Vindecarea Demonizatilor

1

Vindecarea celor doi demonizaþi din þinutul Gadarei1 În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului nostru Iisus Hristos, Sã

ne

împãrtãºim

acum

din

dumnezeiescul

cuvânt

al

Evangheliei, care ne spune, iatã: Ÿ ªi trecând El dincolo, în þinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaþi, care ieºeau din morminte, foarte cumpliþi, încât nimeni nu putea sã treacã pe calea aceea. ªi iatã, au început sã strige ºi sã zicã: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca sã ne chinuieºti? Departe de ei era o turmã mare de porci, pãscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacã ne scoþi afarã, trimite-ne în turma de porci. ªi El le-a zis: Duceþi-vã. Iar ei, ieºind, s-au dus în turma de porci. ªi iatã, toatã turma s-a aruncat de pe þãrm în mare ºi a pierit în apã. Iar pãzitorii au fugit ºi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaþii. ªi iatã toatã cetatea a ieºit în întâmpinarea lui Iisus ºi, vãzându-L, L-au rugat sã treacã din hotarele lor. Intrând în corabie, Iisus a trecut ºi a venit în cetatea sa. (Matei 8, 28-34; 9, 1) 123 iulie 2000. Duminica a V-a dupã Rusalii.

2

Iubiþilor, tot cuvântul Evangheliei, dupã mãrturia însãºi – e Buna Vestire – e descoperire dumnezeiascã. ªi aºa trebuie sã fim cu luare aminte sfântã, neclintitã, la înþelesul de viaþã fãcãtor al descoperirii

Dumnezeului

celui

viu.

În

aceastã

mãrturie

din

Evanghelia cititã astãzi se dezvãluie, nu vom îndrãzni a spune punând în comparaþie adevãr mai adânc sau mai puþin adânc, mai de preþ sau mai puþin preþ (nu existã în Evanghelie, totul este dumnezeiesc). Dar aici ceea ce se leagã de existenþa noastrã atât de frãmântatã, chinuitã, întrebãtoare, mai mult, tema rãului. Acei demonizaþi, deci stãpâniþi de demoni, deci de cel ce propriu-zis este numit cel rãu, nefericitul demon. Nu noi suntem judecãtorii; unicul e Domnul ºi Judecãtorul ºi Ziditorul nostru. De aceea, o ºi mai stãruitoare rugãminte ºi ardoare îndeamnã cugetul nostru sã luãm aminte la ceea ce ni se descoperã în aceastã dumnezeiascã Evanghelie, aceastã tainã, mister al rãului, care ne priveºte ºi pe noi. Cãci “vai celui singur”, zice Înþeleptul la Cartea Pildelor. Nici demonul nu vrea sã rãmânã singur, ºi de aceea ne ispiteºte, sã aibã ºi el, dacã vreþi, partizanii lui. În singurãtatea, în unicitatea rãului lui. ªi ne priveºte, deci, pe noi. Cu smerenie, dar ºi cu încercare de ascuþime de gând, încercãm, pentru dumneavoastrã ºi pentru noi înºine, sã desluºim din acest mister al rãului care îl pãtrunde pe om ºi-l face sã fie chinuit; cum erau aceºti doi demonizaþi.

