Horticultura Palade Florin.docx

Intretinerea solului in plantatiile viticole

Lucrările agrofitotehnice aplicate în plantaţiile viticole tinere în anul plantării au ca scop realizarea unei prinderi bune după plantare, imprimarea unei vigori de creştere adecvate a lăstarilor şi realizarea unei pregătiri bune pentru iernare a plantelor. Alături de acestea se adaugă consolidarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi, în final, realizarea de plantaţii încheiate, cu potenţial vegetativ favorabil pentru anii următori.

Lucrările aplicate asupra solului în plantaţiile viticole tinere, amplasate pe terenuri solificate, urmăresc să asigure menţinerea acestuia afânat şi curat de buruieni. În condiţii de mediu cu regim de umiditate satisfăcător în plantaţiile viticole tinere solul poate fi cultivat cu plante utilizate ca îngrăşăminte verzi. Lucrările de îngrijire care se aplică plantaţiilor viticole tinere în anul II de la plantare urmăresc să realizeze obiectivele proiectate în faza iniţială de înfiinţare a plantaţiilor şi de consolidare a efectelor obţinute prin lucrările de întreţinere aplicate în primul an. Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul al doilea sunt relativ asemănătoare cu cele din anul I. La acestea se adaugă lucrări cum ar fi: dezmuşuroitul, tăierea în uscat, unele lucrări în verde şi instalarea mijloacelor de susţinere. Având în vedere că anul III de la plantare reprezintă trecerea de la perioada de tinereţe la început de rodire, lucrările de îngrijire aplicate se aseamănă în general cu cele aplicate viilor pe rod. Fac excepţie lucrările de tăiere în uscat şi operaţiunile în verde cu modificări de volum menite să continue formarea butucilor şi începutul trecerii lor pe rod.

Instalarea MIJLOACELor DE SUSŢINERE A VIŢEI DE VIE RODITOARE După condiţiile naturale de mediu variabile pe zone de cultură economică şi etape conjuncturale, metodele şi mijloacele de susţinere la viţa de vie au cunoscut în decursul timpului o mare diversitate, de la cultura târâtoare, la autosusţinere, apoi la cultura cu susţinere pe suporţi naturali sau artificiali, creaţi de om. Cultura pe tulpini proprii se practică în unele ţări mediteraneene, respectiv în zona de sud a Franţei, în sudul Italiei, în Maroc, în partea de mijloc a Spaniei (Manzanares Valdepenas) precum şi în alte zone. În zonele unde se practică sistemul respectiv frecvenţa ploilor în lunile de vară (iulie, august) este mai redusă, astfel că apariţia bolilor criptogamice nu reprezintă un pericol real, iar solul se lucrează până când lăstarii aplecaţi permit intrarea sistemei de maşini. Un asemenea sistem de susţinere este favorizat de existenţa unei tulpini înălţate la 50-60 cm de la suprafaţa solului şi de tăierile scurte, repetate. Lăstarii crescuţi pe elementele de rod scurte lăsate la înălţimea de 5060 cm îşi menţin la început o poziţie ridicată după care se apleacă. În cea de-a doua etapă ritmul de

creştere a lăstarilor scade şi lungimea acestuia rămâne mai mică. Susţinerea lăstarilor prin înmănunchiere se practica până nu demult şi în ţara noastră mai ales în plantaţiile de hibrizi producători direcţi. Metoda în sine constă în legarea repetată a lăstarilor în 2-3 locuri sub formă de buchete folosind ca material de legat liberul de tei, rafie, fire de material plastic sau deşeuri de la industria textilă. Buchetul de lăstari se menţine la început în poziţie aproape de verticală sau oblică iar pe măsura unor creşteri noi aceştia se apleacă pe sol, motiv pentru care şi cârnitul se execută mai de timpuriu (Oprean, M., 1967).

