Proiect Ro.docx

Colegiul național ,,Mihai Eminescu” Petroșani

Latinitate și dacism

Profesor coordonator:

Bucălaie Adelina

Găldean Doinița

Cosițanu Florin

Elena Ana-Maria Kezan Timea Toma Ariana

Cuprins 1.Cuvânt înainte 2.Definirea termenilor și istoria construirii lor 3.Teoriile genezei românești; gramatică,sunete și ortografie 4.Întemeierea istorică și lingvistică a ideii de latinitate 5.Consituirea ideii de dacism 6.Ecouri și reprezentări literare ale etnogenezei românilor 7.Concluzii

1.Cuvânt înainte Fiecare generație de elevi trece prin studiul istoriei poporului și originii acestuia,învață despre formarea limbii si proveniența acesteia.De-a lumgul timpului ,s-a ajuns la concluzia ca ”Suntem o combinație între o populație de țărani autohtoni si nobilii cuceritori romani”.Însa întrebarea pe care nu multi și-o pun este : ”Care dintre aceste două rădăcini ereditare are o pondere mai mare ?”. De pe acea vreme și pana acum,au existat mulți istorici,etimologi si lingviști care aduc argumente pro si contra acestei intrebari,dar si mulți scriitori și poeți care folosesc clișee și își împart opiniile legate de acest subiect,încercând sa ajungă la o concluzie.

Deși cu greu,având in vedere complexitatea subiectului ales,vom incerca prin intermediul acestui studiu de caz sa ajungem la o opinie apropiata de o concluzie sigură și,ținând cont de argumentele,ideile si informațiile de care vom beneficia, încercăm sa răspundem la întrebarea ” Stuntem in procent mai mare daci sau romani ?”.

2.Definirea termenilor și istoria constituirii lor Termenii de ”latinitate” și ”dacism” definesc două concepte,două curente de idei ce străbat cultura și literatura română. *latinitáte f. (lat. latínitas, -átis). Modu de a vorbi și scrie latinește: latinitatea evuluĭ mediŭ. Teritoriu latin, popoarele latine. Calitatea de a fi de origine latină: latinitatea Românilor. DACÍSM, (2) dacisme, s. n. 1. (Livr.) Caracter specific dacilor. 2. Element lexical din limba dacilor. – Dac + suf. -ism.

Ideea latinității a fost amplu dezbatută de către istoricii diferitelor perioade.Prima dată,aceasta este abordata de cronicarul moldovean, Grigore Ureche(1590-1647),care a scris prima cronică in limba română.Cronica lui conține prima mențiune asupra unității de drept a romînilor,unitate exprimată de limba si originea latină.El crede ca limba română este amestecată si pentru a demonstra latinitatea limbii române,compară diferite cuvinte: ”pâine=panis ” ; ”carne=caro”; ”găină=galina”; ”muierea=mulier”; ”femeia=femina”; ”părinte=pater”; ”al nostru=noster”,și multe alte astfel de asemănări. După moartea lui Grigore Ureche,cel care a continuat însemnările acestuia a fost cel mai de seamă cronicar român,și anume Miron Costin (1633-1691).Costin a reliefat cu mai multa pregnanță decat Ureche originea latina a poporului român ,oferind ca dovezi diferite argumentearheologice,epigrafice ,folclorice ,lingvistice și sociale.Costin a presupus primul ,ca unii români colonizatori din Dacia s-au retras in munți la începutul Evului Mediu și au reapărut în secolul al XIV lea când s-au mutat din Maramureș în Moldova. Miron Costin menționează pe cei ce au scris despre neamul nostru si despre cucerirea Daciei de către

români.Miron Costin sesizeaza asemanari intre denumirile atribuite italienilor si romanilor de diferite populatii(”Valeos”Italia,Moldova,Muntenia). El observa prezenta in limba noastra a unor cuvinte latinesti:”limba este dovada ca ,in graiul nostru ,pana astazi sint cuvintele ,unele letinesti,iara altele italienesti. Sa mira un historic,anume Cavatie zicind:”De mirat este ca limba moldovenilor si a muntenilor mai multe cuvinte are in sine rimlenesti decit italienesti,macar ca italianul tot pre un loc iaste cu rimlenii”si explica provenienta numelui roman:” Asa si neamul acesta ,de care scriem,a tarilor acestora,numele drept si mai vechiu este roman,adeca rimlean,de la Roma.” Stolnicul Constantin Cantacuzino a scris o istorie complicate si digresionala a Munteniei ,de la colonizarea romana a Daciei si pana la cucerirea ei ,in 447,de catre hunul Attila.Spre deosebire de Ureche ,care sustinea ca stramosii romanilor au fost proscrisi romani ,stolnicul a declarat ca romanii proveneau direct din aristocratii romani.Acesta a considerat ca romanii i-au asimilat pe daci ,formand astfel o populatie daco-romana.De la romani,romanii au mostenit ,pe de o parte ,institutiile politice ,juridice si militare precum si modul de viata ; pe de alta parte limba romana s-a nascut din sinteza dintre latina si vechea slavona. Stolnicul explica cum s-a format limba romana. Mai târziu aceste idei sunt preluate și susținute de reprezentanții Școlii Ardelene,cum ar fi :calugarul uniat Samuel Micu,cunoscut si sub numele de Klein sau Clain,a indicat legaturile etimologice dintre latina si romana ,admitand insa ca romana moderna fusese denaturata de cuvintele straine.Al doilea membru al Scolii Ardelene ,Gheorghe Sincai(1754-1816) a sustinut ca arborele genealogic al romanilor porneste direct din nobilii romani,stabiliti in Dacia ,fara nici macar o parte din vechii daci.Al treilea reprezentant al Scolii Ardelene ,Petru Maior(17560-1821)formuleaza si mai clar teze privitoare la puritatea si continuitatea romanilor la nordul Dunarii .Ca sa demonstreze originea pur romana a poporului nostru se impunea cu necesitate ideea exterminarii dacilor in timpul razboaielor din anii 101-102;105-106..Razboiul dintre daci si romani era inevitabil si din

cauze economice.Ura reciproca dintre daci si romani a dus la exterminarea invinsilor-in cazul nostru dacii- la pustiirea daciei .In felul acesta dacii au avut ragazul sa se retraga ,mai ales ca razboiul nu s-a purtat la inceput decat in Oltenia si Banat ,pana la Sarmisegetusa in Hateg.Pe aceste argumente isi sprijina Petru Maior argumentele privitoare la originea pur romana a poporului român. Constantin C Giurescu (1901-1977) sustine ca latinitatea si continuitatea etnica constituie motorul istoriei romanilor care,asemenea Dunarii,se misca in mod constant si se schimba treptat.El considera ca limba romana e o limba romanica:structura ei,morfologia ,sintaxa ,si elementele fundamentale ale lexicului acelea de intrebuintare permanenta ,de circulatie intense ,sunt latine.Mentionam cateva exemple de termini latini prezenti in limba romana:”om=homo”,”bărbat=barbatus”,”femeie=mulier” ,pamant(pavime ntum)grau(granum) secara (secate),ceapa ( caepa ) , usturoi( alium ) ,pepene(pepo,peponem)pom ( pomum), marul ( melum,malum)oaie (ovem)capra (capra) etc. Dacismul este un curent de reacție și de echilibrare a raportului dintre cei doi piloni pe care se întemeiază mitul fondator,un proces de reabilitare,pe cale știnșifiică,poetica sau mitologică,a substratului autohton. Față de limba latină,limba dacilor s-a pierdu în timp,aceasta nu se mai vorbește.În 1912,pe inelul de la Iezevor(inel cu un disc),pe 4 rânduri sunt 76 de litere grecești;nu sunt semne între cuvinte,nu s-a putut afla unde se sfarșește sau unde începe cuvântul.În schimb ,s-a păstrat o listă cu numele puse de daci(Dunăre,Olt,Argeș,Jiu,Buzău,Prut,Nistru,Cerna etc.). Precum susținătorii latinității,dacismul are la rândul sau susținători precum: Lucian Blaga in articolul ”Revolta fondului nostru nelatin” în care spune ”Avem insă si un bogat fond slavo-trac,exuberant si vital,care,oricât ne-am împotrivi,se desprinde uneori din corola necunoscutului răsărindputernic in conostiințe”.De asemenea, B.P.Hașdeu a susținut acest lucru în lucrarea ”Perit-au dacii” prin care contrazice teoriile reprezentanțlor Școlii Ardelene.Un alt susținator al dacilor este poetul Mihai Eminescu cu poezia ”Momento Mori(Nu uita ca vei muri)”. „Stau

tăcuți ostașii Romei/ridicând fruntea lor lată/Sttrălucitele lor coifuri,la/stâncimea detunată. Dintre stâce arcuite în/gigantice portale/Oastea zeilor Daciei in lung/șiruri au ieșit.”.

3.Teoriile Genezei Romanesti Teritoriul de formare, "problema cea mai grea din istoria limbii romane" dupa parerea lui Ov. Densusianu, a fost sursa unor indelungate si energice dispute stiintifice. In pricipiu dicutia ramane inca deschisa, in sensul ca cercetarile istorice, arheologice si lingvistice furnizeaza permanent noi elemente in masura sa intregeasca si sa nuanteze opiniile istoricilor si lingvistilor. Teoriile genezei etnolingvistice romanesti pot fi repartizate in trei grupe. Teoria originii nord si sud dunarene Procesul complex, unitar si inseparabil de constituire a poporului roman si a limbii romane a avut loc pe un intins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul si la sudul Dunarii: Dacia si Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioara si Moesia Superioara. In aceasta ordine de idei, important este si faptul ca pentru populat 21221s1818v ia romanizata din spatiul daco-moesic, Dunarea a fost numai un hotar administrativ, "politic si strategic"; fluviul nu a constituit deci o frontiera etnica, lingvistica, economica sau culturala ceea ce a permis mobilitatea populatiei si a favorizat mentinerea caracterului unitar de ansamblu al limbii romane. Sustinuta de istorici si de filologi (A. D. Xenopol, N. Iorga, S. Puscariu, Al. Rosetti), ipoteza aparitiei si dezvoltarii limbii romane in spatiul romanizat nord si sud dunarean este confirmata de diversitatea dovezilor istorice, arheologice si lingvistice. Teoria originii nord-dunarene Avansata de personalitati ilustre ale culturii romanesti vechi si moderne (D. Cantemir, P. Maior, B. P. Hasdeu), aceasta teorie nu a

beneficiat de demonstratii stiintifice convingatoare; astazi aceasta teza are numai valoare istorica.

