Vindecarea Slabanogului Din Capernaum

Vindecarea slăbănogului din Capernaum În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos, Ne împărtăşim acum, după cuviinţă sfântă, din dumnezeiasca Evanghelie rânduită de Sfinţii Părinţi pentru această a VI-a Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt - a vindecării slăbănogului din Capernaum - aşezare din vremea aceea, ale cărei urme se văd până în ziua de astăzi, şi chiar casa, aşezământul pământesc unde adesea Mântuitorul sălăşluia. Faptul pe care nil împărtăşeşte Sfânta Evanghelie de astăzi avea loc după ce Mântuitorul vindecase pe cei doi demonizaţi din Gadara şi Gherghesa, de pe ţărmul dinspre răsărit al Mării Galileii. Pentru că vieţuitorii de acolo, după ce au avut paguba cu porcii în care au intrat duhurile rele şi s-au scufundat în adânc, Lau rugat pe Iisus să plece din ţărmul lor, El a trecut pe ţărmul celălalt şi, precum citim în Sfânta Evanghelie după Matei: "Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere" (Matei 9, 1-8). Iubiţilor, în acest timp îngăduit acum, să împărtăşim împreună darul Sfintei Evanghelii. Să avem cugetul că ne aflăm în acel loc, în Capernaum, pe malul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii, în acea căsuţă unde poposea Iisus, de unde, ieşind, predica, vindeca, mângâia, şi să avem în faţa ochilor acel moment: Iisus în mijlocul mulţimii, căsuţa era plină, iar în faţa ei mulţime încât nu mai putea cineva să intre. Să ascultăm parcă şi văzând, fiind acolo. După înţelegerea duhovnicească a Scripturii între auz şi văz e o legătură deosebită. Şi, totodată, aceste două simţuri sunt mai adânci decât celelalte, în înţelesul că aruncă sufletul mai departe. Încât, cu adevărat, acum, auzind cuvântul să simţim ca şi cum vedem. Sfântul Evanghelist Marcu - scriindu-şi Evanghelia după predica Sfântului Petru, care, la rândul lui, a fost martor ocular al faptelor, minunilor, cuvintelor, semnelor făcute de Mântuitorul - ne descrie mai pe larg: În Capernaum, unde a venit Iisus, la câteva zile de la sosirea din partea de răsărit, din Gadara, se adunaseră mulţi, aşteptându-L, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, Iar Mântuitorul le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El aducând un slăbănog, un paralitic pe care îl purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de Mântuitorul, au desfăcut

acoperişul casei, deschizând, oarecum, acoperişul spre cer, acolo unde era Iisus, care coborâse cerul pe pământ. Şi în acest loc descoperit, au lăsat jos patul în care zăcea slăbănogul, aşezându-l în faţa Mântuitorului. Faţă în faţă cu Iisus, şi cei patru, care din dragoste, pătimire sfântă împreună cu slăbănogul l-au adus, şi mai ales el, bolnavul. Închipuiţi-vă un sărman suflet bolnav, slăbănog, paralitic, în faţa Mântuitorului, cum ar sta cineva în spital sau în căsuţa lui în faţa icoanei Mântuitorului. A fi în faţa lui Iisus! Numai cine are simţire duhovnicească acela trăieşte. Dacă în Liturghie, când ascultăm Evanghelia, când ne împărtăşim, avem această emoţie sacră, simţire duhovnicească, uimire, orice credincios, din toate timpurile, din toate locurile a avut această simţire, căci a fost dată de Dumnezeu când a suflat lumina divină în Adam cel întâi zidit. În această lumină divină, care deşteaptă simţurile se aflau atunci, în simţire divină. Să trăim aceasta! Aceasta înseamnă a fi om, propriu-zis: a avea simţirea divină, adică simţirea care ne trece dincolo de cele cinci simţuri trupeşti şi chiar dincolo de hotarele care mărginesc