Raportul Industrie Agricultura

Capitolul III RAPORTUL INDUSTRIE-AGRICULTURĂ Între industrie şi agricultură (ramuri economice dominante în majoritatea ţărilor contemporane, inclusiv România) se manifestă anumite raporturi, determinate de multiplele legături (materiale, financiare, umane, informative) necesare funcţionării sistemului economic, în ansamblul său. Raporturile, respectiv legăturile dintre aceste ramuri economice, pot fi abordate teoretic dintr-o dublă perspectivă: ♦ în funcţie de rolul rezervat puterii publice (statului) de către politica economică în vederea realizării echilibrului dintre industrie şi agricultură, în cadrul procesului de dezvoltare economică generală; ♦ în funcţie de perspectiva integrării, în primul rând, a agriculturii cu industriile din amonte sau aval de ea, iar în al doilea rând, a proceselor de producţie agricole cu cele industriale din cadrul agriculturii. Politica agrară tratează deopotrivă cele două categorii de raporturi, cu accent, evident, pe prima abordare, pe când economia agrară se limitează la efectele asupra eficienţei economice induse de integrarea în cadrul ramurii şi, parţial, asupra celor rezultate din legăturile exterioare agriculturii cu industria. Această argumentare este, în acelaşi timp, şi motivaţia pentru care, în cele ce urmează, vom centra dezbaterea pe rolul puterii publice în realizarea raportului dintre industrie şi agricultură.

Integrarea agriculturii cu industria pe cele două trasee menţionate anterior constituie forma principală, de multe ori singura consemnată, în aproape toată literatura de specialitate contemporană. Este un punct de vedere unilateral, deoarece omite, conştient, sau nu, rolul puterii publice în economie. Aceasta abordare reprezintă o manieră tipică în care doctrina comunistă interpreta fenomenele economice.

Ţinând cont de poziţia puterii publice faţă de agricultura şi/sau industrie, am putea reprezenta orice politică economică, inclusiv cea agrară, in următoarea schemă sintetică:

Puterea publică

Agricultură

Industrie

3.1. Raportul fundamental Între industrie şi agricultură intervin anumite raporturi considerate fundamentale, întrucât acesta defineşte scopul politicii economice, şi anume acela de a asigura echilibrul dintre cele două ramuri în procesul dezvoltării economice de ansamblu. Celelalte două laturi ale triunghiului, exprimă raporturi complementare. Din punct de vedere istoric, prin aducerea în prim plan a faptelor concrete, precum şi a diferitelor curente de gândire economică, trecute sau prezente, raportul fundamental a cunoscut următoarele variante de exprimare: de egalitate, de subordonare, de complementaritate, de prioritate. Aceste variante definesc conţinutul si caracterul economiei naţionale: agrar sau industrial (când una o subordonează complet pe cealaltă); agrar-industrial sau industrial-agrar (când cele două ramuri sunt fie într-un raport relativ de egalitate, prioritară în dezvoltare fiind una din ele; fie când una este preponderentă, caz în care este considerată “de bază”, “cea mai importantă”, “prioritară”, iar cealaltă se subordonează sau se aliniază la interesele primei). Puterea publică, în cadrul politicii sale economice, stabileşte variantele precedente în funcţie de: doctrina economică de guvernare, potenţialitatea economiei naţionale, gradul de integrare în fluxurile comerciale internaţionale. Economic, raportul dintre industrie şi agricultură poate fi exprimat prin intermediul următorilor indicatori: foarfecele preţurilor, raportul dintre productivitatea ,muncii din industrie şi cea din agricultură, raportul dintre veniturile agricole şi cele industriale, raportul dintre populaţia activă din industrie şi cea din agricultură. Rolul agriculturii sau al industriei, în ansamblul economiei naţionale, presupune utilizarea altor indicatori, cum ar fi: ponderea agriculturii sau a industriei în produsul social,

venitul naţional sau, mai nou, produsul intern brut (P.I.B.) şi ponderea populaţiei active din industrie şi/sau agricultură, în totalul populaţiei active a ţării.

3.2. Legăturile Între componentele schemei mai sus prezentate sunt legături directe (reciproce) sau indirecte (nereciproce). Legăturile directe sunt cele mai frecvente şi, în acelaşi timp, cele mai eficiente. În anumite situaţii însă, în funcţie de natura raportului de echilibru, puterea publică poate să se racordeze la una sau alta din ramuri prin intermediul celeilalte. Numai în acest caz se stabilesc legături indirecte. Existenţa statului atrage, în mod obiectiv, şi funcţionarea acestor legături. Gradul de autoritate al puterii publice influenţează diferit intensitatea legăturilor. Astfel, în cazul legăturilor directe dintre puterea publică şi agricultură, respectiv industrie, intensitatea este direct proporţională cu gradul de autoritate statală. În cadrul raportului fundamental, respectiv cel dintre industrie si agricultură, legăturile se intensifică pe măsura diminuării autorităţii economice a statului, şi invers. De pildă, în societatea de tip comunist, funcţia economică a statului este absolută sau aproape absolută. Forţele pieţei sunt sub controlul deciziei statale. Autoritatea publică, în acest sistem economic, atinge nivelul maxim. Statul este cel care determină, prin plan, nevoile în economie, în baza cărora alocă fiecărei ramuri repartiţii materiale, financiare, de forţă de muncă şi stabileşte, totodată, preţurile, stocurile, ritmurile de creştere etc. deci, legăturile sunt intense pe vectorul putere publicăagricultură şi respectiv putere publică-industrie şi minime pe vectorul industrie-agricultură.

3.3. Curente doctrinare - evoluţie istorică Asupra acestor raporturi şi legături au existat, de la pătrunderea industrialismului şi delimitarea industriei ca ramură de sine stătătoare, puternice dispute în plan teoretic doctrinar. Iată câteva din cele mai importante şi, credem noi, oportune idei în înţelegerea situaţiei prezente şi prefigurarea unor direcţii posibile de dezvoltare viitoare. În funcţie de nivelul de dezvoltare a societăţii, de raporturile de proprietate dominante şi de principiile şi mecanismele de funcţionare a pieţei, am identificat trei etape distincte proprii gândirii economice din acest domeniu.

3.3.1.Prima etapă Se conturează în a doua jumătate a secolul XIX (după revoluţiile de la 1848 din principate şi unirea Moldovei cu Ţara Românească din 1859) şi este întreruptă brutal după aproape un veac de manifestare, odată cu instalarea regimului comunist, de orientare sovietică, în anii 1945-1948. Importante şi deosebit de interesant sunt începuturile. Astfel, în perioada de mijloc şi sfârşit a veacului al XIX-lea, ideea necesităţii dezvoltării agriculturii a fost afirmată de foarte mulţi intelectuali, între care D. Filipescu (1841), I. Ghica (1844, 1871), V.Boereascu (1856), C.A.Rosetti (1859), Eliade, şi el adept al unei asociaţii agricole (1859), domnitorul Carol I (1866), Haşdeu (1869, 1871), Carp (1875), Xenopol (1877)1. Originalitatea lor este însă minimă, deoarece ei redau mereu, cu alte cuvinte, şi în funcţie de poziţia lor politică, idei ce aparţineau unui fond tematic de mare circulaţie în epocă, ale cărei temelii fuseseră aşezate, în principal, pe două direcţii de gândire2: prima se baza pe tradiţia României de ţară agricolă şi accentua menţinerea structurilor sociale şi valorilor culturale tradiţionale; a doua, inspirată din experienţa Europei Occidentale, urma să ducă la industrializare şi urbanizare şi să determine schimbări radicale în fiecare aspect al societăţii. Consistenţa acestei dihotomii era generată şi întreţinută, în primul rând, de tabloul economic general: dominanţa aproape totală a agriculturii şi incipienta pătrundere a producţiei pe bază de maşini. În al doilea rând, contau unele probleme de natură politică şi economică, referitoare la: unire, unitatea şi independenţa statală; dezrobirea ţiganilor; emanciparea şi împroprietărirea ţăranului; secularizarea averilor mănăstireşti şi despăgubirea acestora de către stat, adoptarea şi aplicarea reformei rurale. Erau chestiuni care nu eliminau problema pătrunderii industriei, dar acuitatea lor o trecea pe aceasta pe un loc secund în practica economică. a) Prima orientare: întâietatea agriculturii Corespunzător primei orientări, Ion Ionescu de la Brad este considerat a fi “primul ţărănist român”3. El aprecia că “industria agriculturii este singura industrie necesară, iar fabricile sunt inutile, poate chiar periculoase pentru virtuţile ţărăneşti (credinţă, hărnicie, răbdare, respectul familiei şi proprietăţii, iubirea de glie)”, pe care le vrea menţinute şi cultivate.

1

Georgescu V., Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), Colecţia istorică Ion Dumitru, Verlag, Munchen, (1987), p.201. 2 Bărbulescu M., Deletant D., Hitchins K., Papacostea S., Teodor, P., Istoria României, Ed. Enciclopedică, Buc., (1998), p.390. 3 Georgescu V. op.cit, p.202.

Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) n. România, agronom, economist şi statistician român. Membru de onoare al Academiei (1884). Întemeietorul ştiinţei agricole moderne în România. Este considerat cel mai important economist agrar român (s.n.) din secolul al XIX-lea4. A fost, în general, o personalitate cu idei progresiste şi, totuşi, în ceea ce priveşte subiectul nostru, părerile sale au fost mult mai conservatoare decât ale contemporanilor. De pildă, în Lecţiuni de agricultură (1870), el consideră că principatele sunt o ţară agricolă şi i se pare firesc să rămână aşa (s.n.).

În aceeaşi perioadă, spre deosebire de noi, în Europa Occidentală, capitalismul era în plină ascensiune5. De pildă, în Anglia, revoluţia industrială, care se declanşase cu aproape două secole în urmă, se încheiase acum, “căci în 1825 se produsese prima criză economică ciclică de supraproducţie; Anglia ajunsese fabrica lumii”6. În Franţa şi Germania progresul industrial a început ceva mai târziu decât în Anglia7 (în Germania a fost chiar mai târziu decât în Franţa), totuşi, revoluţia industrială era pe deplin acceptată şi în desfăşurare accelerată. La sfârşitul secolului au luat amploare câteva curente agrariene. Cel mai dinamic dintre acestea a fost, o vreme, sămănătorismul. Nicolae Iorga, reprezentant de seamă al acestui curent, considera că pentru a rămâne ceea ce este, un popor nu trebuie să renunţe la moştenirea sa; nu trebuie să accepte “experienţe sociale abstracte”, nici să imite modele străine. El propune respectarea tradiţiei, convins fiind că România merge pe “o cale falsă”, cea a capitalismului occidental şi a liberalismului burghez. Orice ruptură de această tradiţie, consideră el, este în detrimentul naţiunii.8 Oraşul era pentru Iorga simbolul a tot ce era greşit în evoluţia României din secolul XIX. Era locul în care înflorea industria capitalistă ce submina temeliile morale ale societăţii tradiţionale.9

Sămănătorismul a fost abordat de colaboratorii unui săptămânal cultural, Sămănătorul, editat la Bucureşti, începând din anul 1901. Promovează ideea agrariană a poporului român. Doctrina sămănătorismului a apărut, în liniile sale generale, din scrierile lui Nicolae Iorga (1871-1940), care, pentru un timp, a fost şi directorul ziarului amintit

4

Constantinescu N.N., Istoria gândirii economice româneşti, Ed. Economică, Buc., (1999), p.141 Constantinescu N.N. - Op.cit, p.27 6 Constantinescu N.N. - Op.cit, p.27 7 Constantinescu N.N. - Op.cit.,p.27 8 Dumitru N., Manea N., Niţă C., Pascu A., Trandafir A., Trandafir M., Istoria românilor, Ed. Humanitas, Buc., (1999), p.110. 9 Bărbulescu M. şi colab., op.cit., p.392. 5

Un alt curent de gândire agrarian, contemporan cu sămănătorismul şi apropiat acestuia, a fost poporanismul . Constantin Stere, teoreticianul acestuia, declară “că România este o ţară de ţărani şi consideră că dezvoltarea sa economică şi socială era legată de gospodăriile mici şi independente.”10 Spre deosebire de sămănătorişti, poporaniştii nu se mulţumeau cu speculaţii asupra meritelor relative ale culturii şi civilizaţiei tradiţionale şi cu chemările la renaştere morală, ci erau angajaţi într-o reformă de amploare a structurilor agrare, urmărind să atingă obiective economice şi politice imediate. Stere contesta faptul că industria ar reprezenta cheia dezvoltării ţării. Mai mult, el atrăgea atenţia că o eventuală minimizare a importanţei problemei agrare ar adânci înapoierea economică şi socială a României.

Poporanismul - curent de gândire agrarian, grupat în jurul revistei Vatra românească şi sub îndrumarea teoreticianului Constantin Stere (18651936, născut în Basarabia şi profund influenţat de populismul rus, stabilit la Iaşi în 1891). Stere şi poporaniştii erau pe punctul de a realiza două din obiectivele lor principale: reforma agrară şi votul universal - dacă nu izbucnea primul război mondial.

Ideile agrariarismului pur, după prima mare conflagraţie mondială, îşi pierd treptat din consistenţă, se diluează, astfel, că spre sfârşitul perioadei interbelice aparţin deja trecutului. Poporanismul va supravieţui primului război mondial, după care se va regăsi în matricea ţărănismului, care propunea constituirea unui stat ţărănesc, dat fiind “caracterul său eminamente agrar al ţării”. Această acţiune a fost sprijinită de Partidul Naţional Ţărănesc. Principalul reprezentant al gândirii economice ţărăniste a fost Virgil Madgearu. În concepţia acestuia, “baza existenţei noastre în stat este agricultura; suntem, orice am zice şi orice am face, un stat de ţărani”11. El nu respinge necesitatea dezvoltării industriei, dar o condiţionează, într-o mare măsură, de intensificarea producţiei agricole ţărăneşti12. Ca o concluzie la această idee, afirmă următoarele: Politica de industrializare este o tendinţă spre independenţa statelor agrare, care se străduiesc să devină state agrar-industriale13.

10

Bărbulescu N. şi colab. - op.cit., p.393. Madgearu V., Agrarianism, capitalism, imperialism, Ed. Economistul S.A., Buc., p.101. 12 Madgearu V. - op.cit., p.101. 13 Madgearu V., Cu privire la raporturile economiei româno-germană, Facla, (1939), 2197. 11

Ţărănismul, ca doctrină politică, era, în parte, expresie a poporanismului. Susţinătorii ţărănismului au fost deopotrivă influenţaţi de progresele de gândire sociologică şi economică din perioada interbelică14. Ţărăniştii au fost cei mai consecvenţi şi eficienţi susţinători ai României pe coordonatele caracterului său eminamente agrar. Doctrina ţărănistă era fundamentată pe două coloane de gândire: - gospodăria ţărănească, înţeleasă ca un mod distinct de producţie, trebuia să reprezinte temelia economiei naţionale; - statul ţărănesc, o entitate politică administrată de majoritatea populaţiei şi răspunzătoare în faţa ei15 trebuia să înlocuiască sistemul existent. Din scrierile profesorului V. Madgearu, teoreticianul emblematic al acestei doctrine, desprindem câteva idei generale: - ţărănimea, preponderentă demografic şi economic, trebuia să formeze o clasă distinctă, diferită atât economic, cât şi psihologic de burghezie şi de proletariatul urban; - statul ar fi trebuit să reprezinte cu precădere ţărănimea şi astfel să devină un stat cu o structură diferită de cel burghez sau socialist -de unde şi noua entitate a statului ţărănesc; - ţărănismul era considerat începutul unei renaşteri politice, care urma să transforme complet structura socială şi politică a ţării; - în politica economică, accentul primordial trebuia pus pe agricultură şi gospodăria ţărănească, dar şi pe promovarea mişcării cooperatiste; industria, poziţionată pe un loc secund, nu era totuşi neglijată şi era acceptată pe două segmente: în interiorul agriculturii, ceea ce presupunea industrializarea unor procese de producţie agricole; în complementaritate, adică formarea şi dezvoltarea acelor ramuri industriale din amonte sau aval de agricultură care să ajute această ramură; - pentru încurajarea capitalului străin au adoptat principiul “preţurilor deschise” şi un tratament egal cu cel autohton. Asupra procesului de occidentalizare a României, proces pregnant către sfârşitul perioadei interbelice, ţărăniştii nu au avut un punct de vedere unitar.

Tendinţele de industrializare a ţărilor agrare sud-est europene, inclusiv a României, sunt generate de următoarele necesităţi: ½ creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă suplimentare din agricultură; ½ asigurarea unei mai mari independenţe a agriculturii faţă de pieţele occidentale industrializate; ½ creşterea gradului de conlucrare între agricultură şi industrie. Argumentaţia lui Madgearu se înscria în următorul tablou al faptelor şi datelor reale: ❒

intensificarea industrializării ţărilor agrare în perioada interbelică coincidea cu apariţia fenomenului suprapopulaţiei agricole;

❒

primele două reforme agrare au sporit considerabil exploataţiile agricole ţărăneşti de dimensiuni mici şi mijlocii;

❒

paralel cu aceasta, a avut loc o creştere rapidă a populaţiei săteşti, a crescut densitatea populaţiei raportat la suprafaţa agricolă cultivabilă, s-a ajuns la o fărâmiţare a proprietăţii ţărăneşti şi la un surplus de braţe de muncă la sate16.

14 15

Bărbulescu M. şi colab. - op.cit., p.427. Bărbulescu M. şi colab. - op.cit., p.427.