Teoriile originii sud-dunarene Formarea poporului roman si a limbii romane la sudul Dunarii, ca urmare a parasirii Daciei prin retragerea aureliana, a fost sutinuta si de savanti romani, dar mai ales de autori straini. Intre ei diferentele sunt majore, desi acceptarea unei intinse zone sud-dunarene drept "patrie primitiva" a romanilor constituie, fara indoiala, un punct comun deloc neglijabil. Aceasta ipoteza a fost formulata mai intai de Fr. J. Sulzer, care isi propunea sa demonstreze ca "actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor si inca mai putin din romanii din Dacia lui Traian, ca, prin urmare, ei nu trebuie considerati aborigeni, ci ca un popor care a venit aici in timpuri mai tarzii" sau ca "valahii au luat fiinta in Moesia, Tracia si in regiunile de acolo de primprejur, nu in Dacia". In secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeasi teorie, fixand trecerea romanilor la nordul Dunarii la sfarsitul secolului al XII-lea si in "timpul imediat urmator". Mai mult, el cladeste un intreg sistem de ipoteze explicative - istorice si lingvistice. In lucrarea sa Robert Roessler afirma ca dacii au fost omorati in masa dupa 106. Este evident ca acest lucru nu este adevarat datorita faptului ca romanii aveau nevoie de forta de munca si nu le statea in obicei sa masacreze populatiile din teritoriile nou cucerite. Au mai fost gasite dovezi ale continuitatii dacilor in peste 1000 de localitati iar niste inscriptii din alte provincii romane atesta prezenta soldatilor de origine daca. Din acea perioada dateaza toponimele si hidronimele care au fost transmise romanilor si au ramas pana astazi (Donaris, Maris, Alutus etc). Toate acestea dovedesc faptul ca dacii nu au disparut dupa anul 106, ba mai mult si-au continuat existenta in acelasi teritoriu.

Teoria roessliana mai sustinea si faptul ca dupa retragerea aureliana dintre anii 271 - 274, teritoriul nord dunarean ar fi ramas pustiu, lucru ilogic avand in vedere ca in secolul IV un amfiteatru din Sarmizegetuza a fost blocat si transformat in fortareata: la Porolisum si Apullum s-au gasit morminte de inhumatie cu inventar daco-roman; la Napoca s-au descoperit doua cuptoare de olarit din secolul IV si pe tot spatiul nord dunarean au fost gasite obiecte paleo-crestine. Limba română a evoluat din latina orientală, contactul prelungit cu populațiile slave fiind la originea unei părți importante din vocabular. În evul mediu și în perioada premodernă au intrat în limbă un număr limitat de cuvinte maghiare, turcice vechi, turcice otomane și grecești. O influență puternică a avut-o limba franceză în secolul al XIX-lea. Primele atestări Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este Scrisoarea lui Neacșu de Câmpulung, datând din anul 1521. Folosește alfabetul chirilic greco-slavon specific al limbii românești (și diferit de cel rusesc). Folosirea numelui de română pentru limba noastră cea frumoasă precum și a numelui de români pentru a desemna vorbitorii acestei limbi, nu a așteptat întemeierea statului România. Deși supușii voievodatelor se desemnau ca "Ardeleni" (sau "Ungureni"), "Moldoveni" sau "Munteni", numele de "rumână" sau "rumâniască" pentru limbă este atestat în timpul secolului XVI la mai mulți călători străini precum și în documente românești ca Palia de la Orăștie sau în Letopisețul Țării Moldovei. Vocabularul limbii române Vocabularul limbii române este în mare parte de origine latină, dar fiindcă limbi romanice de est s-au dezvoltat aproape fără contact cu restul limbilor neolatine, se pot observa atât dezvoltări neobișnuite de semnificație cât și împrumuturi care nu se pot găsi în nici o altă parte a lumii romanofone. Datorită substratului vocabularului de origine dacă, există și cuvinte fără echivalent în limbi romanice occidentale, dar pentru

care există cuvinte înrudite în limba albaneză. Totuși, multe încercări de a romaniza româna în timpul secolului XIX au reușit în general să intre în limbajul comun, conferindu-i limbii forma sa actuală.Limba română își are originile în latină vulgară, o variantă vorbită a limbii romanilor. Toate alte limbi romanice s-au dezvoltat de aceeași rădăcină, fiind însă supuse altor influențe. Astfel, deși conform estimărilor 30,33% al cuvintelor românești au fost moștenite din latina, multe și-au schimbat sensul Cuvinte de origine drept latină au fost păstrate în special în domeniul agriculturii (spre exemplu agru, câmp, falce, a ara, grâu), numele animalelor (cal, șa, taur, pește), numele părților și elementelor corpului (păr, frunte, ochi, piept, sânge) și terminologia religioasă (Dumnezeu, biserică, cruce, Paște, probabil Crăciun). În alte domenii, sunt adesea mixte cu împrumuturi, atât neolatine cât și alte. Este interesant de observat că româna nu a reținut niciun cuvânt legat de administrație statală, unica excepție fiind județ (< IUDICIVM, cetate este de origine latină CIVITATEM, dar și-a schimbat sensul de la stat la fortăreață), înlocuindule cu împrumuturi (oraș < magh. város, republică < it. repubblica, guvernământ < fr. gouvernement). Structura etimologică a vocabularului românesc Potrivit unei statistici anterioare, făcută de lingvistul Dimitrie Macrea, compoziția etimologică a 49.642 de cuvinte și variante înregistrate în DLRM (Dicționarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) este clasificabilă în 76 de grupe, dintre care numai 14 depășesc procentajul de 1 %. Elementele latine 20,02 %, slave vechi 7,98 %, bulgare 1,78 %, bulgaro-sârbe 1,51 %, turce 3,62 %, maghiare 2,17 %, neogrecești 2,37 %, franceze 38,42 %, latine literare 2,39 %, italiene 1,72 %, germane 1,77 %, onomatopeice 2,24 %, de origine nesigură 2,73 %, de origine necunoscută 5,58 %. Din cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sunt primite direct din latină, 8.071 constituie derivate pe teren românesc de la rădăcini aparținînd cuvintelor moștenite din latină. Tot Macrea a făcut în 1942, în privința etimologiei, o analiză statistică a poeziilor lui Eminescu publicate antum. Elementele latine

reprezintă 48 % din vocabularul folosit de poet, în circulație (sub raportul frecvenței) procentul crescând la 83 %. Elementele slave reprezintă 16,81 %, în circulație numai 6,93 %. Macrea a conchis că fizionomia lexicală este latină în proporție asemănătoare cu aceea a limbii franceze, după ce a comparat cu examenul statistic al vocabularului poetului Paul Verlaine. Semnificativ pentru criteriul circulației cuvintelor este și studiul (din 1937) al lui D. R. Mazilu, Luceafărul lui Eminescu (Expresia gândirii, text critic și vocabular, în care autorul conchide că 13 din 98 de strofe ale poemului sunt alcătuite din cuvinte de origine latină. Întregul poem conține 529 de cuvintetitlu sau unități lexicale distincte, dar multe se repetă sub diferite forme gramaticale. Numărul aparițiilor concrete (cuvinte-text) se ridică la cifra de 1.908, dintre care 1.688 de origine latină, 144 slave și 76 de origini diverse. Elementul latin moștenit constituie baza lexicului românesc în circulație, elementul lui invariabil mai ales ca frecvență Cercetări mai recente ridică procentajul elementelor autohtone în vocabularul reprezentativ al limbii române la 1,43% Gramatica limbii române. Substantivele românești se declină în funcție de gen (feminin, masculin și neutru), număr (singular și plural) și caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv și vocativ). Articolul, asemenea adjectivelor și pronumelor, se acordă în gen și număr cu substantivul pe care îl determină. Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este atașat la sfârșitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină. Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, și anume (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și imperativ și patru moduri impersonale (infinitiv, gerunziu, supin și participiu).

Fonologia limbii române. Limba română folosește șapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ și /ɨ/. În plus, vocalele /ø/ și /y/ apar foarte rar în unele cuvinte de origine străină, încă neasimilate. La sfârșitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/ scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ și este pronunțat ca o palatalizare a consoanei precedente. Un sunet similar, terminația u surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în limba standard. Există de asemenea 4 semivocale și 20 de consoane.

Diftongi Diftongi descendenți: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu Diftongi ascendenți: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă Triftongi -cu vocala intercalată între două semivocale: eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai. -cu două semivocale în fața vocalei: eoa, ioa. Evoluții fonetice Datorită izolării, evoluția fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluția grupării [kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro) și cea dalmată, de exemplu prin evoluția grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).

În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia contemporană prezintă o serie de excepții de la principiul fonetic Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete latine, grecești, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziție și în final din nou latine. Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenta (1432), așadar încă peste 400 de ani după schisma de la 1054. Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic și limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în țară. Mihail Kogălniceanu, un mare istoric și cărturar român, a susținut aceeași teză, la 1838, în revista Alăuta Românească. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învățați ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec Ștefănescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Dimitrie Onciul și alții au afirmat că limba slavă a fost introdusă în țările române înainte de Conciliul de la Florența, respectiv în secolele X-XII, după creștinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente și izvoare de ordin filologic și istoric. Primele documente românești, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirilic, datorită influențelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era folosită ca limbă de cult și de cancelarie în spațiul balcanic în secolele XI - XVII. La sfârșitul secolului al XVIIIlea, învățații Școlii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.

