Tehnologii Horticole Ii.pdf

Departamentul de Studii pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă (DIFRED-FA)

SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ

Şef lucr. dr. Georgeta Mihaela BUCUR

TEHNOLOGII HORTICOLE II

Bucureşti - 2013 -

CUPRINS Cuvânt înainte............................................................................................................................................ ..... Tema nr. 1 - Noţiuni introductive în viticultură ....................................................................................... 1.1. Scurt istoric, definiţie şi conţinut ............................................................................................................ 1.2. Importanţa viticulturii în economia naţională ………………………………………………………… 1.3. Situaţia viticulturii pe plan mondial şi în România …………………………………………………… 1.4. Măsuri de relansare a producţiei vitivinicole ......................................................................................... 1.5. Viticultura şi problemele lumii contemporane ....................................................................................... 1.6. Rezumatul temei ………………………………………………………………………………………. Tema nr. 2 - Sistematica genului Vitis …………………………………………………………………... 2.1. Genul Vitis …………………………………………………………………………………………….. 2.2 Clasificarea viţelor cultivate .................................................................................................................... 2.3. Rezumatul temei ………………………………………………………………………………………. Tema nr. 3 – Alcătuirea viţei-de-vie …………………………………………………………………….. 3.1. Organografia …………………………………………………………………………………………... 3.1.1. Rădăcina ................................................................................................................... ........................ 3.1.2. Tulpina .............................................................................................................................................. 3.1.3. Mugurii ............................................................................................................................................. 3.1.4. Lăstarii .............................................................................................................................................. 3.1.5. Frunza ............................................................................................................................................... 3.1.6. Cârceii ............................................................................................................................................... 3.1.7. Inflorescenţa ........................................................................................................ ............................. 3.1.8. Floarea ............................................................................................................................................. . 3.1.9. Strugurele, bobul şi sămânţa ............................................................................................................. 3.2. Rezumatul temei ………………………………………………………………………………………. Tema nr. 4 - Biologia viţei-de-vie ………………………………………………………………………... 4.1. Ciclul de viaţă (ontogenetic) al viţei-de-vie …………………………………………………………... 4.2. Ciclul biologic anual al viţei-de-vie …………………………………………………………………... 4.2.1. Fenofazele creşterii (ciclul vegetativ) …………………………………………………………...... 4.2.2. Fenofazele fructificării (ciclul reproductiv) ………………………………………………………. 4.3. Rezumatul temei ………………………………………………………………………………………. Tema nr. 5 - Ecologia viţei-de-vie ……………………………………………………………………….. 5.1. Ecosistemul viticol şi subsistemele sale ………………………………………………………………. 5.2. Influenţa factorilor climatici …………………………………………………………………………... 5.3. Influenţa factorilor edafici …………………………………………………………………………….. 5.4. Influenţa factorilor orografici …………………………………………………………………………. 5.5. Influenţa factorilor secundari de biotop ………………………………………………………………. 5.6. Rezumatul temei ………………………………………………………………………………………. Tema nr. 6 - Zonarea culturii viţei-de-vie în România ………………………………………………… 6.1. Definirea zonării şi aspecte generale privind zonarea vitivinicolă ……………………………………. 6.2. Criteriile care stau la baza zonării soiurilor de viţă-de-vie ……………………………………………. 6.3. Rezumatul temei ………………………………………………………………………………………. Tema nr. 7 - Caracteristicile principalelor regiuni viticole din România .............................................. 7.1. Schiţa monografică a viticulturii din România ………………………………………………………... 7.2. Rezumatul temei ………………………………………………………………………………………. Tema nr. 8 - Aspecte generale privind producerea materialului săditor viticol ................................... 8.1. Biologia înmulţirii viţei-de-vie ............................................................................................................... 8.1.1. Înmulţirea viţei-de-vie prin seminţe ................................................................................................. 8.1.2. Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie .................................................................................................. 8.1.2.1. Înmulţirea prin butaşi ................................................................................................................. 8.1.2.2. Înmulţirea prin marcotaj ............................................................................................................. 8.1.2.3. Înmulţirea prin altoire .................................................................................................................