Metoda de susţinere a lăstarilor prin înmănunchiere defavorizează folosirea luminii, favorizează atacul de boli şi dăunători, diminuează efectul tratamentelor fitosanitare datorită acoperirii reciproce a lăstarilor legaţi în buchet, întârzie maturarea lemnului şi a strugurilor. Aceste dezavantaje au condus la folosirea redusă a metodei respective în practica viticolă. Susţinerea lăstarilor sub formă de ghirlandă constă în înmănunchierea mai întâi a lăstarilor de pe fiecare butuc, apoi legaţi împreună de la doi butuci vecini, realizându-se în felul acesta un semicerc denumit ghirlandă. Metoda de susţinere sub forma de ghirlandă, deşi a constituit la început un progres, nu a eliminat neajunsurile semnalate la susţinerea prin înmănunchiere, motiv pentru care şi acesta se foloseşte puţin în practică. Sistemele de conducere ale viţei de vie asigură condiţii de reglare a fluxului factorilor de mediu şi a răspunsurilor de tip feed-back a funcţiunilor fiziologo-biochimice în vederea obţinerii produsului biologic util. El se caracterizează prin următorii parametri: desimea de plantare, orientarea rândurilor, modul de conducere, înălţimea de plasare a elementelor de rod, ansamblul arhitectural foliar ş.a. Pentru aceasta au fost folosite în timp multiple sisteme de susţinere din rândul cărora unele au fost reţinute şi generalizate,

iar altele, care s-au dovedit ineficiente, au fost părăsite. Sistemele de susţinere pe suporţi se împart în două mari grupe şi anume: suporţi naturali, cum ar fi arbori sau pomi fructiferi, şi suporţi artificiali (creaţi de om) în rândul cărora se înscriu aracul şi spalierul. Susţinerea pe suporţi naturali se mai practică pe suprafeţe restrânse în zone mai calde, cum ar fi partea de sud a Italiei, ţări din Asia Centrală, Georgia, Armenia ş.a., acolo unde căldura şi lumina sunt mai mult decât îndestulătoare. Ca suporţi biologici de susţinere se folosesc specii silvice, ornamentale sau pomi fructiferi care umbresc mai puţin. În partea de mijloc a Italiei,

zonă viticolă mai puţin specializată se practică cultura intercalată în sistem agroviticol. Viţa de vie se plantează în acest caz pe părţile laterale ale unor parcele pe care se cultivă cereale. Pe aceleaşi rânduri marginale se plantează pomi fructiferi (pruni) la distanţă de 10-12 m unul de altul iar viţa de vie între aceştia, la distanţă de 1,5-2,0 m între butuci. Pomii folosiţi în acest scop au trunchi înalt de 1,5-1,6 m pe care se fixează o sârmă portantă la înălţimea de 1,3 – 1,4 m de la sol. La sârma respectivă se fixează cordonul orizontal unisau bilateral. Pe cordoanele formate se practică tăierea scurtă în cepi de 2-3 ochi iar lăstarii se lasă să crească liber fără nici o intervenţie. Cultura viţei de vie susţinută pe arbori şi pomi fructiferi rămâne totuşi o practică mai mult pentru amatori. Susţinerea viţei de vie pe suporţi artificiali este aproape generalizată în practica viticolă însă cu procedee şi metode mult diversificate. Mijloacele de susţinere folosite în practica viticolă de până acum sunt aracii şi spalierii. Susţinerea viţei de vie roditoare pe araci s-a folosit mult în România. Susţinerea pe araci a fost utilizată pentru următoarele avantaje: posibilitate de folosire pe orice teren indiferent de orografie, uşurinţa de a fi procurat la preţuri reduse şi instalare fără a se impune condiţii tehnice deosebite. Practicarea acestui mod de susţinere

prezintă însă şi dezavantaje, cu implicaţii în economicitatea culturii, şi anume: durată de folosinţă redusă (1-4 ani), rată de înlocuire anuală de până la 20-30 % din total, necesar ridicat de forţă de muncă pentru scoaterea şi replantarea, anuală, rezistenţă redusă la vânturi; nu asigură folosirea eficientă a condiţiilor de mediu şi a eficacităţii tratamentelor fitosanitare în condiţiile legării grupate a lăstarilor ş.a. Pentru neajunsurile pe care le prezintă şi pe măsura modernizării tehnologiei de cultură a viţei de vie, aracul a fost înlocuit cu spalierul. Aracii se confecţionează din esenţe de foioase (salcâm, stejar, fag) sau din conifere. Aceştia au lungimea cuprinsă între 1,5-3,0 m şi grosimea la partea de jos de 3-5 cm în diametru Au rezistenţă mai bună la putrezire aracii uscaţi, comparativ cu cei verzi, în zonele secetoase, decât în cele umede şi calde. Durabilitatea aracilor se poate mări prin tratarea părţii care se introduce în pământ cu soluţie de sulfat de cupru 5 %, creuzot, carbolineum şi alte reziduuri de la rafinarea petrolului sau prin ardere la exterior a unui strat subţire la partea de jos pe lungime de 30-40 cm. Instalarea aracilor se face primăvara devreme, imediat după tăierea în lemnificat, prin înfigerea în

