Sinodul I

Duminica Sfinþilor Pãrinþi de la Sinodul I Ecumenic1 Rugãciunea arhiereascã a Mântuitorului

Hristos S-a înãlþat! În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos, n Duhul Sfânt binevoiascã Dumnezeu ca ºi noi toþi sã simþim aceastã înãlþare de pe pãmânt la cer, precum S-a înãlþat Domnul, dar pentru a trimite de la Tatãl Duhul Sfânt, ca sã sfinþeascã pãmântul, ºi pãmântul întreg sã-l înalþe la cer, adicã la Dumnezeire. Iubiþilor, în a ºaptea duminicã de la Înviere ºi, totodatã, duminica dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt, Îl auzim pe Mântuitorul rugându-Se pentru sfinþirea, înãlþarea, îndumnezeirea lumii. Sã simþim cu mintea ºi cu inima acum, ascultându-L cum se roagã, vorbind cu Tatãl. O convorbire cu Tatãl despre taina venirii Lui în lume, a petrecerii în lume ºi a Înãlþãrii – venirea înapoi la Tatãl, altfel de cum a coborât. Într-un anume fel, ca ºi noi: ne naºtem, ne botezãm (ne naºtem a doua oarã) ºi apoi plecãm din lume. Iar icoana este El, Hristos. Auzim înfioraþi în har dumnezeiesc:

Î

“În vremea aceea Iisus, ridicând ochii Sãi la cer, a zis: Pãrinte, a venit ceasul! Preaslãveºte pe Fiul Tãu, ca ºi Fiul sã Te preaslãveascã. Precum I-ai dat stãpânire peste tot trupul, ca sã dea viaþã veºnicã tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. ªi aceasta este viaþa veºnicã: Sã Te cunoascã pe Tine, singurul Dumnezeu adevãrat, ºi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslãvit pe Tine pe pãmânt; lucrul pe care Mi l-ai dat sã-l fac, l-am sãvârºit. ªi acum, preaslãveºte-Mã Tu, Pãrinte, la Tine Însuþi, cu slava pe care am avut111 iunie 2000. Duminica a VII-a dupã Paºti.

2

o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Arãtat-am numele Tãu oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tãi erau ºi Mie Mi i-ai dat ºi cuvântul Tãu l-au pãzit. Acum au cunoscut cã toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru cã cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit ºi au cunoscut cu adevãrat cã de la Tine am ieºit, ºi au crezut cã Tu M-ai trimis. Eu pentru aceºtia Mã rog; nu pentru lume Mã rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, cã ai Tãi sunt. ªi toate ale Mele sunt ale Tale, ºi ale Tale sunt ale Mele ºi M-am preaslãvit întru ei. ªi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt ºi Eu vin la Tine. Pãrinte Sfinte, pãzeºte-i în numele Tãu, în care Mi i-ai dat, ca sã fie una, precum suntem ºi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi pãzeam în numele Tãu, pe cei ce Mi i-ai dat; ºi i-am pãzit ºi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzãrii, ca sã se împlineascã Scriptura. Iar acum vin la Tine ºi acestea le grãiesc în lume, ca sã fie deplinã bucuria Mea în ei” (Ioan 17, 1-13). Iubiþilor, acestea sunt cuvintele Evangheliei rânduite astãzi. Este numitã Rugãciunea arhiereascã a Mântuitorului – rugãciunea ca arhiereu, ca preot, înainte de jertfa Lui ca arhiereu, jertfa de pe cruce, rugãciunea în care ne aratã prin El însuºi ca, aºa cum este El în faþa Tatãlui, ºi noi sã fim, precum a ºi început Evanghelia dupã Ioan: “La început era Cuvântul ºi Cuvântul era la Dumnezeu” – cu faþa spre Tatãl. Aºa Se roagã Iisus, Arhiereul nostru, al celor cãrora El le-a spus: “Veniþi dupã Mine”, “Veniþi la Mine, toþi osteniþii ºi împovãraþii, toþi cei în necazuri...”. ªi, ca sã înþelegem, ne întoarcem înainte de aceastã rugãciune, dupã ce Mântuitorul petrecuse (în sensul petrecerii duhovniceºti) la Cina cea de Tainã cu ucenicii ºi le împãrtãºise ultimele cuvinte. Ucenicii mãrturisiserã atunci: “Acum ºtim cã Tu ºtii toate ºi nu ai nevoie ca sã Te întrebe cineva. De aceea credem cã ai ieºit de la Dumnezeu” (Ioan 16, 30). Iar Iisus le-a rãspuns: “Acum credeþi?...”. Fiecare sã ia aminte în clipa aceasta la taina cuvântului “credeþi” – credem? Pentru cã Iisus spune imediat ucenicilor: “Iatã, vine ceasul, ºi a ºi venit, ca sã vã risipiþi fiecare la ale sale ºi pe Mine sã Mã lãsaþi singur”. Sã nu ne risipim. Nu numai aici, ci nici dupã ce ieºim de aici. Iisus parcã fiecãruia din noi îi spune: “Sã nu Mã lãsaþi singur”. Pentru noi, nu pentru El; întrucât pentru El spune: “Dar nu sunt singur, pentru cã Tatãl este cu Mine”. O clipã, iubiþilor, sã cugetãm la acest dar de mãrturie: “Nu sunt singur”. Iisus vrea sã fie cu noi; ºi noi vrem sã fim unii cu alþii. Aici e taina iubirii ºi de Dumnezeu, ºi de semenul meu. Dar nimeni nu are în lume siguranþa, certitudinea cã lumea e cu el sau îl pãrãseºte. Acest fapt îl evocã Iisus când spune: “vã veþi risipi”. ªi toþi cunoaºtem în viaþã risipirea în jur a semenilor, a prietenilor, a rudeniilor, ºi vânzarea lor, adesea; aºa cum fusese Iisus vândut ºi pãrãsit. O unicã certitudine este. Sã credem în ea, sã o simþim în

