Caragiale şi Trans-mutanţa Post-mioritică

Caragiale şi trans-mutanŃa post-mioritică [Caragiale - contemporanul nostru] Caragiale este astăzi mai mult decît un clasic al literaturii române, a ajuns folclor, o formă a spiritului dîmboviŃean, mai ales a celui cu pretenŃii. A intrat în colocvial. Caragiale este evocat pe o suprafaŃă extrem de largă, de la articole de ziar la sesiuni parlamentare, de la anecdotica străzii la studii academice sau la comperaje radiofonice, talk-show-uri şi însăilări de spectacole televizionistice populare. Piesele sale continuă să facă reŃete miraculoase pe scenele Ńării, ba chiar şi spectatori de pe continente foarte depărtate se amuză în sarabanda hazoasă a turmentărilor caragialeşti. Opera lăsată de Caragiale întăreşte fără îndoială linia orizontului clasicismului românesc - dar într-un sens mai larg, cultural, aproape deloc în perspectivă strict literară sau stilistică. Caragiale este un realist. Un observator nemulŃumit (tehnic vorbind: un critic) al naturii umane şi al constructelor sociale. Dar spre deosebire de alŃi mari cercetători, din specii înrudite, ai fiinŃei umane, Caragiale e sensibil cu precădere la suprafeŃele de contact ale lumii reale a oamenilor, descrise şi definite de limbaj. Cu foarte rare excepŃii, el nu sondează în adîncuri, nu practică etiologii comportamentale, ci înregistrează, cu o certă fascinaŃie, fonograme. Paradigma lumii se află, pentru Caragiale, în rostirea ei. FiinŃa este enunŃată prin opŃiunile ei sintactice, morfologice, ortografice, ortoepice. El nu studiază caractere, precum La Bruyčre, sau puternice in-personări, ca Moličre - nu crede în pasiuni mistuitoare, precum Shakespeare, sau în vitalism şi degenerescenŃă, ca Zola - nu vede interioritate şi sensibilitate, cum a făcut-o Flaubert - nu citeşte, balzacian, psihologii abisale în spectacolul lumii. Comedia umană este pentru Caragiale o farsă lingvistică. Hazul - ca şi necazul - se dezvoltă exclusiv în/prin limbaj şi limbă. Lumea lui Caragiale se citeşte cum se-aude. Limbajul său este "constrîngător" - cum spunea Tudor Vianu. Îşi impune direct dinamica, sensurile şi ideologia. Suficient şi "hrană sieşi", nu are nevoie de indicaŃii de regie în paranteze - nici în dramaturgie, nici în proze. La fel, limbajul său este într-atît de expresiv prin schematismul său colocvial - caracterul său tranzitiv - încît îşi îngăduie a ignora tentaŃiile înfloriturii stilistice - reflexivitatea - şi este suficient de descriptiv pentru a se dispensa de accesorii uzuale: mediu, recuzită, natură consonantă. Superficiile limbii sînt, la Caragiale, şi ultima suprafaŃă a teritoriului uman. Discursul său nu înglobează principii, reguli ordonatoare sau credinŃe. Grecii aveau nevoie de morala destinului implacabil. Francezii: de onoare. Englezii: de forŃa copleşitoare a universului. Personajele lui Caragiale evoluează într-un spaŃiu gol. De altfel, într-un articol cu valoare de artă poetică, "Cîteva păreri", Caragiale se delimitează şi teoretic de toate mijloacele literaturii tradiŃional apreciate ca aparŃinînd vreunui clasicism. Se păzeşte de orice formă de retorică, simŃind-o condamnată la manieră şi ridicol. Pentru Caragiale, clasicismul a eşuat iremediabil în emfaze romanticoide şi preŃiozităŃi salonarde. Ajustîndu-l pînă şi pe un Othello, "turc prost", îi zice Caragiale, lămurind dilemele tragediei: "Una din două: ori crimă fără discurs - ori discurs fără crimă." Vorba lungă, aşadar, înmoaie patimile, le diluează, le turteşte. Caragiale alege să-şi masacreze personajele în cuvinte puŃine. La obiect.