3 4 4 5 7 9 10 11 13 14 15 16 18

18 18 20 23 26 27 28 28 29 31 33

35 35 36 37 41 48 50 50 52 55 57 58 58 61 61 65 70 72 72 80 82 82 82 83 84 85 85

8.1.2.4. Microînmulţirea „in vitro” ......................................................................................................... 8.2. Producerea materialului săditor viticol ................................................................................................... 8.2.1. Sectorul plantaţiei mamă .................................................................................................................. 8.2.2. Sectorul de altoire şi forţare a butaşilor ............................................................................................ 8.2.3. Sectorul de înrădăcinare (şcoala de viţe) .......................................................................................... 8.3. Rezumatul temei ………………………………………………………………………………………. Tema nr. 9 - Înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare ............................................................................... 9.1. Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole ...................................................................... 9.2. Pregătirea terenului în vederea plantării ................................................................................................. 9.3. Plantarea viţei-de-vie .............................................................................................................................. 9.4. Rezumatul temei ..................................................................................................................................... Tema nr. 10 - Lucrări specifice aplicate în plantaţiile tinere de vii ........................................................ 10.1. Lucrările agrofitotehnice din anul I de la plantare ............................................................................... 10.2. Lucrări aplicate în anul II de la plantare ............................................................................................... 10.3. Verigile agrotehnice aplicate în anul al III-lea de la plantare ............................................................... 10.4. Rezumatul temei ................................................................................................................................... Tema nr. 11 - Tehnologia întreţinerii plantaţiilor de viţă-de-vie pe rod ……………………………… 11.1. Bazele ştiinţifice ale tăierilor şi clasificarea tăierilor în uscat ……………………………………….. 11.2. Tăierea de formare şi de fructificare, pentru diferite tipuri de tăiere ………………………………... 11.2.1. Stabilirea încărcăturii de ochi lăsate la tăiere ................................................................................. 11.2.2. Reguli de care se ţine seama la tăiere ………….………………………………………………… 11.3. Tăierea de regenerare ........................................................................................................................... 11.4. Conducerea coardelor de rod, palisarea tulpinilor şi a cordoanelor ..................................................... 11.5. Rezumatul temei ................................................................................................................................... Tema nr. 12 - Lucrări şi operaţii în verde ................................................................................................. 12.1. Lucrări şi operaţii în verde – definiţie, scop şi clasificare .................................................................... 12.1.1. Operaţii în verde pentru reglarea încărcăturii butucilor …………………………………………. 12.1.2. Lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor ……………………………………………………. 12.1.3. Operaţii în verde aplicate inflorescenţelor şi strugurilor ………………………………………… 12.2. Folosirea substanţelor bioactive ........................................................................................................... 12.3. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la viţa-de-vie ................................................................................. 12.3.1. Combaterea bolilor criptogamice la viţa-de-vie …………………………………......................... 12.3.2. Combaterea dăunătorilor la viţa-de-vie ……………………………….......................................... 12.4. Combaterea integrată ………………………………………………………………………………… 12.5. Combaterea biologică ………………………………………………………………………………... 12.6. Rezumatul temei ................................................................................................................................... Tema nr. 13 - Întreţinerea solului în plantaţiile viticole ……………………………………………….. 13.1.Lucrările agrotehnice aplicate în plantaţiile viticole …………………………………………………. 13.2. Folosirea erbicidelor în vii …………………………………………………………………………… 13.3. Aplicarea îngrăşămintelor în plantaţiile viticole roditoare …………………………………………... 13.3.1. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice ……………………………………………………………. 13.3.2. Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice …………………………………………………………….. 13.4. Sisteme de întreţinere a solului în viticultură ....................................................................................... 13.5. Irigarea viilor ............................................................................................................................. ........... 13.6. Rezumatul temei ................................................................................................................................... Tema nr. 14 - Recoltarea strugurilor ......................................................................................................... 14.1. Recoltarea strugurilor pentru masă …………………………………………………………………... 14.2. Recoltarea strugurilor pentru vin …………………………………………………………………….. 14.3. Rezumatul temei ................................................................................................................................... BIBLIOGRAFIE .........................................................................................................................................

87 88 89 93 97 100 102 102 103 111 115 117 117 120 124 125 127 128 132 142 145 146 148 148 151 151 152 153 156 157 158 159 162 164 164 165 167 167 169 170 171 172 174 175 176 178 178 181 183 185

2

Cuvânt înainte Viţa-de-vie este planta fructiferă cu cea mai mare extindere pe glob; ea este răspândită în toate continentele, cu excepţia Antarcticei, fiind alături de grâu, una din cele mai vechi plante de cultură care a luat naştere cu aproximativ 4000 de ani î.H. În ţara noastră viticultura constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi sudul lanţului carpatic, din Transilvania şi Dobrogea. În decursul timpului, cunoştinţele de viticultură s-au transmis mai întâi din generaţie în generaţie, în cadrul familiei, apoi în şcolile agricole, ca ulterior să apară şi şcoli cu profil viticol şi horticol (Facultatea de Horticultură Bucureşti - 1948). Astfel, pe lângă învăţământul clasic (frecventarea cursurilor la zi), au apărut noi forme de pregătire, respectiv învăţământul la distanţă şi învăţământul cu frecvenţă redusă, care oferă posibilităţi largi de instruire în toate domeniile şi care a fost adoptat tot mai mult de tinerii din ţara noastră. Plantaţiile de vii cu un mare potenţial productiv, sunt repartizate în regiuni viticole din zona de deal şi de câmpie, dar şi în toate satele ţării noastre, astfel încât o parte din ele intră şi în sfera de activitate a inginerului agronom. El trebuie deci să aibă suficiente cunoştinţe de viticultură pentru a acorda sprijin şi consultanţă celor din mediul rural direct interesaţi. Viticultura modernă presupune adaptarea tehnologiilor de cultură la noile cerinţe, impuse de promovarea calităţii, adaptarea la schimbările climatice, creşterea eficienţei economice, protecţia mediului şi evoluţia gustului consumatorului. Aplicarea noilor tehnologii necesită o bună cunoaştere a bazelor teoretice ale viticulturii, înţelegerea corectă a desfăşurării proceselor de creştere şi fructificare, care se bazează pe noile rezultate ale cercetării ştiinţifice în domeniu. Manualul se adresează în principal, studenţilor la specializarea agricultură – învăţământ cu frecvenţă redusă şi cuprinde alături de cunoştinţe teoretice de bază şi numeroase aspecte practice moderne, bogat şi sugestiv ilustrate. S-a urmărit o bună sistematizare a întregului material, pentru o mai bună însuşire a noţiunilor de către student, chiar în absenţa cadrului didactic. Lucrarea este utilă şi studenţilor de la alte specializări, care doresc să se informeze şi să îşi însuşească unele cunoştinţe privind cultivarea viţei-de-vie, cât şi pentru cei care vor să-şi înfiinţeze o „mică plantaţie” pe terenurile din grădinile de lângă casă, oferind astfel o ocupaţie plăcută, folositoare şi reconfortantă pentru membrii familiei.

