Moara Cu Noroc

Moara cu noroc Ioan Slavici (1848-1925) a fost unul dintre marii clasici (alaturi de

Eminescu, Creanga

si Caragiale), precursor al lui Liviu Rebreanu -

in evocarea satului transilvanean -

si intemeietor al nuvelei

realist-psihologice in literatura romana.

Fiu al unui pamant incarcat de istorie, de traditii

si de legende,

Slavici infatiseaza, in nuvelele sale („Moara cu noroc", „Comoara", „Padureanca", „Gura satului" s.a.) lumea satului transilvanean de la jumatatea secolului al XIX-lea. antrenata in lupta pentru inavutire.

Contemporan

cu lumea „Amintirilor

din copilarie" ale

lui Creanga, universul rural evocat de Slavici

este

lipsit de aureola mitica a Humulestiului, dar infatiseaza monumental un stil

de viata specific, in care norma morala actioneaza

cu putere de

lege. Din punct de vedere geografic, actiunea nuvelelor este plasata intr-un spatiu delimitat de Muntii Zarandului si Capia Banateana; in acest spatiu traiesc: tarani, carciumari, porcari, samadai, preoti, invatatori etc, oameni darzi,

lacomi, intreprinzatori, buni

Meritul autorului

momentele cotidiene, dar

si rai, asa cum se intampla in viata.

este acela de a fi infatisat aceasta lume in

si in cele rituale, trasand 1

cu mana sigura psihologia colectivitatii.

Comparat

cu Shakespeare, Tolstoi

Slavici

si Dostoieyski,

este primul scriitor care creeaza un personaj nelinear,

complicat mereu sufleteste, traind stari conflictuale puternice care evolueaza, intr-o deschidere in evantai, spre momentul culminant, in

nuvelele sale apar iubiri

si dusmanii care mocnesc, miscari

sufletesti piezise, complicate, nelinisti (care cresc proportional

cu

bogatia), patimi puternice - totul fiind pus sub semnul de neclintit al destinului.

Nuvela „Moara

acest gen

cu noroc"- cea mai izbutita dintre scrierile de

ale

lui Slavici - intruneste toate aceste

trasaturi: in actiune sunt antrenate caractere tari de oameni primitivi, intriga reliefeaza stari sufletesti complicate, iar finalul demonstreaza justetea normei morale enuntate in preambul.

Tema nuvelei o constituie consecintele nefaste, morale

existentiale

si

ale patimii banului.

Pe un plan mai profund, tema acestei opere

destinul ca fatalitate impusa de adancimile sufletesti personajelor. 2

este

ale

Titlul

este un toponimic. Acesta denumeste spatiul

in care se implineste destinul personajelor pedepsite pentru ca au incalcat norma morala.

Hanul numit „Moara

cu Noroc"

este o rascruce, un loc

deschis invaziei raului, purificat, in final, prin foc. Adevarat „personaj" al nuvelei, hanul devine, la sfarsit, o „moara" a Nenorocului.

Nuvela

este o lucrare narativa in proza, de intindere medie,

avand o actiune care se complica progresiv, un conflict puternic si personaje bine reliefate. in cazul nuvelelor psihologice, autorul cerceteaza profunzimile sufletesti

ale personajelor, reliefand dramatismul unor trairi interioare (conflict interior). Uneori, acestea conduc la transformarea respectivului personaj, a comportamentului sau a statutului sau social. Mijloacele folosite (analiza psihologica, introspectia) reliefeaza, mai ales in cazul

lui Slavici, eroi complicati sufleteste, al caror subconstient le determina destinul.

Incadrarea operei „Moara

cu noroc", de I. Slavici, in categoria

nuvelelor psihologice poate fi motivata prin:

Este o lucrare epica in proza, de intindere mare, a carei 3

structura compozitionala prezinta

si particularitati.

Nuvela de mare amploare („Nuvela solida

cum scria Calinescu), „Moara

cu subiect de roman",

cu Noroc"

este alcatuita

din saptesprezece capitole, avand o actiune care se desfasoara

cronologic, de la Sfantul Gheorghe

si pana la Paste (in anul

urmator).