firea în timp şi spaţiu. Căci omul e chemat dincolo, cu ceva dumnezeiesc din el, peste timp şi peste loc. Şi aşa aflându-se ei în faţa lui Iisus, în uimire sfântă în faţa tainei dumnezeieşti, Iisus le dă curaj, mai întâi paraliticului. Şi cel dintâi cuvânt este: "Îndrăzneşte, fiule". Fiul lui Dumnezeu a venit nu cu spaimă în lume, ca la Sinai, când, mai aproape de păcat, Dumnezeu a dăruit Legea, care judecă, osândeşte păcatul. Atunci se cutremurau şi muntele şi văzduhul. Acum, Iisus spune: Îndrăzneşte, fiule, prinde curaj în faţa dragostei. Nu spaimă! Şi îndrăzneală sfântă, nu îndrăzneala păcatului. Căci Iisus spune: "Îndrăzneşte, fiule, iertate-ţi sunt păcatele". Adică ceea ce te desparte pe tine de Dumnezeu. Cum te desparte? Un mic gând pentru înţelesul păcatului, o înţelegere fulgerătoare, dacă vreţi. Prin păcat, spun Părinţii, omul încearcă să-şi pună un fel de nou început; să se vadă pe el însuşi ca un fel de cauză a lui. Parcă-ţi pierzi conştiinţa originii. Originea e Dumnezeu. Şi, în despărţirea de Dumnezeu, e ca şi cum tu ai fi propria ta origine, propria ta cauză. În egocentrismul tău, făcând din tine un fel de centru. Şi fiecare devenind un fel de centru - mii şi miliarde de centre, haotic. Sărmanul om! De aceea Mântuitorul le spunea fariseilor, în stare de păcat, acest cuvânt grav: "Voi aveţi drept tată pe diavolul". Înspăimântător cuvânt! E ca şi cum ţi-ai schimbat paternitatea. Şi, vieţuind tragic în filiaţia diavolului, atunci, îl moşteneşti. Răul din tine este moştenirea lui. El care, cum zice Sfântul Maxim, este tatăl răutăţii. Şi e starea aceasta tragică de moştenire a lui, de lipsire a adevăratei tale cauze, origini, rădăcini; a-ţi pierde rădăcina - ateul, sărmanul. Stare despre care Petre Ţuţea spunea: vii de nicăieri şi mergi nicăieri. E înspăimântător! Cuvântul, repet, al Mântuitorului, spus fariseilor: E tatăl vostru. Şi atunci, cine poate salva din această cădere? Mântuitorul, dimpotrivă, îi spune slăbănogului: "Fiule" - îl scoate de sub tragismul răului. Venim la existenţă prin Da al lui Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră." Prin acest act dumnezeiesc, din mâna Lui te naşti şi vii pe lume. Iar păcatul, dimpotrivă, răsădeşte în tine neghina, duhul răutăţii. În păcat te vezi

adus de la nefiinţă la fiinţă, în timp. Se învecheşte făptura ta, se ruinează, apar slăbiciunile, bolile, apare moartea. Nu ai de ales: Sau originea mea e în Dumnezeu, sau păcatul, cum spun Părinţii, răsădeşte în mine, în Adam întâi, un fel de altă origine. Revenind în faţa Mântuitorului, cu cei patru oameni credincioşi - "văzând credinţa lor", spune Evanghelia - îl reinstituie pe slăbănog şi-i zice "fiule". Îl scoate din moştenirea unde l-a dus demonul care l-a făcut paralitic. Deci paralizia lui era tocmai moştenire demonică. Scripturile ne încredinţează de această legătură între rău (păcat) şi orice slăbiciune umană, orice ruină, şi moartea însăşi. Toate acestea sunt operă a răului. Omul în lumină s-a născut şi a luat cunoştinţă de existenţa lui. Căci ştii de tine după ce exişti; nu exişti prin tine, nu eşti tu cauza, orignea, ci Dumnezeu. Şi ai, atunci, sentimentul veşniciei tale, împreună cu lumina divină. Iar răul, dimpotrivă, te aruncă în paralizie. Dacă omul ar fi rămas în lumină neîncetat, şi trupul lui ar fi fost pătruns neîncetat de lumina veşnică a Dumnezeirii. Aşa cum chiar după cădere s-a arătat în Moisi, când a primit Legea de pe Sinai: faţa lui strălucea. Sau sfântul Ilie, pe care-l vom pomeni săptămâna aceasta: S-a urcat Ilie în