pământ la 25-30 cm adâncime cu ajutorul chitonogului sau fierului de arăcit. La un butuc se pun de obicei 1-2 araci fixaţi pe direcţia rândului, unul mai mare la 10-15 cm de butuc (aracul), şi cel

de-al doilea mai mic, la jumătatea distanţei dintre doi butuci pe rând denumit cordar, pentru că pe el se leagă vârful coardelor la cercuit Susţinerea pe spalier asigură o serie de avantaje faţă de susţinerea pe araci: durabilitate mare (2025 ani), rezistenţă mărită la vânt, economii de circa 40 % la manoperă şi materiale, permite un grad sporit de mecanizare şi promovarea tehnologiilor moderne, oferă condiţii de distribuire în spaţiu a coardelor şi lăstarilor fiind posibilă atribuirea de încărcături optime de muguri la plantă ş.a.

TEHNOLOGIA DE ÎNGRIJIRE A PLANTAŢIILOR VITICOLE tineRE AMPLASATE PE NISIPURI (PARTICULARITĂŢI) La înfiinţarea plantaţiilor viticole pe nisipuri se urmăreşte, în principal, combaterea deflaţiei eoliene. De aceea, plantarea se face toamna sau primăvara timpuriu în cultura de secară. Pe intervalele dintre rânduri, cu sol, se lasă o bandă protectoare de secară, lată de 40-50 cm, care se încorporează în sol după 15 iulie, iar pe rând şi intervalele fără sol secara se încorporează în luna aprilie şi terenul se menţine neîmburuienat. Pe nisipurile cu început de solificare combaterea se realizează pe două intervale prin tăvălugire sau discuire în cursul lunii august şi discuire pe cel deal treilea în luna septembrie. Pentru stimularea procesului de descompunere a masei organice se administrează 60-70 kg /ha N. Toamna se seamănă alternativ (un interval da, unul nu) din nou secară (60 kg/ha sămânţă) în benzi. Diminuarea deflaţiei se face şi prin folosirea obstacolelor de tipul parazăpezi. Comparativ cu tehnologia de îngrijire a plantaţiilor tinere de pe terenurile solificate, pe nisipuri, pe lângă lucrările de reducere a deflaţiei, se efectuează lucrări cum ar fi: fertilizarea intensivă, completarea deficitului de apă, copcit ş.a.

Fertilizarea intensivă. Starea de aprovizionare a nisipurilor cu elementele nutritive este mai redusă. De aceea devine necesară folosirea, în fiecare an, a îngrăşămintelor, indiferent de fertilizarea efectuată la pregătirea terenului şi la plantarea viţelor. Capacitatea mai slabă de reţinere a nisipurilor pentru elemente nutritive determină administrarea acestora fazial. În anul I se recomandă administrarea a 160 kg N, 160 kg P2O5 şi 160 kg K2O la ha. La prima fertilizare se aplică 60 kg/ha, o dată cu încorporarea secarei în sol. Cea de-a doua fază de administrare a îngrăşămintelor chimice pe bază de NPK coincide cu executarea copcitului, când se administrează în copca făcută în jurul fiecărei viţe a câte 30 – 40 g azotat de amoniu, 50-60 g superfosfat şi 50-60 g sare potasică. Ultima fertilizare se aplică în luna septembrie pe intervalele care urmează a fi însămânţate cu secară pentru anul următor iar după faza de cădere a frunzelor se aplică pe celelalte intervale. Dozele folosite sunt 60 kg N, 100 kg P2O5, 80 kg K2O / ha. Completarea deficitului de apă. Pe nisipuri irigarea este obligatorie şi se aplică când rezerva de apă din sol pe adâncimea de 0,75 m scade până la 50 % din intervalul umidităţii active. Pe nisipurile din sudul Olteniei se aplică în medie 3-4 udări cu o