3

noi, nu ca pe o idee, ci ca viaþã. Pentru cã Viaþa de la Tatãl a coborât ºi S-a arãtat în lume. Aceastã certitudine o mãrturiseºte Mântuitorul: “Nu sunt singur, pentru cã Tatãl este cu Mine”. Veþi zice, de bunã seamã: Da, a spus un cuvânt unic, îl ºtim ºi noi. Nu ºtiu, însã, dacã am luat aminte la adâncul, la precizia, la o nuanþã divinã a mãrturiei. Auziþi, cum spune Iisus: “pentru cã Tatãl este cu Mine”. Ce înseamnã aceasta? Noi spunem – ºi mulþi au spus, în lume – “nu sunt singur...”, ºi zicem invers: “... pentru cã eu sunt cu Tatãl”. Aici a ºi fost tragedia lumii: a pleca de la mine la Tatãl, nu de la Tatãl la mine. Sã nu uitãm o clipã, sã citim mult, mult, mult de tot în Evanghelia dupã Ioan; pentru cã neîncetat acolo Iisus, Mântuitorul, Îl cheamã pe Tatãl, ºi mereu spune: “Cuvintele pe care le spun Eu nu sunt de la Mine; sunt de la Tatãl”; “Judecata Mea este dreaptã nu pentru cã Eu caut voia Mea, ci voia Tatãlui, Care M-a trimis”. Tot secularul din lume aºa s-a nãscut, pentru cã de-a lungul istoriei oamenii s-au bazat pe judecata lumii, într-atât încât în cele din urmã au ºi uitat judecata lui Dumnezeu ºi au fãcut din înþelepciunea lor înþelepciunea supremã. ªi – nu-i nevoie s-o mai spunem – au eºuat. O clipã am mai stãrui: “Tatãl este cu Mine”. Neîncetat Mântuitorul o spune de sus în jos, de la Dumnezeu la lume. Mai adânc ºi mai luminos spus: de la Tatãl. ªtim cum Îi spuneau fariseii Mântuitorului: “Pãrinþilor noºtri le-a dat Moise manã în pustie. Tu aratã-ne semn”. ªi oamenii au batjocorit cã “aºteaptã manã din cer”, judecând, într-un fel, cele ale oamenilor, care aºteaptã numai minuni. “Neam viclean ºi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul. Cã precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile ºi trei nopþi, aºa va fi ºi Fiul Omului în inima pãmântului trei zile ºi trei nopþi” (Matei 12, 39-40). Acesta e semnul – semnul Crucii ºi al Învierii. Nu a aºtepta, Doamne pãzeºte, sã se facã minuni, la care tu sã nu participi. Propriu-zis, adânc, în Hristos e datã toatã taina lumii; în taina lui Hristos e taina creaþiei întregi, cãci “toate prin El s-au fãcut” (Ioan 1, 3); e taina Crucii ºi a mormântului, a jertfei ºi a Învierii. Aceasta înseamnã a coborî, de la Dumnezeu la lume, de la Tatãl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, la noi. Aºa a spus Iisus, acesta e înþelesul cuvântului de la Tatãl. De aceea, rugãciunea pe care ne-a învãþat este Tatãl nostru. Aºa sã o gândim totdeauna, acolo sã ne înãlþãm, în orice stare – binefãcãtoare sau de ispitã, de necaz, de greutãþi. Sã nu rãmânem niciodatã sub povara lor. Niciodatã. Prin urmare, acum, dupã ce a rostit Iisus: “Tatãl este cu Mine”, a zis ucenicilor: “Acestea vi le-am grãit ca întru Mine pace sã aveþi. În lume necazuri veþi avea; dar îndrãzniþi. Eu am biruit lumea” (Ioan 17, 33). Vom înþelege îndatã ce vrea sã ne spunã prin cuvântul “lume”. Acestea au fost cuvintele rostite de Mântuitorul înainte de rugãciunea cu care am început, pregãtindu-i pe ucenici pentru ce avea sã urmeze.