Româna liturgică. Anumite cuvinte creștine românești (Domn, „a mărturisi“, „a ierta“) sunt unice pentru română, între limbile romanice. Crezul primelor sinoade ecumenice, cel din 325 de la Niceea, și cel din 381 de la Constantinopol este rostit până azi neschimbat, prin cuvinte cu etimologii latine. Mai concret, el nu a fost niciodată tradus în limba română, însă el a evoluat, deodată cu limba română Odată cu introducerea ritului bizantin și a limbii slavone în cult, prin anul 990, limba română liturgică s-a slavizat puternic, îndeosebi în terminologia oficială, dar anumite cuvinte vechi s-au păstrat în limbajul poporului. Românii au păstrat - în limbă - și anumite caracteristici ale vechiului rit galic în folosință până atunci. De aceea, diaconul Coresi, precum și episcopul de la Muncaciu, Vasile Tarascovici în 1646, au îmbogățit un lexic dogmatic și liturgic deja foarte amplu, tocmai pentru a ușura folosirea limbii române în biserică. Biblia de la București, sau Biblia lui Șerban, este un monument de limbă română liturgică. Totuși, dat fiind faptul că Ardealul a fost primul a fi săvârșit slujbele în limba română, aici s-a oprit pierderea termenilor vechi romani și înlocuirea lor cu termeni slavi[necesită citare]. Unirea bisericii din Transilvania cu Roma în 1698 a determinat o scindare între termenii liturgici folosiți în Vechiul Regat (de origine slavă) și cei folosiți în Transilvania (de origine latină).

4.Întemeierea istorică și lingvistică a ideii de latinitate Grigore Ureche a fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a păstrat și unul dintre cei mai mari cărturari români din prima jumătate a secolului XVII. Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche ne-a lăsat moştenire cronica originală în limba română "Letopiseţul Ţării Moldovei". Această cronică se deosebeşte în mai multe privinţe de cele scrise în secolele XV-XVI. În primul rînd "Letopiseţul Ţării Moldovei" este scris nu în limba slavonă, ci în limba română, pentru prima dată în istoria cronografiei ţării. În al doilea rînd, spre deosebire de letopiseţele slavomoldoveneşti din secolele XV-XVI, cronica lui Grigore Ureche nu a fost scrisă la comandă, ci din proprie iniţiativă. În al treilea rînd, "Letopiseţul Ţării Moldovei" nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum se făcuse de atîtea ori pînă atunci, ci de o persoană laică, reprezentantă a marii boierimi, cu înaltă funcţie în aparatul de stat al Moldovei. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului, Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română. Inițial s-a numit : “Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă” . A fost scris spre sfârșitul vieții; se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la el între anii 1642-1647. Baza informativă a cronicii au constituito scrierile slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, remarcă influența altor limbi („așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al

vecinilor de prin prejur”), afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster și alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-àm înțălege”. Ureche greșește originea doar a două cuvinte: femeie – familia, părinte – parentem). Cronicarul afirmă și originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor.

Miron Costin (1633-1691) — cronicar moldovean, unul dintre primii scriitori și istoriografi din literatura română, erudit, cunoscător de limbi străine și conștient de rolul culturii în evoluția statelor. Intenţia lui Miron Costin era aceea de a scrie un letopiseţ întreg al Moldovei, „de la descălecatul ei cel dintâi, care le au fost de Traían împăratul”, însă „cumplitele vremi” nu i-au îngăduit să-şi împlinească proiectul. ubirea de ţară face din Miron Costin un istoric obiectiv ce militează - pe parcursul întregii cronici - pentru dreptate şi adevăr, indiferent de sentimentele lui faţă de un domnitor sau altul. Miron Costin consideră asuprirea otomană ca o cumplită nenorocire pentru ţară şi doreşte eliberarea Moldovei de sub jugul turcesc. El vorbeşte cu indignare despre „pântecele turcilor fără fundu”, dar este neîncrezător şi pesimist privind eliberarea ţării de sub stăpânire străină.Letopisețul Țării Moldovei este un document foarte prețios pentru istorici, fiindcă Miron Costin, continuînd leopisețul lui Grigore Ureche, cuprinde povestirea istoriei Moldovei de la Aaron Vodă(1595) la Dabija Vodă (1661). Letopisețul s-a păstrat în 49 de copii, între care trei variante în alte limbi (latină, greacă, franceză). Manuscrise cuprinde prezentarea a 66 de ani din istoria Moldovei, timp în care se succed la tron 22 de domnitori. Aceasta cronica a fost tipărită pentru prima dată de M. Kogălniceanu în 1852. Este un document de epocă, dar şi o frescă narativă despre o istorie crudă, despre moravurile politice, despre tragedia Moldovei. Sursele de informare sunt orale — povestirile boierilor bătrâni, care au participat la evenimente ca „om de poveste”.

Are un stil instruit, cultivat, cu idei universal valabile. Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite ”zăciale”, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei țării. Limba cronicii lui Miron Costin are ca model limba vie a poporului, cu o construcţie savantă a frazei, care arată influenţa limbii latine, cu verbul la sfârşitul propoziţiei, cu o logică a ideilor. Miron Costin este mai întâi un scriitor şi apoi un istoric, fiindcă pagina textului este elaborată ca stil şi ideaţie. El comentează, prin maxime şi cugetări, viaţa din Moldova. Miron Costin este un creator de atmosferă retrăită prin actul povestirii, în care îl atrage pe cititor. Istoria, oamenii şi ţara sunt ruinate, totul e un infern, din care scapă doar un „om de poveste”. Este un naufragiu al omului şi al culturii. El contemplă „paradisul devastat al Moldovei” cu durere. Letopisețul aduce în atenția cititorului o vreme foarte zbuciumată, cu rapide schimbări de domni, încât tristețea cronicarului, adesea exprimată în fața cititorului, trebuie înțeleasă: ”Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji și suspinuri.” Lectura Letopisețuluiatestă o personalitate complexă, cu mari disponibilități artistice, determinate de sensibilitatea autentică a autorului și de cerințele rigorilor discursului istoric Stilul este mai literar decât la Grigore Ureche, presărat cu amănunte anecdotice, portrete sugestive, descrieri de natură; fraza este amplă, cu o construcţie latinească în care sunt evidente influenţele poloneze.Letopisețul Țării Moldovei este un document foarte prețios pentru istorici, fiindcă Miron Costin, continuînd leopisețul lui Grigore Ureche, cuprinde povestirea istoriei Moldovei de la Aaron Vodă(1595) la Dabija Vodă (1661). Miron Costin combate toate denaturãrile introduse în cronica lui Ureche. Învãtatul umanist urmãreste sã suplineascã lipsa unor date despre cucerirea Daciei, formarea poporului român, date de care nu a dispus Ureche. El este constient de importanta celor scrie si considerã obiectivitatea drept o conditie de bazã a fiecãrui istoric: "Eu voi da seamã de ale mele câte scriu". Lucrarea este îndreptatã împotriva "ocãrilor" si "basnelor" celor care au fãcut "adãosãturi" cronicii lui Ureche. Aflãm din cronica lui Miron Costin cã Train era de neamul lui "spaniol". Conicarul combate adãugirile din letopisetul lui Ureche cu privire la originea românilor.

Apelând la criteriul logic, la cronologie, el aratã cã între Traian si Laslo Craiul ar fi o distantã de 600 de ani. Tot aici el scrie cã nu s-ar fi putut dezvolta o natie numai din tâlhari. Ajungând la felul în care se tundeau moldovenii, Costin gãseste un prilej de a combate falsurile. Pornind de la un istoric latin - Topeltin - aratã cã latinii obisnuiau sã-si taie pãrul la tâmple si la ceafã, sã arate mai tineri, sã fie cu capul mai "slobod". Moldovenii mostenesc tunsoarea romanã. Ei nu pãstreazã semnul tâlharilor. Miron Costin e constient de originea comunã, romanã, a tuturor locuitorilor Daciei de odinioarã. Poate cã nicãieri nu iese în evidentã personalitatea lui Miron Costin ca în "Predoslovia" la "De neamul moldovenilor", mãrturisire dramaticã a unui cãrturar patriot, care n-a putut suporta "ocãrile" aduse acestui popor de o seamã de scriitori.