normă de udare de 400 – 500 m3 / ha. Ultima udare nu trebuie aplicată mai târziu de 15 august deoarece aceasta poate favoriza prelungirea perioadei de vegetaţie cu influenţe nefavorabile asupra maturării lemnului. Controlul prinderii viţelor. În cazul existenţei unor viţe nepornite în vegetaţie se stimulează pornirea mugurilor prin reducerea muşuroiului. Copcitul. În plantaţiile de vii amplasate pe nisipuri copcitul constă în suprimarea rădăcinilor pornite din partea superioară a butaşului, respectiv pe o porţiune de până la 20-30 cm mai jos de suprafaţa solului.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se realizează în mod asemănător plantaţiilor înfiinţate pe terenuri solificate, cu posibilitatea ca frecvenţa ridicată a atacului de mană să impună un număr mai mare de tratamente. De asemenea se impune ca după fiecare irigare să se aplice tratamente contra manei. Combaterea celorlalte boli şi dăunători se realizează pe bază de tratamente executate la avertizare Clasificarea principalelor lucrări ale solului aplicate în viticultură a) După frecvenţa aplicării lor, lucrările solului se împart în lucrări anuale şi lucrări periodice. Lucrările anuale sunt împărţite la rândul lor în lucrări adânci, efectuate primăvara sau toamna, şi lucrări superficiale, efectuate în timpul perioadei de vegetaţie. Lucrările anuale adânci se aplică cu scopul de a crea condiţii cât mai bune creşterii şi ramificării rădăcinilor, de a spori capacitatea solului de a reţine apa şi aerul etc. Lucrarea adâncă de primăvară (arătura de primăvară) se execută după încheierea lucrărilor de tăiere, ceruit şi aplicarea îngrăşămintelor, la adâncimea de 14-16 cm. În general, se utilizează plugul fără cormană, iar în condiţiile încorporării îngrăşămintelor, plugul cu cormană. Arătura adâncă de toamnă se execută după recoltare, la 16-18 cm adâncime, cu

răsturnarea brazdelor în părţi, la mijlocul intervalelor rămânând un şanţ ce uşurează înmagazinarea apei provenite din ploi şi zăpezi. Lucrările adânci se execută mecanizat (PCV - 22,2 sau PCV - 1,6) în funcţie de distanţa de plantare între rânduri (2-2,2 ; 1,6-2,5 m). Lucrările anuale superficiale (praşile) - se execută pe tot cursul perioadei de vegetaţie, ori de câte ori este nevoie, având rolul de a completa efectul lucrărilor adânci. Numărul acestora se stabileşte în funcţie de natura solului, regimul precipitaţiilor, gradul de îmburuienare, fiind, în general, suficiente 4-6 lucrări. Totodată, prin aceste lucrări superficiale repetate se urmăreşte şi distrugerea crustei de la suprafaţa solului, favorizând capacitatea de stocare a solului, dar şi diminuarea evapotranspiraţiei apei din sol. Praşilele se execută la adâncimea de 8-10 cm, mecanizat, utilizând cultivatorul PCV 2-2,2 în agregat cu V445 sau SV 445. În cazul distanţelor mai mici dintre rânduri, lucrarea se execută cu prăşitoarea trasă de cal (în sistem ţărănesc, gospodăresc). Concomitent cu mobilizarea solului dintre rândurile de plante, se recomandă aceeaşi lucrare şi pe rândul de plante, între butuci, ea efectuându-se manual, cu sapa. Lucrările periodice, care cuprind subsolajul şi redesfundatul parţial, sunt