4

Ne-am rugat cu Iisus. ªi-a ridicat ochii la cer... A vãzut cerul – lumea Dumnezeirii, a Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Cel în Treime preamãrit – Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt –, Dumnezeirea cum ni S-a descoperit, cum O înþelegem ºi O mãrturisim, în veºnicia Ei, adicã a lumii necreate ºi creatoare, cãci aici înþelegem adâncul de taine al existenþei. Lumea Dumnezeirii necreate, veºnice, nemãrginite, nemuritoare, izvor a toatã înþelepciunea, a toatã bunãtatea, a tot adevãrul; lumea cerului, cum ºi rostim în rugãciune: “Tatãl nostru care eºti în ceruri...”. Deci Dumnezeirea ºi toate însuºirile dumnezeieºti, pe care le-am pomenit, ale Celui ce este veºnic, absolut, nemãrginit, nehotãrnicit, nemuritor ºi izvor a toatã bunãtatea ºi înþelepciunea. Acolo ªi-a înãlþat Iisus ochii. El, ca Fiu al Pãrintelui ceresc ºi apoi ºi Fiu al Omului. ªi, ridicându-ªi ochii, S-a rugat: “Pãrinte, a venit ceasul...”. Vã aduceþi aminte de prima minune, la Cana Galileii, când nuntaºii nu mai aveau vin – vinul mângâierii ºi al bucuriei. ªi Maica Domnului, sfânta Lui mamã, Îi spune: “Nu mai au vin”. Iar Iisus îi rãspunde, instituind-o pe Maica Domnului în numele tuturor femeilor din neamul omenesc: “Femeie, nu Mi-a sosit ceasul”. Aici Maica Domnului pe toate femeile le reprezintã, ºi întreaga naturã umanã; pentru cã Fiul lui Dumnezeu din ea a luat natura umanã, din Maica Domnului – femeia pregãtitã ca vas dumnezeiesc, sfinþitã în Duhul Sfânt. Deci i-a spus: “Femeie, nu Mi-a sosit ceasul” – ceasul, pe care adesea îl evocã Domnul. ªi ce înseamnã ceasul? Ceasul Lui în lume e ceasul jertfei ºi învierii Lui. Ceasul adevãrat al fiecãruia dintre noi este ceas de ofrandã, de jertfã, din care ilumineazã Învierea. Acum, în rugcãciunea cãtre Tatãl, rosteºte: “a sosit ceasul (era pregãtirea plinirii jertfei Lui). Preamãreºte pe Fiul Tãu, ca ºi Fiul sã Te preamãreascã pe Tine”. E preamãrire a Tatãlui prin Fiul ºi a Fiului prin Tatãl, în Duhul Sfânt. În rugãciune, în jertfã, întotdeauna e preamãrirea lui Dumnezeu. Poate altã datã vom tâlcui acel cuvânt pe care îl rosteºte Mântuitorul, uimitor, în noaptea rugãciunii, dupã Cina cea de Tainã: “Femeia, când e sã nascã, se întristeazã, fiindcã a sosit ceasul ei; dar dupã ce a nãscut copilul, nu-ºi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria cã s-a nãscut om în lume” (Ioan 16, 21). Vedeþi, acelaºi cuvânt pe care îl rosteºte Mântuitorul: ceasul ei; tot ca un ceas de jertfã ºi de înviere, cã aduce un om pe lume, o nouã viaþã. E uimitor acest loc. N-am cugetat întotdeauna în adâncime la taina timpului sfinþit; cum sfinþim timpul. “Precum I-ai dat stãpânire peste tot trupul, ca sã dea viaþã veºnicã tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui”. L-a zidit Dumnezeu pe om, în taina zidirii lui Adam, dupã chipul Lui, al Fiului din veci, care s-a întipãrit atunci în Adam. ªi în Adam a suflat Dumnezeu, Tatãl prin Fiul în Duhul Sfânt, suflare de viaþã – luminã divinã, lumina darurilor dumnezeieºti: al cunoºtinþei, al iubirii, al înþelepciunii, al înþelegerii, al sfatului divin, al puterii de a birui rãul ºi al temerii de