Textul incepe

si se incheie prin cuvintele Batranei (mama Anei

si soacra

multumit

lui Ghita). Daca fraza initiala („ Omul sa fie

cu saracia sa...") are rolul de cod moral, cea finala

arunca peste aceasta tragedie umana sentinta de fier a Destinului: „Simteam eu ca nu are sa iasa bine: dar asa le-a fost datai"1

Universul operei prezinta o actiune care se desfasoara

pe

mmente, complicandu-se progresiv.

Nuvela se deschide

cu un preambul gnomic (

care cuvintele atribuite soacrei

in

lui Ghita exprima conceptia

morala a autorului): „Omul sa fie multumit

cu saracia sa, caci,

daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit". 4

Rostite la modul premonitor3 de catre un personaj reprezentand experienta

si intelepciunea vietii, aceste cuvinte stau la baza intregii actiuni, fixand destinul personajelor in functie de respectarea sau nerespectarea lor. Cel care ar trebui sa le rosteasca in final, ar fi Ghita, a carui moarte le

confera

si rol testamentar: „ O gnomie care ni se infatiseaza - la

inceput - ca prevestire, pentru ca, in final, sa constatam ca ea joaca

si rol de cod, adica de testament" (C. Crisan). Subiectul nuvelei ar putea fi povestit astfel: Ghita (cizmar intr-un umil sat transilvanean), se hotaraste sa renunte la „linistea colibei", pe motivul saraciei oamenilor, care umblau toata saptamana in opinci sau desculti, iar in duminicile ploioase isi duceau cizmele in mana, pana la biserica. Afland

despre arendarea carciumei de la Moara

cu Noroc, se hotaraste

sa se mute acolo.

Batrana (soacra

lui Ghita)

este insa reticenta, de

teama ca, ispitind norocul, l-ar putea supara: „...

cumva, cautand acum la batranete un noroc nou, sa pierd

si ma tem ca nu

pe

acela de care am avut parte pana in ziua de astazi..."

Totusi, de dragul copiilor sai, Batrana accepta sa-i urmeze

inima deschisa, spre a imbuna sansa: „cu toata inima, 5

cu

cu tot

sufletul,

cu toata dragostea mamei care incearca norocul

copilului iesit in lume."

„Norocul" devine astfel laitmotivul nuvelei

si schimbatoarele

lui fete vor insoti destinul personajelor, pana la modificarea

totala

din final.

Acesta ar fi primul capitol al nuvelei, cuprinzand expoziti-unea si intriga

(hotararea

lui Ghita de a parasi spatiul protector al „colibei" sale

si de a se muta la han).

Noul spatiu existential al familiei

este o fosta moara, asezata la

rascrucea drumurilor care duceau spre Ineu, intr-o pustietate. Aici va veni

Ghita, impreuna

cu Ana, Batrana

si cei doi copii

si va incepe sa munceasca, facand ca locul sa para „binecuvantat". Intreaga saptamana, hanul era plin de drumeti, iar sambata, carciumarul isi

numara banii

si era multumit de norocul care i se daduse.

Lucrurile merg bine, iar hanul isi pastreaza ipostaza benefica, pana la sosirea

lui Lica Samadaul, personaj demonic, hot

si ucigas,

care-i impune carciumarului sa-i devina complice: ,JZu voiesc sa stiu 6

totdeauna cine umbla

cine ce zice

pe drum, cine trece

si cine ce face,

pe aici,

si voiesc ca nimeni in

afara de mine sa nu stie."

Ana banuieste ca Lica

este „om rau

si primejdios" si-

si atentioneaza sotul, dar Ghita stie ca nimeni nu poate ramane la han fara

voia

lui Lica; el accepta pactul

dorea sa se faca „om

cu diavolul pentru ca

cu stare": „Iar Ghita voia

dinadinsul sa ramaie la Moara

cu tot

cu Noroc, pentru ca-i mergea

bine..."