carul de foc; cum spune Sfântul Maxim, pe caii de foc ai virtuţilor - credinţei, nădejdii, dragostei, bunătăţii, păcii, darurilor dumnezeieşti. Aceasta este realitatea originală şi realitatea viitoare a omului. Şi, iubiţilor, boala, suferinţa umană, îndeosebi sub această stare a necredinţei, a despărţirii de Dumnezeu, din care vine neputinţa şi moartea, e în legătură cu păcatul. Acolo-i rădăcina suferinţei. De aceea Iisus îi spune: Fiule, te scot din casa nefericită a celui ce este tatăl răutăţii; din moştenirea lui te scot. Te aduc pe tine iarăşi în casa Părintelui ceresc, Eu care am adus rugăciunea aceasta: "Tatăl nostru" - al tuturor. El, Care va spune prin dumnezeiescul Pavel că în Tatăl ceresc e originea întregii părinţimi, paternităţi (patria, în limba greacă). Veţi găsi tradus: numele fiecărui neam din cer şi pe pămînt. Dar nu simplu numele, ci părinţimea, paternitatea, e în Tatăl ceresc, originea întregii paternităţi sau părinţimi din cer şi de pe pământ. i atunci, aşa zice Mântuitorul: Fiule, te readuc în casa Părintelui ceresc, Eu care am coborât de acolo pentru tine. Şi adaugă: Iertate sunt păcatele tale. Vindecat eşti de această despărţire, înstrăinare de Tatăl, prin Fiul, Care, iată, stă în faţa ta, în Duhul Sfânt. Duh prin care aceşti patru bărbaţi te-au purtat, în credinţa lor - dar între darurile supreme ale Duhului Sfânt, maica virtuţilor, cum o numesc Părinţii, pentru că e generatoare a tuturor virtuţilor. Şi când Iisus rosteşte acest cuvânt: Iertate sunt păcatele tale. Eşti acum, din lumea păcatului, în lumea harului, a iubirii. Dar, cum Sfântul evanghelist Marcu descrie mai pe larg, "erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate ierta păcatele, fără numai Unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sinea lor, le-a zis: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?" (Marcu 2, 6-8). Hula, blasfemia, era cel mai grav păcat, iubiţilor, la adresa Dumnezeirii. Păcatul, totdeauna, trebuie s-o ştim, e un act nefericit al voinţei demonului şi

omului, al voinţei noastre faţă de Dumnezeu, faţă de legea, ordinea dumnezeiască, rânduiala sfântă dumnezeiască, armonia dumnezeiască. De aceea Psalmistul spune: "Ţie unuia am greşit, ce-i rău înaintea Ta am făcut, aşa încât Tu eşti drept în judecăţile Tale şi în hotărârile Tale cu totul curat." (Ps. 50). Răul, păcatul e în făptură, nu în Dumnezeu. Când zice Iisus: Iertate sunt păcatele, ei gândesc: Dacă păcatul e împotriva lui Dumnezeu, cine poate să-l ierte afară numai de Dumnezeu? Şi atunci cum spui Tu: Iertate-ţi sunt păcatele? Vor spune altă dată, în dialog cu Iisus: Tu te faci pe Tine Dumnezeu? Iar osânda din ceasul judecăţii Mântuitorului ştim care a fost. Căci a zis atunci sinedriul: Noi lege avem, după legea noasră trebuie să moară pentru că S-a făcut pe El fiu al lui Dumnezeu. Acesta era păcatul capital, de moarte. Înţelegem acum de ce gândeau astfel. Iisus citeşte în gândurile lor. De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Şi aici ni se devzăluie una din adâncimile Evangheliei: Pe de o parte, ei se încredinţau şi judecau în dreptatea lor: "Unul este Dumnezeu, să nu-ţi faci nici un fel de asemănare, în cer sus, jos pe pământ sau sub pământ." – Să nu te închini la nimic altceva decât unicului Dumnezeu. Aceasta era judecata lor. De aceea, privindu-L pe Iisus în faţă, care spune: Iertate-ţi sunte păcatele, spuneau: Huleşte Iisus. Aici era suferinţa lor tragică: Nu simţeau dumnezeieşte, nu simţeau în Hristos prezenţa Dumnezeirii. Acest păcat inspirat de