Drept Bancar.docx

1.2. Noţiunile de „bancă” şi „dreptul” băncilor Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, banca este o instituţie financiară care efectuează operaţii de plată şi de credit (şi organizează circulaţia bănească). Controlul creditului şi al activităţilor de tip bancar a devenit, în timp, o necesitate şi o sarcină importantă pe care statul şi-a asumat-o. A fost instituit în acest scop un „ordin bancar”, o structură în care băncile pot accede „printr-un parcurs cvasi-iniţiatic, cenzurat de autorităţiile de specialitate, şi în care rămân, în măsura în care nu îi periclitează stabilitatea şi viabilitatea” ( a se vedea L.Bercea, Drept bancar. Studii, Ed.Universul juridic, București, 2014, p.248). Statul, înţelegând specificul şi importanţa activităţii bancare, pentru a se adapta şi a răspunde noilor cerinţe sociale şi economice, şi-a creat propria bancă, atât pentru a supraveghea activitatea băncilor, la nivel central, dar şi pentru a-şi constitui un instrument de sprijin financiar. Prima bancă înfiinţată în ţara noastră a fost Banca Naţională a Moldovei, în martie 1857, cu sediul la Iaşi şi sucursale la Galaţi şi Bucureşti. Activitatea băncii nu a fost însă una de lungă durată, întrucât banca a fost declarată în stare de faliment un an mai târziu (în iunie 1858), datorită unor afaceri speculative, cum ar fi: obţinerea concesiunii încasării impozitelor într-o provincie din Asia Mică sau cumpărarea de cămile în contul armatei coloniale britanice din India (a se vedea K.Kiriţescu, E. Dobrescu, Băncile. Mică Enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.27). Un an important în istoria băncilor din România este anul 1880, an în care a fost încununat cu succes efortul multor oameni de seamă ai vremii, bancheri, miniştrii şi deputaţi, prin înfiinţarea Băncii Naţionale a României. Banca Naţională a României, banca centrală a statului român, este un ideal împlinit al marilor oameni ai vremii, potrivit cărora: „o bancă naţională se înalţă acolo unde se întâlnesc economicul, politicul şi socialul, cultura şi mentalitatea colectivă, interesul general şi cel particular, demintatea naţională şi deschiderea internaţională” (a se vedea http://www.bnr.ro/Inceputurile--1053.aspx, accesat în data de 23.10.2015, ora 19.15). Analizând ansamblul definiţiilor formulate de autorii de specialitate (a se vedea L. Bercea, Statutul dreptului bancar, în Revista de drept comercial nr.6/2003, p.130; R.Postolache, Drept bancar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.3; L.Săuleanu, L. Smarandache, A.Dodocioiu, Drept bancar, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.9; N.C. Aniţei, R.E. Lazăr, Drept bancar şi valutar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.14), apreciem că dreptul bancar poate fi definit ca fiind ramura de drept ce cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează sistemul bancar, prin aceasta înţelegând atât normele ce reglementează orgnizarea şi funcţionarea instituţiilor de credit, cât şi normele ce reglementează operaţiunile şi tranzacţiile efectuate de acestea. 1.3. Caracteristicile dreptului bancar Dreptul bancar este considerat a fi un drept profesional, „dreptul bancherilor” (a se vedea L.Bercea, Drept bancar. Studii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.13), el fiind, mai exact, „dreptul comercianţilor care speculează asupra monedei şi creditului” ( a se vedea L.Bercea, Drept bancar. Studii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.13) . Deşi iniţial a fost perceput a fi o subramură a dreptului comercial, în prezent este necesară ca dreptul bancar să fie tratat ca o ramură distinctă de drept, atât datorită complexităţii activităţiilor bancare, cât şi datorită frecvenţei tot mai mari a operaţiunilor bancare în viaţa de zi cu zi. Dreptul bancar este, în opinia noastră, o ramură de drept, relativ nouă, deşi norme aplicabile operaţiunilor cu specific bancar se întâlnesc din timpuri străvechi, funcţia de plată şi de credit fiind apreciată ca „ancestrală” (a se vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.4). 1.4. Izvoarele dreptului bancar

Sursele dreptului bancar pot fi: surse comune şi altor ramuri de drept şi surse proprii. Atât izvoarele proprii, cât şi izvoarele comune dreptului bancar pot fi împărţite în: izvoare interne, izvoare al dreptului Uniunii Europene şi izvoare internaţionale. 1.4.1. Izvoare interne Actele normative care stau la baza sistemului bancar românesc sunt Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului ((pentru o scurtă prezentare a conţinutului ordonanţei, a se vedea G.B.Spîrchez, Fundamentele legislative şi juresprudenţiale în domeniul economic, Editura Sitech, Craiova, 2014, pp.200201) şi Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României. În rândul izvoarelor interne de drept bancar pot fi incluse şi uzurile bancare, cutuma şi reglementările profesionale.