Autorul

3

TEMA NR. 1 NOŢIUNI INTODUCTIVE ÎN VITICULTURĂ Unităţi de învăţare  Scurt istoric, definiţie şi conţinut.  Importanţa viticulturii în economia naţională.  Situaţia viticulturii pe plan mondial şi în România.  Măsuri de relansare a producţiei vitivinicole româneşti.  Viticultura şi problemele lumii contemporane. Obiectivele temei:  cunoaşterea obiectului şi a importanţei viticulturii în economia naţională;  prezentarea situaţiei actuale a viticulturii pe plan modial şi naţional;  enumerarea câtorva măsuri de relansare a producţiei viticole româneşti;  cunoaşterea rolului viticulturii în contextul problemelor lumii contemporane. Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. Dejeu, L., 2010 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti. 2. Dejeu, L., Bucur, Georgeta Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică. AMC, UŞAMV Bucureşti. 3. Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 – Zonarea soiurilor de viţăde-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti. * * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor nobile de viţă-de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România. Monitorul Oficial al României, partea I, nr.324/11 aprilie 2006.

1.1. Scurt istoric, definiţie şi conţinut Viţa-de-vie este, alături de grâu, una din cele mai vechi plante de cultură care a luat naştere cu aproximativ 4 000 de ani î.C., iar pe teritoriul ţării noastre se cultivă încă din epoca neoliticului mijlociu, cu aproximativ 3 000 de ani î.C. (Martin T.,1972). Ea a fost mai întâi cultivată în partea răsăriteană a Mării Negre, în Transcaucazia, adică în teritoriile ce aparţin astăzi Georgiei, Armeniei şi Azerbaidjanului. Marele salt de la specia Vitis silvestris (care şi-a continuat existenţa în flora spontană) la Vitis vinifera (strămoşul comun al soiurilor roditoare existente astăzi în cultură), s-a produs sub influenţa selecţiei şi tăierilor aplicate de către om (Teodorescu I.C.,1966; Fregoni M.,1991). Forma şi tipul frunzelor şi al strugurilor sculptaţi în piatră şi găsiţi pe teritoriul ţării

4

noastre arată că acum circa 2 700 de ani erau cunoscute nu numai soiurile de vin ci şi cele de masă cu bobul mare (Constantinescu Gh. şi colab.,1970). În timpul evului mediu, viticultura s-a dezvoltat cu precădere în podgorii şi centre viticole vestite prin calitatea vinurilor obţinute, din sortimente specifice, ele fiind căutate atât pe piaţa internă cât şi la export. Primele documente care atestă existenţa viilor din Transilvania datează din prima jumătate a secolului al XI-lea, iar a celor din Moldova şi Ţara Românească, de la sfârşitul secolului al XIV-lea (Cotea V.D. şi colab., 2000). La ora actuală, se apreciază că peste un milion de locuitori din ţara noastră îşi asigură existenţa din cultura viţei-de-vie, prelucrarea strugurilor şi obţinerea vinului, comerţul cu struguri şi vin, activităţi în industrii şi domenii conexe (ambalaje, transporturi etc.). Definind viticultura, putem spune că este o ştiinţă aplicativă, care studiază însuşirile morfologice şi biologice ale viţei-de-vie, precum şi legile ei de creştere, dezvoltare şi fructificare. Cunoaşterea vieţii viţei-de-vie, a cerinţelor sale în vederea satisfacerii cât mai depline a lor, prin tehnologiile existente şi elaborarea de tehnologii noi, asigură obţinerea unor producţii mari, specifice soiurilor, pe diferite direcţii de producţie, cât mai economice şi relativ constante de la un an la altul.

Conţinutul viticulturii:

► Ca ştiinţă biologică – studiază originea şi evoluţia viţei în cultură, dar şi a particularităţilor ei biologice şi ecologice. ► Ca ştiinţă tehnologică – studiază problemele teoretice şi practice care privesc cultura viţei-de-vie, şi anume: - tehnologiile de obţinere a materialului săditor; - tehnologiile de înfiinţare a plantaţiilor viticole; - sistemele de cultură; formele de conducere a viţelor în plantaţii; - tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor tinere şi a celor pe rod.

Tehnologiile prezentate mai sus, trebuie să conţină tot ce s-a acumulat pe plan internaţional naţional până în prezent, pentru a putea eficientiza cultura, pentru a reduce consumurile de forţă de muncă, energie, deci implicarea unor cheltuieli minimale, având grijă în acelaşi timp, de a preveni poluarea mediului şi a solului. 1.2. Importanţa viticulturii în economia naţională. Ponderea sporită a culturilor hortiviticole în economia mondială a producţiei agricole, se datorează rolului pe care îl au legumele, fructele şi strugurii în alimentaţia omului şi în sporirea venitului naţional al ţărilor cultivatoare. Viticultura, a deţinut şi deţine un loc bine precizat în economia naţională, a cărei importanţă se poate aprecia din mai multe puncte de vedere.