Fire slaba

si oscilanta, Ghita va fi dominat de forta malefica a

Samadaului: primeste de la Lica sase porci (despre care stia ca sunt furati), ii

imprumuta bani, il gazduieste intr-o noapte cand

arendasul (

si cand Lica pleaca

este pradat

si se intoarce la han

imbracat femeieste); la judecata, se trezeste spunand ceea ce vroia Lica, salvandu-1. Eroarea carciumarului isi are izvorul in permanenta oscilare intre bine

si rau; ar dori sa-1 dea

pe Lica

pe mana

jandarmului Pintea, dar nu poate renunta la mirajul castigului: „Dar Ghita nu 7

voia sa plece, nu-l lasa inima sa paraseasca locul

timp putea sa se faca om

cu stare". Asa se face ca, primind de la

Lica bani furati spre a-i schimba, Ghita ii duce

spune ca jumatate

in care in scurt

lui Pintea, dar nu-i

din ei sunt ai sai.

Pe masura ce trece timpul, iar banii se inmultesc, Ghita este tot mai dornic de imbogatire: amana aducerea dovezilor in mana jandarmului, ba chiar se gandeste sa fuga in lume ca sa-si salveze aceasta neasteptata avutie; totodata, spaima ca Lica ar putea veni sa-1 prade si imaginea femeii ucise de Samadau in padure, ii sfasie fiinta. Aceasta ar fi, in linii generale, desfasurarea actiunii (capitolele II-XV). Capitolul al XVI-lea prezinta izbavirea, prin moarte, a celor care incalcasera norma morala. De Paste, Ghita si Ana raman la han, in timp ce Batrana pleaca, impreuna cu copiii, la niste rude, la Ineu. Intentionand sa-1 predea pe Samadau, carciumarul il lasa singur cu Ana, plecand sa-1 anunte pe Pintea. La intoarcere, simtind ca i s-a pus „ceva" „ de-a curmezisa in cap", Ghita o injunghie pe Ana, cuprins de remuscari ca Dumnezeu nu i-a dat, la timp, gandul cel bun ("punctul culminant). Samadaul (care se intorsese sa-si ia serparul uitat la han), ii porunceste lui Raut sa-1 impuste pe Ghita si sa incendieze hanul. Urmarit de Pintea, Samadaul isi zdrobeste capul de un copac. Deznodamantul este pregatit de momentul in care Batrana pleaca la rude „singura cu copiii, singura si mahnita pana in adancul inimii." La intoarcere, ea nu gaseste decat zidurile afumate ale hanului si gramezile de praf si cenusa din care ieseau oasele celor care fusesera Ghita si Ana. 8

Acum, imaginea celor cinci cruci si cuvintele Batranei („dar asa le-a fost data!") se proiecteaza simbolic peste intreaga actiune. Imaginea finala a femeii care-si ia nepotii si pleaca (spre a-i salva din spatiul malefic) este incurajatoare: s-ar putea crede ca, intr-o lume care respecta norma morala, acestia vor avea un alt destin. Complexitatea epica a nuvelei consta in profunda cunoastere a sufletului omenesc, urmarit in toate meandrele lui: omul se afla in puterea unui destin venit din profunzimi, din subconstientul sau - forta oarba si distrugatoare care-1 va conduce spre framantari si nefericire. Subiectul nuvelei se organizeaza in jurul conflictului central care este unul psihologic: lupta sfasietoare care se da in sufletul lui Ghita intre patima imbogatirii si fondul lui initial cinstit. Prabusirea morala a lui Ghita este infatisata in mod gradat, cu oscilatii intre visul imbogatirii si chinul remuscarii, cu miscari sinuoase care antreneaza profunzimi sufletesti nebanuite. O alta caracteristica a speciei o constituie relieful pe care-1 capata personajele centrale. Personajele sunt realiste, dar accentul nu cade pe trasaturile lor de caracter, ci pe drama existentiala pe care o parcurg. Caracterizarea principalelor personaje ale acestei opere, ar putea porni de la preambulul nuvelei: „ Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit". Cel dintai dintre personaje este Batrana (mama Anei) simbolizand intelepciunea si cumpatarea; ea este purtatoarea mesajului nuvelei, iar semnificatia cuvintelor rostite in deschiderea actiunii este profunda: omul sa fie multumit cu ceea ce are, caci nu exista bogatie mai mare decat chibzuinta, adevarul si omenia. Modesta si discreta in relatia cu Ghita si cu Ana, le accepta hotararea din iubire materna, cu toate ca plecarea din satul ei o doare. Avand o solida experienta de viata, Batrana are intuitia pedepsei pe care o va primi Ghita, pentru ca incalcase norma morala: de Paste, cand pleaca la 9