Constantin Cantacuzino stolnicul a fost un boier din Țara Românească, recunoscut drept un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural român, cu aplecare spre domenii precum istoria și geografia.Stolnicul Constantin Cantacuzino ( 1640-1716), a fost cărturarul cel mai erudit, reprezentantul cel mai strălucit al umanismului în Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, „ o podoabă a învăţăturii româneşti din epoca sa”, după cum l-a caracterizat marele istoric N. Iorga. Stolnicul Constantin Cantacuzino a avut un rol profund în epocă prin meritele sale de cărturar şi om politic. Activitatea sa de erudit umanist a fost extrem de vastă . El s-a afirmat ca istoric, geograf şi cartograf, traducător şi ctitor de şcoală. Ca om politic şi-a câştigat o faimă europeană prin activitatea sa de consilier şi diplomat pe lângă trei domnitori ai Ţării Româneşti, şi anume fratele său Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi fiul său Ştefan Cantacuzino. Susține , cu o informație mai bogată,romanitatea poporului român și latinitatea limbii române, continuitatea populației dacoromane și după retragerea aureliană , unitatea de limbă și de neam a locuitorilor din cele trei stare românești :Moldova,Țara Românească și Trasilvania “Iara noi ,într-alt chip de ai noștri și de toți câți sunt rumâni, ținem și credem,

adeverindu-le den mai aleșii și mai adeveriții bătrâni istorici și de alții mai încoace , că valahii , cum le zic ei, iară noi ,rumânii, suntem adevărați romani și aleși romani în credință și în bărbăție...” Prin român, Stolnicul Constantin Cantacuzino nu înțelege nu numai locuitorii din Țara Românească , ci si pe cei “den Ardeal” care “ încă și mai neaoși sunt” și pe moldoveni și pe toți vorbitorii de limbă română din orice parte, chiar dacă au cuvinte “den amestecarea altor limbi”. Argummetul cel mă elocvent în această privință este exprimat metaforic “toți aceștia dintr-o fântână au izvorât și cură. Scopul acestei lucrări este acela de a evidenţia o faţetă mai puţin cunoscută a vastei culturi pe care şi-a însuşit-o acest cărturar, şi anume interesul pe care l-a manifestat pentru domenii ale cunoaşterii cum ar fi astronomia, matematica, cartografia, puţin cunoscute în sec. XVII – XVIII în Ţările Române. De fapt, aceste preocupări ale sale , însuşite în principal în marele centru universitar italian, Padova, făceau parte din pregătirea multilaterală a umaniştilor apuseni ai vremii, al căror model de instruire l-a adoptat şi Constantin Cantacuzino.

În 1921, în revista Gândirea apare articolul Revolta fondului nostru nelatin, în care Lucian Blaga își exprimă atitudinea critică față de “orgoliul latinității“.

În spiritul tradiţionalismului revistei „Gândirea”, Lucian Blaga publică în 1921 articolul „Revolta fondului nostru nelatin”, în care critică exclusivismul latin, opunându-i o bogată moştenire traco-slavă, care se manifestă din adâncimile metafizice ale sufletului şi se răscoală în momentul în care este înstrăinată:„Din partea noastră, ne bucură când auzim câte un chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Aşa o înţelegem noi – într-adevăr nu ne-ar strica puţină barbarie”. Astfel se valorifică etic şi metafizic specificul naţional, fapt ce reiese şi din drama „Zamolxe. Mister păgân“, în care autorul reiterează o situaţie primordială a comunicării oamenilor cu zeii care au acces la misterele

universului. În virtutea vitalismului expresionist al operei blagiene, autorul încearcă să recupereze mitologia precreştină, dar, din păcate, textelor le este adesea sacrificată valoarea literară pentru găsirea unor argumente care să justifice curentul dacist. Piesa „Zamolxe” este instrumentalizată în logica naţionalistă ca o istorie adevărată a unui erou cultic misterios, care face legătura cu orizontul creştin, istoricizându-se teme ce ţin de filosofia religiilor:arhetipul mitic al sacrului, potenţarea misterului, epifania.În condițiile revenirii românilor în hotarele firești (după Unirea de la 1918), acesta nu-și mai avea îndreptățire: “Acest orgoliu al latinității noastre e moștenirea unor vremi când a trebuit să suportăm râsul batjocoritor al vecinilor, cari cu orice preț ne vroiau subjugați“. (…) “Suntem morminte vii ale strămoșilor“, scria Blaga considerând că este lipsit de înțelepciune să-i tratăm pe adevărații strămoși ca pe niște copii vitregi. Filozoful atrăgea atenția asupra “puterilor potențiale” ce zac în sufletul neamului nostru, care sunt de altă origine decât cea latină, și țin de fondul nostru traco-getodacic.

Ideile lingvistice şi reformele propuse de Heliade în spiritul evoluţiei fireşti a limbii române, susţinute de o amplă campanie prin presă, şcoală, traduceri (campanie la care au participat principalele forţe culturale din Ţara Românească şi Moldova), au avut un rol hotărâtor în procesul de formare şi de consolidare a limbii române literare. După 1840 unele tendinţe puriste din concepţia sa lingvistică iau amploare, Heliade devenind, de fapt, adversarul propriilor principii de la 1828 (Paralelism între limba română şi italiană, 1840, Vocabular de vorbe streine în limba română, adică slavone, ungureşti, turceşti, nemţeşti, greceşti etc., 1847). Limba română literară - considerată acum operă a specialiştilor sau a unui geniu reformator - urma să fie „purificată” de toate cuvintele neromanice, care ar fi trebuit înlocuite cu altele, de origine latină şi mai ales italiană. Heliade este în literatura română primul poet care aspiră să realizeze o panoramă romantică şi fără îndoială că unul din izvoarele marilor poeme eminesciene trebuie căutat şi în construcţiile poetice heliadeşti. Din aceeaşi

viziune religioasă, romantică, aplicată de astă dată la istoria românilor, s-a născut şi „fragmentul epic” dintr-o proiectată epopee naţională, Michaida. Hiperbolizat în erou romantic, exponent al divinităţii, Mihai Viteazul (ca şi Mureşanu din poemul lui Eminescu) nu este decât o întruchipare a unui ideal creştin şi social abstract. Ion Heliade-Rădulescu a scris numeroase lucrări referitoare la reforma limbii, printre care ''Gramatica românească'', 1823; ''Repede aruncătură de ochi asupra limbei și începutului românilor'', 1832; ''Paralelism între limba română și italiană'', 1840. Primele creații literare lea adunat în volumul ''Culegere din scrierile lui I. Eliade de proze și de poezie'' (1836). A evoluat sub influența romantismului, oferind literaturii române capodopera ''Zburătorul' (scrisă în 1843), a cultivat epopeea (''Michaida'', ''Anatolida sau omul și forțele''), poezia preromantică (''O noapte pe ruinele Târgoviștei''), elegia (''Dragele mele umbre''), poemul de sugestie autobiografică (''Visul'', ''Serafimul și heruvimul''), satira și fabula politică (''Muștele și albinele''). A scris și proză satirică (''Cuconița Drăgana'', ''Domnul Sarsailă autorul'').

Studiul, scris, după cum notează Vasile Alecsandri la sfârşit, la Paris în 1848, s-a publicat pentru prima dată în revista Bucovina a lui Hurmuzachi, în 1849 (părţile I şi a II-a) şi 1850 (fragmente din partea a IIIa), fiind reluat apoi în volumele Salba literară, 1857, şi Proză, 1876.Poate că nu e întru totul întemeiată afirmaţia pe care o face Bogdan-Duică: „Din Franţa, Alecsandri se întorsese (1839) cu o înţelegere deplină a însemnătăţii literaturilor populare” (Vasile Alecsandri, 1926), dacă luăm în considerare însemnarea poetului însuşi din 1842: Voyage aux montagnes. Decouverte des tresors de la poesie populaire” (conferă Marie G. Bogdan, Autre fois et aujourd’hui). Nu trebuie însă ignorat faptul că încă din secolul al XVIII-lea literaturile populare fuseseră descoperite şi primite cu mult entuziasm. Puternicele ecouri stârnite de Ossian în Franţa şi Germania îi erau cunoscute şi lui Alecsandri, care-l citează în studiul său (conferă Gheorghe

Bogdan-Duică). Indiferent însă de momentul în care literatura populară îi stârneşte interesul, adevăratul descoperitor - „Cristofor Columb al literaturii populare române”, cum îl numeşte Hasdeu - este Vasile Alecsandri. Strădania lui de a aşeza la locul ce i se cuvenea acest nepreţuit izvor de inspiraţie, fenomen de autentică artă, îi atrăgea atenţia şi preţuirea unor contemporani ca Henry Stanley, în Anglia, în 1856; Kotzebue care, în 1857, publica volumul Rumanische Volkspoesie, tălmăciri după culegerea lui Alecsandri din 1852-1853; Prosper Merimee etc. (I.D. Bălan, L’Homme qui a decouvert le folklore roumaine, în Astrado. Revue bilingue de Provence, nr. 3 din 1967; număr închinat lui Alecsandri la 75 de ani de la moartea sa). Vasile Alecsandri conferențiază la Paris în anul 1848, în “ Românii și poeziile lor” despre și locul și rolul poporului român în lumea europeană și este încununat, la 19 Mai 1878, la Montpellier, cu un important premiu pentru poezia “Cânticul gintei latine” , dedicată popoarelor de origine latină.

Ion Neculce (n. 1672 - d. 1745) a fost un cronicar moldovean, mare boier care a ocupat diferite demnități importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir. După cum afirmau cei care i-au cercetat activitatea literară, considerau că Neculce nu era prea învățat, dar era om cu bun simț, cu pricepere de a judeca lucrurile, câștigată prin amestecul direct în afacerile statului și cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice că el e cel mai literat din toți cronicarii Moldovei. Cercetătorii din domeniul istoriei limbii române literare considerau că, în comparaţie cu Grigore Ureche şi Miron Costin, Ion Neculce ne apare mai puţin preocupat de problemele teoretice ale scrisului. Lucrul nu surprinde la o fire de artist spontan şi la un om care, cum însuşi declara, nu studiase în mod sistematic în şcoli anume.Indiferent dacă aceste istorii descrise de cronicari au fost sau nu adevărate, un lucru rămâne stabilit, caracterul lor de întâmplări semnificative, anecdotic, şi deci, literar. Manifestând înclinaţia de a le pune în cronică, Ion Neculce dezvăluie firea sa de artist, la un pas de a accepta legendele şi miturile ca documente care vorbesc de trecutul unui popor.