În plus, el argumentează şi cu indicatori economici concreţi, reali: • “munca industrială este ,mai productivă decât cea agricolă, coeficientul variind, după ţară, de la 1,6 ori la 4 ori, în favoarea industriei în ţări mai avansate. Pentru România, productivitatea în industrie se apreciază a fi de 4-5 ori mai mare decât în agricultură”17. În acelaşi timp, a sesizat şi o serie de factori care frânau dezvoltarea industrială a ţării, cum ar fi: disponibilitatea modestă de capitaluri şi de forţă de muncă naţională specializată şi chiar politica de preţuri a cartelurilor industriale, care limita consumul şi, ca atare, îngusta şi perspectivele extinderii producţiei. Modelul avansat de Madgearu18 avea un singur criteriu de raportare, şi anume creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, fapt pentru care el propune: º

intensificarea culturilor agricole;

º

industrializarea agriculturii;

º

dezvoltarea industriilor complementare agriculturii, dar şi a industriei în ansamblul său.

Rezultatul unor astfel de măsuri se vor regăsi în următoarele: ❒

agricultura va deveni mai independentă faţă de piaţa externă;

❒

dezvoltarea industriei va spori posibilităţile de consum de produse alimentare variate;

❒

industria naţională va putea găsi un debuşeu intern suficient datorită sporirii capacităţii de cumpărare a populaţiei rurale.

Virgil Madgearu (1887-1940). Absolvent al Facultăţii de Filosofie, din cadrul Universităţii din Leipzig (Germania), unde îşi susţine şi examenul de doctorat (1911) în ştiinţe economice şi financiare, obţinând calificativul maxim, summa cum laude. Întors în ţară ocupă prima sa slujbă, în 1912, ca şef de serviciu la noua instituţie înfiinţată pe atunci, Casa centrală a meseriilor şi asigurărilor muncitoreşti. În scurtă vreme devine redactorul-şef al publicaţiei pe care o editează această instituţie Monitorul asigurărilor muncitoreşti19 . prin concurs, în 1916, ocupă postul de profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, susţinând două cursuri, elaborate pentru prima oară în învăţământul economic superior din România: studiul practic al întreprinderilor economice şi al transporturilor. În cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, al cărui membru era, devine secretar general, în timp ce Iuliu Maniu era preşedinte şi Ion Mihalache, vicepreşedinte. A ocupat funcţii ministeriale în stat, în intervalele 1929-1931 şi 19321933, la agricultură şi domenii, la industrie şi comerţ, la finanţe şi la lucrări publice. 16

Nicolae-Văleanu I, Problema agrar ţărănească între cele două războaie mondiale, în lucrările lui Virgil Madgearu, din volumul Profesorul V. Madgearu”, Ed. Academiei R.S.R., Buc., (1987), p.161. 17 Madgearu V., Economia industrială, Curs litografiat, (1933/1934), p. 11,12. 18 Madgearu, V., La politiqoe economique exterieure de la Roumanie (1927-1938), Buc., (1939), p.20. 19 Malinschi V., Evocări bibliografice, lucrare publicată în volumul Profesorul Virgil Madgearu - evocări, studii, Ed. Academiei R.S.R., Buc., (1987), p.52.

Cercetările sale abordează economic, social şi politic o plajă foarte largă de probleme, de multe ori antagonice, dar şi complementare: agricultură-industrie, ţăranimuncitori, gospodăria ţărănească şi cooperativa agricolă. Din bogata sa listă bibliografică, menţionăm titlurile cu referire la agricultură şi la chestiunea agrară: Ţărănismul (1921); Revoluţia agrară şi evoluţia clasei ţărăneşti (1921); Teoria economiei ţărăneşti (1925); Agarianismul (1927); Agrarianismul, capitalismul, industrialismul. Contribuţii la studiul evoluţiei sociale româneşti (1936). În ultimii ani ai vieţii sale, profesorul V. Madgearu a lucrat la Cursul de economie politică, care trebuia să reprezinte o sinteză a prelegerilor ţinute în faţa studenţilor economişti. Moare prematur, în plină putere de muncă, la numai 53 de ani, fiind asasinat de legionari din cauza opoziţiei sale virulente faţă de tendinţa imperialistă a Germaniei hitleriste asupra României.

b) A doua orientare: promovarea prioritară a industriei privitoare la viitorul României, îşi găseşte expresia, pentru prima dată într-o formulare coerentă, în opera lui N. Şuţu. Acesta era un adept al modernizării agriculturii, şi vedea progresul “plugăriei” numai în corelaţie cu cel al industriei, al oraşului, care-i poate oferi un debuşeu pentru produsele sale. Şuţu dorea o dezvoltare armonioasă cu centrul de greutate pe agricultură, dar cu o industrie activă, care să-i prelucreze produsul. În acest sens, insista asupra unor măsuri de stimulare a agriculturii cum ar fi crearea de industrii complementare, înfiinţarea de ferme model, perfecţionarea căilor de comunicaţii, înfiinţarea băncilor agricole, crearea unui sistem de învăţământ practic agrar.

N. Şuţu, fiu de domn fanariot, mare proprietar şi ideolog conservator, primul economist moldovean, şi-a expus părerile în numeroase scrieri între 1838-1867, dintre care remarcabilă este Apercu sur l’etat industrial de la Moldavie. Foloseşte pentru prima dată termenul de ţară eminamente agrară, pentru a defini situaţia economică a Moldovei. A fost împotriva împroprietăririi ţăranilor. Tot în cadrul celei de a doua orientări se înscrie şi opera lui P.S. Aurelian. Spre deosebire de Ionescu Siseşti, care “iubea agricultura ca pe o valoare în sine”20, şi de Şuţu, care o “privea cu ochii reci ai economistului, anexându-i industria”21, P. S. Aurelian considera că pentru dezvoltarea României este nevoie de o industrie adevărată. 20 21

Georgescu V. - op.cit., p.202. Georgescu V. - op.cit., p.202.

Petre S. Aurelian (1833-1909, n. Slatina). Agronom, economist şi om politic liberal român. Academician (1871), profesor universitar la Bucureşti, ministru şi prim-ministru (1896-1897. Adept al protecţionismului economic, a militat pentru independenţă şi industrializarea ţării. Lucrări de seamă: Cum se poate fonda industria românească şi Industria românească faţă de libertatea comerţului de importaţiune.22

Tema industrializării nu a fost tratată doar de politicieni sau economişti din Principate, ci şi de ardeleni. Încă din 1839, Gh. Bariţiu critică faptul că industria ardeleană nu se dezvolta îndeajuns şi că aceasta provincie avea doar un rol de furnizor de materie primă în cadrul Imperiului Austro-Ungar. În preajma independenţei, susţinătorii modernizării, industrializării, pe care o considerau sinonimă progresului, îmbrăţişau ideea, sintetic formulată în 1896 de Haşdeu: “o ţară curat agricolă cheamă invaziunea, în antichitate, ca şi astăzi, în trecut, ca şi în viitor, o naţiune curat agricolă, mizeră şi sclavă înăuntru, este menită a fi înghiţită de către popoarele fabricante”. Pentru perioada antebelică, reprezentantul de seamă al progresului ţării prin promovarea industriei a fost Constantin Dobrogeanu Gherea. El nega clar “importanţa agriculturii” sau minimaliza “seriozitatea problemei agrare şi nu avea nici o îndoială că viitorul României (…) depinde în primul rând de industrializare”23

Constantin Dobrogeanu Gherea (1855-1920, n. Rusia şi stabilit în România în 1875). Fruntaş al mişcării socialiste de orientare marxistă. Cea mai cunoscută şi profundă lucrare a sa a fost Neoiobăgia. Studiu economico-social al problemei noastre agrare, apărută în anul 1910 şi urmată de a doua ediţie în 1911. În accepţiunea profesorului N.N. Constantinescu, opera economică a lui C.D. Gherea se împarte în două mari grupe: a. cea de prezentare, explicare şi difuzare a teoriei socialismului occidental; b. cea de cercetare şi diagnosticare a vieţii economice şi sociale româneşti.24 Neoiobăgia era, în viziunea lui, un concept atotcuprinzător al relaţiilor ţărăneşti contemporane: “deoarece conservă fondul esenţial al 22

*** Dicţionarul enciclopedic al limbii române, vol. I, p.139. Bărbulescu M. şi colab. - op.cit.,p.394. 24 Constantinescu N.N. - op.cit., p.176. 23

vechii iobăgii, dar cu un amestec necesar şi faţă de elementele capitaliste, produs al vieţii şi dezvoltării noastre semicapitaliste şi sub forma înşelătoare liberalo-burgheză, este deci o iobăgie nouă”25.