rude, Batrana era „mahnita pana in adancul inimii", de parca ar fi auzit glasul de clopot funest al destinului. Ardoarea cu care o saruta, repetat, pe Ana „ ca si cand s-ar desparti pe veci de dansa " ca si carciuma care i se pare a fi intunecata si pustie, prevestesc finalul tragic. Asemenea altor femei din popor, Batrana crede in destin, iar ultimele ei cuvinte explica ceea ce s-a intamplat, prin predestinare: „Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data ". Ghita este un personaj complex; el s-ar putea incadra in tipologia omului care si-a pierdut omenia. Atata timp cat traieste in „linistea colibei" sale, cizmarul se simte neimplinit, ca si cand, din cele doua jumatati posibile ale sufletului sau, aici s-ar manifesta numai una. Solutia o constituie cautarea unui alt spatiu in care sa se implineasca intregul: din aceasta pricina, in prima perioada a sederii la carciuma, Ghita simte ca, pentru el, aceasta era „cu noroc". Multumirea nu dureaza insa decat pana la sosirea lui Lica Samadaul personaj demonic si straniu care exercita.o influenta puternica asupra carciumarului. Demonia celui dintai trezeste setea de bani in apele adanci ale sufletului lui Ghita („Se gandea la castigul pe care l-ar putea face in tovarasia lui Lica, vedea banii gramada inaintea sa si i se impaienjeneau parca ochii"), atragandu-1 in spatiul intunecat al crimelor Samadaului. Explicatia acestei schimbari ar putea fi cautata tot in preambulul gnomic, conform caruia, intr-o anumita lume, cumpatarea si ordinea existentiala constituie o „cupola" protectoare. Iesit de sub influenta ei benefica, Ghita va trece prin toate cercurile instrainarii: se indeparteaza de Ana, de copii si de el insusi, ascultand doar de poruncile propriului subconstient: „Ar fi voit sa mearga la ea, sa-i ceara iertare si sa o impace, dar nu putea; era in el ceva ce nu-l lasa". Aceasta forta oarba care ajunge sa-i modifice destinul, va da nastere unui acut sentiment de neputinta: „Ei! Ce sa-mi fac? (...) Asa m10