Acesta este lucrul nou şi interesant din punctul de vedere al concepţiei despre scris la Ion Neculce, spre deosebire de ceilalţi cronicari moldoveni. Iată, prin urmare, motivarea plină de înţelepciune a inserării ciclului celor 42 de legende în corpul Letopiseţului, nişte scurte povestiri atât de fericit intitulate ,,O samă de cuvinte”. Chiar daca Neculce n-are multa carturarie, el are un talent de prozator innascut, ca nimeni altcineva in intreaga noastra literatura medievala, fapt care se releva cel mai bine in legendele sale, unde stilul are valoarea si savoarea limbii populare. Doua trasaturi sunt izbitoare in „O sama de cuvinte”, si anume, faptul ca aceste istorioare n-au mare lucru de legenda in ele, culegand intamplari dintre cele mai obisnuite si numai imprejurarea ca sunt puse de obicei in sarcina unor personaje cu statut istoric le invaluie intr-un „abur eroic”, iar mai apoi, istoriile in cauza reprezinta un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descriere, nici portet, nici comentarii, ci numai narativul pur. In „O sama de cuvinte”, asezate in fruntea letopisetului, in ordine strict cronologica, ceea ce inseamna ca autorul le prezenta si ca un fel de „addenda” la istoria generala a Moldovei, Neculce exceleaza prin concizia epica, prin simplitate si naturalete, prin planul general al relatarii. Mai ales in fragmentele narative, atat in cronica, cat si in legende, Neculce isi defineste arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul, inviorand relatarea istorica prin ironie si haz – ca la Creanga. Fără îndoială, Neculce le-a crezut utile pentru urmaşi de vreme ce, în alt loc, se adresează cititorilor, asemeni lui Grigore Ureche şi Miron Costin, în chipul acesta practic şi moralizator: ,,Deci, fraţilor, cetitorilor, cu cât veţi îndemna a ceti pre acest letopisăţu mai mult, cu atâta veţi şti avă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi de taină, ori de oştire,ori de voroave, la domni şi la noroade de cinste”. Limba română, parţial formată la epoca redactării letopiseţului, era în acelaşi timp capabilă de a primi elemente neologice în cantitatea trebuitoare, fără a-şi modifica întru nimic structura fundamentală. O altă dovadă a limbajului popular folosit de Neculce sunt următoarele rânduri: ,,Când i-au tăiat capul lui Barnovischii-Vodă , calul lui au şi început a sări, cât n-au putut să-l ţie comisul în mână. Şi scăpându-l din

mână, pe loc au căzdut de au murit. Şi vădzînd turcii, mult s-au mirat şi au dzis: Nevinovat au fost acest om. Şi au cunoscut pre Barnovschii-vodă turcii, că au fost drept şi s-au căit că lau tăiat. Şi s-au giurat ca să nu mai taie de acum domnu de Moldova. Numai letopiseţul de acesta nu scrie nimică. Iară oamenii aşa vorbescu, că au apucat unii dintru alţii”. Oralitatea stilului lui Ion Neculce este dat şi de termenii populari extrem de expresivi, de particularităţile de vorbire care conferă veridicitate textului: „Acela care, reluând tradiţiasecolului anterior, a izbutit să ridice istoriografia la cel mai înalt nivel artistic este Neculce, adevăratul continuator al lui Miron Costin. Fără să-şi încerce puterile în literatura propriu-zisă, ca Dimitrie Cantemir, Neculce a făcut pentru literatură mai mult decât pentru istorie, şi el este întâiul scriitor care a servit urmaşilor nu numai ca izvor, dar ca model, până în zilele noastre.”

Limba lui Ion Neculce reprezintă graiul provinciei lui natale, cu particularităţicare, în mare parte, sunt proprii şi graiului moldovenesc actual. În epoca în care scrie Neculce, există o diferenţiere lingvistică între diversele provincii istorice româneşti, care constituiau sau erau încadrate de mult în organizaţii politice separate. Se manifestau însă şi pronunţate tendinţe de unificare lingvistică. Relaţiile economice, sociale, culturale, circulaţiacărţilor şi, mai ales, necesitatea răspândirilor au creat posibilitatea unor influenţe lingvistice reciproce. Fie că sunt o consecinţă a tendinţei de unificare a limbii, fie că se datoresc unor copişti de origine munteană care ne-au transmis textul cronicii, particularităţile (mai ales fonetice) munteneşti sunt foarte numeroase în letopiseţul lui Ion Neculce concurând adesea cu particularităţile specific moldoveneşti. Pe lângă trăsăturile regionale, limba lui Neculce are şi un pronunţat caracter arhaic şi popular. Caracterul popular al limbii lui Neculce apare mai ales în sintaxă. Cronica lui Neculce infatiseaza un interes deosebit si din punctul de vedere lingvistic. In evolutia limbii noastre literare ea croieste un drum

nou. Grigore Ureche si Miron Costin au incercat sa creeze un stil savant, cu structura sintactica modelata dupa tiparele latine. Insa Neculce, neavand posibilitatea sa-si petreaca si el copilaria in scolile din Polonia, scrie in limba batraneasca a timpului sau, cu radacini adanci in limba populara. Stilul lui nu are acea simetrie a partilor, acel ritm armonios, acele inversiuni dupa topica latina, si nici constructii complicate. Limba lui Neculce, atat de apropiata prin structura sintactica de limba populara in care incepusera sa invadeze turcismele, are o savoare deosebita si prin multimea imaginilor sugestive, imprumutate din cadrul vietii rustice.

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723), este unul dintre cei mai erudiţi umanişti.Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului nostru, originea comună a tuturor românilor. El afirmă că “sântem urmaşii unui popor care a creat ocivilizaţie şi o cultură clasică”. Personalitate enciclopedica, “Inorogul alb” al gandirii romanesti, cum il considera Lucian Blaga, Dimitrie Cantemir s-a afirmat ca scriitor, geograf, filozof, teolog, lingvist, folclorist, etnolog si om politic. Solidim format in variate domeni, politolog, diplomat innascut, beizadeaua crestina a castigat increderea sultanului Ahmed al III-lea, de la care a obtinut favoarea de a consulta documentele istoriei imperiala, pe care le-a uzitat in realizarea celebrei opere “Cresterea si descresterea Curtii otomane”, ramasa si astazi o lucrare de referinta in bibliografia de specialitate, Creatia sa este diversa, de la studiile de logica la literatura de fictiune. Un loc important, ocupa in opera lui Cantemir “Hronicul vechimei a romano – moldo – vlahilor”, locrare redactata intre anii 1719 – 1722. Desi Cantemir era concentat mai ales asupra operelor sale de anvergura, dedicate Imperiului Otomani si natiei sale, cea mai cunoscuta lucrare a sa ramane “Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae)”, redactata in limba latina si publicata in 1716, la cerea Academiei de Stiinte din Berlin, consusa atunci de prestigiosul G.W. Leibniz,

fondatorul si primul ei presedinte. De-abia in 1895 a fost publicata, intaia oara in limba nationala, spiritualitatea romaneasca redobandind, abia duba un secol de la moartea autorului, scrierea sa cea mai moderna. “Hronicul vechimei…” este ultima sa scriere si cea mai erudita, in care, trateaza critic si stematic, istoria romanilor de la originile sale, privind cronologic evenimentele si dispunand informatia in jurul temei centrale, aceea a continuitatii existentei poporului nostru. Cantemir este un spirit continuator, preluand afirmatiile cronicarilor moldoveni, dar exagerand in sustinerea origiini pur latine a neamului romanesc, idee regasita si in operele istoriciilor Scolii Ardelene. Dimitrie Cantemir a sustinut originea romantica a natiuni si a limbii noastre in spiritul ideilor umaniste, pledand in favoarea afirmatiei sintetice ca “suntem urmasii unui popor care a creat o civilizatie si o cultura clasica. Aparuta in epoca elenista, continuata in Antichitatea tarzie si dezvoltata, indeosebi in Bizant, cronica este bogat reprezentata de-a lungul Evului Mediu. În cuprinsul manifestarilor ce caracterizează începuturile culturii române, pe langă literatura populară și scrierile religioase, primele semne de literatura apar o data cu istoriografia cronicarilor.

Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu, România – d. 24 noiembrie 1816, Svinia, Slovacia) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene . Din cele spuse, reiese ca Sincai considera limba romana de origine latina doar ca recunostea cu parere de rau ca limba romana a fost influentata de alte limbi, mai ales de limba slava. Dorinta lui G sincai a fost ca in scris sa se foloseasca din nou alfabetul latin, fara a cere eliminarea din limba a elementelor straine si inlocuirea lor cu elemente latinesti. In continuare se apreciaza ca ei, autorii, nu au avut de gand sa indrepte limba ,,De aceea am socotit ca trebuie sa amintesc aici aceasta, ca nu cumva sa creada cineva ca noi in intreaga aceasta lucrare nu am avut altceva inaintea ochilor decat sa perfectionam limba noastra. Caci nu ne-am trudit sa o

perfectionam, ci numai sa aratam ca nu avem alt scop decat sa dovedim ravna si iubirea noastra spre folosul obstec…”. Asemenea lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai multor neamuri…”, încearcă să dovedească orginea romană a poporului român: „Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche… s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii precarii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (…)”. Reprezentantii Scolii Ardelene si-au pus problema crearii limbii literare. Ei s-au dat seama de faptul ca modernizarea limbii române literare nu se poate face in afara contactului cu limba latina si cu limbile romanice surori. Astfel, reprezentantii scolii Ardelene si-au propus sa elaboreze un sistem ortografic românesc, bazat pe principiul etimologic. In felul acesta ei sperau sa apropie, pâna la identificare, limba româna scrisa de cea latina. Prima incercare de a pune in practica acest punct de vedere o gasim in ,,Cartea de rogacioni pentru evlavia homului chrestin”, tiparita cu alfabet latin de Samuil Micu, la Viena, in 1779. La sfarsitul acestei carti Samuil Micu indica alfabetul utilizat (identic cu cel latin) si da unele explicatii ortografice. Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic, dar pe larg explicat si argumentat, gasim in prima gramatica tiparita a limbii române: ,, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, Viena 1780. Ortografia propusa de Samuil Micu si Gheorghe Sincai in aceasta gramatica era menita sa asigure o haina cat mai latineasca limbii romane si

cerea din partea celor care s-ar fi incumetat s-o utilizeze serioase cunostinte de fonetica istorica.