Formulările sale îmbracă un aspect lozincard, ceea ce a permis comuniştilor, când vor accede la putere, ca prin speculaţii si denaturări, să le folosească în susţinerea politicii lor aberante de industrializare: “Acolo unde fierbe viaţa şi lupta, acolo unde strigătul strident al sirenei chiamă, mulţimea muncitoare la muncă (…), acolo şi numai acolo poate fi idealul nostru şi al ţării (…). Acolo naşte viitorul”26. În perioada interbelică, două teorii au fost reprezentative în ce priveşte promovarea reală a industriei ca motor al modernizării şi progresului economic în statul burghez: liberalismul şi neoliberalismul. Liberalismul s-a manifestat, ca mişcare politică, cu precădere prin intermediul liberalilor. Politica economică a acestora era centrată pe dezvoltarea industriei, cu deosebire a industrie grele, autohtone. Nu au avut o orientare coerentă în domeniul agriculturii. În procesul dezvoltării, industria trebuia să-şi subordoneze agricultura. Cu excepţia reformei agrare din 1918-1921, pe care la guvernare fiind, au înfăptuit-o, în rest au lăsat intactă organizarea agriculturii şi au făcut foarte puţin pentru sporirea producţiei agricole sau pentru creşterea nivelului de trai al ţărănimii. Liberalismul românesc îşi are rădăcinile în cel occidental, dar a fost adaptat la “realităţile sociale şi economice naţionale”. S-a manifestat de timpuriu pe scena politică locală (mijlocul secolului al XIX-lea). Fundamentează doctrina politică a Partidului Naţional Liberal (P.N.L.), partid care, în perioada dintre cele două războaie mondiale, a însumat cea mai lungă perioadă de guvernare. Conducerea mişcării liberale şi, implicit a P.N.L. s-a coagulat în jurul familiei Brătianu, cu reprezentanţii ei de seamă: Ionel I.C.Brătianu, Vintilă Brătianu, Gheorghe Brătianu. Liberalii, conform doctrinei lor, au luptat pentru promovarea în România a principiilor democratice europene: libertate şi drepturi egale pentru toţi. În politica economică s-a pus accentul pe dezvoltarea industriei proprii şi pe întărirea burgheziei industriale autohtone. Respectând motto-ul “prin noi înşine”, acceptau capitalul străin “într-un cadru determinat” şi sub “autoritatea statului român”27 Promovau conducerea economiei într-o manieră autoritară, prin intermediul instituţiilor statului.

25

Dobrogeanu-Gherea C., Neoiobăgia, Ed. Socec, Buc, (1910), p.370-371. Dobrogeanu-Gherea C., Neoiobăgia, Ed. Socec, Buc, (1910), p.426. 27 Mureşan M. - op.cit., p.305. 26

Neoliberalismul se deosebeşte foarte puţin de teoria clasică liberală, în ce priveşte recunoaşterea rolului precumpănitor al industriei faţă de agricultură.

Neoliberalismul a însemnat depăşirea concepţiei clasice liberale prin faptul că lasă individului căi totale de afirmare, statul neavând alt rol decât de a garanta pacea şi siguranţa cetăţenilor şi a proprietăţii acestora. Promova interesul colectiv în faţa celui particular. Clasa socială privilegiată şi purtătoare a progresului istoric era burghezia. Ştefan Zeletin (1882-1934), exponent de frunte al acestui curent, spunea, în lucrarea sa Burghezia română: originea şi rolul ei istoric (1925), care s-a bucurat de o mare atenţie în acea perioadă: Soarta ţării se identifică cu soarta burgheziei naţionale. Pentru acesta, ţărănimea era o forţă social-politică inexistentă, iar proletariatul nu conta ca forţă politică. Politic, neoliberalii erau adepţii democraţiei28.

În concluzie, cei aproape o sută de ani precedenţi pătrunderii comunismului în România au fost dominaţi de disputa între partizanii unui efort axat pe dezvoltarea industriei ca imperativ absolut în vederea intrării României în rândul naţiunilor moderne şi cei care puneau accentul pe ocrotirea agriculturii mici şi mijlocii (care a dus la formula uşor ironică: “România este o ţară eminamente agricolă”). Această dihotomie s-a manifestat nu numai la nivel doctrinar, dar şi, într-o oarecare măsură, la nivel parlamentar, între cele două mari partide: conservatorii favorizând mai mult latura agricolă întâlnindu-se paradoxal pe acest teren cu populiştii şi viitorii ţărănişti, pe când liberalii erau categoric sprijinitori ai dezvoltării industriei29.

* *

*

Industria a pornit la drum pe două trasee principale de evoluţie: prin transformarea (metamorfozarea) unor activităţi meşteşugăreşti în industrii propriu-zise şi prin importurile de industrii de către capitalul autohton, la care s-au adăugat cele aduse de capitalul străin. La început, domeniile de concentrare industrială urmau sursele locale de materii prime: alimentare, forestiere, extractive. În timp, procesul s-a extins. Mai târziu, în intervalul dintre cele două războaie mondiale au apărut şi s-au dezvoltat la un nivel performant european, ramuri industriale noi: 28 29

Bărbulescu M. şi colab. - op.cit., p.424-425. Djuvara N., O scurtă istorie a românilor, Ed. Humanitas, Buc., (1999), p.172.

siderurgia, metalurgia, construcţiile de maşini, electrotehnica. Ritmul de dezvoltare a fost oscilant, dar ascendent, mai ales în perioada interbelică, şi superior celui din agricultură. La sfârşitul perioadei analizate, în 1939, industria românească realiza peste o treime din produsul social şi ceva mai puţin din venitul naţional. Este pentru prima dată când întâietatea în realizarea acestor indicatori este disputată cu agricultura. Tabelul 4

Contribuţia ramurilor economiei naţionale la produsul social şi venitul naţional, în 1939 % Ramura Produsul social Venitul naţional 39,0 30,8 Industrie 30,1 38,1 Agricultură şi silvicultură 5,4 4,4 Construcţii 6,4 6,5 Transporturi 11,2 14,9 Circulaţia mărfurilor 7,9 5,3 Alte ramuri Sursa: Dumitru, N., Manea, M, Niţă, C., Pascu, A., Trandafir, A., Trandafir, M. (1999), Istoria românilor, Ed. Humanitas, Buc., p.142.

Agricultura fusese supusă la două şocuri reformatoare structurale (1864 şi 1921), suferise cutremurul social al unei răscoale ţărăneşti (1907) şi suportase greul a două războaie (1877 şi 1918). În toate ţările în cursa de industrializare au izbucnit lupte amarnice, adesea sângeroase între grupările industriale şi comerciale (…) şi latifundiarii (…) aliaţi, foarte adeseori, cu biserica (ea însăşi o mare proprietară de pământ). Masele ţărăneşti erau silite să părăsească pământurile pentru a furniza mână de lucru noilor “mori satanice” şi fabricilor care se înmulţeau prin tot decorul. Grevele şi rebeliunile, (…), disputele de frontieră, răscoalele (…) au erupt odată ce războiul intereselor din civilizaţia agrară cu cel din civilizaţia industrială a devenit conflictul principal - tensiunile centrale din care derivau alte conflicte (…). Industrializarea a dus la expansiunea pieţelor naţionale, însoţită de ideologia naţionalismului. Pe ansamblul ramurii predominau procesele de muncă extensive, tradiţionale, bazate pe forţa de muncă de tracţiune animală şi tehnologii rudimentare.(Toffler, A. (1995), Război şi antirăzboi, Ed. Antet, Buc., p.33)

Aceste evenimente au slăbit forţele de producţie în agricultură, imprimând acesteia un ritm de creştere mai lent decât cel al industriei. Totuşi, agricultura a rămas baza economiei, sursa dezvoltării sociale şi a dezvoltării sectoarelor economice neagricole, inclusiv a industriei.

Acţiunea a fost şi reciprocă deoarece modernizarea economiei prin industrializare a indus în agricultură următoarele fenomene: ➠

micşorarea continuă şi ireversibilă a dimensiunilor exploataţiilor agricole mari;

➠

afirmarea gospodăriilor ţărăneşti ca exploataţii dominante în peisajul agricol românesc;

➠

apariţia şi manifestarea pe o scară crescătoare a procesului de producţie de tip industrial atât în producţia agricolă, dar şi în cea de prelucrare a produselor respective. În plan social şi demografic, raportul rural/urban (sat/oraş) nu a fost o reflecţie a raportului

agricultură/industrie. Satul şi populaţia sa a dominat societatea românească. Mai mult, în 1939, 78% din populaţia activă continua să se bazeze pe agricultură ca principala sursă de venit, în timp ce doar 10% din aceasta era angajată în industrie30. Acest tablou sinoptic conduce la următoarele concluzii finale: Tabelul 5 Distribuţia pe medii sociale a populaţiei Anii Total Urban Rural 100,0 17,2 82,8 1860 100,0 18,8 81,2 1899 100,0 22,2 77,8 1920 100,0 18,2 81,8 1934 Sursa: Axenciuc, V. Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-economice. 18591947. Vol.II Agricultura, Ed. Academiei României, Buc., (1996),, p.17

❒

România a pornit cu un handicap imens de timp faţă de ţările europene dezvoltate (de exemplu faţă de Anglia, cu două sute de ani, iar faţă de Franţa şi Germania cu peste o sută de ani). Nici activităţile meşteşugăreşti autohtone, rudimentare şi legate eminamente de agricultură, nu lăsau loc pentru speranţe. Totuşi, sămânţa industrializării s-a prins (atenţie: pe

structuri economice eminamente agrare) şi a crescut mai repede

decât în multe ţări europene dezvoltate. Astfel, de la mimetismul începuturilor, impus de capitalul străin predominant, s-a trecut, în deceniile trei şi patru ale secolului XX, la sincronismul cu economiile occidentale. Trebuie să observăm că, în această perioadă, dată fiind predominanţa doctrinei liberale, capitalul industrial autohton s-a impus, ceea ce a conturat o industrie specific naţională. Nu mai era decât un pas până la integrarea europeană ulterioară. Economia românească, în anii premergători ultimei conflagraţii mondiale, îşi schimbase profilul din tradiţional agrar în agrar-industrial. 3.3.2. A doua etapă Este cuprinsă în intervalul 1945-1989, când politica economică a fost fundamentată numai pe doctrina comunistă (de orientare marxist-leninistă şi după modelul sovietic) care presupunea realizarea unui raport just (s.n.) între industrie şi agricultură. “Justeţea comunistă” era astfel motivată: agricultura era considerată ramură de bază, iar industria ramură prioritară în procesul dezvoltării economiei