5

Dumnezeu. Dar n-a rãmas Adam fidel, credincios harului dumnezeiesc, adicã lui Dumnezeu. Pentru cã Lui trebuie sã-I rãmâi credincios – Tatãlui, prin Fiul în Duhul Sfânt, ºi atunci ai darul Lui. Aºa cum dacã cineva îþi este fidel þie îi împãrtãºeºti dragostea ta, bunãtatea ta, pâinea ta, viaþa ta. ªi dacã n-a rãmas fidel, atunci s-a despãrþit ºi a ajuns “în latura ºi-n umbra morþii”; cãci moartea nu e de la Dumnezeu, n-a fãcut-o Dumnezeu. Legãtura între Dumnezeu ºi noi este jertfa, nu moartea; ºi jertfa nu e moarte. Aºa înþelegem acest cuvânt al Mântuitorului – e întreaga tainã a venirii Fiului lui Dumnezeu, a trimiterii Lui în lume. Mereu Mântuitorul va spune: “Tatãl M-a trimis”. L-a trimis în trup – “Cuvântul trup S-a fãcut ºi S-a sãlãºluit între noi ºi am vãzut slava Lui, slavã ca a Unuia-Nãscut din Tatãl, plin de har ºi de adevãr” (Ioan 1, 14). Trupul, materia, ajunsese în batjocura lumii, pânã acolo încât trupul sã fie socotit mormânt (“soma sema” – trupul mormânt, cum spuneau filosofii). Dar a venit Fiul lui Dumnezeu sã scoatã trupul din mormânt, sã lase mormântul gol, sfinþindu-l pânã ºi pe acesta, iar noi, privind mormântul gol, sã simþim cã el nu e locul stricãciunii, ci e, dimpotrivã, izvorul învierii noastre. Aºadar, de aceea a venit Fiul lui Dumnezeu, cãci Adam, despãrþindu-se de Dumnezeul cel viu, de lumina din eternitatea lui Dumnezeu, a dus la stricãciune ºi moarte trupul. ªi Fiul lui Dumnezeu – vedeþi ce legãturã sfântã în toate! – a luat trupul ca sã arate cã trupul nu este menit stricãciunii ºi morþii. “Iatã, Îi spune Tatãlui, Mi-ai dat stãpânire peste tot trupul, ca sã-i dau viaþã”; cãci oamenii îi dãduserã stricãciunea ºi moartea. Nu este adevãr mai luminos decât acesta, în toatã înþelepciunea lumii, sãrmana, pentru cã ea vrea sã plece de jos, de la ea, nu de la Tatãl. Aici e durerea. “I-ai dat stãpânire peste tot trupul, ca sã dea viaþã veºnicã tuturor acelora pe care Tu i-ai dat”. Aceasta este menirea creaþiei întregi, dar prin om e fãcutã cunoscutã. Întâi prin Dumnezeu-Omul; iar din DumnezeuOmul, Iisus Hristos, ne împãrtãºim ºi noi, cei botezaþi, ºi toþi oamenii. Pentru cã în toþi oamenii dintru început a fost întipãrit chipul lui Dumnezeu. Omenirea de la un capãt la altul, de orice religie, de orice neam, în toatã istoria, poartã în ea chipul lui Dumnezeu. Toþi sunt chemaþi, ºi în cele din urmã vor veni la botez toþi, dar chipul lui Dumnezeu e în toþi dintru început. Toþi sunt fraþii noºtri. Fiul lui Dumnezeu S-a fãcut fratele nostru, prin Fecioarã, ºi, prin cruce ºi moarte, stricãciunea ºi moartea au fost distruse. Cãci Învierea a însemnat biruinþa stricãciunii ºi a morþii. Iar în trupul lui Hristos, sã nu uitãm, e trupul nostru, trupul întregii lumi, materia întregii lumii. ªi atunci, trupul ºi materia întregii lumi e menitã învierii, e menitã vieþii veºnice. Acesta este viitorul lumii: învierea ºi viaþa veºnicã. Iar ce înseamnã viaþa veºnicã ne tâlcuieºte mai departe Mântuitorul: “Aceasta este viaþa veºnicã: sã Te cunoascã pe Tine, singurul Dumnezeu adevãrat, ºi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”.

