Moara Cu Noroc.docx

Moara cu noroc de Ioan Slavici Particularităţile speciei Ioan Slavici este unul dintre scriitorii care au introdus în literatura română filonul popular al povestirii şi universul satului românesc transilvănean. Viziunea scriitorului are drept fundament convingerea că banul are un efect dezumanizant asupra fiinţei umane (aspect evocat şi în alte nuvele, precum Comoara). Esenţială rămâne, în Moara cu noroc, confruntarea dintre două caractere puternice, Ghiţă şi Lică. Se constată, în nuvelă, un transfer al categoriei tragicului, din genul dramatic, în genul epic: Ghiţă este un personaj tragic, el încearcă să-şi depăşească limitele de om neînsemnat şi, pe măsură ce-şi sporeşte câştigul, el crede că n-ar mai fi om dacă ar renunţa. Moara cu noroc, alcătuită din şaptesprezece capitole, are o compoziţie de tip clasic, unitară, cu acţiune gradată, punct culminant în capitolul al şaisprezecelea, cu deznodământ dramatic, succesiunea momentelor subiectului evidenţiind psihologii complexe. Prin procedeul analizei psihologice este ilustrat conflictul interior al protagonistului, care trăieşte o dramă generată de contradicţia dintre dorinţa de înavuţire şi aceea de a-şi păstra integritatea. Nuvela Moara cu noroc este de factură realistă, fapt pus în evidenţă de tehnica înlănţuirii cauzale şi temporale. Caracterul realist este evidenţiat şi de surprinderea relaţiilor capitaliste, incipiente în satul transilvănean. Tema nuvelei o reprezintă consecinţele nefaste ale setei de înavuţire, de unde şi caracterul moralizator al nuvelei. Prin această nuvelă, Ioan Slavici a introdus formula realismului obiectiv, într-un moment în care cel mai frecvent model era proza romantică sau aceea tezistă. În expoziţiune se ilustrează detaliat reperele spaţiale: Moara cu noroc se află în valea dintre dealuri, la o răscruce, pe unde treceau turme de porci spre şi dinspre târg: „Ori din care parte ar veni, drumeţul se bucură când o zăreşte din culmea dealului pleşuv, căci, venind dinspre locurile reale, ea îl vesteşte că a scăpat norocos, iară mergând spre ele, la Moară poate să găsească ori să aştepte alţi drumeţi, ca să nu plece singur mai departe”. Intriga se declanşează odată cu apariţia la Moara cu noroc a lui Lică Sămădăul, „om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduţi ori pe cei furaţi”. Desfăşurarea acţiunii urmăreşte procesul alienării lui Ghiţă. Acesta înţelege că trebuie să accepte implicarea în afacerile necinstite ale lui Lică, astfel că devine „mai de tot ursuz” faţă de Ana şi copii; el „nu mai zâmbea ca mai înainte”. Conflictul este puternic, ceea ce conferă un caracter psihologic acestei opere literare. Apariţia lui Lică la moară declanşează acest conflict, ale cărui surse sunt multiple:

avariţia dezumanizantă a personajului, indecizia sa, faptul că acesta se află la o încrucişare de tentaţii (conflict de motivaţii). Un prim conflict este acela dintre Ghiţă şi opinia lumii. Sămădăul, dând ordine prin supuşii săi, se comportă ca un stăpân. Scriitorul ciocneşte cele două forţe care şi-l dispută pe Ghiţă: este evidentă atracţia acestuia pentru Lică, dar mai puternică este opinia lumii, pe care Ghiţă o simte ca pe o constrângere. Conflictul dintre Ghiţă şi Lică ar putea fi rezolvat pozitiv, prin asociere şi acord, din moment ce toate celelalte relaţii sunt resimţite ca obstacole. Colaborarea dintre cei doi, lipsită o vreme de accidente sociale şi morale, ar fi intrat în ordinea lucrurilor, dar ceea ce schimbă sensul relaţiei este marea vanitate a cârciumarului, care se opune voinţei de putere a Sămădăului. Scena depoziţiei şi a judecăţii are rostul de a demonta mecanismul de pârghii al fatalităţii, al faptelor dirijate de mintea diabolică a unui om, mecanism în stare să-l cuprindă în desfăşurarea lui: Lică a jefuit şi şi-a creat un alibi, dar atât de puternic, încât sub păvaza lui mai poate înfăptui, nepedepsit, o crimă. Reuşeşte, în acelaşi timp, să-şi inculpe duşmanii direcţi, pe Săilă şi pe Buză-Ruptă, şi să-l treacă sub bănuială pe Ghiţă. Orientarea morală a faptelor se menţine în umbră şi admirabilă rămâne explozia de putere: Sămădăul ia forma umană a destinului, el este unealta prin care soarta îşi împlineşte cursul. Lică îi cere lui Ghiţă să i-o lase pentru o noapte pe Ana. Ca să-l prindă şi să zădărnicească planurile omului care îl adusese în starea de cumplit impas, bărbatul îşi aruncă drept momeală nevasta, cu speranţa că ea va rezista tentaţiei. Această scenă dezvăluie ultima fază a degradării morale a lui Ghiţă. În concluzie, rămâne remarcabilă arta scriitorului de a construi dialogul şi monologul interior, dar şi de a analiza gândurile şi trăirile interioare ale personajelor. Toate acestea sunt redate în mod clar, cu o concizie clasică.