30

Bărbulescu M. şi colab. - op.cit., p.440.

naţionale, deoarece dezvoltarea agriculturii, construcţiilor, transporturilor (…) este rezultatul nemijlocit al procesului de industrializare a ţării31. Această abordare generală are trăsături parţial corecte, deoarece recunoaşte rolul progresist al industriei în economie şi se înscrie în curentul european de gândire, precum şi în cel naţional din perioada interbelică şi nu numai: se urmărea o dezvoltare mai accelerată a industriei faţă de agricultură. Latura ideologică subiectivă era cea care, înainte de toate, a dat contururile acestei orientări generale. În fapt, pe fond ideologic au apărut şi s-au manifestat disproporţiile din domeniile economic, social şi politic. În economie, mai mult ca oriunde, deoarece cursa spre industrializare şi, implicit urbanizare, s-a putut înfăptui numai prin exploatarea agriculturii şi pauperizarea ţăranului. Partidul comuniştilor, unic de altfel pe eşichierul politic, era un partid al clasei muncitoare. Celelalte categorii sociale, ţărănimea şi intelectualitatea, erau “aliatele” muncitorilor, dar nu şi egale acestora. Industria era ramura economiei unde muncitorii se regăseau în proporţie covârşitoare. Totodată, industria necesită o mare concentrare de forţă de muncă, ceea ce impune şi localizarea ei, cu deosebire, în oraşe. Deci, muncitorimea, avantajată de doctrina comunistă (în definitiv, era a lor) şi-a impus punctul de vedere, în faţa celorlalte categorii sociale, cu valoare de adevăr absolut: industria mai presus decât agricultura, oraşul mai presus decât satul. Doctrinar, funcţia economică a statului era aproape absolută. Acum, statul era cel care dicta regulile jocului din cadrul raportului fundamental industrie-agricultură, şi nu legile sau forţele specifice pieţei libere. Legăturile directe dintre aceste două ramuri au fost reduse până la pragul eliminării lor totale. În contrapondere, s-au intensificat legăturile indirecte, cu rută ocolitoare: agricultură-stat-industrie, şi invers. În acest tablou de acţiune, planul a devenit instrumentul forte în mâna statului, pentru realizarea echilibrului economic de ansamblu. Prin plan, dată fiind configuraţia sa piramidală şi în virtutea poziţiei de vârf pe care o ocupa acum, statul stabilea, dirija şi controla consistenţa şi intensitatea mişcărilor materiale, financiare şi umane din economie. Comunitatea dintre industrie şi agricultură, ca de altfel a întregii economii, se fundamenta pe proprietatea socialistă a statutului, care se racorda la mecanismul economic prin unităţile mari, gigantice. În agricultură, dominante erau unităţile de stat sau cooperatiste de mii şi chiar zeci de mii de hectare. În industrie, se împlinea visul nutrit la începutul veacului de C.D.Gherea: “sirena” combinatelor, fabricilor şi uzinelor chema la muncă cohortele de muncitori (orăşeni şi navetişti) care, nu cu mult timp în urmă, fuseseră ţărani şi rămăseseră în fond tot ţărani pentru că doar munca în industrie nu le putuse modifica şi mentalităţile, aşa după cum ar fi dorit comuniştii. 31

Giosan N., Ceauşescu I. , Gheorghiu,M., Agricultura socialistă a României, Ed. Politică, Buc., (1983), p.79.

Din această cauză, legăturile pe fluxul integrator de piaţă dintre industrie-agricultură-industrie se desfăşurau doar între unităţile de dimensiuni mari şi foarte mari, a căror mobilitatea managerială şi de marketing era minimă în cadrul planului de stat. Raportul dintre industrie şi agricultură a fost distorsionat chiar de procesul industrializării, deoarece: ➢

se avea în vedere dezvoltarea tuturor ramurilor industriale, dar şi implementarea acestora în toate zonele ţării, obiective cu efecte monstruoase, adesea hilare prin cinism, când în zone eminamente agricole, lipsite de potenţialităţi concrete industriale (resurse naturale, forţă de muncă, piaţă etc.) apăreau, peste noapte, de exemplu combinate siderurgice;

➢

asimilarea progresului tehnic se realiza numai prin eforturi proprii şi prin cultivarea spiritului creator autohton (apreciat a fi superior celui străin).

Întreaga economie, şi în special agricultura, erau aliniate ritmului obsedant al industrializării. De pildă, în cadrul investiţiilor din economia naţională, investiţiile pentru industrie erau pe primul loc, anual situându-se între 45-46%, uneori atingând şi pragul de 50%32. Sursele din producţie pentru investiţiile din industrie au slăbit baza productivă din agricultură. Aşa se face că la cumpăna dintre deceniile opt şi nouă ale secolului XX agricultura nu mai putea răspunde solicitărilor necesare susţinerii industriei. A fost momentul când s-a atacat fondul de consum al populaţiei. Din această cauză, pe lângă multe altele s-a trecut la raţionalizarea alimentelor de bază, pentru toată populaţia ţării şi pe tot parcursul ultimului deceniu comunist.

La începutul anului 1982, a fost introdusă în unele oraşe din provincie, raţionalizarea pâinii, a făinii, a zahărului şi a laptelui, iar în 1983, raţionalizarea s-a extins aproape în întreaga ţară, cu excepţia Capitalei. Raţiile lunare personale au fost reduse progresiv până într-atât încât, în preajma revoluţiei din 1989, în unele regiuni ale ţării ajunseseră la un kilogram de zahăr, un kilogram de făină, un pachet de margarină de 500 de grame şi cinci ouă33.

Surplusul la produse agroalimentare, peste nevoile de consum naţional, evident calculate artificial, era destinat exportului, iar veniturile dobândite din această sursă acopereau imensele datorii generate de achiziţiile externe pentru industrie. 32 33

Mureşan Maria, Mureşan D. - op.cit., p.239 Bărbulescu N. şi colab. - op.cit., p.545

Configuraţia de ansamblu a economiei naţionale în preajma evenimentelor din decembrie 1989 (tabelul 6) era industrial-agrară. Comuniştii, în intervalul celor aproape cinzeci de ani cât au condus ţara, au înclinat balanţa în favoarea industriei. Dar, din perspectiva istoriei, această inversare nu o putem aprecia ca fiind un merit eminamente comunist. Tabelul 6 Anii

1950 1960 1970 1980 1989

% din fondurile fixe ale economiei naţionale

% din populaţia ocupată a ţării

industrie

agricultură

industrie

agricultură

19,46 27,25 35,48 43,62 47,46

10,6 18,9 15,9 12,9 16,8

12,0 15,1 23,0 35,5 38,1

74,1 65,4 49,1 29,4 27,5

Ritmurile şi proporţiile din economia interbelică prefigurau clar o astfel de situaţie. De aceea, în mod cert, chiar şi fără comunişti, România ar fi fost astăzi tot o ţară industrial-agrară, dar cu observaţia că altul ar fi fost peisajul economic naţional. Mai mult, dezvoltarea s-ar fi încadrat, ca şi în perioada premergătoare ultimei conflagraţii mondiale, în coordonatele modernismului de tip occidental şi nu copiind modelul de tip sovietic.

3.3.3. A treia etapă Este în perioada postcomunistă, care aduce în prim plan măsurile reformatoare, ce vizează schimbarea economiei de comandă, aproape în întregime etatizată, într-o economia liberă, de piaţă. În domeniul economic, spre deosebire de cel politic, schimbarea se face pe o perioadă mai lungă de timp. Din această cauză, în societatea supusă schimbării, tranziţiei, decizia economică urmează, în general, celei politice. Pentru că în societate nu se pot produce schimbări majore fără conflict34(s.n.). acest fenomen, în economie, se manifestă prin scăderea potenţialităţii, a eficienţei. Iată de ce, puterea publică, prin politica sa economică, poate să determine direcţia tranziţiei şi, în acelaşi timp, să influenţeze viteza ei. Aplicând aceste aprecieri generale asupra triunghiului care stabileşte poziţia puterii publice faţă de raportul fundamental din economie, între industrie-agricultură, ajungem la următoarele concluzii definitorii pentru perioada de tranziţie: ✔Funcţia economică a statutului a fost supusă unei diminuări permanente, pe ansamblu lentă şi în grade diferite de intensitate, pe anumite intervale de timp, domenii şi sectoare de activitate, şi chiar 34

Toffler A., Război şi antirăzboi, Ed. Antet, Buc., (1995), p.31

în cadrul acestora. Forţele care definesc şi compun piaţa au avut o libertate îngrădită (este adevărat crescătoare), din cel puţin două motive: 1.

statul este încă cel mai mare agent al economiei, cu deosebire în industrie;

2.

politica economică a fost racordată la cea socială şi nu invers.