a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac, daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?". in numeroase scene, autorul analizeaza starile sufletesti ale lui Ghita, sfasierea lui intre moral si amoral, sfarsita numai in moarte. Bunaoara, atunci cand Lica ii cere toti banii (promitand ca-i va inapoia daca va trai), Ghita este cuprins de o furie neputincioasa („ii era de parca-i seaca sangele din vine"), rezumand, intr-o fraza, intreaga sa drama existentiala, puternicul sentiment al neimplinirii: „Mi-ai luat linistea sufletului si mi-ai stricat viata". Atunci cand Lica (adus in fata judecatorilor) ii invinuieste pe doi dintre oamenii sai, Ghita traieste, la modul acut, conflictul dintre adevar si minciuna: desi „era patruns de nevinovatia lor", carciumarul il sustine pe Lica, de teama ca altfel familia sa va avea de suferit. Tot asa, in scena uciderii Anei, tensiunea acumulata in sufletul lui Ghita, alienarea (instrainarea) si ura impotriva Samadaului rabufnesc din adancurile intunecate in care dospisera devenind dominante: cel care porunceste este subconstientul lui Ghita, care ii intuneca ratiunea („Simt numai ca mi s-a pus ceva de-a curmezisa in cap si ca nu mai pot trai, iara pe tine nu pot sa te las vie in urma mea"). Drama personajului provine din lupta care se da intre cele doua Jumatati" ale fiintei sale: una care il ispiteste la complicitatea cu Lica, iar cealalta - care ii trezeste remuscari adanci. Scaparea nu va fi posibila decat in moarte; si cum Ana reprezenta amintirea a ceea ce fusese luminos si bun, Ghita o ucide, omorand astfel reminiscenta a ceea ce fusese el insusi candva. Greselile lui atrag insa pedeapsa destinului (al carui „instrument" devine Lica) si Ghita este impuscat. Personajul central al nuvelei este caracterizat prin mai multe mijloace: prin faptele si vorbele sale, prin mediul in care traieste, prin opiniile altor personaje, dar, mai ales, prin analiza psihologica. Lica Samadaul este un personaj demonic, memorabil si unic in literatura noastra. 11

El n-a stat niciodata sub pomenita „cupola" protectoare a ordinii morale, fapt care le-a permis „demonilor" subconstientului sa-i invadeze sufletul cu patima varsarii de sange: („sangele cald e un fel de boala" care-1 apuca din cand in cand). Celelalte trasaturi (istetimea, abilitatea, curajul, hotararea, barbatia) sunt puse in slujba acestui intunecat instinct. Pana si omeneasca teama de moarte este traita altfel de Lica, acesta dorind „sa traiasca mult si lung, cat tine lumea, ca sa scape de viata cealalta" (judecata de apoi). Ana. Tanara sotie a lui Ghita este infatisata in toata complexitatea ei sufleteasca, pe masura ce destinul familiei va evolua sub semnul demoniei lui Lica. La inceput, cand Ghita se hotaraste sa ia in arenda carciuma de la Moara cu Noroc, batrana are rezerve, motivand, intre altele, ca Ana este „prea tanara, prea asezata, oarecum prea blanda la fire" pentru a deveni „carciwnarita". Si dupa ce familia se muta la noua ei locuinta, Ana isi pastreaza o anume candoare si naivitate, astfel incat prima intalnire cu Samadaul o impresioneaza profund: „Ana ramase privind ca un copil uimit la calaretul ce stetea ca un stalp de piatra inaintea ei". Treptat, intuitia o face sa-si dea seama de firea ticaloasa a lui Lica, pe care o percepe in ranjetul, in „cautatura" Samadaului, ori in felul in care acesta isi rodea mustata cu dintii. Pe masura ce trece timpul, Ana isi pierde stapanirea de sine si chiar demnitatea, rugandu-1 pe Lica s-o ia cu el: „Daca te duci si te duci, ia-ma si pe mine: nu vreau sa-l mai vad". De Paste, Ana accepta sa ramana cu Lica, din razbunare, necunoscand planurile lui Ghita si fiind jignita profund de nepasarea lui. Si sufletul Anei (ca si al lui Ghita) este alcatuit din doua Jumatati": una pura (care se pierde treptat) si alta pasionala si nestapanita (care o va impinge in moarte). In concluzie: 12

„Moara cu noroc", de I. Slavici, prezinta urmatoarele trasaturi: • Este o lucrare narativa in proza, de amploare medie. • Actiunea se desfasoara pe episoade si se complica progresiv. • Intriga si conflictul sunt complexe. • Personajele principale sunt puternic reliefate. „Moara cu noroc" este o nuvela. Autorul prezinta profunzimile sufletesti ale personajelor, fapt care-i confera lucrarii caracterul de nuvela psihologica. De asemenea, este zugravita, in mod veridic, lumea stepei aradene din veacul al XlX-lea, fapt care incadreaza lucrarea in realism. Personajele (carciumari, porcari, samadai, jandarmi s.a.

13