demon ne pândeşte pe toţi: a nu simţi dumnezeirea în Hristos şi a nu simţi dumnezeirea împărtăşită şi nouă, încă de la suflarea divină de viaţă în Adam, de la harul pe care-l primim fiecare în taina Sfântului Botez şi în toate sfintele taine. Citam mai ieri pe Ioan Scărarul, că nesimţirea e moartea sufletului înainte de moartea trupului. Sărmanii farisei şi căruturari de faţă, pe de o parte încercau să-L preamărească pe Dumnezeu Tatăl: Tu eşti unicul Dumnezeu, dar într-o transcendenţă absolută, dincolo de orice comunicare cu Dumnezeu în afară de Lege. Ştiuau că Legea a fost dată de la Dumnezeu şi au simţit şi ei strălucirea luminii divine în lege pe faţa lui Moisi. Dar erau şi alte mărturii în Vechiul Testament, tot de la Moisi, care spusese: Alt prooroc vă voi da vouă acela care va fi cu voi în veac. Şi mai mult decât atât, acest cuvânt unic din proororul Isaia, când spune, vestind regelui Ahaz: "Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel - cu noi este Dumnezeu" (Isaia 7, 14). Deci, dacă ei ar fi luat aminte la Moisi, la toţi proorocii şi îndeosebi la acest numit evanghelist al Vechiului Testament, Isaia, ar fi înţeles: Dumnezeu cu noi, deci coborârea lui Dumnezeu la om. Spuneam, comparând credinţa cu urcarea pe un munte, că nu în vârful muntelui este capătul acesteia, ci dincolo, mai presus de toată făptura, în inima Dumnezeirii. Tot aşa, Dumnezeu nu numai ne depăşeşte, ci este transcendenţa absolută, a infinitului, a veşniciei, a necreatului. Dar, o dată cu această transcendenţă a realităţii veşnice este şi coborîre la noi în iubire. Cum se zice, este şi imanenţă, adică venire la noi. Şi aceasta o vedem din faptul însuşi că ne-a zidit din voinţa Lui, din puterea Lui din înţelepciunea Lui, din iubrea Lui. Aceasta nu înţelegeau cărturarii şi de aceea ziceau că Iisus huleşte zicând:

Iertate sunt păcatele tale. Iisus izgoneşte şi frica şi despărţirea, surpă zidul dspărţirii noastre. O, Doamne, să-l simţim mereu! Cum tot proroocul spune: păcatul ridică un zid între noi şi Dumnezeu. Şi Iisus aşa săvârşea atunci: Iertate-ţi sunt păcatele. Ei, sărmanii, nu înţelegeau că acolo e nu numai omul, ci Omul în care a coborât Dumnezeu şi S-a întrupat din sânul Fecioarei – Dumnezeu-Omul. Din acest cuvânt – Fiule, iertate-ţi sunt păcatele – se desprinde şi înţelegerea acestei taine. Şi de aceea, iubiţilor, este o legătură negrăită între această a şasea duminică după Rusalii şi amintirea Sinoduli IV de la Calcedon, trecută în calendar tot pentru ziua de astăzi. Căci Iisus, iertând, Se arată ca Dumnezeu, căci numai El poate ierta păcatele, cum de altfel înţelegeau şi fariseii. Aceasta a fost tema de la Calcedon: Unirea în Iisus Hristos a Dumnezeirii şi a omenităţii. Îndrăznesc, după a mea puţină socotinţă, a spune că acea hotărâre de la Sinodul de la Calcedon ar trebui să o ştim aşa cum ştim Crezul. O asemenea valoare are mărturia. Mai ales că, pentru aceste mărturii ale sinoadelor ecumenice a fost luptă, suferinţă, opoziţie. Ştim cum Arie se opunea mărturisiirii că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Şi după mărturia de la Niceea, din 325 (sub Constantin cel Mare), prima parte a Crezului, până la mărturia Duhului Sfânt, urmând ca la 381, la al doilea Sinod (sub Teodosie cel Mare), să se alcătuiască partea a doua a Crezului: "Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede...", aşa cum toţi mărturisim. Apoi, la 431, s-a ţinut Sinodul de la Efes, în care s-a mărturisit: Fiul lui Dumnezeu S-a coborât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. Şi