3

Iisus, dupã ce rostise Predica de pe Munte, acolo, aproape de lacul, iezerul, Marea Galileii, coborând de pe munte, cu predica rostitã mulþimilor de acolo, care erau strânse în jurul Lui, trece þãrmul Mãrii Galileii dincolo, spre rãsãrit. ªi acolo – ºi oriunde – Îl aºteptau oameni. El a venit pentru toþi, cu întreg adevãrul, pentru întreaga zidire. ªi trecând marea, acolo L-au întâmpinat aceºti demonizaþi, stãpâniþi de demoni. Pe care am ascultat cum Sfântul evanghelist Matei ni-i descrie: doi îndrãciþi ieºiserã de prin morminte. ªi erau fioroºi, încât nimeni nu îndrãznea sã treacã pe calea aceea. Douã caracteristici prin care ei se fãceau cunoscuþi: “ieºeau din morminte”, deci locuiau în morminte. Erau fioroºi, încât nimeni nu cuteza sã meargã în calea lor. Nu mai comunicau cu nimeni. Când, în timpul Postului Mare, aceastã pericopã evanghelicã se va citi din nou dupã Sf. evanghelist Marcu, acolo e înfãþiºat doar unul din cei doi demonizaþi, ºi cu starea lui mai înspãimântãtoare. Lãsãm cercetarea pentru atunci, aceea care pune în lumina noastrã ºi alte ascunziºuri. Aici luãm aminte îndeosebi asupra acestor douã trãsãturi tragice: ieºeau din morminte ºi, fioroºi, cum erau, se izolaserã de lume. Nimeni nu cuteza sã se apropie de ei ºi nici ei nu se mai apropiau de nimeni. Sã ne gândim, iubiþilor: petreceau în morminte, în lumea morþii; ºi despãrþiþi de semeni, de oameni, de Cel care, ca om, poartã pecetea chipului lui Dumnezeu. Cãci în om când priveºti

4

cu ochii duhului, în orice om întrezãreºti adânc pecetea chipului lui Dumnezeu. Iar ei, izolaþi, despãrþiþi de om, de cel ce poartã chipul lui Dumnezeu, care poate sã fie pentru tine o cale, o pecete vãzutã, dumnezeiascã. Deci despãrþiþi de oameni ºi de viaþã; pentru cã petreceau în morminte. Deodatã, starea aceasta sfredeleºte adânc în cugetul omului ºi înþelegi: despãrþire de viaþã, gânditã, ºi de semeni. Sfântul pãrintele nostru Grigorie Palama tâlcuieºte adânc de tot, atunci când spune: unul din relele cele mai mari pe care le suferã sufletul omului, sau mai bine zis cel mai mare rãu dintre toate relele este unirea cu ºarpele inteligibil, adicã înrobirea de ºarpele care, ºtim, este simbolul pãcatului, rãului care a ispitit pe Eva în Eden. ªi inteligibil, adicã al rãutãþii care lucreazã în suflet, în trup mai târziu. Pãcatul cel mai mare… integral, ºi trupul, dar nu în trup, nu de acolo pleacã pãcatul, ci din minte. Aceasta înseamnã la Sfântul Grigorie ºarpele inteligibil, adicã pe înþeles. Gândul lucreazã ºi ceea ce înþelegi ºi te uneºti… ªi la aceºti oameni demonizaþi acolo lucra ºarpele: gândurile lor erau dominate… O, Doamne! Ce înseamnã un bolnav mintal, iubiþilor? Gândiþi-vã! Un bolnav posedat mintal, în sufletul lui. Este suferinþa tuturor suferinþelor: pierderea libertãþii, cel mai scump dar al sufletului. Douã daruri ne-a împãrtãºit nouã Dumnezeu. Cu ele avem mângâierea, bucuria, dacã vreþi, lauda noastrã (fereascã Dumnezeu, sã nu zicã cineva mândria noastrã. În veci sã nu rostiþi acest cuvânt! Pentru cã unii spun cã folosesc acest