"SimŃ enorm şi văz monstruos" - pe semne, sensibilitate mare la sistem neurovegetativ. Mărturisirea lui Caragiale sună dramatic, jeluire de boală parcă, nici vorbă de om zdravăn şi rumen în obraji, pus pe zeflemea. Şi totuşi Caragiale este citit tot mai cu debordare în veselire. Simeză de tembeli, hahalere, zaharisiŃi. FandosiŃi şi moftangi. FanŃi şi conŃi de mahala. Rîsete prelungite cînd ZiŃa îşi reclamă "pastramagiul" de fost soŃ că a vrut s-o "sinucidă". Forma "cremenal" înceŃoşează într-un abur de haz perspectiva altfel oribilă a detenŃiei. AmeninŃarea cu "vitrion" stîrneşte chicotiri vesele. Intrarea în acŃiune a haidamacilor lui GhiŃă Pristanda aduce hohote. Pînă şi moartea lui Mitică este pusă în pagină sub semnul farsei - tragică, dar farsă. "SimŃ enorm" e uşor de înŃeles: lumea lui Caragiale este o hipertrofie generalizată. Nici o trăsătură nu e de peniŃă, ci tuş gros, întins cu bidineaua. Dar "monstruos"? [Ce-a vrut oare să ne spună Caragiale cel rîzător?] Comicul de limbaj obturează în textele lui însemne ale unei realităŃi care este mai curînd înfiorătoare: bastonul "pastramagiului" are un şiş ascuns sub măciulie - haidamacii pitesc sub şube mioritice bîte adevărate, gata să sfarme Ńeste - "vitrionul" este totuşi vitriolul care arde fără cruŃare şi leac - "tras pistoale" este "obicei mitocănesc" dar poate fi mai ales act criminal. Batjocura lui Caragiale este mai curînd semnul său lexical pentru spaimă - o haină croită grotesc pentru o goliciune înspăimîntător diformă. Personajele lui sînt doar aparent de tot hazul - în realitate, sînt dezgustătoare. Privite sub speŃă artistică sînt caricaturi - privite antropologic, sînt regresii genetice în specii cvasi sau pseudocuvîntătoare. Menajeria lui Caragiale este o colecŃie de jalnici mutanŃi. O coajă de umanitate golită de orice substanŃă morală. AşezaŃi orice personaj caragialian lîngă idealul clasic al omului antichităŃii eline - sau lîngă modelul desenat de marea artă a Renaşterii - toŃi acei semizei din marmorele lui Michelangelo sau din schiŃele lui Leonardo - toată acea înălŃare ce respiră din fiecare fibră încordată într-un efort supraomenesc şi înnobilator pentru fiinŃa umană. PriviŃi slugărnicia şmecheră a lui Pristanda şi încercaŃi a vi-l închipui la picioarele rugului pe care a ars Giordano Bruno. LuaŃi-i pe Zaharia Trahanache sau pe AgamiŃă Dandanache şi duceŃi-i cu puterea fanteziei în Turnul Londrei alături de Thomas Morus care refuză să-şi abjure încredinŃările, cu preŃul descăpăŃînării - ori la Bastilia, alături de Robespierre sau Danton, aşteptînd dimineaŃa ghilotinei. PuneŃi mintea lui Nae Girimea lîngă cea a enciclopediştilor comparaŃi profilul MiŃei Baston cu efigia Ioanei D'Arc - încercaŃi să-i daŃi lui Spiridon numele lui Spartacus: ce s-a ales din umanitate în zaŃul penibil al lumii lui Caragiale? O mocirlă fără nici o sclipire dătătoare de speranŃă. Aici creşte monstruosul: în degradarea oribilă şi definitivă a ideilor de om şi demnitate umană. În această distanŃă măsurată cu disperare faŃă de idealurile clasice ale ideii de umanitate stă, paradoxal, şi singura legătură a lui Caragiale cu spiritul clasicismului. Lumea lui