unde sa odrăslit această unire, întrupare de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, înomenirea, întruparea? - În sânul Fecioarei. Să păstrăm ca pe un dar sfânt ideea, pentru că unii creştini – în felul lor, căci sunt separaţi de Biserică – nu înţeleg cum cu adevărat Maica Domnului e Născătoare de Dumnezeu. Pentru că unirea între Dumnezeire şi omenitate unde s-a făcut? - în sânul Maicii Domnului. Ea a născut pe Dumnezeu-Omul, pentru că de acolo se odrăslise. Înţelegem adevărul şi logica acestui fapt. Deci la Efes a fost statornicită credinţa în Născătoarea de Dumnezeu. Dar încă de la Efes se urziseră neînţelegeri: Cum, în sânul Fecioarei s-a unit Dumnezeirea şi omenitatea, dumnezeiescul şi omenescul? Cum s-au unit cele două naturi, divină şi umană? S-au alcătuit două tabere: una din ele, potrivit Şcolii din Antiohia, credea că în Hristos sunt două naturi: şi divină şi umană, care s-au unit după bună voinţă, cum ziceau ei, moral. În ce înţeles? Mai ales Nestorie, ajuns patriarh al Constantinopolului, spunea: S-au unit, dar moral; omul din Hristos, prin natura Sa umană a curăţit răul, şi pe cruce a suferit ca om. Din această cauză erau împotriva mărturiei Născătoarei de Dumnezeu. El era pentru "Născătoare de Hristos". Dar nu înţelegea. Era deci această tabără, aripă slăbănoagă. Şi mai era şi cealaltă, care susţinea că Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul şi-a unit firea omenească şi a contopit-o în El. Deci o parte mărturiseau cele două naturi, fiecare în firea ei, iar cealaltă parte socoteau că cele două naturi s-au unit în persoana lui Dumnezeu într-atât încât Fiul lui Dumnezeu a contopit în persoana Lui şi firea umană; n-a mai

rămas în identitatea ei. De aceea se numeau unii nestorieni sau dioprosopieni (două naturi, două persoane), iar alţii monofiziţi - o singură fire. Nu intrăm în amănunte, dar ideile trebuie să le ştim, pentru că au o însemnătate capitală. Nu ajungeau, deci, la un acord, şi s-a mai ţinut un sinod la Efes, în 448. Îndeosebi cei de la Alexandria erau împotriva celor de la Antiohia: cum două naturi? Natura umană s-a unit cu cea divină până la contopire, ziceau ei. La sinod, prezidat de Flavian al Constantinopolului, erau trimişi delegaţi ai papei Leon I, cu o scrisoare de mărturie a credinţei. Iar când delegatul episcopului Vasile al Seleuciei a citit din scrisoarea acestuia: "Iar noi adorăm pe Unul domnul nostru Iisus Hristos, cunoscut în două firi (divină şi umană)", cineva a început să strige: Cuvântul acesta a tulburat Biserica. Pe cel ce zice două firi tăiaţi-l în două. Cel ce zice două firi e nestorian: despicaţi-l în două. Şi atunci s-au ridicat toţi. Din partea Egiptului, a Alexandriei, venise şi un stareţ, Barsauma, care avea nişte parabolani cu el (cei care se ocupau îndeosebi de bolnavi, dar erau şi pregătiţi să lupte), şi care au ridicat ciomegele şi au început să lovească în ceilalţi. Cum spunea parcă Andre Malraux: Numai omul se bate pentru idei. S-au bătut atunci, nefericiţii de ei – bătălie în bună regulă. Atât de lovit a fost patriarhul însuşi, Flavian al Constantinopolului, încât după trei zile a murit; pe drum, către locuinţa lui. Înţelegem atunci cum, în felul lor, au apărat credinţa. Şi cum s-a născut dreapta credinţă prin sânge, prin jertfă, prin luptă. Poate aşa înţelegem şi formele de război sângeroase din ziua de astăzi, pentru credinţă. Sunt implicate şi celelalte elemente: economic, social, politic. Dar adânc, adâncul adâncimilor e adevărul divin al omului. De