Caracterizarea personajului Ghiţă Moara cu noroc, alcătuită din şaptesprezece capitole, are o compoziţie de tip clasic, unitară, cu acţiune gradată, punct culminant în capitolul al şaisprezecelea, cu deznodământ dramatic, succesiunea momentelor subiectului evidenţiind psihologii complexe. Prin procedeul analizei psihologice este ilustrat conflictul interior al protagonistului, care trăieşte o dramă generată de contradicţia dintre dorinţa de înavuţire şi aceea de a-şi păstra integritatea. Personaj principal şi mobil, Ghiţă ilustrează teza potrivit căreia dorinţa necontrolată de înavuţire prin concesii poate avea, adeseori, consecinţe nefaste. Personaj rotund, acesta evoluează de la tipicitate la individualizare, devenind, dintr-un simplu cizmar, cu o existenţă modestă, un cârciumar dominat de seducţia banilor, sub influenţa distructivă a unui individ ca Lică Sămădăul, om rău şi primejdios. Ghiţă trăieşte drama alienării, astfel că îşi pierde stăpânirea de sine, încrederea soţiei, dar şi a altora. Acesta doreşte să strângă bani pentru a-şi angaja zece calfe, ca să repare cizmele oamenilor, căci este un om harnic şi cumsecade. Oscilând între cele două sensuri existenţiale, reprezentate de personajul feminin Ana, simbol al iubirii, al familiei şi al liniştii, şi nelegiuitul şef al porcarilor. Ghiţă trăieşte o dramă psihologică. Ghiţă concentrează, în evoluţia sa, întreaga problematică a operei, ce stă sub semnul unei idei morale exprimate la începutul nuvelei prin replica bătrânei: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.” Drumul parcurs de Ghiţă înaintează spre un sfârşit tragic, în ciuda avertismentului soacrei. G. Călinescu arată că „drama lui este analizată magistral”; de altfel, aceasta se dezvăluie, în mod indirect, prin acţiune şi prin gândurile personajului şi în mod direct, prin observaţiile celorlalte personaje. Conflictul interior constituie teza morală pe care Ioan Slavici îşi propune să o evidenţieze: Ghiţă trebuie să respecte angajamentul asumat faţă de familia sa, să figureze ca onest în opinia colectivă, însă el cedează perspectivei ademenitoare pe care i-o oferă Sămădăul. Relaţiile temporale şi spaţiale sunt elemente ce contribuie la conturarea destinului acestui personaj. El parcurge un drum simbolic, lasă în urmă sate şi locuri bune şi apoi coboară către un popas unde „locurile sunt rele”. Acest spaţiu îl dezumanizează pe Ghiţă, iar cârciuma se va dovedi, ea însăşi, un simbol al pierzaniei, nu al protecţiei, ca la Mihail Sadoveanu. Autocaracterizarea ilustrează dorinţa lui Ghiţă de a se autodisculpa. Acest fapt evocă un fond de umanitate încă nealterat: „Iartă-mă, Ana! îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului...”. Într-un alt moment, sărutându-l pe unul dintre copii, mărturiseşte: „Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi un tată om cinstit. Tatăl vostru e un ticălos.” Monologul interior – autocaracterizarea evidenţiază efortul personajului de a justifica pentru sine complicitatea cu Lică: „Aşa m-a lăsat Dumnezeu. Ce sămi fac, dacă e ceva în mine mai tare decât voinţa mea?”.

Caracterizarea indirectă pune în lumină momentul culminant al degradării morale a lui Ghiţă de sărbătoarea Paştelui, acesta o ucide pe Ana. Gestul ar putea avea explicaţia în gelozia şi furia generată de faptul că Ana şi-a petrecut noaptea cu Lică. Însă protagonistul însuşi o aruncase drept momeală în cursa în care dorea să-l prindă pe Sămădăul. Cârciumarul este împuşcat şi el de Răuţ, la porunca lui Lică. Scena depoziţiei şi a judecăţii are rostul de a demonta mecanismul de pârghii al fatalităţii, al faptelor dirijate de mintea diabolică a unui om, mecanism în stare să-l cuprindă în desfăşurarea lui: Lică a jefuit şi şi-a creat un alibi atât de puternic, încât sub pavăza lui mai poate înfăptui, nepedepsit, o crimă. Reuşeşte, în acelaşi timp, să-şi inculpe duşmanii direcţi, pe Săilă şi pe Buză-Ruptă, şi să-l treacă sub bănuială pe Ghiţă. Totul se petrece în răstimpul unei zile şi nopţi, când Sămădăul pradă, ucide, îi lichidează pe duşmani, îl aserveşte pe Ghiţă, îl dezarmează pe urmăritorul Pintea, făcându-l să pară ridicol. Orientarea morală a faptelor se menţine în umbră şi admirabilă rămâne explozia de putere: Sămădăul ia forma umană a destinului, el este unealta prin care soarta îşi împlineşte cursul. Lică îi cere lui Ghiţă să i-o lase pentru o noapte pe Ana. Ca să-l prindă şi să zădărnicească planurile omului care îl adusese în starea de cumplit impas, bărbatul îşi aruncă drept momeală nevasta, cu speranţa că ea va rezista tentaţiei. Această scenă dezvăluie ultima fază a degradării morale a lui Ghiţă. Relevantă este afirmaţia lui Pintea, care-l descalifică pe Ghiţă: „Tare om eşti tu, Ghiţă, grăi Pintea pe gânduri. Şi eu îl urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind”. În concluzie, opera scriitorului ardelean evidenţiază o lume complexă, căreia normele etice îi dau sensul. De altfel, scriitorul afirma: „În gândul meu rostul scrierii a fost întotdeauna spre o vieţuire potrivită cu firea omenească.” (Lumea prin care am trecut)