Caragiale este precepută tradiŃional ca o lume a moftului. Nu cel trecător, ci Moftul suveran şi cronic. O lume atît de pervertită în jocul aparenŃelor neacoperite, încît, sub pretenŃiile declarate, practic nu mai există vreun strat de raportări semnificative. Personae-le lui Caragiale sînt exact veştmintele pe care le îmbracă - în iatac, la rond, la berărie, în pedagogie şi în demagogie. Nimic altceva nu se mai ascunde sub haină. Lumea tradiŃională a lui Caragiale este o lume a veleităŃilor, în care moftul nu

este doar o expresie de afirmare, ci stăpînul domeniului - nu "personajele umblă cu mofturi, ci moftul umblă cu ele" (Ştefan Cazimir, "I.L.Caragiale faŃă cu Kitsch-ul"). Lumea lui Caragiale nu a dispărut. SubstanŃa ei socială dă bune semne vitale. Stratificările şi plasamentele socio-geografice au rezistat. ActanŃii îşi joacă rolul mai departe: şi apropitarii săi, şi prefecŃii, şi coniŃele sale, şi jupînii, şi poliŃaii, şi Mitică, şi pedagogii au supravieŃuit în schema de posturi. Fac mai departe peisajul firesc al locului "balcano-dunărean" şi "sud-estic". Îi alcătuiesc populaŃia. Psihologia colectivă. Îi descriu obiceiurile, apucăturile, plăcerile, goliciunea şi tristeŃea funciară. Dar ceva s-a schimbat fundamental în modul de funcŃionare a acestui ansamblu de cetăŃeni turmentaŃi şi guralivi: au devenit periculoşi. Personajele lui Caragiale s-au perpetuat în lume pe o matriŃă a simulării. Socialmente şi economic, acoliŃii lui Caragiale nu sînt nici măcar "declasaŃi" (în înŃelesul sociologic al expresiei), ci doar simulanŃi de castă. România nu a avut latifundiari adevăraŃi şi nici o clasă de mijloc autentică, ci doar struŃo-cămile vopsite cu sincronie europeană de carnaval - în fapt, mixturi şi variaŃiuni pe o temă de fond Ńărănească: de la Gelu, Glad şi Menumorut pînă la Cuza Vodă nu e decît o azvîrlitură de genă autohtonă, iar prin vinele lor a curs acelaşi sînge care i-a purtat prin lume şi pe Badea CârŃan, Moş Ion Roată sau Gheorghe Pop de Băseşti. Restul este basm heraldic sau import de butaforie imperială şi princiară - într-un cuvînt: moft. În general, conform principiului simulării universale, care naşte comicul din ajustarea mecanică a formelor realităŃii vii, în România, boierii şi micii moşieri au fost "lorzii", iar cîrciumarii şi mărunŃii negustori de "mic-gros" s-au simŃit mica, dar pompoasa burghezie. Dacă punem la socoteală şi "bonjuriştii" sau tinerimea studioasă de teapa lui Venturiano, viitoare pătură intelectuală de profesie, vom avea tabloul complet al simulaŃiunii universale de clasificare socială românească: forme fără fond. Acest tablou devine spectacol vivant la Caragiale. O lume de tot rîsul, aiurită, dar şi şmecheră - emfatic ramolită, dar şi instictual duplicitară caraghioasă, dar şi penibilă. EvoluŃii istorice de tot felul şi soiul au împins acest vicleim cu recuzită de mahala tot mai spre centru şi spre vîrf, de pe scene periferice, înspre miezul tîrgului şi în capul trebii - iar încăpăŃînarea acestei faune teoretic anacronice de a supravieŃui în orice context politic şi social a împins-o la mijloace murdare de salvgardare. De la simulare, la sperjur - de la micul