recomandate a se executa acolo unde fenomenul de tasare este vizibil, prin crearea unor condiţii nefavorabile sistemului radicular al plantelor. Această tasare se produce din cauza trecerilor repetate cu utilajele viticole, a efectuării lucrărilor de mobilizare a solului la aceeaşi înălţime. Subsolajul se execută în perioadele de repaus al viţei-de-vie, o dată la 3-5 ani, eşalonat pe 2 ani, mobilizând solul pe mijlocul intervalelor dintre rândurile de plante, alternativ, din două în două intervale, pe adâncimea de 35-45 cm. Se utilizează subsolierul SPV 4,5 metri în agregat cu SV 445 sau alte utilaje viticole de mare capacitate. Concomitent cu subsolajul se pot încorpora şi îngrăşăminte fosfatice şi potasice care, datorită adâncimii de încoporare, vor fi utilizate mai repede şi mai eficient de sistemul radicular al plantelor. Redesfundatul parţial - se execută mai ales în plantaţiile viticole cu distanţe mari între rânduri (3 metri şi peste), în perioada de repaus al plantelor. Se execută, de asemenea, alternativ, din două în două rânduri, eşalonat pe 2 ani, până la adâncimea de 40-60 cm. Această lucrare profundă se recomandă a fi asociată cu o fertilitate energetică complexă (30-40 tone/hectar gunoi de grajd şi 400-450 kilograme/hectar substanţă activă - îngrăşăminte chimice complexe).

b) În funcţie de adâncimea de aplicare, lucrările solului se pot diviza în trei mari categorii: adânci, normale şi superficiale. 1) Lucrările adânci: subsolarea şi redesfundatul (la peste 35-40 cm adâncime) şi arătura adâncă de toamnă (la 20-25 cm adâncime). 2) Lucrările normale: arătura de toamnă (la 16-18 cm adâncime) şi uneori arătura de uşurare (la 1416 cm), care se execută primăvara, în scopul înlăturării biloanelor efectuate la arătura de toamnă. 3) Lucrările superficiale: arătura de primăvară (la 12-15 cm adâncime), cultivaţiile (praşile) şi discuitul (la 8-10 cm). Mulcirea solului - constă în copertarea solului din plantaţiile viticole cu un strat de material vegetal (paie, resturi vegetale etc.), cu folie de polietilenă de culoare închisă, efectul fiind menţinerea biodiversităţii, a echilibrului în ecosistemul viticol. Totodată, stratul de mulci contribuie la: protecţia antierozională a suprafeţei solului; creşterea capacităţii de percolare şi levigare a apei pluviale în profunzimea profilului de sol; diminuarea rezervei de buruieni - concurent nefast al viţei-de-vie; compensarea deficitului nutritiv din sol - în cazul mulciului organic.

Aplicarea erbicidelor Aplicarea erbicidelor în viticultură conferă metodelor chimice o importanţă aproximativ egală cu cea a metodelor agrotehnice de combatere a buruienilor. Erbicidarea plantaţiilor viticole prezintă următoarele avantaje: contribuie la reducerea numărului de lucrări (treceri) aplicate solului; prin conservarea şi îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului, contribuie nemijlocit la prevenirea eroziunii superficiale a solului; datorită eliminării prăşitului manual, conduce la diminuarea necesarului de forţă de muncă şi la scăderea cheltuielilor de manoperă efectuate la unitatea de suprafaţă; poate fi efectuată şi la o umiditate ridicată a solului care nu permite intrarea agregatelor viticole de prăşit, contribuind indirect la prezervarea însuşirilor fizice ale solului; agregatele rămase libere pot fi utilizate într-o altă verigă tehnologică (de exemplu, combaterea bolilor şi a dăunătorilor). Clasificarea erbicidelor utilizate în viticultură După mecanismele acţiunii lor fiziologice, se împart în: erbicide de contact ce exercită o acţiune obstructivă şi imediată asupra organelor plantei cu care vin în contact; erbicide reziduale - odată ajunse pe sol, acţionează asupra seminţelor sau buruienilor în curs de răsărire; ele se

caracterizează printr-o persistenţă în sol (durată de acţiune) destul de mare, circa 12 luni; erbicide sistemice care pătrund prin organele aeriene ale plantei, de unde sunt translocate lent în toate organele plantei, inclusiv în rădăcină. Din punct de vedere al spectrului de acţiune, erbicidele pot fi: cu acţiune totală, având o toxicitate şi o acţiune fitotoxică mare asupra unui număr mare de buruieni; erbicide specifice, care prezintă o plajă îngustă de combatere numai pentru anumite specii (monocotiledonate şi dicotiledonate). În funcţie de perioada de aplicare, ce se suprapune cu ciclul biologic al buruienilor, erbicidele pot fi: preemergente - se aplică înainte de răsărirea buruienilor, pe sol direct; postemergente - se aplică după răsărire, în perioada de vegetaţie a buruienilor, când talia lor nu depăşeşte 20-25 cm. Din această scurtă clasificare, se poate concluziona că: erbicidele reziduale, cu o mare persistenţă, se aplică preemergent, pe sol, cu efect asupra seminţelor şi plăntuţelor de buruieni, iar cele de contact şi sistemice se utilizează postemergent, efectul lor fiind maximum în contact cu părţile verzi ale buruienilor. Lucrarile agrotehnice care se aplica solului la vita de vie capata o importanta deosebita prin specificul culturii vitei de vie care ocupa terenul timp indelungat de 30-35 ani si chiar mai mult. Se