În acest sens, mersul procesului de privatizare este edificator. Astfel, în prezent, agricultura este ramura economică cea mai privatizată. Datele statistice demonstrează că obiectivul de 80% privind pragul privatizării în economie a fost atins şi depăşit numai în agricultură. Aici, linia dominantă a privatizării a fost reconstituirea şi constituirea dreptului de proprietate asupra pământului. Dar, procesul în sine a fost, în acelaşi timp, sectorial şi secvenţial, întrucât la nivelul anului 1991 a cuprins fostele cooperative agricole de producţie, iar numai după aproape un deceniu s-a extins şi asupra fostelor întreprinderi agricole de stat. În industrie, privatizarea s-a înscris pe linia vânzării capitalului social sau al activelor şi a înaintat greu şi sincopat, în special în unităţile gigantice din siderurgie, metalurgie, construcţii de maşini, deci în sectoarele prioritare din economia comunistă. ✔Agricultura se supune mai greu totalitarismului decât industria. Este suficient să comparăm comportamentul acestei ramuri în două perioade istorice distincte, opuse doctrinar: - 1948-1962, perioada etatizării, înfăptuită rapid în industrie, ca urmare a actului de naţionalizare din 1948 şi foarte greoi şi pe întreg intervalul, în agricultură; - 1990-prezent, perioada dezetatizării, proces care, aşa cum am arătat mai sus, a înaintat mult mai rapid şi mai profund în agricultură decât în industrie. ✔Pe fondul progresului istoric obiectiv din economie, inclusiv cel de industrializare, proprietate funciară are tendinţa de a se concentra în jurul familiei de agricultori. Există aici o dublă motivaţie: - sociologică, acceptată şi de economişti şi, în multe cazuri chiar exagerată de aceştia, se bazează pe “dragostea, ataşamentul ţăranului român” faţă de bunul său cel mai de preţpământul. - economică, mai greu sesizabilă, are explicaţii ceva mai ample şi se bazează în bună măsură pe faptele istorice, dar şi pe aprecierile unor înaintaşi. Istoric, s-a constatat că pe măsura evoluţiei procesului de industrializare, în agricultură se produce o diminuare a marilor exploataţii funciare, simultan cu gruparea terenurilor în jurul familiilor de agricultori. Procesul este comun tuturor ţărilor europene, deci şi României. Principalele momente reformatoare din agricultura noastră, intervenite după, dar şi pe măsura industrializării economiei (1864, 1921, 1945, 1991 şi 2000) au dat câştig de cauză gospodăriilor ţărăneşti în faţa marilor exploataţii agricole.

Absolutizarea marii exploataţii de către comunişti şi sancţionarea ei ulterioară în cadrul procesului reformator actual demonstrează caracterul obiectiv al acestui proces. ✔În reglarea raporturilor dintre industrie şi agricultură puterea publică trebuie să ţină seama de o componentă socio-economică determinantă: familia de agricultori. Gospodăria ţărănească, exploataţia dominantă în agricultura prezentă, este un agent al economiei cu o structură şi un comportament cu totul aparte. Structura sa include două componente simbiotice: familia şi exploataţia agricolă ca atare. Comportamentul aparte al gospodăriei ţărăneşti este dat de rolul determinant al familiei în conducerea, reglarea şi susţinerea mecanismelor economice. În acelaşi timp, mediul economic exterior gospodăriei determină comportamentul familiei de agricultori. Astfel, într-un mediu economic favorizant progresului, deci activităţilor neagricole, inclusiv industriei, gospodăria dobândeşte un caracter deschis pieţei de forţă de muncă, cât şi celei comerciale. În caz contrar, ea are tendinţa de a se izola, deoarece va produce, cu deosebire, pentru propria familie. ✔Politica economică a determinat izolarea agriculturii faţă de industria din amonte şi din aval de ea. În economia totalitară, se stabilesc legături pe fluxul de integrare după schema: Marea unitate industrială furnizoare - Marea unitate agricolă producătoare - Marea unitate industrială prelucrătoare. Tranziţia a adus o modificare fundamentală pe acest traseu. Astfel, după apariţia şi aplicarea legii nr.18/1991, care a determinat lichidarea marilor unităţi agricole cooperatiste şi reactivarea gospodăriilor ţărăneşti, ca exponente ale exploataţiilor mici şi foarte mici din agricultură, legăturile amintite au urmat schema: Marea unitate industrială - Mica exploataţie agricolă - Marea unitate industrială. Aceste legături sunt nefuncţionale, sterile economic. Natura, care în multe cazuri, explică fenomenele economice, oferă un exemplu tipic: produsul rezultat din încrucişarea unei cabaline, fie şi din rasele superioare, şi un măgar, nu poate fi decât steril. Iată un exemplu şi din economie. Înainte de 1989, uzina Tractorul Braşov, intra în parteneriat cu unităţile agricole beneficiare prin intermediul a 41 de baze judeţene, de aprovizionare desfacere specializate. Deci, relaţia era de la Marea unitate industrială la Marea unitate agricolă, cu observaţia că legăturile dintre acestea erau armonizate printr-o structură tot de mari dimensiune. Astăzi, aceeaşi uzină şi în aceeaşi poziţie de lider naţional în producţia de tractoare şi maşini agricole se adresează direct celor 4,6 milioane de ţărani cu gospodării agricole. De altfel, în aceeaşi situaţie se află întreaga industrie producătoare de input-uri pentru agricultură. Relaţiile se desfăşoară deci pe schema: Mare - Mic - Mare. Pe acest fundal relaţional au loc şi alte fenomene economice şi sociale negative: ✘ deschiderea foarfecelui preţurilor în defavoarea agriculturii şi escaladarea tensiunilor sociale (greve, proteste, marşuri) din parte muncitorilor industriali:

✘ stocarea producţiei de către ţărani. ✔Activităţile de management şi marketing, care, în fond, definesc statutul autonom al agenţilor economici pe o piaţă liberă, se manifestă diferit: - managementul se subordonează puterii publice, în virtutea statutului acesteia de proprietar majoritar în economie (în domeniul public si privat de stat din agricultură). Ca atare s-a produs translatarea din economia de comandă a multor tehnici şi metode de conducere dictatoriale. În fapt, managementul în perioada de tranziţie, a fost mai mult cosmetizat decât schimbat; - marketingul, eliberat de tutela planului centralizat al statului, a intrat sub umbrela totală a agenţilor economici. De aceea, legăturile de marketing de natură materială, financiară, economică dirijate şi controlate prin plan de către statul comunist au căzut din vârful triunghiului către baza acestuia prin realizarea lor, în mod direct, între agenţii economici, indiferent de mărimea şi profilul acestora. Iată paradoxul situaţiei ! Marketingul, propriu unei economii libere este formulat şi condus de un management dependent de puterea publică, dar incapabil să-şi impună interesele, deoarece îi lipseşte instrumentul de manifestare: planul. La un deceniu după evenimentele din decembrie 1989, profilul economiei naţionale îşi mai păstrează caracterul industrial-agrar dobândit de regimul anterior. Astfel, în produsul intern brut, la nivelul anului 1997, industria deţinea o pondere de peste 35%, iar agricultura, de aproape 18% (fig.1).

Fig.1 Ponderea valorii adaugate brute pe principalele activitati in produsul intern brut 40 35 30 25 % 20 15 10 5 0

1996 1997

Agricultura

Industrie

Constructii

Comert

Transport si depozitare

Sursa: Anuarul statistic al României 1998

Cum era şi de aşteptat, reforma a determinat o scădere a producţiei în toate sectoarele de activitate (fig.2). În fapt, pe tot intervalul tranziţiei, producţia industrială, ca de altfel a tuturor ramurilor neagricole, s-a situat sub pragul celei realizate în anul 1990. În agricultură, producţia a avut un caracter

sinusoidal, cu oscilaţii mari de la o perioadă la alta, ceea ce demonstrează dependenţa ei ridicată faţă de influenţa aleatorie a factorilor naturali.

Fig.2 Indicii valorii adugate brute pe principalele activiati 140

%

120

Agricultura

100

Industrie

80

Comert

60

Constructii

40

Total

20 0 1992

1993

1994

1995

1996

1997

Sursa: Anuarul statistic al României 1998

Industria a suportat mai greu şocul schimbărilor, fapt ce a condus la mutaţii structurale semnificative în economie. În industrie, efectele negative induse de reformă au fost aşa de puternice, încât au anulat eficienţa în producţie, pe care ar fi trebuit să o aducă fondurile de investiţii, fonduri care au fost crescătoare din 1994 şi mult mai mari faţă de cele din agricultură, unde au fost descrescătoare după 1994 (fig.3).