5.Constituirea ideii de dacism Vasile Pârvan (n. 28 septembrie 1882, Perchiu, județul Tecuci, în prezent în județul Bacău - d. 26 iunie 1927, București) a fost istoric, arheolog, epigrafist şi eseist român ce s-a preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie şi istoria civilizaţiei greco-romane. În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături sistematice, iar pe baza rezultatelor parţiale ale săpăturilor ascris Getica (1926), cea mai importantă lucrare a sa,o vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim-planul cercetării istorice rolul politic şi cultural al daco-geţilor. El afirma că ,,spre deosebire de restul tracilor, careerau politeişti geţii se arată în credinţele lor henoteişti”. În legătură cu menţiunea grecilor, că zeul geto-dacilor avea un nume, el spune că aceştia i-au zis zeului dincer când Zamolxis, când Gebeleizis, nume care, e de părere că sunt,,simple atribute explicative ale puterii ori înfăţişării divinităţii.” Cercetările iniţiate de Vasile Pârvan între 1911—1927 au avut ca rezultat realizarea a numeroase lucrări de sinteză, activitate ce are ca apogeu Getica. O protoistorie a Daciei, unde se încerca pentru prima oară introducerea originii si evoluţiei culturii şi civilizaţiei traco-getice în circuitul istoriei universale. Opera fundamentală şi-a primit numele după titlul mai vechi al monografiei istorice scrise de grecul Criton, medicul lui Traian —şi a constituit un eveniment de maximă importanţă şi cu un profund impact asupra culturii româneşti interbelice. Concepţia lui Vasile Pârvan asupra istoriei depăşeşte cadrul precis delimitat al filozofiei istoriei, lucrarea fiind recunoscută prin valoare monumentală, atât datorită dimensiunilor considerabile cât şi prin raportul

de noi idei, noi tipuri de abordare şi mai ales prin modul de gândire istorică relevat.

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago) a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago) În lucrarea ,,De la Zalmoxis la Gengis Han” („De la Zalmoxis laGenghis Han”)-1910, autorul a evidenţiat rolul tradiţiilor religioase populare ,,într-o istorie cu adevărat universală a religiilor”(M. Eliade). În lucrare sunt discutate originile religioase ale numelui etnic al dacilor, vânătoarea rituală şi întemeierea Moldovei, mitologia morţii din ,,Mioriţa”,Cultul lui Zalmoxis. Mitul dacic l-a atras şi pe Mircea Eliade, care recunoaşte setea de origini a românilor. Acesta publică, în 1943, sinteza Los Rumanos. Breviario historico. În capitolul „Sub semnul lui Zalmoxis”, autorul pune accent pe menţinerea substanţei etnice primare în ciuda romanizării, dacii adoptând imediat creştinismul datorită pregătirii lui Zalmoxis, informaţii care, ca şi în cazul celor ale lui Blaga legate de gena tumultoasă dacică, nu au un temei documentar. Asociind dacii cu un puternic simbolism al lupului, care „caracterizează îndeosebi iniţierile militare şi prin urmare ale acelor Männerbunde, confreriile secrete de războinici”şi susţinând eroismul şi tenacitatea combinate cu principiul religios ascetic, Eliade oferă material pentru crearea unei stări de spirit unificatoare care s-ar prelungi adânc în trecut. Totuşi, istoricul religiilor, deşi sursă de inspiraţie pentru propaganda dacistă, relua termenul din 1941 al lui Şerban Cioculescu, criticând „un curent care, în expresiile lui cele mai extravagante, a meritat numele de tracomanie”.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889, București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de

critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Mitologizarea dacilor prin transpunerea literar-filosofică o prefigurează chiar generaţia romantică, în frunte cu Mihai Eminescu, care, în opere precum „Rugăciunea unui dac” sau „Memento mori”, elaboreză teme din care se inspiră masiv dacismul. Dacia mitică eminesciană este un timp şi spaţiu al eroismului peren, o civilizaţie exemplară care se distinge net de romanitatea decadentă îndeosebi prin spiritualitatea profundă. În curgerea devastatoare a timpului istoric poetul găseşte punctul de regenerare în universal mitic al Daciei, imaginea supremă a statului arhaic şi sacru. Ca simbol al stării paradizice, Dacia devine o metaforă a istoriei naţionale, pe care mitul o poate renaşte. Sub aspect literar, tendinţa dacizantă culminează în a doua jumatate a secolului al XX – lea, p rin s cri eri le lui Mih ai Emin es cu . Tema d aci că s e r eg ăs eşt e at ât în mari le po eme„Memento Mori”, „Rugăciunea unui dac” şi „Sarmis”, cât şi în proiectele dramatice. În poezia„Memento Mori”, Eminescu realizează o evocare a civilizaţiilor de la origini. Aici viziuneaeminesciană asupra Daciei este paradisiacă, scriitorul refăcând imaginea unui popor apus. Mitul dacic ocupa in creatia lui Mihai Eminescu un loc privilegiat. Istoria si spiritualitatea dacilor, reprezinta pentru el un timp eroic, ce se deapana intr-un spatiu edenic aflat sub tutela zeului Zamolxe, egelul lui Odin cu care sta personal la masa. Sub pecetea dacismului, Eminescu exprima cel mai bine, panorama civilizatiilor care, in succesiunea lor pe firmamentul istoriei, evoca poetului motivul ,,desertaciunii desertaciunilor”. Sub aspect literar, tendinta dacizanta culmineaza in a doua jumatate a secolului al XX – lea, prin scrierile lui Mihai Eminescu. Tema dacica se regaseste atat in marile poeme „Memento Mori”, „Rugaciunea unui dac” si „Sarmis”, cat si in proiectele dramatice. In poezia „Memento Mori”, Eminescu realizeaza o evocare a civilizatiilor de la origini. Aici viziunea eminesciana asupra Daciei este paradisiaca, scriitorul refacand imaginea unui popor apus.In perioada interbelica ideea dacica s-a transformat uneori in dacism, tracism ori tracomanie, devenind suport ideologic

pentru extremismul de dreapta (miscarea legionara). Si in perioada postbelica, in plin ceausism, dacismul si tracismul au avut adeptii lor frecventi, atat in tara, cat si in diaspora. Pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor primordiale ilustrate de universul său poetic: cosmogonia şi sociogeneza, creaţia lumii şi creaţia omului, a societăţii umane. Dacia este, în poezia lui Eminescu, imaginea ideală a statului arhaic, generator de sacralitate. Mai toată poezia eminesciană de inspiraţie istorică se află în genere în amplul poem din 1872 ,,Memento mori”. În ,,Memento mori” evocarea epocilor se realizează la limita visului cu istoria şi cu filosoficul.Şi el susţine ideea latinităţii: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toateuscăturile

6.Ecouri și reprezentări literare ale etnogenezei românilor Etnogeneza poporului român a fost un proces complex, care a început după finalizarea războaielor daco-romane și fiind una din principalele probleme ale istoriei naționale, în urma căruia a apărut un popor neolatin, singurul moștenitor al romanității orientale. Românii sunt numiți vlahi în cele mai multe izvoare medievale. Acest termen apare în limba slavilor de sud sub forma vlah, iar în limba slavilor de răsărit sub forma voloh. Faptul că slavii răsăriteni numesc populația romanică, de la nord de Dunare, volohi dovedește că ei au cunoscut-o ”dintru inceput di direct”, nu prin mijlocirea slavilor sudici. Dacă romanii ar fi migrat din sud, slavii rasariteni ar fi desemnat acest popor-nou pentru ei- cu temenul slav, cu care era desemnat în sudul Dunării, deci cu denumirea de vlah. Tot mai mulţi istorici din Occident afirmă ceea ce spuneau marii istorici români de la începutul secolului XX, că limba latina are la origine limba dacică, iar Roma îşi trage obârşia din lumea tracilor. Limba latină era vorbită la nordul și la sudul Dunării,apoi extinzându-se prin intermediul cuceritorilor romani în mai multe zone autohtone, latina reușind astfel să preia autoritate în cadrul limbii deoarece aparținea unei civilizații superioare. Literatura Republicii Romane și cea a Imperiului Roman au fost scrise în limba latină. Perioadele literaturii latine sunt divizate convențional în Latină "de Aur" sau Era de aur, care acoperă aproximativ perioada de la începutul secolului I î.Hr. până la mijlocul secolului I d.Hr. și Latina de Argint, care acoperă diferența perioadei clasice. Tot ce a urmat după mijlocul secolului al II-lea vine sub descrierea generalizantă de literatură latină "târzie" și tinde a fi studiată pentru lumina pe care o pune asupra dezvoltării latinei în limbile romanice, mai mult decât pentru meritul său literar.