6

Pe Fiul Tãu cel din veci, ºi la plinirea vremii întrupat, pe care Tu L-ai trimis. Deci viaþa veºnicã, auziþi, asta este – sã Îl cunoºti pe Tatãl ºi pe Fiul în Duhul Sfânt. ªi, o, Doamne, de la Sfântul Maxim avem acest cuvânt minunat, revelator, privind felul în care trebuie înþeleasã cunoºtinþa: “Dacã viaþa minþii e lumina cunoºtinþei, iar întrucât lumina cunoºtinþei e nãscutã din dragostea cãtre Dumnezeu (dragostea de Adevãr), atunci bine s-a zis cã nimic nu e mai înalt, nu e mai sfânt decât iubirea dumnezeiascã”. Deci aºa se unesc lumina cu iubirea. Cunoºtinþa se desãvârºeºte în iubirea dumnezeiascã. ªi în rugãciune e trãirea acestui adevãr, cãci în rugãciunea noastrã rostim cu buzele cuvintele (“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieºtemã pe mine, pãcãtosul!”, sau “Tatãl nostru Care eºti în ceruri...”), mintea gândeºte ºi înþelege (mintea – lumina cunoºtinþei; iar cunoºtinþa este Dumnezeu, Adevãrul), ºi apoi coborâm cu mintea în inimã; inima simte. Buzele rostesc rugãciunea, mintea înþelege, gândeºte, ºi inima simte, dã foc; focul Duhului. Aºa se unesc mintea cu inima. ªi atunci simþi, cu adevãrat, luminând, scânteind în tine viaþa veºnicã. Cum spun Pãrinþii: credinþa e ca o scânteie ce se aprinde, nãdejdea e ca un nor luminos, care te deschide, te înalþã cãtre vãzduhul Dumnezeirii, iar iubirea e izvorul care te adapã ºi-þi dã plinirea ºi a setei, ºi a foamei, ºi a întregii tale fiinþe. Aºa înþelegem viaþa veºnicã, cunoºtinþa de Dumnezeu – în taina plinãtãþii iubirii. ªi spune mai departe: “Eu Te-am preaslãvit pe Tine pe pãmânt; lucrul pe care Mi l-ai dat sã-l fac, l-am sãvârºit. ªi acum, preaslãveºte-Mã Tu, Pãrinte, la Tine Însuþi, cu slava pe care am avuto la Tine, mai înainte de a fi lumea”. – Se înþelege, pentru cã El, trimis din slava veºniciei, a împãrtãºit chipul robiei noastre, ºi înalþã robia – trupul dus pe cruce în chipul robului – la slava de mai înainte de a fi lumea, a veºniciei Lui. “Arãtat-am numele Tãu oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tãi erau ºi Mie Mi i-ai dat ºi cuvântul Tãu l-au pãzit. Acum au cunoscut cã toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine”. “Arãtat-am numele Tãu oamenilor” – numele Tatã. Cercetãtori adânci în istoria lumii – de la noi Mircea Eliade – au aflat cã acesta este cel dintâi cuvânt de rugãciune al omenirii. ªi simþim ºi mãrturisim: nu e tragedie mai mare decât sã pierzi legãtura cu Tatãl; sã rupi legãtura, unirea cu Tatãl. Te întrebi de multe ori: e cu putinþã sã-ºi uite copiii tatãl? O, Doamne, iatã, se întâmplã în lume cazuri când copiii uitã de tatãl lor cel pãmântesc. Din nefericire, în taina libertãþii, a unui fel de autonomie umanã, au uitat oamenii de Tatã. Aceasta e cea mai mare suferinþã a lumii, tragedia cea mai mare: a rãmâne orfan în lume. (Vedeþi, Iisus a putut spune: “Nu sunt singur. Sunt cu Tatãl”.) Aceasta este tragedia lumii, a prãpãstiei care se deschide între noi ºi Sursa, Rãdãcina, Cauza noastrã, cum au zis