Fig.3 Indicii investitiilor pe actiitati ale economiei nationale 140 120 100 %

80

Agricultura

60

Industrie

40 20 0 1992

1993

1994

1995

1996

1997

Sursa: Anuarul statistic al României 1998

Dar, cea mai contradictorie evoluţie s-a înregistrat între indicatorii demografici şi cei de forţă de muncă. Astfel, după ce populaţia României, încet dar sigur s-a urbanizat, în ultima vreme forţa de muncă din industrie se reduce, iar cea din agricultură creşte (tabelul 7).

Tabelul 7 Evoluţia populaţiei pe medii sociale şi a forţei de muncă din industrie şi agricultură Anii Structura structura forţei de populaţiei pe muncă activă pe medii sociale ramuri economie urban

rural

industrie

Considerăm că, dintre aceşti indicatori, pentru viitor numai populaţia urbană îşi menţine trendul crescător, indiferent de structura pe

agricultură

54,3 45,7 1990 54,1 45,9 1991 54,3 45,7 31,6 1992 54,5 45,5 30,1 1993 54,7 45,3 28,8 1994 54,9 45,1 28,6 1995 54,9 45,1 29,2 1996 55,0 45,0 27,2 1997 Sursa: Anuarul statistic al României, 1998

ramuri a economiei naţionale. Industria a

32,2 35,2 35,6 33,6 34,6 36,8

determinat declanşarea procesului de urbanizare şi a influenţat mersul acestui proces pe parcursul ultimilor 150 de ani. Astăzi sarcina urbanizării este dublată şi de celelalte ramuri şi activităţi socio-economice neagricole

Depăşirea actualei crize şi relansarea economică a României va determina scăderea forţei de muncă în agricultură (proces invers celui actual). În industrie însă, procesul de diminuare a forţei de muncă va înregistra pentru mult timp cote din ce în ce mai mici. Sporirea forţei de muncă ocupată în industrie este posibilă numai după ce se produce relansarea efectivă a producţiei. * *

*

3.4. Scenarii de formare a profilului economiei naţionale Pornind de la precedenta analiză istorică (mai îndepărtată sau mai apropiată zilelor noastre), precum şi de la practica mondială privind raportul între industrie şi agricultură, am identificat trei scenarii posibile de evoluţie a profilului economiei naţionale: 3.4.1.Profilul agrar-industrial Este susţinut, din perspectivă istorică, de realizările în domeniu de până la Cel de al Doilea Război Mondial, dar şi de nenumăratele curente de gândire: sămănătorismul, poporanismul, ţărănismul şi de personalităţi economice de marcă: I. Ionescu de la Brad, N. Iorga, V. Madgearu. Spre un asemenea profil evoluează şi tendinţele din perioada de tranziţie, care lasă de înţeles că, într-un viitor nu prea îndepărtat, agricultura va fi preponderentă în economia naţională a României. Experienţa mondială aduce şi ea în prim-plan, exemplul clasic al unui stat agrar-industrial, respectiv Danemarca, ţară modernă, în plină dezvoltare economică. Faptul de a fi un stat agrarindustrial nu o împiedică sa facă parte din U.E. alături de alte state puternic industrializate.

În acest scenariu, Prof.dr. O.Parpală imaginează următoarea schemă de lucru, pornind de la ideea că agricultura, adecvată condiţiilor de producţie din România, trebuie considerată ramură de bază a economiei35. În acest context, el are în vedere organizarea, în primul rând, în amonte de agricultură a unor ramuri industriale producătoare de mijloace de producţie necesare acestei ramuri: tractoare, maşini şi unelte agricole, îngrăşăminte chimice, erbicide, pesticid., precum şi producţia de energie-combustibil şi electricitate. Se consideră că, în actualele condiţii, România dispune de toate materiile prime necesare fabricării acestor mijloace de producţie moderne, în cantităţile strict reclamate de nevoile agriculturii româneşti. În al doilea rând, se impune organizarea ramurilor aflate în aval de agricultură, adică a ramurilor a căror dezvoltare se bazează pe prelucrarea superioară (industrială) şi valorificarea resurselor productive obţinute în agricultură. La toate acestea trebuie să se adauge în amonte şi/sau în aval de agricultură: - transporturile de tot felul, dar mai ales cele terestre (feroviar şi auto) şi cele fluviale (mai ales după legarea - pe Dunăre - a Mării Nordului cu Marea Neagră, prin canalul Dunăre-Marea Neagră), pentru a facilita buna aprovizionare cu materii prime a industriei, cu utilaje a agriculturii şi desfacerea în condiţii optime a produselor agricole; - construcţiile, mai ales productive, care vor trebui să ia o mare dezvoltare la sate, în vederea creşterii animalelor şi depozitarea produselor agricole; - serviciile, pentru ca orice locuitor (inclusiv cel de la sate) să se bucure de o asistenţă tehnică de înaltă calificare, în toate treburile gospodăriei sale. Realizarea unei asemenea structuri - pe care o socoteşte optimă - a economiei româneşti nu va fi o “treabă uşoară şi va necesita timp”, datorită dezechilibrelor create ca urmare a politicii de industrializare forţată. Dar, cu timpul, o îndrumare competentă a economiei româneşti poate asigura o integrare raţională a acesteia în procesul de diviziune internaţională a muncii. În concluzie, Prof.dr. O.Parpală consideră că prin adoptarea acestui scenariu se poate realiza organizarea unei agriculturi moderne şi rentabile, care ar urma să satisfacă nu numai nevoile de consum alimentar al populaţiei şi nevoile productive ale industriei prelucrătoare, dar şi disponibilităţi pentru export (cerute în toată lumea, indiferent de gradul de dezvoltare a ţărilor partenere). În acest fel România ar putea să-şi facă reintrarea în rândul marilor exportatori de produse agricole.

35

Parpală O., Economia agriculturii sau politica agrară la români, A.S.E., Buc., (1995), p.37,38

3.4.2. Profilul industrial-agrar Este modelul economic dobândit în “epoca” comunistă şi menţinut în toată perioada de tranziţie. Adepţii acestui model, dintre care cei mai reprezentativi au fost liberalii (dacă avem în vedere perioada ante şi interbelică), s-au bazat pe truismul că progresul economic de ansamblu este condiţionat de progresul din industrie. Pe plan mondial şi european, acest model este propriu în aproape toate ţările dezvoltate economic. Reformarea economiei româneşti după 1989 a determinat comprimarea producţiei în toate sectoarele de activitate, şi cu deosebire în industrie. Dată fiind dezvoltarea sa forţată din perioada totalitară, s-a prefigurat apariţia, într-un viitor nu prea îndepărtat, a unei posibile schimbări în raportul ierarhic dintre industrie şi agricultură. Dar în perioada următoare tendinţele actuale nu pot avea o evoluţie lineară şi iată de ce: ✔ experienţa istorică relevă că orice reformă are o perioadă de manifestare determinată în timp (mai lungă sau mai scurtă), deoarece, ca şi crizele, cărora le urmează sau peste care se suprapun, se produce în mod ciclic. Deci, nici reforma actuală nu poate fi prelungită la nesfârşit, ea are o finalitate. ✔ dacă luăm ca model legile din natură, proprii în multe cazuri şi celor din economie, există un prag obiectiv de comprimare a unui obiect, respectiv a producţiei. Depăşirea acestui prag, în fizică, înseamnă explozie, iar în economie, prăbuşirea sistemului. O atare situaţie este exclusă, pentru moment, în agricultură, dat fiind insularizarea sa faţă de întreaga economie, mai ales ca urmare a slăbiri legăturilor cu industriile din amonte şi aval de ea. Caracterul autarhic al producţiei din gospodăriile ţărăneşti, dominante în peisajul agricol contemporan, determină un grad ridicat de autonomie a întregii ramuri într-un mediu economic general supus tensiunilor reformatoare. În industrie însă, presiunile reformatoare sunt încă în derulare şi se pare că nu au atins punctul critic de maximă intensitate. Dar, în eventualitatea atingerii acestui punct (ceea ce este foarte probabil dacă se păstrează metodele actuale de privatizare) agricultura îşi va continua mersul său independent, ceea ce va reprezenta o şansă sigură de relansare ulterioară a industriei. ✔ tendinţa şi ritmul mobilităţii populaţiei pe medii sociale sunt inevitabil orientate spre urbanism făcând inoportună şi chiar imposibilă migrarea spre rural a actualei populaţii industriale. Este utopică, dacă nu fantezistă, părerea că agricultura poate să mai polarizeze, în ritmurile precedente, întreaga forţa de muncă industrială disponibilizată. În fapt, şomajul se manifestă în rural, deopotrivă cu cel din urban. Totodată, veniturile, precum şi condiţiile de viaţă ale orăşenilor au fost şi sunt indiscutabil superioare celor ale ţărănimii. Întoarcerea la sate, chiar şi a persoanelor şomere la oraş şi