stie ca solurile cu utilizare viticola sunt soluri antropice (modificate), slab structurate, cu un continut scazut de humus si cu o porozitate capilara mai redusa. Pentru mentinerea starii de afanare a solului, a unui raport optim intre porozitatea capilara de 2530% si cea necapilara de 70-75% pastrare humusului in sol si asigurarea accesibilitatii elementelor nutritive pentru vita de vie, sunt necesare lucrarile agrotehnice ale solului. Dezgropatul vitelor (lucrarile solului la vita de vie). Lucrarea se face cat mai timpuriu posibil, de indata ce in zona nu mai exista pericolul ingheturilor sub –7°…..-8°C;sau cand datorita temperaturilor ridicate ale aerului si umiditatii existente in stratul de pamant ce protejeaza vita, apare riscul pierderilor de muguri prin „clocire” Debilonarea randurilor de vite(lucrarile solului la vita de vie). Toamna butucii se protejeaza la baza prin bilonare sau musuroire, primavara in luna martie se executa lucrarea de debilonare a vitelor. Lucrarea se face mecanizat cu plugul cultivator PCV. Perfectare lucrarii urmeaza sa se faca cu sapa, prin nivelarea pamantului pe directia randului.

Lucrarea solului la vita de vie se executa mecanizat cu plugul cultivator PCV echipat cu gheare de afanare, la care se ataseaza grapa stelata GSV-1,5 sau grapa cu colti elastici GEV1,2. Afanarea adanca a solului pe rand. Imediat dupa executarea araturii de primavara, se trece la afanarea adanca a solului pe randul de vite, intre butuci. In plantatiile cu vitele conduse in forma joasa, lucrarea se face manual cu sapa, la adancimea de 10-12 cm (sapa mare).

Prasilele. In perioada de vegetatie a vitei de vie, solul se mentine in stare afanata si curat de buruieni, prin lucrarile superficiale (prasile). Acestea se executa la adancimea de 5-10 cm, cu mijloace mecanice. Sunt necesare 4-5 prasile in intervalul mai august, care se esaloneaza in functie de regimul precipitatiilor si gradul de imburuienare a solului. Afanarea solului la vita de vie cu mijloace mecanice, pe intervalele dintre randurile de vitade-vie se realizeaza prin cultivatie, discuire sau lucrari cu freza. Cultivatia solului se face cu plugul cultivator PCV echipat cu organe active tip sageata, in agregat cu grapa stelata GSV-1,5 sau cu grapa cu colti elastici GEV-1,2. Mulcirea solului la vita de vie. Pentru a se reduce numarul prasilelor in vii sau chiar eliminarea lor in totalitate, se practica mulcirea solului. Lucrarea consta in acoperirea solului printre randurile de vita, incepand din a doua jumatate alunii mai, cu o serie de materiale reziduale acumulate in gospodarie sau ferma: paie alterate tocate, pleava alterata, siloz alterat, frunze, turba, deseuri de folie de polietilena. Stratul de mulci care acopera solul, contribuie la imbunatatirea regimului hidric si termic al solului, impiedica rasarirea si cresterea buruienilor.