ciubuc, la tîlhărie - de la "tras pistoale, obicei mitocănesc", la contrabandă cu elicoptere - de la "Aurora Economică Română" - "soŃietate <<'Cioclopedică>>", la speculaŃii bursiere intercontinentale - de la cadrilul "five o'clock"-ului, la alianŃe parlamentare care au fost capabile să hotărască destinul Ńării în chipuri nefericite. "ConştiinŃa tranzacŃională" pe care o statua Pompiliu Constantinescu drept componentă definitorie a lumii lui Caragiale s-a generalizat în habitatul post-mioritic, parazitînd definitiv conştiinŃa. Tipătescu, Farfuridi, Brînzovenescu şi compania s-au transformat dintr-un cîrd de gogomani, într-o haită de prădători. Nu mai e de rîs cu clienŃii lui Caragiale. Satira caragialiană nu şi-a epuizat subiectul - ci obiectul a sleit puterile satirei. Foştii palavragii turmentaŃi, frizeri şi giurumele, MiŃe şi Didine, "mitocani" şi "pastramagii", "republicani" sau "famelişti", toŃi adaptaŃi prin redecorare pentru noua piaŃă globală, reflectă astăzi mai mult decît o imagine locală sau regională cu virtuŃi literare şi spectaculare, gata să stîrnească veselia şi poate compasiunea, ci asumă structuri, instituŃii, valori naŃionale - ei reprezintă astăzi

chiar spiritul naŃional. Toate plăgile s-au acutizat şi cronicizat, rîsul e mai curînd plîns, iar lumea lui Caragiale, oglindă veselă cîndva, ne atîrnă astăzi de gît ca o piatră de moară - şi aici, pe maluri autohtone de DîmboviŃă, apă dulce, dar şi pe alte ape totuşi, precum cele ale "Evropei" - care, fireşte, "e cu ochii pe noi". Modelul de percepŃie a textului caragialian a rămas cel tradiŃional, fixat în arhiva din celuloid a "NopŃii furtunoase" a lui Jean Georgescu sau în muzeul Teatrului NaŃional, în relicvele "Scrisorii pierdute" montate de Sică Alexandrescu. Caragiale nu mai poate fi citit astăzi doar cu aceste chei. În pofida unor numeroase şi tehnic remarcabile reprezentări ale operei sale în ultimele decenii, singurul lector modern care şi-a pus întrebări cu adevărat noi despre actualitatea lui Caragiale a fost regizorul Lucian Pintilie; mai cu reŃinere în "D-ale carnavalului", spectacolul teatrului Bulandra din anii '60, şi cu deplinătate de voce iconoclastă în filmul "Pentru cine bat clopotele, Mitică?" - un cocktail Caragiale, fără îndoială discutabil în multe privinŃe, fără îndoială o formă de ireverenŃiozitate faŃă de litera lui Caragiale, dar presimŃind cu acuitate spiritul în care ar trebui citit astăzi Caragiale: de la ridicol, la grotesc - de la cabotinism, la dramatism - de la comic, la dimensiune tragică. Sarcasmul lui Caragiale nu a stîrpit lumea pe care a observat-o cu atît de ascuŃit spirit, ci a întărit-o. Acum, această lume sufocă - obturează morfoleşte valorile autentice şi profunde ale spiritului românesc. Caragiale trăieşte, de fapt, în acest moment al posterităŃii sale, o criză: neputinŃa corecŃiei morale asupra lumii de esenŃe tipologice pe care le-a distilat din realitatea imediată, simŃind "enorm" şi văzînd "monstruos". Lumea sa, profund distopică, a reuşit să se legitimizeze drept corp social "respectabil", inatacabil, inamovibil, şi - mai cu un zîmbet, mai cu un rînjet pe buze - săşi devore propriul părinte.