aceea şi împăratul de atunci, Teodosie, fiind mai slăbănog, era atunci şi bătrân (era anul 448, iar în 449 a murit), şi atunci toţi, şi oamenii Bisericii, şi oamenii politici din vremea aceea s-au gândit să restaureze ordinea, întâi cea duhovnicească. Şi atunci, întrucât sora împăratului, Pulcheria, o femeie credincioasă, pomenită şi în calendar, au căsătorit-o cu şeful armatei - Marcian, un general, se înţelege. Şi amândoi credincioşi au hotărât adunarea Sinodului de la Calcedon, în 451. S-au adunat 630 de episcopi – cea mai mare adunare de episcopi din vremea aceea, din toată lumea. S-au rugat şi au ajuns la pace. S-a ţinut la Calcedon adunarea lor în Biserica Sfânta Eufimia (pe care am prăznuit-o zilele acestea, la 11 iulie). Ea s-a săvârşit din viaţă în octombrie, dar e trecută la 11 iulie pentru credinţa ei. Această fecioară care suferise în timpul lui Diocleţian, ea împreună cu un grup de tinere făcând un fel de aşezământ monahal, se retrăsese din lume. Dar ostaşii, sărmanii de ei, puşi la cale de alţii, de stăpânii lor, au prins acest grup de fecioare, iar pe Eufimia au chinuito înspăimântător. Iar ea şi-a păstrat, în curăţia conştiinţei inimii ei, în mersul ei către desăvârşire, încât săvârşindu-se din viaţă ca fecioară şi martiră, acolo la Calcedon avea o biserică unde au fost aşezate moaştele ei şi s-au săvârşit minuni. Căci, spune tradiţia, că pe moaştele sfintei au fost aşezate două mărturii: ale ereticilor şi ale credincioşilor. Şi când, după trei zile, au cercetat, au găsit păstrată curată mărturia dreptei credinţe - aceasta o spune Viaţa sfintei. Istoria ne mărturiseşte următorul lucru: Din grupul celor 630 de episcopi a fost aleasă o delegaţie, în frunte cu Anatolie patriarhul

Constantinopolului, Juvenalie de la Ierusalim şi alţii şi delegaţii Papei. Au intrat în Biserica sfintei Eufimia şi acolo s-au rugat, şi în starea aceea sfântă de rugăciune a fost odrăslit acest text, acest cuvânt, această dogmă, această mărturie de la Calcedon. Repet, în ce stare de har, de rugăciune a fost alcătuită credinţa, dogma. Că ei, după ce au alcătuit textul, au ieşit din biserică pe la moaştele Sfintei şi au citit, în auzul celor 630 de episcopi, a comisarilor imperiali, deci a factorilor şi religioşi şi politici, care răspundeau de conducerea imperiului la acea vreme, când imperiul era una, de la Insulele Britanice până la hotarele Persiei şi ale Indiei. Şi au zis: “Urmând Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm şi mărturisim cu toţii pe Unul şi acelaşi Fiu, pe Domnl nostru Iisus Hristos, desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit în omenitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl, după dumnezeire, şi deofiinţă cu noi, după umanitate, fiind întru toate asemenea nouă, în afară de păcat. Ca Dumnezeu s-a născut mai înainte de toţi vecii din Tatăl, după dumnezire, iar ca om s-a născut în zilele cele de pe urmă pentur noi şi pentur mântuirea noastră din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu – Teotokos, Unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat şi neschimbat şi neîmpărţit şi nedespărţit, deosebirea firilor nefiind nicidecum disrusă prin unire, păstrîndu-se mai ales însuşirea fiecăreia şi înlnindu-se împreună într-o singură persoană şi un singur ipostas, nu în două persoane, împărţit sau despărţit, ci Unul şi acelaşi Fiu, Unl Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Aşa ne-au învăţat mai înainte despre El proorocii şi Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa ne-a