7

Pãrinþii. Iar aceastã Cauzã nu e un sistem, un principiu, ci e tatã. Cineva observa cã în bolile noastre încercãm sã tratãm efectele, nu cauzele bolii. Abia când mergem la cauzã, atunci vindecãm. Numai aºa se va vindeca lumea, când în conºtiinþa noastrã, a tuturor, ne vom îndrepta la Cauza noastrã, la Tatãl. ªi, a spus-o Fiul: “Nimeni nu vine la Tatãl decât prin Mine”. De aceea L-a trimis Tatãl pe Fiul în lume, sã deschidã calea lumii cãtre Tatã, cãtre Izvor, cãtre ceea ce ne-a fãgãduit Dumnezeu: propria-I veºnicie ºi nemurire în har. De ce oamenii de ºtiinþã cautã sã pãtrundã, cotrobãind tot universul? Cautã adâncul adâncurilor, pretutindeni. În toate, lumea e tot de Tatãl chematã. E rãsadul semãnat în zidirea lumii, a omului, rãsadul divin. Numai rãsadul pe care nu l-a semãnat Dumnezeu, adicã al necredinþei, al uitãrii, trebuie smuls. Cum au zis Pãrinþii: trei sunt uriaºii care ucid sufletul: uitarea, neºtiinþa ºi lenea (de a cãuta). Uitarea cea mai gravã e uitarea Tatãlui. Sã nu uitãm! Aceasta sã ne fie întotdeauna rugãciunea, ºi în conºtiinþa aceasta sã rostim Tatã. Prin Fiul, care ni L-a descoperit: “Arãtat-am numele Tãu oamenilor pe care Mi i-ai dat mie, din lume (cãci, sãrmanii oameni, Îl pierduserã). (...) cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor (Evanghelia pe care a mãrturisit-o a împãrtãºit-o lumii, ucenicilor ºi mulþimilor, ºi nouã, tuturor); iar ei leau primit ºi au cunoscut cu adevãrat cã de la Tine am ieºit, ºi au crezut cã Tu M-ai trimis”. Sã credem cã El e trimisul Tatãlui! El ni-L descoperã pe Tatãl, Cauza, Adevãrul nostru. Cuvântul Lui e cuvântul Adevãrului. Prin El ne înãlþãm la Tatãl. În El sã credem, cã El e unicul trimis al Tatãlui. “Eu pentru aceºtia Mã rog, nu pentru lume mã rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, cã ai Tãi sunt”. “Nu pentru lume mã rog” – observaþi: lumea, în înþelesul Evangheliei înseamnã, întâi, zidirea, creaþia, universul fãcut de Dumnezeu, adus de la nefiinþã la fiinþã. Lumea creatã, spre deosebire radicalã de Dumnezeu, Cel necreat. Dar, precum e autorul într-o operã (fie cã e o icoanã, fie cã e un psalm sau un imn, e inima lui, lumina lui, e iubirea, e rãpirea inimii lui, e uimirea lui în faþa harului dumnezeiesc, ºi atunci aduce ceva pe lume), aºa Dumnezeu e prezent în creaþia lui, cu harul, cu lumina Lui eternã, iar noi Îl simþim în lumina Lui, în darurile Lui, în înþelepciunea, în bunãtatea, pacea Lui, înþelegerea Lui, sfatul Lui, puterea Lui. Lumina, pentru care Sfântul Grigorie Palama a luptat mergând pânã la temniþã, aceastã luminã care e de sus ºi care e în lume, iar cel care o primeºte rãmâne cu Dumnezeu. ªi Îl vede pe Dumnezeu, Îl aude, Îl simte, ºi puterea Lui e în el. Întrucât lumina aceasta ºi darurile acestea (credinþã, nãdejde, dragoste, cunoºtinþã) nu sunt din lume (sunt dumnezeieºti), dacã le primeºti, dacã te împãrtãºeºti din ele, fãcându-le zestre a sufletului tãu, comoarã ascunsã în þarina inimii tale, dacã le porþi în tine, simþi pe Tatãl; ºi pe Fiul, în Duhul Sfânt.