5

cuvânt în sens pozitiv. Nu existã mândrie în sens pozitiv). Poate fi bucurie a harului, mângâiere care vine de la Mângâietorul, Duhul Adevãrului, poate fi o laudã împãrtãºitã: “Laudã suflete al meu pe Domnul”, ºi-þi împãrtãºeºte ºi þie. Ei bine, darul nostru de preþ îl avem îndeosebi în suflet, în conºtiinþa noastrã, ºi în libertate. Or, sã fii obsedat, stãpânit de demon – pierderea libertãþii. ªi cum te stãpânesc gândurile? De aceea a zis tot Înþeleptul biblic: “Calea nebunului este dreaptã în ochii lui, iar înþeleptul cere sfat”. Nu e mai mare tragedie decât sã fii stãpânit de gânduri… ªi orice gând care vine din lumea aceasta… sã fii posedat ºi sã nu ºtii cã eºti posedat; sã spui cã e calea dreaptã. “Calea nebunului este dreaptã în ochii lui”. Omul bolnav mintal, aici e tragedia, cã nu ºtie cã e bolnav. Deci, bolnav sã fii ºi sã nu ai conºtiinþa bolii. Posedat sã fii, ºi sã nu mai ai conºtiinþa libertãþii. ªi cum e cu putinþã? Gândurile… Iubiþilor, sã pãtrundem mai adânc. Ceea ce spunem ºi mãrturisim, ºi de neuitat sã fie pentru orice conºtiinþã: adâncul adâncurilor adevãrului acesta este: a avea conºtiinþa Dumnezeului celui viu. Dumnezeu, El, Cel unic ºi absolut, este Existenþa eternã, nemuritoare ºi absolutã. ªi din darul lui – existenþa fãpturã, existenþã prin har, prin participare. Reþinem: prin har, prin participare. Deci existenþa absolutã, dumnezeiascã, ºi a noastrã, pãrtaºã. Aºa cum zicem la Cina cea de Tainã: “Cinei Tale celei de Tainã, astãzi, Fiule al lui Dumnezeu, pãrtaº mã primeºte”. El e Trupul ºi Sângele dumnezeiesc, iar pe noi ne

6

împãrtãºeºte, ne face pãrtaºi. Aºa, Dumnezeirea eternã, absolutã, absolutul existenþei este El, Dumnezeu – Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt, pururea fiind ºi acelaºi fiind, ºi ne împãrtãºeºte, ne face pãrtaºi la El la existenþa Lui ºi la nemurirea Lui. De ce? Pentru cã ce a dãruit nu mai ia înapoi. Cum a zis dumnezeiescul Pavel: “Dumnezeu nu-ªi ia înapoi nici darul, nici chemarea” (Romani 11, 29). ªi, odatã cu existenþa, mai dãruieºte ceva. Odatã cu existenþa, odatã cu nemurirea, ne mai dãruieºte bunãtatea ºi înþelepciunea. Acum, înþelegând taina aceasta: El e Existenþa, ne face pãrtaºi ºi pe noi, aducându-ne “de la nefiinþã la fiinþã” (dupã cuvântul Scripturii; nu ieºim din cuvântul descoperirii dumnezeieºti), cum ne rugãm mereu. ªi cum cã aceasta este adevãrat noi toþi, cei de faþã, spunem cã suntem aduºi de la a nu fi la a fi, de la nefiinþã la fiinþã. ªi dacã ne uitãm aºa, nedumeriþi (ºi eu sunt uneori nedumerit, ºi eu sunt un prostãnac ca oricare). Dar eu plec – ca sã nu pun pe nimeni în cumpãnã, sã mã pun pe mine în cea mai grea cumpãnã: acum 83 de ani, sã zicem, eram? – Nu eram. ªi toþi ceilalþi eraþi, acum o sutã de ani în urmã, dacã vreþi? Trebuie sã înþelegem cuvântul adevãrului, viu de tot. Atunci, noi toþi am fost aduºi de la nefiinþã la fiinþã. Dar existãm tocmai prin Cel care are fiinþa, ºi care o are din veci, adicã Dumnezeu. ªi aºa am fost aduºi la fiinþã: de Tatãl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Asta e zidirea noastrã. Cuvântul Sfântului Maxim, atât de adânc ºi luminos, iubiþilor, cum au Pãrinþii aceºtia inspiraþi de