transmis Simbolul părinţilor noştri.” Neamestecat şi neschimbat, adică nu se amestecă o fire cu alta, cum ziceau alexandrinii că firea dumnezeiască a absorbit-o pe cea omenească. Neîmpărţit şi nedespărţit, adică nu se împart firile, cum ziceau antiohienii, ci se unesc. Unirea aceasta dumneziească, aşa cum Dumnezeu o ştie şi toţi o simţim. Pentru că deosebirea firilor nu desfiinţează, în nici un fel din cauza unirii, ci se salvează proprietatea fiecărei firi, concurgând amândouă – cea divină şi cea umană – într-o persoană şi un ipostas; persoană nu din două firi, ci în două firi. Ele curg în El, în unica persoană a Domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta era, iubiţilor, mărturia lor atât de luminoasă. Şi iată de ce Iisus Hristos este Icoana, Modelul omului: Modelul nostru e Dumnezeu-Omul, nu omul simplu. El a luat toate ale noastre (“ce nu e luat nu e vindecat”, spusese Sfântul Grigorie Teologul) afară de păcat. El n-a avut păcat, dar a luat păcatul nostru, din iconomie. Adică din păcat – care constă în plăcere şi durere – a luat durerea, a luat Crucea. Şi în Cruce a ucis păcatul, prin Înviere. Şi tot Sfântul Grigorie Teologul spune că Fiul lui Dumnezeu ne cheamă ca, aşa cum El s-a făcut om, şi noi să ne înălţăm către Dumnezeire. Va zice mai târziu şi Maxim Mărturisitorul: Dumnezeu nu pentru El, ci pentru noi a săvârşit coborârea Lui la noi şi pe cât a coborât la noi, pe atât ne înalţă pe noi către El. Şi atunci, ce înţeles adânc urmează din taina aceasta a Calcedonului:

Părinţii au mărturisit la acest sinod, că în Iisus Hristos, care se afla în faţa slăbănogului, era Dumnezeu-Omul. Fariseii ziceau că huleşte, pentru că nu simţeau Dumnezeirea din El, sărmanii. De aceea a trebuit atâta osteneală, atâta nevoinţă, până la jertfă, pentru ca noi să înţelegem Dumnezeirea din El şi să ne înălţăm, atunci. Pentru că, vedeţi, în Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu este persoana, subiectul care uneşte cele două naturi – divină şi umană (Sfântul Maxim va spune că e ipostas compus, în înţelesul că firea umană întreagă, suflet şi trup e în El), în timp ce în om, creat după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva asemănării cu El, subiectul, persoana este omul. E taina adâncă ce ne dezvăluie adevărul omului. În Hristos persoana care gândeşte, care decide e Dumnezeu. E Fiul lui Dumnezeu; în om, persoana care gândeşte e persoana creată a omului. Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu şi-a unit şi natura umană, într-un ipostas. Deci în Hristos sunt două naturi – divină şi umană. Şi, după chipul Lui fiind creaţi, şi în noi sunt două lumi: lumea creată şi lumea harului necreat. E şi în noi ceva dumnezeiesc dintru început. Ni s-a dat gândirea, care-i cuget dincolo de toate făpturile. Cum spuneam, după Patriarhul Calist: Orice făptură se mişcă în jurul ei; numai mintea omului se mişcă fără sfârşit, până la Dumnezeu, dincolo de făpturi. Nu simţim în noi dorinţa neîncetată de un progres nesfârşit, de o cunoaştere nesfârşită, de o perfecţiune nesfârşită? De unde este această dorinţă în om? Nu tocmai din ce a dăruit Dumnezeu dintru început omului, creându-l după chipul lui Hristos, în care sunt două naturi: divină şi umană? În mine sunt două lumi: natura mea creată şi harul dumnezeiesc, dăruit la zidirea omului şi prin care tind către o tot mai mare asemănare cu Dumnezeu. Şi, cum spune atât de frumos Diadoh de Foticeea, cel ce iubeşte pe Dumnezeu întru simţirea inimii nu încetează să dorească după lumina cunoştinţei, şi aşa petrecând în trupul său, omul călătoreşte, datorită dragostei, afară din el, mişcându-se necontenit cu sufletul către Dumnezeu. Aşa călătorim, neîncetat, din această chemare. La Capernaum se arăta Dumnezeirea unită cu omenitatea în faţa slăbănogului; aşa cum se arată în faţa oricărui slăbănog din ziua de astăzi. Ceea ce s-a mărturisit ulterior la Calcedon. Căci Dumnezeirea, în omenitatea din Hristos, spunea slăbănogului: “Iertate-ţi sunt păcatele (…). Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa.” (Matei 9, 2-7). Am putea spune că, prin darul vindecării pe care l-a primit, slăbănogul a descoperit într-un fel în el însuşi taina mărturisită la Calcedon. Pentru că harul lui Dumnezeu i-a dat putere, l-a ridicat, şi-a luat patul, a mers la casa lui, în care el L-a preamărit pe Dumnezeu. Şi locul acela s-a transformat într-o casă dumnezeiască. Toţi lăudau pe Dumnezeu. Simţeam nevoia să dezvălui această mărturie sfântă pe care am văzut-o în calendar, s-o fac cunoscută în timpul nostru, să ne ştim, să cunoaştem cu

adevărat credinţa noastră, adevărul omului. Precum în Hristos sunt unite aceste două naturi, două firi – a cerului şi a pământului, în unica Persoană, unica conştiinţă, dumnezeiască, aşa şi în om este acea conştiinţă care depăşeşte firea – persoana umană. Sfinţii Părinţi au definit conceptul persoanei. Toţi gânditorii să ia cunoştinţă: Omul e persoană; în el conştiinţa depăşeşte limitele trupului, ale mărginitului, şi se înalţă până la lumea divină. Omul e zidit, dar după chipul lui Dumnezeu. Şi aşa noi toţi, atunci, mărturisim în Iisus Hristos pe Dumnezeu-Omul, venit pentru a noastră mântuire, iar în om conştiinţa noastră în chemarea ei de a se împlini, după chipul lui Dumnezeu şi în nesfârşita asemănare cu Dumnezeu. Fapt simţit în orice act al nostru ca persoană din două lumi: din lumea harului dumnezeiesc şi a firii noastre omeneşti. Numai aşa putem lucra cu adevărat – în sfinţenia noastră, în rugăciunea noastră, în orice lucru al nostru, în ştiinţă, în artă, în eroismul moral, în orice faptă bună – din lumina aceasta dumnezeiască a Persoanei Lui în două lumi. De aici vine taina zidirii omului, taina Calcedonului. În lume avem aceste trebuinţe ale trupului - de mâncare, de băutură, de înmulţire a neamului omenesc, ca şi celelalte specii. Dar, deodată, în rugăciune sau în biserică, nu simţim noi că depăşim laturile acestei lumi? Simţim că trecem dincolo, pe un alt plan. Că deodată se deschid aripile noastre, cugetarea noastră, cuvântul rugăciunii noastre. Eu simt atunci că înălţându-mă, rostind Tatăl nostru, rostind Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, rostind Împărate Ceresc, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, simt că trec dicolo de lumea celor create, dincolo de lumea morţii, dincolo de lumea mărginită a răului, a ruinii, a slăbiciunii, a certurilor, a vrajbelor şi trec, prin rugăciune, în lumea fără de hotar a luminii divine, a iubirii divine, a vieţii divine, a nemuririi. Măcar pentru o clipă în rugăciune eu simt cu firea mea iluminată de har după taina lui Hristos, Dumnezeu şi Om, după mărturia Calcedonului, că îmi deschid aripile şi măcar pentru o clipă… Cum am trăit şi astăzi Sfânta Liturghie, la auzirea Evangheliei, la primirea Împărtăşaniei şi a oricărei rugăciuni. Ajută-ne, Doamne, aşa să ne simţim adevărul nostru, după chipul Tău, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cu rugăciunea către Tine, către Maica Ta Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. Amin. Amin. Amin.