Mulcirea poate fi totala, pe intreaga suprafata dintre randurile de vite sau partiala, in benzi pe randul de vite. Aratura de toamnaa solului la vita de vie. Lucrare agrotehnica de mare importanta pentru plantatiile de vii roditoare, prin care se asigura acumularea apei in sol provenite din ploi si zapezi, incorporarea adanca in sol a ingrasamintelor organice si chimice pe baza de P si K, distrugerea unor daunatori care traiesc in sol si epuizare rezervei de seminte de buruieni din sol. Lucrarea solului la vita de vie se executa dupa caderea frunzelor, la adancimea de 16-18 cm, cu plugul PCV echipat cu 2-4 trupite si o rarita. In plantatiile de vii mecanizabile, aratura de toamna se face cu rasturnarea brazdelor spre randurile de vite, rezultand o bilonare pe directia randurilor. Se realizeaza astfel protejarea butucilor la baza in arealele de cultura neprotejata a vitei de vie si se usureaza ingroparea sau musuroirea vitelor in arealele de cultura protejata si semiprotejata. Concomitent cu aratura de toamna se face incorporarea adanca in sol a ingrasamintelor organice si chimice, prin montarea pe plugul cultivator a echipamentului de fertilizare EIV.

SISTEMUL DE INTRETINERE A SOLULUI LA VITA DE VIE Sistemele de lucrare ale solului sunt acele complexe rationale de masuri culturale, care prin modul de imbinare, numarul, succesiunea si epoca de aplicare contribuie la obtinere unui optim economic sub raportul productiei si a calitatii acesteia. Sistemul de lucrare a solului la vita de vie in plantatiile semiprotejate. Modul de imbinare, numarul, succesiunea si epoca de aplicare a lucrarilor solului sunt urmatoarele: Dupa caderea frunzelor se aplica aratura de toamna la 16-18 cm concomitent cu fertilizarea de baza cu P si K;  Primavara se executa debilonarea;  In timpul perioadei de vegetatie se executa un numar de 3-4 lucrari superficiale ale solului la 510 cm. Periodic, odata la 4-5 ani dupa recoltare si inainte de executare a araturii de toamna se realizeaza subsolarea pe centrul intervalelor din doua in doua randuri, esalonat pe timp de doi ani. 

FERTILIZAREA solului la vita de vie Fertilizarea reprezinta o masura tehnologica foarte importanta pentru sustinerea potentialului de productie al plantatiilor de vii roditoare, indeosebi a

celor aflate pe terenurile in panta, pe terase si terenurile nisipoase, unde fertilitatea solurilor este mai scazuta. Fertilizarea are drept scop sa restituie solului cantitatile de elemente nutritive pe care vita le exporta an de an prin productia de struguri si sa imbunatateasca starea generala de fertilitate a solurilor din plantatiile viticole. Obiectivul care se urmareste este de a creste productivitatea soiurilor, in conditiile in care aportul de ingrasaminte ramane rentabil, iar calitatea productiei nu este afectata.

Fertilizarea solului la vita de vie cu ingrasaminte chimice Pentru formarea biomasei (frunze, lastari, struguri), sunt necesare urmatoarele cantitati de elemente nutritive: 75-95 kg N, 15-30 kg P2O5, 80-100 kg K2O la ha. In functie de soi si sistemul de cultura a vitei de vie, biomasa anuala echivaleaza cu 15-25 t/ha.

Intre consumul de elemente nutritive si biomasa care se formeaza pe butuc, exista o corelatie stransa de dependenta, aportul azotului fiind cel mai ridicat47,8%, urmat de K cu 13,2% si de P cu 5,7%. Din totalul elementelor nutritive, cca. 50% se consuma de struguri, 25% de frunze, restul de lastari si radacini. Consumul elementelor nutritive este strans legat de fenofazele de vegetatie pe care le parcurge vita de vie.

Cel mai ridicat consum se inregistreaza in perioada de dupa legarea florilor si pana la intrarea strugurilor in parga (iunie-august). Fertilizarea solului la vita de vie cu ingrasaminte organice Sporurile de productie obtinute in urma fertilizarii cu ingrasaminte organice, se coreleaza direct cu doza administrata, gradul de fertilitate naturala al solului si potentialului productiv al solului cultivat. In cazul completarii fertilizarii organice cu fertilizarea chimica, doza de gunoi de grajd poate fi diminuata pana la 30 t/ha.

Comparativ cu gunoiul de grajd, ingrasamintele verzi genereaza la hectar un plus de azot si un minus de potasiu si fosfor. De aici decurge necesitatea ca o data cu insamantarea culturilor siderale sa fie administrate si ingrasaminte chimice (potasiu si fosfor).