cu proprietăţi funciare în rural, este percepută, la nivelul familiilor în cauză, ca un act decizional extrem de dramatic. Iată de ce parte din familiile de orăşeni, aflate într-o asemenea situaţie refuză reruralizarea lor. În concluzie, toate cele arătate mai sus sunt cauzele care exprimă şi susţin continuarea modelului industrial-agrar din economie. Dar, spre deosebire de comunism, în democraţie vor rezista acele ramuri şi activităţi cu o profitabilitate corespunzătoare eforturilor consumate. Pornind de la acest criteriu, prin sistemul normativ juridic, economic, financiar sau fiscal, dar şi prin cadrul instituţional administrativ politica economică promovată de puterea publică are competenţa de a asigura un mediu economic fertil intensificării legăturilor între industrie şi agricultură. În acelaşi timp, acţiunile de politică economică trebuie să pună accent în procesul dezvoltării economice generale pe acele ramuri şi sectoare industriale care asigură promovarea progresului tehnic naţional. Evident, tabloul structural de ramură, atât în industrie, cât şi în agricultură, va înregistra modificări substanţiale în urma procesul reformator de dezetatizare a economiei. Sancţionarea unei întreprinderi sau ramuri economice (mai vechi sau mai noi, mai mare sau mai mică, care foloseşte resurse materiale naţionale sau străine, care produce pentru intern sau pentru extern etc.) va fi dictată de piaţă, în funcţie de calitatea propriului act decizional. 3.4.3. Societate informatizată Se bazează pe accepţiunea generală că viitorul aparţine informatizării. O astfel de societate este fundamental diferită de modelele clasice, tradiţionale, tratate anterior. O opinie pertinentă privind “instaurarea” acesteia se regăseşte în lucrările lui A. Toffler. În acest sens, autorul foloseşte termenul metaforic de Val, prin care delimitează nu atât în timp, cât mai ales în ceea ce priveşte caracteristicile economice, sociale, culturale, trei etape, “valuri”. Elementele lor identificatorii, după cum apar în lucrarea Război şi antirăzboi (Ed. Antet, 1995), sunt prezentate mai jos: Civilizaţia Primului Val a fost, şi încă mai este, inexplicabil ataşată de pământ. Indiferent de forma locală pe care şi-o asumă (…) reprezentanţii săi, ea este un produs al revoluţiei agrare. Chiar şi astăzi, mulţimi de oameni trăiesc şi mor trudind solul neînduplecat, la fel cum făceau şi strămoşii lor.

Originile civilizaţiei din Al Doilea Val se află în dispută. Unii istorici îi urmăresc originile până în perioada Renaşterii sau chiar mai departe. Da, hotărâtor a fost momentul primei aplicări economice a maşinii cu abur şi al începutului proliferării fabricilor în Marea Britanie, Franţa şi Italia. Ţăranii au început să se mute la oraş. Idei noi şi îndrăzneţe intrau în circulaţie: ideea de progres; strania doctrină a drepturilor individuale; noţiunea rousseauistă a contractului social; laicismul; despărţirea bisericii de stat (…). Multe dintre aceste schimbări erau propulsate de un nou mod de creaţie a averii - producţia în fabrică. (…) s-a format un sistem compus producţia de masă, învăţământul masă, mijloacele de informare în masă, toate conexate şi slujite de instituţii specializate - scoli, corporaţii şi partide politice. Până şi structura familiei s-a modificat, de la marea gospodărie în stil agrar, unde locuiau laolaltă mai multe generaţii, la nucleul familial, restrâns la strictul necesar, tipic pentru societăţile industriale (…).

Industrializarea a dus la expansiunea pieţelor naţionale, însoţită de ideologia naţionalismului. Naţiunile din Al Treilea Val vând lumii informaţii şi inovaţii (s.n.), management, cultură superioară şi populară, tehnologii avansate, software, educaţie, instruire, asistenţă medicală şi alte servicii. (…) În economiile pe bază cerebrală ale celui de Al Treilea Val, producţia de masă (…) constituie deja o formă demodată. Producţia de-masificată - serii scurte de produse înalt-specializate - reprezintă noul cap de pod al fabricaţiei. Desfacerea pe piaţă de masă cedează locul segmentării pieţelor şi “marketingului pe particule”, în paralel cu schimbarea producţiei. Serviciile proliferează. Bunurile patrimoniale intangibile, ca informaţiile, devin resursa-cheie. Muncitorii nepricepuţi sau necalificaţi rămân şomeri. (…).. Mass-media se demasifică în paralel cu producţia, iar reţelele TV gigantice se comprimă, odată cu proliferarea noilor canale. Şi sistemul familial se de-masifică: familia de tip nucleic, cândva standardul modern, devine o instituţie minoritară, în vreme ce proliferează formulele cu un singur părinte , cuplurile necăsătorite, familiile fără copii şi celibatarii.(…) Acest fenomen creează o nevoie rapace de computere, reţele de telecomunicaţii digitale şi noi mijloace de informare (s.n.). (…) De fapt, economia celui de Al Treilea Val operează cu viteze atât de mari, încât furnizorii pre-moderni abia mai pot ţine pasul. (…) În cele din urmă, tehnologia lor bazată pe cunoştinţe, înalt capitalizată, va prelua numeroase sarcini care le revin în prezent ţărilor cu mână de lucru ieftină, urmând a le îndeplini mai repede, mai bine şi mai ieftin.

În ultimii zece ani, societatea românească a fost prinsă în vârtejul ameţitor al schimbării. Furtuna, departe de a se potoli, pare să-şi adune noi forţe. Schimbarea îşi rostogoleşte talazurile peste industrie şi agricultură, oraş şi sat, muncitori şi ţărani, clasa politică şi electorat. Adultul de astăzi, crescut şi format la izvoarele societăţii socialiste “multilateral dezvoltate”, percepe acest tăvălug, dar mai ales “roadele” sale, prin prisma modelelor istorice trecute. Noul, simbolizat metaforic de computere, aparţine generaţiei tinere. Cele peste trei milioane de computere intrate pe piaţa românească

după decembrie 1989, relevă, pe lângă disponibilitatea către nou, cu deosebire a tinerilor, mobilitatea extraordinară a societăţii noastre spre trepte calitativ superioare. În acest context, politica economică, cu deosebire cea agrară, poate adopta un model nou de dezvoltare generală, după următoarea schemă: º

construirea unui sistem informatizat unitar al pieţelor input-urilor şi output-urilor agricole;

º

fixarea punctelor de informaţie, la nivel de comună şi ulterior, la nivel de sat sau exploataţie agricolă, integrate fluxurilor comerciale de piaţă;

º

conectarea punctelor de informaţie la un centru de comandă, dar şi interconectarea între ele;

º

dublarea punctelor de informaţii cu operatori privaţi de piaţă, care să asigure circulaţia operativă şi eficientă a fluxurilor comerciale pe filierele integrate. Realizarea, dar şi fezabilitatea unui astfel de model sunt garantate de: efortul investiţional

relativ mai mic decât sprijinul financiar acordat în prezent agriculturii; posibilitatea recuperării fondurilor investite printr-o acţiune ulterioară de privatizare a sistemului; atragerea în sistem a tinerilor economişti agrari, proaspeţi absolvenţi de facultate, înarmaţi cu înalte cunoştinţe de specialitate, dar a căror utilitate socială este încă discutabilă; nevoia modestă de spaţii de funcţionare, spaţii care în mediul rural pot fi foarte uşor identificate şi amenajate în cadrul construcţiilor social-culturale cu un grad redus de utilizare sau chiar abandonate.

Bibliografie 1. Axenciuc V., Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-1947, Vol. II, Agricultura, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1966 1. Bărbulescu M., Deletant D., Hitchins K., Papacostea S., Teodor P., Istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998 2. Constantinescu N.N., Istoria gândirii economice româneşti, Ed. Economică, Bucureşti, 1999 3. Djuvara N., O scurtă istorie a românilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999 4. Dobreogeanu-Gherea C., Neoiobăgia, Ed. Socec, Bucureşti 1910 5. Dumitru N., Manea N., Niţă C., Pascu A., Trandafir A., Istoria românilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999 6. Georgescu V., Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), Colecţia istorică Ion Dumitru, Verlag, Munchen, 1987 7. Giosan N., Ceauşescu I., Gheorghiu M., Agricultura socialistă a României, Ed. Politică, Bucureşti, 1983 8. Madgearu V., Cu privire la raporturile economiei româno-germană, Facla, Bucureşti, 2197, 1939 9. Madgearu V., Agrarism, capitalism, imperialism, Ed. Economistul S.A., Bucureşti 10.Malinschi V., Evocări bibliografice, lucrare publicată în volumul Profesorul Virgil Madgearu evocări, studii , Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978 11.Mureşan Maria, Mureşan D. 12.Nicolae-Vălean I., Problema agrar ţărănească între cele două războaie mondiale, în lucrările lui Virgil Madgearu, din volumul Profesorul Virgil Madgearu, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978 13.Parpală O., Economia agriculturii sau politica agrară la români, Ed. A.S.E., Bucureşti, 1995 14.Toffler A., Război şi antirăzboi, Ed. Antet, Bucureşti, 1995 15.* * * Anuarul Statistic al României, 1998 16.* * * Dicţionarul enciclopedic al limbii române, Vol. I