8

Zic Pãrinþii cã firea (toatã creaþia) e ziditã de Tatãl; ºi, dupã har, toþi suntem fii ai Tatãlui, prin Fiul Sãu. Iar patimile sunt semãnate în fire de diavol. Diavolul nu face firea; ea e numai a lui Dumnezeu. Diavolul seamãnã patimile în fire ca sã nu mai rãmâi credincios luminii dumnezeieºti. Atunci apar în tine aceste patimi: a îmbuibãrii, a desfrâului, a iubirii de arginþi – cele trupeºti; patimile mai subþiri, sufleteºti: mânia, ura, invidia, lenevia (a sufletului, mai ales), ºi slava deºartã, mândria; apoi pãcatele împotriva Duhului Sfânt: necredinþa, deznãdejdea, neiubirea; cele strigãtoare la cer: sã ucizi pe fratele, sã-l nedreptãþeºti pe fratele tãu. Aceasta este starea lumii cãzute. De aceea spune Mântuitorul: “Nu pentru lume mã rog” – lumea celor trei ispite semãnate de diavol în inima Evei. Cãci ea “a vãzut cã Pomul era bun la gust (pofta trupului), frumos la vedere (pofta ochilor) ºi dã ºtiinþã (slava deºartã)”. Aceste trei ispite au fost ºi la adresa Mântuitorului, pe care le-a primit ca sã arate cum sunt biruite de El. În El e tot omul ºi biruirea a tot rãul din om. În El e întregimea adevãrului. Aceste trei ispite – pofta trupului, pofta ochilor ºi trufia vieþii – au fost la adresa Evei, a Mântuitorului ºi sunt la adresa noastrã, a tuturor. De aceea spune “Nu pentru lume mã rog”. Lumea, care e operã a lui Dumnezeu, cãci “Aºa de mult a iubit Dumnezeu lumea cã pe Fiul Sãu L-a dat, ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã”, dar întinatã de aceste ispite, patimi. Numai pentru acestea nu se roagã Mântuitorul. Dar lumea e operã a Lui, ºi e chematã, prin harul lui Dumnezeu, la nemurire. Lumea e creatã; dar creaþia înseamnã în timp ºi spaþiu, iar timpul ºi spaþiul sunt trecãtoare. Dar Dumnezeu ne dã prezenþa Lui. Cum spune tot Sfântul Maxim: existãm. ªi existenþa nu ºi-o ia Dumnezeu înapoi. De aceea, sã nu creadã nimeni în vreun sfârºit al lumii. Nu! Dumnezeu nu-ªi ia nici darul nici chemarea înapoi. Dumnezeu este numai da; ºi toate fãgãduinþele în El sunt da. Dar lumea, sãrmana lume, poate sã cadã sub cel rãu, iar cel rãu întunecã lumea. ªi atunci vezi, cum spunea un critic de artã – Trubeþkoi –, aspectul nocturn al fãpturilor, patimile. Dacã vreþi, cum ne rugãm în Rugãciunea pentru cei adormiþi: “Pentru ca rãutatea sã nu rãmânã nemuritoare, ai poruncit, Stãpâne, sã se desfacã fãptura aceasta, aºa încât sufletul sã meargã la Tine, de unde i s-a dat fiinþã, iar trupul sã se întoarcã întru cele din care a fost alcãtuit”. Aºa înþelegi ce înseamnã lumea în starea pãcatului – în stricãciune, în boalã ºi moarte. Aºa înþelegi ce înseamnã necreatul – Dumnezeu, veºnicul, nemuritorul, absolutul, infinitul, nehotãrnicitul, nemãrginitul – ºi lumea noastrã, pe care, odatã ziditã, nu o distruge; dar noi ne aruncãm în stricãciune ºi moarte. Pentru aceasta spune Mântuitorul cã nu se roagã pentru lume. ªi zice, mai departe: “Eu pentru aceºtia mã rog (care sunt în lume). (...) Când eram cu ei în lume, Eu îi pãzeam în numele Tãu, pe