7

Dumnezeu, cãci I-au fost credincioºi cu gândirea, cu simþirea, cu viaþa lor: Dumnezeu ca Existenþã eternã, eternã, ºi vã spuneam altã datã, mintea noastrã spune cã El existã în veci. ªi de ce? – Nimicul nu produce. Dar existenþa existã, Dumnezeirea. ªi acea existenþã veºnicã nu sunt eu, ci numai El. Existenþa dumnezeiascã existã, iubiþilor, ea nu are, cum spune Sfântul Maxim, nimic împotrivã, nimic contrariu, pentru cã are veºnicia. Sau, cum spune Sfântul apostol Pavel: “Cãci toate fãgãduinþele în El sunt da”. Dumnezeu este numai da. ªi Amin-ul nostru, care înseamnã aºa sã fie, zice cã în El toate sunt da. Iar Mântuitorul, în Cartea Apocalipsei 3, 14, spune: “Cel ce este Amin, Martorul zidirii lui Dumnezeu”. Mântuitorul este deci numit Amin (Aºa sã fie), pentru cã prin El toate s-au fãcut (cu vrerea Tatãlui, cu lucrarea Fiului ºi desãvârºirea Duhului Sfânt). DumnezeuTatãl la început a zis: “Sã fie luminã”, prin Fiul a zis “Sã fie!”, ºi în Duhul Sfânt, care odihnea deasupra adâncului de ape, încãlzind, ca o pasãre sfântã (de aceea simbolul Duhului Sfânt este porumbiþa) seminþele, rãdãcinile lucrurilor. Atunci înþelegem cã El, Dumnezeu, este numai da, nu are nimic contrariu. Dar noi, fãpura, suntem numai da? Noi zicem numai da? Pãi chiar ºi Mântuitorul ne spune: “Cuvântul vostru aºa sã fie: ce este da sã fie da; ce este nu sã fie nu”. Dar de ce la noi este ºi da ºi nu? Aici se aflã tâlc negrãit: Dumnezeu este numai da pentru cã este veºnic; El nu are nu. Este eternitatea unei afirmaþii eterne. Fãptura fiind adusã de la nu la da, de la nefiinþã la

8

fiinþã, atunci fãptura existã – ºi aici vã rog sã fim cutremuraþi ºi sã ne pãtrundem de adevãr – prin da al lui Dumnezeu, prin Amin al lui Dumnezeu, prin Sã fie al lui Dumnezeu. El este da ºi numai da. ªi ne împãrtãºeºte ºi nouã: Da, sã fie! Prin Amin exist. Fiul lui Dumnezeu de aceea aºa a început predica lui: “Amin zic vouã”, la care noi rãspundem la sfârºit: “Amin” – aºa sã fie. Dar zice dumnezeiescul Maxim atât de adânc: “Întrucât Dumnezeu nu are contrariu, El e numai Da. Fãptura are ºi un contrariu al ei – neexistenþa. Cãci a fost adusã de la nu la da”. Eu nu exist decât prin Da al lui Dumnezeu. Dar de la nefiinþã am fost adus la fiinþã; din contrariul existenþei. ªi neîncetat sã cugetãm la adevãrul existenþei noastre: existãm prin Dumnezeu ºi prin Da al lui Dumnezeu. Dumnezeiescul Pãrinte Atanasie cel Mare spune, plecând tot de la ideea de necreat, care e Dumnezeu, ºi creatura, care suntem noi, cã în aceasta a constat ispita demonului, întâi: ca prin pãcat sã ne întoarcã la nefiinþã. Vine împrejurarea sã spunem o datã mai mult pentru ce care ne ascultã: ce tragic, sã se scrie prin ziare sau sã auzim la televiziune cã a trecut cutare în nefiinþã. E ispita celui care vrea sã ne arunce în nefiinþã, a demonului. Demonul vrea sã ne întoarcã la nefiinþã, la nu. ªi atunci înþelegem, când Sfinþii Pãrinþi definesc rãul drept tãgãduire a binelui; deci a spune nu binelui, nu existenþei, nu nemuririi, nu vieþii, nu bunãtãþii, nu înþelepciunii. Aici e taina rãului. Înþelegem ºi ne cutremurãm. ªi, înþelegând taina, demonul, rãsadul