5

Importanţa alimentară. Ca sursă de îmbunătăţire a hranei, strugurii proaspeţi şi stafidele, prin gustul plăcut, dar mai ales prin valoarea lor alimentară deosebită, intră în categoria fructelor de elită de tip „delicatesse”. Ei au o structură complexă, cu implicaţie directă în organismul uman, sub aspect energetic, reconfortant, vitaminizant, mineralizant, la care se adaugă însuşirile dietetice şi terapeutice. Valoare alimentară nu prezintă numai strugurii ci şi mustul şi vinul, consumate raţional. Componentele chimice ale strugurilor, precum şi formele uşor accesibile organismului uman, contribuie la: ● hidratarea organismului, strugurii conţinând foarte multă apă 75-83%; ● asigurarea organismului cu vitamine (vitamina A, B1, B2, C), săruri minerale (Ca, Fe, P, K, Mg), acizi organici care intră în constituţia oaselor, ţesuturilor şi echilibrează reacţia sucului gastric; ● echilibrarea bilanţului energetic, strugurii proaspeţi conţin glucide (13-35%), sub formă de zaharuri reducătoare (glucoză şi fructoză) şi zaharoză, care sunt uşor asimilabile, intrând direct în circuitul sangvin fără transformări prealabile şi consum energetic; ● rol reconfortant, euforic şi în multe cazuri terapeutic (afecţiuni ale plămânilor, rinichilor, inimii, stomacului); ● compuşii fenolici din vin previn bolile cardiovasculare, facilitează circulaţia sangvină, protejează împotriva hemoragiilor, a unor tulburări de vedere; ● procianidinele din vinurile roşii îndepartează colesterolul din sânge, măreşte rezistenţa pereţilor vasculari la hemoragii, previne îmbătrânirea prematură a ţesuturilor (Dejeu L., 2010); Alte utilizări: alcoolul din vin obţinut prin distilarea vinului poate fi folosit, după bonificare şi învechire în diferite condiţii (în butoaie de stejar) pentru obţinerea diferitelor băuturi spirtoase (ex.: coniac, vinars etc.); sucul de struguri are o acţiune tonifiantă asupra organismului; frunzele viţei-de-vie pot fi folosite pentru pregătirea sarmalelor (în stare proaspătă sau păstrate la saramură); tescovina, produs secundar al procesului de vinificaţie, se poate folosi astfel: prin distilare se obţine rachiul de tescovină, din seminţe se obţine un ulei cu folosinţă alimentară, după extragerea seminţelor din tescovină se poate obţine un compost pentru fertilizarea organică a terenului. Importanţa economică. Lucrările de îngrijire a plantaţiilor viticole, pepinierelor, prelucrarea recoltelor de struguri, industrializarea şi valorificarea produselor vitivinicole, necesită un consum mare de forţă de muncă, oferind locuri de muncă pentru o parte a populaţiei. În plus se stimulează activitatea industriilor producătoare de materiale (ciment, 6

sârmă, substanţe insecto-fungicide, îngrăşăminte minerale), maşini şi utilaje folosite în practica vitivinicolă. Alte aspecte cu impact major asupra economiei: ● suprafaţa mare pe care o ocupă, respectiv 192.391 ha la nivelul anului 2012; ● valorifică cu bune rezultate pantele erodate cu soluri subţiri de pe dealuri şi coline, terenurile nisipoase, pietroase, stâncoase, sărace în nutrienţi, improprii altor culturi; ● are un important rol antierozional, protejând împotriva eroziunii de suprafaţă prin fixarea nisipurilor mişcătoare, intervenind activ în conservarea solului; ● prezintă un grad mare de intensivizare (consum mare de forţă de muncă, cheltuieli mari la înfiinţarea şi întreţinerea culturii 1 ha viţă-de-vie echivalează cu 7 ha culturi agricole); ● impozitele şi valorificarea produselor vitivinicole contribuie la constituirea bugetului statului; ● comerţul intern şi internaţional cu produse şi subproduse vitivinicole constituie o sursă importantă de venituri şi profituri; ● înfrumuseţează peisajul natural al zonelor unde se cultivă, participând la depoluarea mediului ambiant prin purificarea atmosferei. 1.3. Situaţia viticulturii pe plan mondial şi în România În general, cultura eficientă a viţei-de-vie se practică în acele locuri unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 9 şi 21ºC. Astfel de temperaturi, alături de alte condiţii ecopedoclimatice, se întâlnesc în interiorul a două benzi ce înconjoară globul de o parte şi de alta a ecuatorului. Una, cea mai importantă este plasată la nord de ecuator, între 20 şi 50º latitudine, iar cealaltă o găsim la sud de ecuator, între 20 şi 40º latitudine. În cadrul celor două benzi, suprafaţa viticolă însumează circa 7.742.000 ha (potrivit datelor Organizaţiei Internaţionale a Viei şi Vinului – 2012). După cel de-al doilea război mondial, a avut loc o creştere continuă a suprafeţelor cultivate cu viţă-de-vie (1964 - 10.000.000 ha, 1976 - 10,3 milioane ha). Ulterior suprafaţa cultivată a început să scadă progresiv până în anul 1998, pentru ca în ultimii ani să se stabilizeze în jurul valorii de 8 milioane ha. Din cele 45 de ţări cultivatoare de viţă-de-vie, trei (Spania, Franţa şi Italia) deţin suprafeţe foarte mari, urmând în ordine descrescătoare Turcia, China, S.U.A, Iran, ţara noastră ocupând locul 10 în lume şi 5 în Europa (la nivelul anului 2012). Continentul european asigură 66,7 % din producţia mondială de vin, fiind urmat de cel american (18,5 %), de Asia (5 %), de Oceania (5,4 %) şi Africa (4,4 %).