În plan literar autorii români cât și cei străini au fost fascinați atât de formarea poporului român cât și de evoluția limbii române.Etnogeneza română are aspecte poetice și mitologice care au devenit o sursă de inspirație. Miturile sunt povești ce au un sâmbure de adevăr învelit într-o poveste fabuloasă. Miturile fondatoare au o importanţă colosală în conştiinţa oricărei comunităţi, care întrebuinţează originile pentru a se legitima. Aceste origini nu sunt însă obiective, ele se creează şi se reînnoiesc permanent, ca mod de conectare a prezentului de trecut şi de asigurare a unui viitor luminos prin glorificarea începuturilor.Există patru mituri pentru poporul român: -mitul etnogenezei care este reprezentativ pentru balada ,,Traian si Dochia” -mitul morții și al transhumației reprezentativ pentru balada „Miorița” și sursă de inspirație pentru romanul „Baltagul” -mitul Sburătorului pentru balada „Zburătorul” și „Luceafărul” de Mihai Eminescu -mitul jertfei pentru balada Monastirea „Argeșului” 1.Mitul etnogenezei- acesta spune că Traian, îmăratul Romei, se îndrăgostise de fiica lui Decebal și încerca să o cucerească.Aceasta nedorind să își trădeze patria fuge de Traian și se ascunde în pădure, însă acesta o găsește. Fata îl roagă pe zeul Zamolxis să o transforme în stană de piatră,reușind astfel să scape de împărat, care nu încetă să o iubească nici după transformarea ei. -povestea are și o parte adevărată și anume cucerirea Daciei de către romani; în literatura română care este foarte bogată, poezia populară are o foarte mare importanță deoarece face legături între traditii și istorie, miturile românești sunt înfațișate in fragmente dar mai des le întâlnim în formă lirică. -În literatura română care este foarte bogată, poezia populară are o foarte mare importanță deoarece face legături între traditii și istorie, miturile românești sunt înfațișate in fragmente dar mai des le întâlnim în formă lirică.

2. Mitul morții și a transhumanței-prezintă confruntarea omului cu destinul și a apropierii unei morți,moment în care se declanșează meditația asupra ființei și a neființei. Relecția asupra propriei persoane,asupra apropiaților definesc testamentul moral al ciobanului. -prima parte fixează locul acțiunii,în cea de a doua parte este prezentat motivul oiței năzdrăvane,partea a treia prezintă monologul ciobanului asupra clipei fatale; in deznodământul baladei este prezentat testamentul lăsat mamei sale,ciobanilor și oilor; -Balada popular are cinci motive fundamentale si anume:conflictul dintre ciobani cu prezentarea cadrului epic,oița năzdrăvană,testamentul lyric,alegoria moarte – nunta,măicuța bătrână. 3.Mitul Spurătorului- este reprezentat prin balada Zburătorul in care se evidențiază ivirea sentimentului de dragoste pentru prima dată la vârsta adolescenței ,acest sentiment necunoscândul se manifestă ca o boală.Cauza dragostei rămâne un mister care este greu de înțeles iar în acelaș timp sperie fetele ajunse în pragul feminității. -În literatura română mai mulţi autori au folosit mitul zburătorului ca temă pentru textele literare. Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu prin poeziile Zburătorul, iar Mihai Eminescu prin Călin (file de poveste) şi Luceafărul, au descris mitul zburătorului şi relaţia dintre zburător şi fata îndrăgostită de acesta. 4.Mitul Jertfei-balda începe în momentul în care Negru-Vodă caută un loc pentru a construi o mănăstire.Tot ceea ce meșterii munceau ziua se surpa noaptea, iar o șoaptă de sus îi spune lui Manole că trebuie să zidească prima soră sau soție care va veni cu mâncare dimineața următoare.Manole este îngrijorat că cea care va fi zidită este Ana. Constructorul este nevoi să zidească tot ce are mai drag pe lume pe soția lui Ana,el clădește din iubire cu iubire.Ana este zidită și își va urma viața după moarte în corpul bisericii.

Jertfa Anei nu a fost deajuns deoarece au afirmat că ar fi putut construi o mănăstire și mi frumoasă de aceea domnitorul ii lasă să moară pe acoperiș.După credințele din popor eu se vot întalni în viața veșnică. -mitul jertfei zidirii este un mit caracteristic pentru zona sud-est europeana cu o mare pondere ca motiv în folclorul literar și în literatura culta romanească. Acesta a fost studiat de numeroși cercetatori, care au relevat particularitatea sa la fiecare popor (români, sârbi, croati, greci, bulgari maghiari) și cu deosebire originalitatea modului romanesc. În timp ce, s-a aratat, în baladele străine care tratează motivul, sacrificiul e impus de o construcție utilitară (un pod, o cetate), în balada românească este cerută o creație și cu finalitate artistică. Mitul etnogenezei,mitul morții și a transhumenței,mitul zburătorului și mitul sunt creații ale poporului român în care sunt relatate fapte și moment din istoria românilor.Toate cele patru mituri au o complexitate a mitologiei în care natura se amestecă cu elemente cosmice,ciclu viațămoarte și elemente creștine.

Principalele etape ale formării limbii române au fost: -adoptarea de către dacii din Dacia şi Moesia a latinei populare, în care s-au utilizat şi cuvinte traco-dacice (aproximativ 10% din fondul lexical de bază);includerea, în secolelele al VIII-lea-al IX-lea, a elementelor provenite din limba slavilor sudici (aproximativ 20% din fondul lexical de bază). -perioada stăpânirii romane (secolele al II-lea-al III-lea, în provincia Dacia respectiv, secolele I-al VII-lea, în zona dintre Dunăre şi Marea Neagră) când asupra dacilor s-a exercitat acţiunea romanizatoare a coloniştilor, veteranilor, a administraţiei romane, formându-se populaţia daco-romană -continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării după retragerea aureliană (anul 271), în perioada migraţiilor, când fenomenul romanizării i-

a cuprins şi pe dacii liberi; până la sfârşitul secolului al VIII-lea, populaţia daco-romană s-a transformat în populaţie românească. Se presupune că poprul român s-a format prin contopirea dacilor cu romanii. Teritoriul de formare, „problema cea mai grea din istoria limbiiromâne” după părerea lui Ov. Densusianu, a fost sursa unor îndelungateşi energice dispute ştiinţifice. În pricipiu dicuţia rămâne încă deschisă, însensul că cercetările istorice, arheologice şi lingvistice furnizează permanent noi elemente în măsură să întregească şi să nuanţeze opiniileistoricilor şi lingviştilor. Teoriile genezei etnolingvistice româneşti pot fi repartizate în trei grupe. ORIGINEA LATINĂ A POPORULUI ROMÂN

Limba română face parte, prin stratul fundamental de origine latina(circa 60% din fondul lexical de bază) din familia limbilor neolatine. Fruntașii școlii ardelene își doreau să demonstreze vechimea și continuitatea de locuire a românilor , au pus accent pe caracterul latin al românilor, dar și istoricii B.P. Hasdeu- Pierit-au dacii? , adept al dacismului si A.D: Xenopol-Studii asupra stăruinșei românilor in Dacia Traiană.Prin creștinismul propagat în lima latină s-a constituit și s-a consolodat populația romanică nord-danubiană, populația va deveni cu timpul poporul român. Din perioada stăpânirii romane există inscripţii, dar mai ales dovezi arheologice, despre romanizarea Daciei şi despre adoptarea limbii latine pe întreg teritoriul colonizat. Evoluând din latina populară, limba română a primit după anul 600 numeroase influenţe, care însă nu i-au alterat nucleul latin; limba constituie o ilustrare fidelă a istoriei generale, iar pentru români, ea este principala sursă în reconstituirea unor epoci importante (cum ar fi perioada cuprinsă

între secolele al IV-lea şi al VII-lea), dar şi a substratului dacic sau în stabilirea tipului de relaţii pe care le-au avut strămoşii noştri cu diferitele populaţii care s-au perindat pe acest teritoriu. Cele mai multe schimbări se produc la nivel fonetic.Dintre acestea menționăm schimbarea accentului și dispariția consoanelor finale, de asemenea vocalele neaccentuate au dispărut ori s-au închis: calidus a devenit cald, iar oculus a evoluat la forma ochi. Structura morfologică a limbii noastre păstrează cu fidelitate modelul latinei colocviale; dintre cele cinci declinări cunoscute în latina cultă, primele trei erau folosite în limbajul comun şi acestea s-au păstrat şi în limba noastră: -declinarea I, de genul casa-case s-a transformat în românul casă-case -declinarea II pierde consoana finala la nominativ -declinarea III păstrează modelul latinesc Pronumele personal descinde asemenea din cel latinesc, iar diferența dintre latina populară și cea orală face să apară mai multe pronume. Şi conjugarea verbelor este moştenită integral din latina; exemplificăm prin perfectul simplu al verbului a fi, care dovedeşte cel mai bine latinitatea limbii noastre, conservând fidel indicativul perfect latinesc: fui, fuisti, fuit, fuimus, fuistis,fuerunt. Structura etimologică a vocabularului român este dominată de cuvinte moştenite sau venite de-a lungul timpului, pe cale cultă, din latină. Una dintre cele mai bune statistici a cuvintelor din limba română este cea a lui Dimitrie Macrea, pe care o transcriem aici: 20,02% din vocabularul actual al românei este compus din cuvinte de origine latină. Totuşi cea mai mare aberaţie a curentului latinist a fost falsificarea limbii române. Mai precis au elaborat un dictionar al limbii române, care elimina orice cuvânt nelatin din graiul autohton. Bineînţeles a ieşit o limbă destul de diferită şi caraghiasă. Promotorul acestui dicţionar al limbii române apărut între 1871 şi 1876 a fost iniţiativa lui August Treboniu Laurian. ”Limba reelaborată de Laurian, după purificarea ei de elementele nelatine(grupate în glosar, în vederea eliminării lor) şi adoptarea unui

sistem ortografic etimologic, nu mai semăna decât foarte vag cu limba română autentică.(..) Tentativa crerări unei limbi artificiale a stârnit ilaritate şi a discreditat definitiv şcoala latinistă”, preciza istoricul Lucian Boia în lucrarea mai sus menţionată.

ORIGINEA GETO-DACĂ A POPORULUI ROMÂN

Originele geto-dacilor sunt învăluite în mister, ca de altfel şi cele ale tracilor. Tracii, dar mai ales triburile geto-dace, au exercitat şi continuă să exercite o atracţie fantastică în spaţiul românesc încă din secolul al XIX lea. Rolul pe care l-au avut daco-getii în cultura românească este unul foarte însemnat. Pe lânga faptul că folclorul românesc, arta plastică, muzica, dansurile, ritmurile, obiceiurile, ceramica românesti contin urme ale civilizatiei acestui popor al tracilor, lexicul românesc contine 100-200 cuvinte de origine dacică, ce denumesc părti ale corpului omenesc, functii fiziologice, boli, stări afective, relatii familiale, încăltăminte, îmbrăcăminte, locuintă, gospodărie, floră și faună (cele mai multe) etc. Pe lângă celelalte mosteniri daco-getice, cuvintele de origine dacică, intrate definitiv în fondul principal lexical al limbii române, arată încă o dată că poporul român este continuatorul civilizatiei si culturii daco-getilor.