Publicistica lui Caragiale - o terapie de conştiinŃă Publicistica lui Caragiale, îndeobşte puŃin frecventată, este atît de actuală în substanŃa ei, încît mare parte din ea ar putea fi tipărită astăzi în ziarele şi revistele româneşti ca materie proaspătă de "speck" - cum spuneau bătrînii gazetari. Cercetarea lui Caragiale asupra teatrului românesc şi celei instituŃii numite "Teatrul NaŃional" este la fel de valabilă astăzi, început de secol 21, precum era la sfîrşit de secol 19, în paginile ziarului "România Liberă". Părerile lui Caragiale în disputa "artă cu tendinŃă" versus "artă pentru artă" reprezintă şi astăzi o mostră de bun simŃ literar şi cultural. ObservaŃiile sale, pline de haz şi justificată ironie, asupra unor "stiluri" din literatura plină de mofturi a módelor sînt încă astăzi o veritabilă lecŃie de onestitate literară pentru orice aspirant la glorie artistică. Analizele sale pe unele opere sau teme din registrul universal demontează, nu de puŃine ori, entuziasme pline de snobism care populează şi astăzi gazetele noastre şi garnisesc tîrgurile de cărŃi cu producŃii strict decorative, care, în schimb, sună promiŃător pînă la linguşitor în urechile "raportorilor" asupra României la scaune înalte ale birocraŃiei. PrefaŃa sarcastică, dar şi just tăioasă, şi atent argumentată (exemplu de rigoare gazetărească), scrisă de Caragiale la o culegere semnată de Anton Pann, cu texte lăutăreşti, producŃii pseudo-poetice pentru aceea muzică "greco-turcă-Ńigănească" [am

închis citatul] pe care mahalaua românească a validat-o în timp ca "naŃională", ar fi o corecŃie extrem de utilă astăzi pentru cei care încurajează prin inadmisibilă toleranŃă subcultura promiscuă şi infestantă din "cartiere", adevărată margine de civilizaŃie post urbană. Răspunsurile pe care le dă Caragiale în presă unor contra opinenŃi sînt întotdeauna pline de civilitate; o pagină extraordinară îi prilejuieşte Gherea, care îi trimisese noua sa carte, numindu-l, în dedicaŃie, "adversar politic" - condeiul strălucit al lui Caragiale întoarce complet premiza de sfadă, îi recunoaşte fără înconjur valoarea şi termină prin a-i mulŃumi sincer pentru atenŃia şi preŃuirea pe care i le acordă. Articolele lui Caragiale despre destinul lui Eminescu şi întru apărarea memoriei lui, după ce prietenul său va fi părăsit atît de dramatic această lume, îi dovedesc caracterul, şi demonstrează că un talent autentic nu este în chip obligatoriu dispensat social de probitate, integritate, moralitate - aşa cum speră mulŃi ticăloşi care îşi scuză şi astăzi mizeria morală cu emblema unui talent artistic oarecare. Caragiale, de data aceasta amar şi revoltat, în cu totul alt ton decît cel al zeflemelii de geniu care i-a făcut gloria, veştejeşte lumea ipocrită care, după ce a dispreŃuit şi, nu de puŃine ori, a depreciat socialmente fără ocolişuri inteligenŃa şi geniul poetului - după ce a asistat cu nepăsare la suferinŃa şi destrămarea lui, aceeaşi lume lipsită de măduvă morală, i-a îmbrăŃişat brusc harul şi amintirea, şi l-a trecut la colecŃia casnică de bon ton, alături de bibelouri şi goblenuri. ReacŃionează prietenul Caragiale - la "inexactităŃile, nimicurile născocite, neadevărurile absurde ce se spun de trei ani de zile pe socoteala lui" - dar şi omul de atitudine morală: "Ce Dumnezeu!" - exclamă revoltat Caragiale - "doar n-a trăit omul acesta acum cîteva veacuri ca să ne permitem cu atîta uşurinŃă a băsni despre trista lui viaŃă! ... a trăit pînă mai ieri, aici, alături de noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Pe cine vrem noi să amăgim? Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două trei funcŃiuni a avut - bibliotecar, apoi revizor şcolar - destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit şi într-un tîrziu să găsească mijloc de trai în presă militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, unde este silit să-şi avorteze zilnic prin provocare voită gîndirile şi concepŃiile, şi cît de rău e preŃuită la noi, se ştie [...muncă grosolană obligată şi ridicul plătită]. Poetul a trăit cum a murit - foarte nenorocit şi ca viaŃă materială: copil ursit să sufere şi cu sufletul şi cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept; dar suferea amar de sărăcie. (...) Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează Ńinta cu cît îi pare lui că se apropie de dînsa, îl aruncau ce-i drept în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l sdrobeau niciodată; lipsa materială însă (...) îl demoraliza, îl sfărîma cu desăvîrşire... da, dar era prea mîndru ca să se plîngă de asta şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înŃeleagă nespusă. S-a zis că era risipitor şi că orice sume ar fi trecut prin mînă-i, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru acei ce l-au lăsat întotdeauna în lipsă, deşi-l putea ajuta cu toată dignitatea, deşi apropierea lui le-a făcut cinste şi ... profit - şi încă le face. (...) Ieri d-abia-l cunoşteau şi-l apreciau cîŃiva prieteni de aproape, şi astăzi e un nume la modă. Ieri abia avea ce mînca 'în lipsă aproape absolută de subsistenŃă, ameninŃat de cea mai mare mizerie', şi astăzi se mănîncă mulŃi bani, direct cu opera lui, indirect sub pretextul numelui său; (...) Atît de desăvîrşită necunoaştere şi părăsire în viaŃă şi-apoi, într-o clipă atîta sgomot, atîta solicitudine şi închinăciune după moarte! Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?"

Iar într-alt articol, Caragiale intervine pentru a denunŃa şi opri ajustarea postumă a versurilor lui Eminescu, practicată dintr-un soi de făŃarnică pudibonderie, cu raŃiuni comerciale: "Editorii sînt liberi să tragă cîte exemplare vor, să le vînză cum şi cît le place, (...) să rămînă negustorul cinstit şi cîştig bun să-i dea Dumnezeu; dar să stea la taraba lui şi să nu se amestece a poci opera artistului.(...) Care artist, care amator, care om de bun simŃ şi de treabă ar îndrăzni să ia un penel şi să îndrepteze o trăsătură măcar a lui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Beethoven, or să potrivească coapsa lui Apollon sau şoldul unei Venere, după personala lui judecată şi după pornirea gustului său actual? Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calitaŃile şi defectele ei, ceva sfînt, fiindcă ea se întrupează pipăit, şi pentru o viaŃă mai durabilă decît chiar a neamului său întreg, gîndiri şi simŃiri de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai a unui neam." Cuvinte care poartă lumina intensă a unui mare suflet, şi păstrează o înaltă lecŃie de atitudine morală şi intelectuală - cuvinte al căror miez sfinŃeşte parcă efigia irepetabilă a două talente de geniu, sălăşuite în chipuri de oameni ce fac într-adevăr cinstei speŃei umane. Astfel sună publicistica lui Caragiale - astfel încă îşi găseşte ea rosturi astăzi şi aici, într-o lume a negustorilor, a meschinăriei lucrative, ce ignoră valoarea, în favoarea preŃurilor de nimic, adică preŃăluind nimicuri trecătoare. Caragiale este în publicistica lui un model de judecată echilibrată, de talent şi probitate profesională şi, peste toate: o conştiinŃă. Un model de care nu numai publicistica românească ar avea nevoie astăzi, dar chiar întreaga societate a românilor. Paul Silvestru