7

Condiţiile ecologo-geografice şi social-economice au determinat orientarea viticulturii europene în direcţia producerii strugurilor mai ales pentru vin, iar a celei asiatice în direcţia producerii strugurilor pentru masă şi stafide. Din tabelul 1.1 reiese că Europa deţine peste 58,4 % din suprafaţa şi producţia viticolă mondială (Uniunea Europeană deţine ¾ din suprafaţa viticolă a continentului). Tabelul 1.1 Principalele ţări viticole ale lumii (după O.I.V., 2012) Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

Ţara Spania Franţa Italia Turcia China S.U.A. Iran Portugalia Argentina România

Media 1996-2000 1 290 940 985 615 331 153 244 269 251 209

Suprafaţa (mii ha): Media Media 2001-2005 2006-2010 1 184 1 199 915 894 909 863 584 564 376 423 218 410 274 315 257 248 253 211 208 234

2012 1 165 852 840 517 470 398 330 246 227 192

În ceea ce priveşte producţia strugurilor de masă, locul unu este ocupat de China, urmată de Turcia, Iran, India, Egipt, Italia şi S.U.A. Dintre ţările producătoare de struguri pentru stafide amintim: Turcia, S.U.A., Iran, Chile, Grecia, Africa de Sud. Din producţia mondială de stafide (1,22 milioane tone), cea mai mare pondere o deţine Asia (51 %), fiind urmată de America (36 %), Europa (8 %), Africa (3%) şi Oceania (2%). În viticultura mondială s-au conturat două tendinţe, cea europeană, cu o atenţie sporită pe calitate, cu o legislaţie adecvată, cu o limitare a suprafeţelor cultivate şi a recoltei la hectar; şi cea din Lumea Nouă – Australia, Africa de Sud, S.U.A., Chile, unde suprafeţele cultivate cresc ca şi exporturile de vin. În România viticultura se concentrează în 8 regiuni viticole: Podişul Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Banatului, Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării şi regiunea nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării. Aceste regiuni cuprind 37 de podgorii şi aproximativ 171 de centre viticole, în care se produce o gamă completă de vinuri (Oşlobeanu M. şi colab., 1991).

8

Suprafaţa viilor pe rod a crescut progresiv în ţara noastră până în anul 1972, apoi a scăzut continuu. În anul 2012 suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie a fost de 192.391 ha, asigurând o producţie de struguri de aproximativ 900.000 tone, iar ponderea viilor tinere a fost extrem de scăzută în ultimii ani (800 – 4.000 ha) datorită plantărilor noi reduse, care nu asigură o refacere normală a patrimoniului viticol. Se constată, de asemenea, o reducere treptată a suprafeţei viilor pe rod ocupate cu soiuri de masă, aceasta fiind de 10 732 ha. În ceea ce priveşte sortimentul cu struguri pentru vin, la nivelul anului 2012, primele 12 soiuri cultivate au fost: Fetească regală – 7,4%, Fetească albă – 7,3%, Merlot – 6,4%, Riesling – 4,2%, Aligoté – 3,9%, Sauvignon – 2,3%, Cabernet Sauvignon 2,2%, Muscat Ottonel – 2,0%, Băbească neagră – 1,8%, Roşioară – 1,6%, Fetească neagră – 1,0% şi Tămâioasă românească 0,7% (Dejeu L., 2010). Suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie are o structură în care ponderea soiurilor hibride este foarte ridicată. În ultimii ani, suprafaţa ocupată cu hibrizii direct producători a fost de aproximativ jumătate din cea a viilor pe rod. Conform legii, în intravilanul localităţilor din afara arealelor viticole, plantarea hibrizilor direct producători poate fi făcută pe o suprafaţă de cel mult 0,1 ha de agent economic sau familie, numai pentru asigurarea consumului familial. În cele mai multe cazuri, suprafeţele cultivate cu vie hibridă se găsesc în exploataţiile familiale, care produc în mare parte pentru auto-consum. În privinţa producerii materialului săditor viticol destinat înfiinţării de noi plantaţii, precum şi pentru completarea golurilor, în anul 2009 s-au obţinut 1,2 milioane de viţe altoite. 1.4. Măsuri de relansare a producţiei vitivinicole. Dezvoltarea echilibrată şi armonioasă a viticulturii româneşti, în concordanţă cu cerinţele Uniunii Europene, va fi posibilă prin aplicarea unor măsuri importante, dintre care amintim: ● diminuarea suprafeţelor ocupate cu hibrizi direct producători şi plantarea soiurilor nobile, în arealele delimitate pentru cultura viţei-de-vie; ● reconversia planţiilor prin plantarea soiurilor româneşti valoroase şi a celor cerute de piaţă; ● creşterea ritmului de plantări anuale până la 5.000 - 6.000 ha cu viţă nobilă, cu soiuri solicitate pe piaţa internă şi internaţională; ● îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea ponderii vinurilor cu denumire de origine controlată şi a celor cu indicaţie geografică, în detrimentul vinurilor de masă; 9