9

cei ce Mi i-ai dat; ºi i-am pãzit ºi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzãrii, ca sã se împlineascã Scriptura. Iar acum vin la Tine ºi acestea le grãiesc în lume...”. “Eu nu mai sunt în lume, iar ei (ucenicii; ºi fiecare, în clipa aceasta, sã se gândeascã la el însuºi) în lume sunt ºi Eu vin la Tine”. ªi acest cuvânt este uimitor ºi uluitor, totodatã. Iisus a venit în lume. El, Fiul lui Dumnezeu a luat chipul lumii, chipul robului, pânã la cruce. ªi a înãlþat chipul robului la îndumnezeire. Auziþi cuvântul: “în lume sunt”, dar “nu sunt din lume” (Ioan 17, 14). Te cutremuri când auzi acest cuvânt. Sã fii în lume, dar nu din lume. Înseamnã cã toþi avem ceva care nu-i din lume; care nu-i din lumea creatã, care e din lumea necreatã. Cu certitudine, nu este alt înþeles, acesta este înþelesul. Suntem în lume, dar nu suntem din lume; nu lumea ne-a creat pe noi. Suntem în lume, dar nu din lume, ci din taina zidirii lui Dumnezeu. ªi aceasta ar trebui sã o ºtim: orice venire pe lume e un mister; un mister al iubirii. Vom stãrui mult de acum înainte asupra acestei idei. Când simte cineva cã e în lume, dar nu din lume? Care e starea aceea? – Starea iubirii; a iubirii de formã dumnezeiascã. Auzþi: Iubirea este a trãi viaþa celuilalt. Iubirea este extaz, iar extazul înseamnã ieºirea din sine. Exact ce spune Mântuitorul: “Sunt în lume, dar nu din lume”. ªi, gândiþi-vã, voi spune un lucru foarte comun, foarte obiºnuit, dar care poartã în el taina tainelor: iubirea, trãirea în iubire în extaz, ieºire din sine. Când se aduce o fiinþã nouã pe lume (cum Mântuitorul a legat naºterea de ceasul femeii), o fac cei doi real, întro tainã a atracþiei, de la Dumnezeu, a ieºirii din lume, a extazului. E un extaz dacã trãieºti cu aceastã conºtiinþã, a ceva ce nu e din lume. ªi, hotãrât, nu e din lume. De ce? Se naºte o nouã fiinþã, cu un unic al ei, dat de Dumnezeu, cum mãrturisesc astãzi ºi savanþii. Vã citam, cu un alt prilej, din Eccles, care susþine pe bunã dreptate cã acest unic nu poate fi opera ºtiinþei. A zis bietul Freud: “La început a fost hoarda”. Cum sã fie hoarda?! Dar la început nu e copilaºul?! Copilaºul e hoardã?! Nu credem toþi în inocenþa, în nevinovãþia copilãriei, acea nevinovãþie pe care o are ºi puiul de ºarpe, ºi puiul de leu, ºi puiul de urs? Hoarda a fost la început, nu a fost iubirea?! cum spunea Pãrintele Stãniloae. Iar iubirea înseamnã extaz, ieºirea din sine, dincolo de sine, din taina Dumnezeirii. Cã Mântuitorul spune: “Acum ies din lume ºi la Tine Mã întorc”. Tot omul când se roagã se ridicã deasupra lumii; e în extaz, e în iubirea divinã. Atunci, le-a spus ucenicilor: “Eu nu mai sunt în lume, vin la Tatãl... Aceºtia (noi) sunt în lume”, dar “nu sunt din lume”. O, Doamne, când simþim noi cã fiind în lume avem ceva care nu e din lume? Numai când simþim cã în noi e o realitate care nu e din lume, adicã din lumea stricãciunii ºi a morþii, ci din lumea luminii, a nemuririi, a adevãrului etern, a adevãrului care, cum zice Sfântul Maxim, “e mai bãtrân decât lumea pentru cã are vârsta veºniciei”. Iubirea e de vârsta veºniciei; lumina necreatã e de vârsta

10

veºniciei. Atunci, fiind în lume, sã ºtii cã ai datoria sã împãrtãºeºti ceva care nu e din lume, ci din acea luminã necreatã. Sã ai starea aceea a inimii, în care te uimeºti, te simþi în rãpire; rãpirea din lume, înãlþarea deasupra ei, deasupra relelor, stricãciunii, urii, ºi deasupra morþii. Mai zilele trecute m-am întâlnit, fiind chemat, cu niºte oameni de ºtiinþã. Dupã ce le-am vorbit, unul din ei mi-a spus aºa: Pãrinte, dumneavoastrã sunteþi omul credinþei. Credinþa e legãtura, unirea cu descoperirea dumnezeiascã. Noi suntem oamenii filosofiei, ai ºtiinþei care pleacã de jos în sus. Atunci, noi venim la dumneavoastrã ca niºte filosofi – cãutãtori de înþelepciune ºi de adevãr. Dumneavoastrã veniþi la noi cu credinþa, cu lumina adevãrului. Aceasta o aºteptãm; acesta sã ne fie dialogul. Iubiþilor, suntem în lume, dar sã nu uitãm o clipã: nu suntem din lume. Avem în noi un dar care nu e din lume – e lumina adevãrului, e lumina cunoºtinþei de Dumnezeu, e lumina iubirii, e lumina harului care biruie lumea, stricãciunile din lume. Biruie lumea pentru a sfinþi lumea. Sã simþim, cum a spus Mântuitorul ucenicilor, cã suntem în lume, dar nu suntem din lume, pentru cã suntem dupã chipul Celui care a zis: “În lume necazuri veþi avea; dar îndrãzniþi! Eu am biruit lumea”. Prin Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt, cu rugãciunile Maicii Domnului ºi ale tuturor sfinþilor, aceastã rugãciune a noastrã. Amin.