarea – venditio-emptio, locaţiunea – locatio-conductio, societatea – societas, mandatul – mandatum (C. St. Tomulescu, op.cit., p. 283), emfiteoza – emphyteusis. 3. Quasicontractele Quasicontractele constituie fapte licite care dau naştere unor efecte juridice asemănătoare cu cele ce iau naştere din contract. Justinian enumeră următoarele quasicontracte: plata lucrului nedatorat, negotium gestio, gestiunea tutorelui pentru pupil, indiviziunea, acceptarea succesiunii. 48

4. Delictele Delictele ca izvor de obligaţii. Evoluţia lor istorică. Delictele erau fapte dăunătoare intereselor societăţii romane şi erau pedepsite prin dispoziţiunile juridice ale statului. Romaniştii, plecând de la distincţia lui Ulpian asupra dreptului public şi privat, împart delictele în două categorii: delicte publice şi delicte private. Delicte private (C. St. Tomulescu, op. cit., p. 325). Acestea se subdivid în delicte private vechi, prevăzute de Legea celor XII Table, şi delicte private principale noi, sancţionate prin acţiuni pretoriene. Sunt delicte private vechi: furtum, injuria, damnum injuria datum. Delicte private principale noi. Delictele private principale noi sau pretoriene sunt acele fapte ilicite, dăunătoare relaţiilor sclavagiste romane, care au fost sancţionate de pretor. În această categorie sunt cuprinse: rapina, metus, dolus, malus, fraus creditorum. 5. Quasidelictele Obligaţiile quasidelictuale sunt acelea ce se nasc din fapte nepermise, fapte care totuşi nu sunt delicte. Quasidelictele sunt următoarele după cum urmează: judex quil litem suam facit, vărsarea sau aruncarea unui lucru, atârnarea obiectelor, paguba produsă de persoanele aflate în slujba corăbierilor, hangiilor şi grăjdarilor. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Ş. Cocoş, Drept roman, Breviar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 2. E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă „Şansa S.R.L.”, Bucureşti, 1997. 3. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973.

49