● diversificarea gamei de portaltoi folosiţi la obţinerea viţelor altoite, adaptaţi condiţiilor pedoclimatice specifice ţării noastre; ● organizarea sistemului de producere a materialului săditor de calitate, rezistent la boli şi dăunători; ● elaborarea unor programe sectoriale de absorbţie a populaţiei din mediul rural; ● sprijinirea financiară a micilor producători prin acordarea unor subvenţii; ● modernizarea sistemului de distribuţie (promovarea pieţelor de gross-detail etc); ● realizarea unui regim de taxe şi impozite pe baza unei politici fiscale corecte; ● încurajarea dezvoltării şi aplicării unei viticulturi ecologice ca alternativă la viticultura convenţională, prin folosirea unor soiuri rezistente la boli, combaterea biologică a bolilor etc. 1.5. Viticultura şi problemele lumii contemporane. Dezvoltarea viticulturii la începutul mileniului al III-lea nu poate fi separată de problemele mari pe care le resimte omenirea la ora actuală. Creşterea demografică. Problema creşterii demografice şi a ridicării nivelului de trai trebuie avută în vedere ori de câte ori se emit prognoze privind dezvoltarea ramurilor agricole în scopul sporirii producţiei agroalimentare. Dacă astăzi populaţia globului numără peste 6,7 miliarde, potrivit estimărilor Organizaţiei Naţiunilor Unite, în anul 2020 aceasta va atinge cifra de 7,6 miliarde, în 2030 de 8,3 miliarde, iar în anul 2050 - 9,4 miliarde. Ca atare se vor înregistra cerinţe mare de produse hortiviticole, şi nu numai. Criza energetică şi de materii prime. Cultura viţei-de-vie implică un consum ridicat de energie, ea nu se poate dezvolta fără energie sau numai cu un aport scăzut al acesteia. Măsurile care se impun nu sunt de ordin restrictiv, ci de economisire de energie prin creşterea coeficientului de bioconversie şi reducerea consumurilor energetice (cele legate de protecţia fitosanitară, erbicidare, fertilizare şi irigare). Problemele mediului înconjurător. Viticultura viitorului va trebui să ţină seama de toţi factorii de mediu, în conexiuni mai largi, să folosescă mai raţional toate mijloacele de producţie (solul, îngrăşămintele, pesticidele, calitatea deosebită a soiurilor), în aşa fel încât impactul asupra mediului înconjurător să fie minim. Consecinţe: scăderea conţinutului în humus la principalele tipuri de sol din România; accentuarea eroziunii solurilor; folosirea metodelor chimice de combatere, în detrimentul celor agrofitotehnice, biologice şi fizice; poluarea datorită erbicidelor; folosirea neraţională a irigaţiei; mecanizarea lucrărilor agricole a determinat apariţia fenomenelor de tasare pe aproximativ 6 milioane de hectare, la nivelul întregii ţări, etc. 10

Încălzirea climatică. Asistăm în ultima vreme la modificări climatice neobişnuite, care au la bază aşa numitul „efect de seră”. Pe teritoriul României s-a constatat o creştere a temperaturii medii anuale, o scădere a cantităţilor de precipitaţii, mai ales în timpul verii; s-au scurtat anotimpurile de tranziţie (primăvara sau toamna), au sporit evenimentele extreme (vânturile puternice, temperaturile maxime din cursul verii etc.), iar zonele temperate s-au apropiat tot mai mult de condiţiile climatului subtropical. Pe baza modelelor de circulaţie generală a atmosferei se apreciază o mai rapidă încălzire în emisfera nordică în următorii 50 de ani, care va determina: deplasarea spre nord a limitei de cultură a viţei-de-vie, cu 10-30 km în fiecare decadă (până în anul 2020); cultivarea viţei-de-vie la altitudini mai mari; diversificarea sortimentului, cu includerea soiurilor pentru vinuri roşii în Moldova şi Transilvania (Merlot, Cabernet franc, Cabernet Sauvignon etc.), precum şi extinderea în cultură a unor soiuri valoroase, de origine mediteraneană (Syrah); o desfăşurare mai rapidă a fenofazelor, înregistrându-se la înflorit un avans de o săptămână, ajungând la pârgă şi mai ales la maturarea strugurilor – de 2-3 săptămâni. Globalizarea. Evoluţia viticulturii mondiale depinde în mare măsură nu numai de organizarea actuală, influenţele istorice, culturale, ştiinţifice, sociale, religioase, ci şi de fenomenul globalizării. 1.6. Rezumatul temei Viticultura ca