Mihai Eminescu și etnogeneza

Pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor primordiale ilustrate în universul său poetic: cosmogonia și sociogonia, creația lumii și creația omului, a societății umane.,,Scrisoarea I” și ,,Rugăciunea unui dac” de o parte, ,,Memento mori” de cealaltă, ilustrează, în viziune romantică de cea mai pură vibrație cele două mari coloane tematice ale imensului edificiu poetic eminescian.

Eminescu şi dacii. În afară de câteva poezii şi afirmaţii în legătură cu strămoşii său, marele poet botoşănean nu părea să aibă o afinitate deosebită faţă de acest subiect şi nicio înclinaţie aparte. Poetul Mihai Eminescu era fascinat de civilizaţia geto-dacică şi a fost printre primii intelectuali români care a încercat ”restaurarea” originii dacice abandonată de Şcoala Ardeleană în detrimentul demostrării originii latine şi descendenţei romane a poporului român. Acest aspect şi aceste concepţii ale poetului sunt mai puţin cunoscute şi nu au fost tratate nici măcar de biografii săi. Practic nici prietenii, nici rudele sale, care au lăsat mărturii nu vorbesc de această pasiune misterioasă a poetului pentru geto-daci. În spiritul tradiţionalismului revistei „Gândirea”, Lucian Blaga publică în 1921 articolul „Revolta fondului nostru nelatin”, în care critică exclusivismul latin, opunându-i o bogată moştenire traco-slavă, care se manifestă din adâncimile metafizice ale sufletului şi se răscoală în momentul în care este înstrăinată:„Din partea noastră, ne bucură când auzim câte un chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Aşa o înţelegem noi – într-adevăr nu ne-ar strica puţină barbarie”. Mitul dacic l-a atras şi pe Mircea Eliade, care recunoaşte setea de origini a românilor. Acesta publică, în 1943, sinteza Los Rumanos. În capitolul „Sub semnul lui Zalmoxis”, autorul pune accent pe menţinerea substanţei etnice primare în ciuda romanizării, dacii adoptând imediat creştinismul datorită pregătirii lui Zalmoxis, informaţii care, ca şi în cazul celor ale lui Blaga legate de gena tumultoasă dacică, nu au un temei documentar. Asociind dacii cu un puternic simbolism al lupului, care „caracterizează îndeosebi iniţierile militare şi prin urmare ale acelor Männerbunde, confreriile secrete de războinici”şi susţinând eroismul şi tenacitatea combinate cu principiul religios ascetic, Eliade oferă material pentru crearea unei stări de spirit unificatoare care s-ar prelungi adânc în trecut. Totuşi, istoricul religiilor, deşi sursă de inspiraţie pentru propaganda dacistă, relua termenul din 1941 al lui Şerban Cioculescu, criticând „un curent care, în expresiile lui cele mai extravagante, a meritat numele de tracomanie”.

7.Concluzii 1.Limba română provine din limba latina vorbită în părțile de est ale Imperiului Roman,dar nu latina clasică,ci cea populara.Limba română reprezintă,mai exact,modificarea limbii latine vulgare,o limbă vie care va suferi si de acum incolo modificări,dar originea fiind aceeași. 2. Infomatiile,argumentele si exemplele susținătorilor latinismului sunt certe,se bazează pe fapte reale si sunt relatate de pe vremurile mai apropiate acelei perioade,pe cand ,dacismul isi gaseste sustinatori în secolele mai târzii.

Bibliografie 2.https://l.facebook.com/l.php?u=https%3A%2F%2Fwww.google.ro%2Fur

l%3Fsa%3Dt%26rct%3Dj%26q%3D%26esrc%3Ds%26source%3Dweb% 26cd%3D2%26cad%3Drja%26uact%3D8%26ved%3D2ahUKEwjo9IDH2 XdAhUMaVAKHZLLAo4QFjABegQIBxAB%26url%3Dhttp%253A%25 2F%252Fwww.enciclopediadacica.ro%252F%253Foperatie%253Dsubiect%2526locatie%253Dizvoare _romanesti%2526fisier%253DAlecsandri_Vasile__Romanii_si_poezia_lor%26usg%3DAOvVaw1n0uzXKpHS6xqh8Gt2oPd h&h=AT1Mj6xMq3PjzWEOU_jtwtjOVm5k2YmXAUW20ziDtrdZS9RZs zNdfRwfK1xNcoPZaj1daTb8W1LPEtflLSRc2edjNL4XsQ8_cl7QZqJfXTZHvDocDUt xtyRiVGcfqEZ1NLd https://l.facebook.com/l.php?u=https%3A%2F%2Fwww.google.ro%2Fam p%2Fs%2Fcultural.bzi.ro%2Famp%2F16760&h=AT1Mj6xMq3PjzWEO U_jtwtjOVm5k2YmXAUW20ziDtrdZS9RZszNdfRwfK1xNcoPZaj1daTb8W1LPEtflLSRc2edjNL4XsQ8_cl7QZqJfXTZHvDocDUt xtyRiVGcfqEZ1NLd https://l.facebook.com/l.php?u=https%3A%2F%2Fro.m.wikipedia.org%2F wiki%2FLimba_rom%C3%A2n%C4%83&h=AT1Mj6xMq3PjzWEOU_jt wtjOVm5k2YmXAUW20ziDtrdZS9RZszNdfRwfK1xNcoPZaj1daTb8W1LPEtflLSRc2edjNL4XsQ8_cl7QZqJfXTZHvDocDUt xtyRiVGcfqEZ1NLd

3.https://l.facebook.com/l.php?u=https%3A%2F%2Fwww.google.ro%2Fur l%3Fsa%3Dt%26rct%3Dj%26q%3D%26esrc%3Ds%26source%3Dweb% 26cd%3D2%26cad%3Drja%26uact%3D8%26ved%3D2ahUKEwjo9IDH2 XdAhUMaVAKHZLLAo4QFjABegQIBxAB%26url%3Dhttp%253A%25 2F%252Fwww.enciclopediadacica.ro%252F%253Foperatie%253Dsubiect%2526locatie%253Dizvoare

_romanesti%2526fisier%253DAlecsandri_Vasile__Romanii_si_poezia_lor%26usg%3DAOvVaw1n0uzXKpHS6xqh8Gt2oPd h&h=AT1Mj6xMq3PjzWEOU_jtwtjOVm5k2YmXAUW20ziDtrdZS9RZs zNdfRwfK1xNcoPZaj1daTb8W1LPEtflLSRc2edjNL4XsQ8_cl7QZqJfXTZHvDocDUt xtyRiVGcfqEZ1NLd https://l.facebook.com/l.php?u=https%3A%2F%2Fwww.google.ro%2Furl %3Fsa%3Dt%26rct%3Dj%26q%3D%26esrc%3Ds%26source%3Dweb%2 6cd%3D2%26cad%3Drja%26uact%3D8%26ved%3D2ahUKEwjo9IDH2XdAhUMaVAKHZLLAo4QFjABegQIBxAB%26url%3Dhttp%253A%25 2F%252Fwww.enciclopediadacica.ro%252F%253Foperatie%253Dsubiect%2526locatie%253Dizvoare _romanesti%2526fisier%253DAlecsandri_Vasile__Romanii_si_poezia_lor%26usg%3DAOvVaw1n0uzXKpHS6xqh8Gt2oPd h&h=AT1Mj6xMq3PjzWEOU_jtwtjOVm5k2YmXAUW20ziDtrdZS9RZs zNdfRwfK1xNcoPZaj1daTb8W1LPEtflLSRc2edjNL4XsQ8_cl7QZqJfXTZHvDocDUt xtyRiVGcfqEZ1NLd

4.http://mythologica.ro/miturile-romanilor-miorita-zburatorul-mesterulmanole/ https://crispedia.ro/originea-latina-limbii-romane/ https://www.pdfcoke.com/doc/136520849/Latinitate-Si-Dacism http://www.referatele.com/referate/istorie/online15/ETNOGENEZARomanilor-Poporului-Roman-ROMANEASCA-referatele-com.php https://culturasicivilizatiadacica.wordpress.com/category/dacii/mosteniridaco-getice-in-cultura-romana/ https://adevarul.ro/locale/botosani/legatura-mistica-mihai-eminescu-daci-sa-descoperit-casa-copilariei-poetului-ipotesti-urma-sapaturilorarheologice-1_55940286cfbe376e35c29905/index.html

http://www.referatele.com/referate/istorie/online15/ETNOGENEZARomanilor-Poporului-Roman-ROMANEASCA-referatele-com.php https://ro.wikipedia.org/wiki/Literatura_latin%C4%83 http://www.napocanews.ro/2014/03/arhivarii-vaticanului-sustin-ca-latinase-trage-din-limba-daca-ceea-ce-spuneau-istoricii-romani-la-inceputul-secxx.html http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Zbur%C4%83tor https://prezi.com/rvfibfg2v46t/latinitatea-limbii-si-poporului-roman/

Anexe

Anexa 1

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

Anexa 5

Anexa 6

Anexa 7

Anexa 8

Anexa 9

Anexa 10

Anexa 12

Anexa 11

Anexa 13

Anexa 15

Anexa 14

Anexa 16

Anexa 17

Anexa 19

Anexa 19

Anexa 20

Anexa 21

Anexa 22

Anexa 23