9

cel rãu rãsãdindu-l… cum a spus Mântuitorul: “Orice rãsad pe care nu l-a sãdit Tatãl Meu cel ceresc, va fi smuls din rãdãcinã” (Matei 15, 13) – la ce rãsad se referã Mântuitorul? – Rãsadul demonului, rãsadul necredinþei, rãsadul ispitei celei mai grave: a refuza existenþa, viaþa, pânã la cel mai clar pãcat, al sinuciderii. ªi tot dupã Sfinþii Pãrinþi, darurile împãrþite de Dumnezeu sunt îndeosebi acestea patru: existenþa ºi nemurirea, bunãtatea ºi înþelepciunea: Existenþa – cã existãm; nemurirea – cã nu-ªi ia Dumnezeu înapoi darul. Acestea þin de firea noastrã. Iar bunãtatea ºi înþelepciune þin de voinþa noastrã ºi de vieþuirea noastrã. ªi întrucât ºi existenþa ºi nemurirea þin de fire, nu poþi sã le desfiinþezi. În schimb bunãtatea ºi înþelepciunea þin de voinþa noastrã. ªi dacã, iarãºi, contrariul existeneþei este neexistenþa, contrariul nemuririi este moartea, contrariul bunãtãþii este rãul, contrariul înþelepciunii este necunoºtinþa binelui, neînvãþarea binelui. De aceea repetãm cuvântul rostit de Sfântul Marcu Ascetul, care spune cã uriaºii care ucid sufletul sunt uitarea, neºtiinþa ºi lenea. Toatã creaþia existã de la Dumnezeu Tatãl, toatã firea. Pãcatul þine de voinþa noastrã, de libertatea

noastrã,

de

rãspunsul

nostru

Amin

la

Amin-ul

lui

Dumnezeu; Da al nostru la Da-ul zidirii creatoare a lui Dumnezeu. ªi în pãcatul sãvârºit cu gândul, cu mintea, la bine rãspunzi cu rãu, la înþelepciunea dumnezeiascã cu ignorarea, cu uitarea.

10

ªi atunci reþinem, iarãºi: rãul nu e în fiinþã, nu fiinþa devine rea, nu firea, ci viaþa, gândirea. Rãul e numai în mintea noastrã, numai în voinþa noastrã. Aºa de adânc spune Sfântul Grigorie: Dumnezeu e bunãtatea vie ºi de viaþã fãcãtoare a celor vii. Pe câtã vreme atunci când ispita pãtrunde în mintea omului, în voinþa omului, atunci duhul omului se uneºte cu rãul; tentaþia lui, ispita cãtre nu, cãtre nefiinþã, cãtre moarte. Sã reþinem, sã nu uitãm o clipã, aceasta era starea celor doi demonizaþi: mormântul ºi despãrþirea de oameni, de creaþie, într-o negare; o negare nu absolutã, cãci nu e cu putinþã. Absolut e numai Dumnezeu. O negare a totul. E un fel de duh al morþii. Rãul nu are fiinþã; el e o negare, o lepãdare, o îmbolnãvire, o tãgãduire, o despãrþire de Dumnezeu, o paralizie. ªi nu e paralizie mai înspãimîntãtoare: demonul nu creeazã, iubiþilor, nu produce. Au spus înþelepþii credincioºi: Filosofiile negãrii, ale tãgãduirii lui Dumnezeu, n-au produs nimic nou. Pot sã reproducã, sã copieze, pot sã cloneze, astãzi. Iubiþilor, trebuie sã o spunem cu tãria adevãrului de neclintit: rãul, demonicul, paralizia, obsesia, anularea libertãþii te duce la sterilitate

totalã.