ştiiţă se ocupă cu studiul particularităţilor biologice ale viţei-de-vie, cu

relaţiile dintre aceasta şi factorii de mediu, cu crearea unor condiţii adecvate acestei plante în scopul realizării unor producţii mari, de calitate şi eşalonate în tot cursul anului. În România, viticultura constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi sudul lanţului carpatic. Având un patrimoniu de 192.391 de hectare (la nivelul anului 2012), România se situează pe locul 10 în lume, după Spania, Franţa, Italia, Portugalia etc. Viţa-de-vie, alături de alte specii, valorifică economic şi estetic terenurile situate în pantă, improprii altor cultura, dar şi nisipurile din diferite zone ale ţării, joacă un apreciabil rol antierozional, intervenind activ în conservarea solului. Strugurii de masă, stafidele şi consumul moderat de vin au un rol important în alimentaţia raţională a omului, prin conţinutul lor în

zaharuri, substanţe minerale, vitamine, compuşi

polifenolici, arome, acizi organici etc, cu rol benefic asupra sănătăţii. În ceea ce priveşte sortimentul pentru vin, condiţiile pedoclimatice de pe aproape întreg teritoriul ţării noastre, permit obţinerea unei game variate de vinuri de cea mai bună calitate: albe, roşii, roze, seci, demiseci, demidulci, dulci, aromate, spumante etc. 11

Viticultura actuală şi viitoare va trebui să ţină seama de toţi factorii de mediu, în conexiuni mai largi, să folosescă mai raţional toate mijloacele de producţie (solul, îngrăşămintele, pesticidele, calitatea deosebită a soiurilor), în aşa fel încât impactul asupra mediului înconjurător să fie minim (să reducă efectele nocive ale poluării solului, apei, atmosferei şi recoltei).

TEST DE EVALUARE 1. Care este conţinutul viticulturii ca ştiinţă biologică şi tehnologică? Răspuns: Conţinutul viticulturii ca ştiinţă biologică - studiază originea şi evoluţia viţei în cultură, dar şi a particularităţilor ei biologice şi ecologice; iar ca ştiinţă tehnologică - studiază problemele teoretice şi practice care privesc cultura viţei-de-vie: tehnologiile de obţinere a materialului săditor, tehnologiile de înfiinţare a plantaţiilor viticole, sistemele de cultură, formele de conducere a viţelor în plantaţii, tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor tinere şi a celor pe rod. 1. Ce avantaje economice prezintă cultura viţei-de-vie?

2. Care sunt efectele benefice ale consumului de struguri şi stafide?

3. Care este suprafaţa permisă pentru a fi cultivată cu hibrizi producători direcţi, conform Legii viei şi vinului?

4. Enumeraţi care sunt problemele mari cu care se confruntă omenirea la începutul mileniului III.

5. Precizaţi câteva din măsuri de relansare a producţiei vitivinicole româneşti.

6. Care sunt principalele ţări viticole ale lumii?

12

TEMA NR. 2 SISTEMATICA GENULUI VITIS Unităţi de învăţare  Sistematica genului Vitis.  Clasificarea tipurilor de viţă-de-vie din cultură. Obiectivele temei:  prezentarea botanică: familia, încrengătura, clasa şi ordinul din care face parte viţa-devie şi componenţa genului Vitis;  cunoaşterea caracteristicilor speciei Vitis vinifera, cea mai importantă pentru cultură, datorită însuşirilor calitative pe care le posedă: obţinerea de struguri de masă, pentru vin şi stafide. Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. Dejeu, L., 2010 - Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti. 2. Irimia, L.M., 2012 – Biologia, ecologia şi fiziologia viţei-de-vie. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 3. Pop, Nastasia, 2010 – Curs de viticultură generală. Editura Eikon, Cluj-Napoca.

Începuturile viţei-de-vie cultivate (Vitis vinifera) au avut loc cu 7000-9000 ani î.e.n. odată cu trecerea în cultură a viţei sălbatice (Vitis silvestris). Plantele din familia Vitaceae (caracterízate prin seminţe închise în fruct) sunt grupate în încrengătura Spermatophyta, clasa Dicotiledonate (deoarece embrionul este prevăzut cu două cotiledoane), ordinul Rhamnales (flori cu corola verde). Din ordinul Rhamnales face parte şi familia Vitaceae, care cuprinde 18 genuri şi aproximativ 800 de specii lemnoase, liane şi arbuşti agăţători. În ţara noastră sunt răspândite genurile Ampelopsis, Muscadinia, Parthenocissus (cu rol decorativ în principal) şi Vitis. Restul genurilor nu se găsesc în România fiind plante tropicale, care se cultivă în seră (genul Cissus). Frunzele acestor specii sunt palmate, florile mici şi actinomorfe, galben verzui, pe tipul 5 sau 4, au gineceu bicarpelar şi disc nectarifer la baza ovarului. Fructul este o bacă suculentă şi cărnoasă, cu 1-2- seminţe (Constantinescu Gh. Şi colab., 1970; Ciocârlan V., 1988; citaţi de Dejeu L., 2010).