Pentru obtinerea unor rezultate superioare se impune a fi folosite ca ingrasaminte verzi culturile si soiurile care asigura cele mai mari cantitati de masa verde, influentata pozitiv sub raportul biomasei si de catre fertilizarea cu P50K75 kg/ha s.a. Variatia consumului de humus din sol, arata ca eficienta ingrasamintelor organice se manifesta mai evident in anii doi si trei, inregistrand o scadere brusca in anul patru de la incorporare. Ca urmare se considera ca efectul fertilizarii organice cu 30 t/ha dureaza timp de patru ani dupa care este necesar ca operatia sa fie repetata. Erbicidele folosite în viticultură sunt următoarele: Momentul aplicării = preemergent; substanţa activă a erbicidelor folosite este de tipul napropamid, simazin sau glifosat + izopropilamină; doza aplicată variază între 3 litri/hectar (glifosat + izopropilamină) până la 8-10 kilograme/hectar (simazin). Momentul aplicării = postemergent; substanţa activă a erbicidelor folosite este de tipul clopiralid, oxifluorfen, gifosinat de amoniu, paraquat, glifosat + izopropilamină, glifosta trimersium, propaqualzafop, fluazifop - P - butil, haloxifop - R - metil şi altele; doza aplicată variază între 0,5 litri/hectar (s.a. clopiralid) şi 5 litri/hectar (s.a. oxifluorfen). Tipul de buruieni combătute când

aplicarea erbicidelor s-a făcut preemergent este mono- şi dicotiledonate anuale (s.a. napropamid şi simazin) şi buruieni perene din sămânţă (s.a. simazin şi izopropilamină). Tipurile de buruieni combătute când aplicarea erbicidelor s-a făcut postemergent sunt dicotiledonate anuale şi perene (s.a. clopiralid) şi mono- şi dicotiledonate (s.a. oxifluorfen, glufosinat de amnoiu, paraquat, glifosat + izopropilamină, glifosat trimersium, propaqualzafop şi altele). În general, erbicidarea se recomandă a se utiliza pentru distrugerea buruienilor de pe rândul de plante, deci dintre butucii de vie; nu se recomandă a se utiliza mai mult de 200 litri de soluţie (apă + erbicid) pentru erbicidarea unui hectar de viţă-de-vie; rezultă că dozele de erbicid per hectar se amestecă cu maximum 200 litri de apă; dacă se măreşte cantitatea de apă, automat se va mări şi cantitatea de erbicid; se erbicidează o suprafaţă de maximum 40 cm lăţime, respectiv 20 cm în stânga şi 20 cm în dreapta butucului de viţă-de-vie. Măsuri de protecţie a muncii La manipularea şi executarea tratamentelor cu erbicide se impune folosirea echipamentului de protecţie. Se va evita inhalarea vaporilor sau a picăturilor fine de soluţii; se va evita contactul solului cu pielea; nu se fumează; nu se bea; nu se

mănâncă în timpul tratamentelor. Duzele pompelor nu se vor desfunda prin suflare cu gura. După tratamente, mâinile şi faţa se vor spăla cu multă apă şi săpun. Ambalajele şi resturile se vor arunca în locuri stabilite; nu se vor arunca în apă (curgătoare sau stătătoare) sau în apropierea izvoarelor şi a fântânilor. După efectuarea tratamentelor, se vor clăti pompa, tijele şi duzele cu multă apă.

Bibliografie: https://www.afaceri-agricole.net/2011/03/intretinereaplantatiilor-viticole/ http://www.agrimedia.ro/articole/lucrarile-de-intretinerea-solului-si-aplicarea-erbicidelor-la-vita-de-vie https://www.pom-fructifer.ro/lucrarile-solului-la-vita-devie/ https://www.agro.basf.ro/agroportal/ro/ro/stiri/stirile_agric ole/vita-de-vie-instructiuni-plantare-intretinere-taieretratamente-297472.html https://www.pestre.ro/blog/vita-de-vie-ghid-completplantare-intretinere-tratamente-taiere/ https://adevarul.ro/locale/ploiesti/cum-grija-devita-viecurte-bolile-ataca-strugurii-distrugemdaunatorii1_5ac908eadf52022f758c71b8/index.html https://www.curssomelier.ro/tags/vita-de-vie