Starea

de

monotonie,

cum

spune

Pãrintele

Stãniloae. Nimic nou, nimic sã-þi învioreze viaþa. Propriu-zis mintea noastrã devine creatoare când se atinge harul, dumnezeiescul creator de ea. Restul e petrecere într-un fel de lume a morþii, cãci moartea nu are fiinþã. E numai ispita cã mergi în nefiinþã, dar nu

11

mergi în nefiinþã; nu poþi. Iar tentativa sãrmanului posedat de demon de a se sinucide nu e realizabilã; nu-þi poþi suprima existenþa. Dar exiºti în acea agonie prin posesia celui rãu mai înspãimântãtoare decât orice. Incapacitatea de a întrezãri orizonturi noi; orizontul divin al infinitului luminii ºi iubirii. ªi te zbaþi… Nu vedeþi dumneavoastrã cum se zbat – cu durere o spunem, nu judecãm pe nimeni – sãrmanii noºtri în diverse spectacole la care ne amuzãm ºi ne încântãm ºi în euforie parcã tresãltãm… Doamne, dar e un zbucium nebun, fãrã sens; niºte salturi în vid. Din aceasta omul iese mai bun, mai drept, mai sfânt, mai creator? Cãci omul e creat dupã chipul Creatorului. Aici e tragismul. ªi înþelegem, atunci: rãul e tocmai nefiinþa. E nefiinþã pentru cã nu are fiinþã. Cum spune Sfântul Grigorie Palama: Ajungi duh mort nu prin fiinþã, cãci nu e o fiinþã a morþii, ci prin lepãdarea vieþii adevãrate. Atunci, deodatã înþelegem, simþim cã se desparte lumina de întuneric, cum zice rugãciunea: “Doamne, Cel ce ai despãrþit lumina de întuneric...”. Eu exist prin Da, Amin, ºi rãspund: Da, Doamne, eu exist prin bucuria vieþii, a vieþii nemuritoare pe care mi-ai dat-o; exist prin binele pe care mi-l împãrtãºeºti, prin înþelepciunea poruncilor Tale, Tu, Care eºti însãºi Fiinþa poruncilor, a virtuþilor, ºi îmi împãrtãºeºti din însuºirile Tale dumnezeieºti virtuþile Tale: ºi înþelepcine, ºi dreptate, ºi curajul de a purta greutãþile, ºi

12

stãpânire, cumpãtare, biruire a oricãrui gând care mã încearcã ºi mã îndeamnã… Sã nu uitãm, sã þinem cuvântul acesta de sfinþenie: cei doi demonizaþi în faþa lui Hristos L-au mãrturisit drept Fiu al lui Dumnezeu – adâncul din ei nu era distrus. Deodatã au cunoscut în Hristos Originea, Adevãrul ultim. Dar au zis: “Ai venit sã ne chinuieºti înainte de vreme?”. Vremea – Judecata. Iar Judecata va însemna sentinþa desãvârºitã, absolutã, a binelui ºi a rãului. Pânã ce istoria va intra prin Judecatã în împãrãþia lui Dumnezeu, în istorie încã avem confuzia între bine ºi rãu. De aceea e nevoie sã o lãmurim mereu. Judecata va însemna sentinþa asupra a ceea ce este bine ºi ce este rãu, încât va fi sfârºitul confuziei, nu al lumii. Deci demonizaþii aceasta spuneau: ªtim cine eºti… ne judeci înainte de vreme. ªtim cã atunci va fi Judecata. ªi toþi vor înþelege ce e bine ºi ce e rãu, vor ieºi din confuzie tocmai prin Judecãtor, prin Hristos. Iar demonii tot amânã. Cãci, cum spuneam ºi altã datã, timpul demonului este “mâine”, pe când al lui Dumnezeu este un etern “acum”. Demonul mereu sã amâne, doar-doar nu va rãmâne singur. ªi de aceea au cerut sã fie trimiºi în turma de porci, ca sã rãmânã tot în lumea aceasta, sã nu rãmânã în nici un chip singuri. Dar, cum spune Sf. Pavel, “Dumnezeu vrea ca toþi oamenii sã se mântuiascã ºi la cunoºtinþa adevãrului sã ajungã”, de aceea îngãduie un timp pânã la Judecatã, o plinire, aºa cum ºi când S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu,

13

“la plinirea vremii” a venit. ªi a îngãduit demonilor sã meargã în turma de porci. ªi atingându-se de ei s-au aruncat în mare. A îngãduit aceasta ca sã arate cã opera demonilor e o operã a distrugerii, nu a zidirii. Dumnezeu zideºte, demonul distruge. ªi s-au aruncat. Dar în adânc toatã fãptura rãmâne tot în mâna lui Dumnezeu. Rãul nu poate distruge existenþa. ªi pãstorii s-au înspãimântat, au mers în cetate ºi au vestit ceea ce se petrecuse ºi au venit cei din cetate ºi vãzând paguba îngroziþi, sãrmanii, L-au rugat pe Iisus sã plece din hotarele lor. Un dar, o ofrandã, o ºansã a mântuirii pe care n-au primit-o. Dar pentru noi adevãrul adânc al cuvântului, iubiþilor… Taina libertãþii… Cele douã lumi: cea eternã – Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt –, lumea libertãþii, ºi lumea fãpturilor, creatã –

din care facem parte ºi

noi care dupã chipul Fiului de Tatãl în Duhul Sfânt suntem zidiþi; lume adusã de la nefiinþã la fiinþã, de la nu la da. Nu lumea aceasta îmi dã libertatea. ªtiþi cã o ideologie numea liberteatea drept necesitate înþeleasã. Ce vrea sã spunã? – Sã înþelegi legile creaþiei, ale lumii acesteia, adusã de la nefiinþã la fiinþã, care implicã necesitatea. Întrebãm: Poate sã fie libertate în necesitate? Luaþi aminte la cuvântul sfinþilor. Sfântul Vasile cel Mare spune: “Dacã i-ai luat virtuþii libertatea i-ai luat esenþa”. Iar Sf. Ioan Damaschin spune: “În necesitate nu e virtute”, adicã în ceea ce mi se impune necesar ca o lege absolutã. Legea creaþiei este o lege a aducerii de la nu la da,

14

cãreia mã supun: cãci dacã mã arunc în foc ard, dacã mã arunc în gol mã prãbuºesc. Deci e o lege a necesitãþii ºi în necesitate nu e virtute. Iar virtutea nu-i din lumea aceasta, e mai bãtrânã decât aceastã lume. Înþelepciunea, dreptatea, curajul, bãrbãþia de a birui rãul, de a mã birui pe mine când sunt ispitit, stãpânirea de sine… de unde sunt virtuþile? Din lumea necesitãþii? – Din lumea libertãþii dumnezeieºti, din lumea luminii divine. Atunci, e atât de limpede misterul libertãþii! Eu m-am cutremurat când l-am înþeles: Tot ce mã leagã de lumea pãcatului, de lumea stricãciunii, de lumea morþii, tot ce mã leagã de ce e muritor mã duce în moarte; nu e libertate. Singura libertate este ceea ce mã leagã de Dumnezeul cel viu, de nemurire, de credinþã, de nãdejde, de dragoste, de bunãtate, de pace, de vânare a tot rãul, prin care nu mã despart de lume, ca aceºti doi demonizaþi, ºi nu petrec în morminte, ci petrec în lumea vieþii, a credinþei prin Cel înviat ºi a înþelegerii lumii acesteia cu luminã ºi cu iubire dumnezeiascã. ªi numai robul lui Dumnezeu e liber, e unit cu libertatea Celui veºnic, unde nu e contrariu, unde e numai da, numai luminã. Aceasta este libertatea fiilor lui Dumnezeu, libertatea vieþii, libertatea învierii. Facã Domnul sã înþelegem taina libertãþii, taina vieþii, taina unirii noastre în luminã ºi iubire cu Dumnezeul cel viu Ziditorul, Tatãl prin Fiul în Duhul Sfânt, cu Maica Preacuratã ºi toþi sfinþii! Amin.