13

2.1. Genul Vitis cuprinde peste 40 de specii asiatice şi circa 30 de specii americane, lemnoase, cu tulpini flexibile, agăţătoare prin cârcei plasaţi opus frunzelor (Fregoni M., 2005). Florile au corola caducă, iar la înflorit se desprinde de la bază şi cade. În cadrul acestui gen întâlnim două subgenuri: Muscadinia şi Vitis. Subgenul Muscadinia – cuprinde specii răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale ale Americii de Nord (S.U.A şi Mexic), şi este alcătuit din 3 specii: Vitis rotundifolia, Vitis munsoniana şi Vitis popenoei. Aceste viţe sunt imune la filoxeră, resistente la atacul bolilor criptogamice şi extrem de sensibile la ger. Strugurii sunt mici, cu boabe puţine şi slab suculente, cu gust foxat şi acru. Unele nu se pot înmulţi prin butăşire şi prezintă incompatibilitate la altoire, dar se folosesc la hibridări cu V. vinifera, pentru obţinerea de portaltoi cu rezistenţă maximă la filoxeră şi nematozi. Subgenul Vitis – cuprinde speciile de viţă din zonele temperate ale Europei şi Asiei, Americii de Nord, Centrale şi de Sud. Viţele care aparţin acestui gen au lemnul moale, măduva bine dezvoltată, scoarţa se exfoliază, cârceii sunt dispuşi intermitent sau continuu, frunzele sunt întregi sau lobate, strugurii sunt mari, cu boabe numeroase, zemoase sau crocante care acumulează cantităţi mari de zaharuri. Acest subgen se împarte în patru grupe în funcţie de zona geografică şi condiţiile climatice la care sunt adaptate. GRUPE:

1. Specii americane adaptate la climatul temperat: V. labrusca, V. aestivalis, V. bicolor, V. riparia, V. berlandieri, V. rupestris, V. solonis; sunt resistente la ger, mană, calcar, săruri, au rezistenţă slabă la filoxeră, fiind folosite pentru obţinerea de hibrizi şi de portaltoi. 2. Specii americane adaptate la climatul cald, tropical şi ecuatorial: grupa Florida şi specii din grupa tropicală V. gigans, V. simpsonii, ele nu prezintă importanţă economică şi sunt folosite pentru obţinerea de hibrizi rezistenţi la boli şi la fisurarea boabelor. 3. Specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat, dintre acestea cele mai reprezentative sunt: Vitis silvestris – cuprinde specii dioice, care se întâlnesc spontan în pădurile din etajul stejarului şi fagului, până la o altitudine de 600-800 m; şi Vitis vinifera care cuprinde viţele roditoare numite „nobile”.

4. Specii asiatice orientale sunt sensibile la filoxeră, calcar, mană, însă au rezistenţă sporită la făinare şi la ger: V. amurensis, V. thunbergii. Ele sunt folosite în lucrările de hibridare cu soiurile nobile, cărora le imprimă rezistenţa mare la ger. 14

2.2. Clasificarea viţelor cultivate În funcţie de condiţiile ecologo-geografice unde au apărut speciile euro-asiatice, a fost elaborată de Negrul A.M., 1946, pe care le-a încadrat în 3 proles-uri, funcţie de, şi anume: ● proles pontica – cuprinde soiuri atât de masă cât şi de vin, din Asia Mică, Grecia, Bulgaria, Ungaria, România (Saperavi, Rcaţiteli, Plăvaie, Furmint, Corinth) şi Moldova; ● proles occidentalis – cuprinde aproximativ 25% din soiurile cultivate în Franţa, Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Austria. Cuprinde soiuri cu un procent mare de lăstari fertili, având ca destinaţie obţinerea vinurilor de calitate: Riesling, Sauvignon, Traminer, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Merlot; ● proles orientalis – cuprinde soiurile cultivate în Azerbaidjan, Armenia, Iran, cu struguri mari, lacşi, pulpă cărnoasă – suculentă, aici regăsindu-se soiurile de struguri de masă şi soiurile pentru stafide: Afuz Ali, Muscat de Alexandria (din subgrupa antasiatică) şi Sultanină, Muscat alb (subgrupa caspica). După direcţia de producţie întâlnim viţe roditoare de la care obţinem struguri şi viţe portaltoi destinate obţinerii de butaşi necesari în procesul de altoire. Viţele roditoare, respectiv soiurile nobile, nerezistente la filoxeră, la boli criptogamice şi sensibile la ger, produc struguri şi vinuri de calitate. Astăzi, după invazia filoxerei, aceste soiuri se înmulţesc prin altoire pe viţe portaltoi. Soiuri de struguri pentru masă, aparţin

speciei

Vitis

Vinifera,

proles orientalis

Soiuri de struguri de vin, aparţin tot speciei Vitis Vinifera, proles occidentalis şi proles pontica

►prezintă struguri mari şi ciorchini lacşi; ►boabele sunt mari, au forme diferite, divers colorate (alb-verzui-aurii, roşii); ►au pieliţa elastică, pulpa crocantă, plăcută la gust; ►au epoci de coacere diferite pe parcursul verii, deci se pot consuma în stare proaspătă o perioadă lungă de timp. ►prezintă struguri de mărime mijlocie şi mică; ►boabele sunt de regulă mici, rotunde, divers colorate (alb-verzui-aurii, roşii, negre); ►au pieliţa elastică, mai groasă ca strugurii de masă, miezul este zemos şi cedează uşor mustul.

Soiuri de hibrizi direct producători, obţinute prin încrucişarea speciilor americane din grupa orientală, prezintă rezistenţă la filoxeră şi boli criptogamice, sunt tolerante la ger, se înmulţesc prin butăşire, asigură producţii mari, dar de calitate inferioară (cantitate mai scăzută de zahăr, gust foxat, randament scăzut la prelucrare). În general au vigoare mare şi potenţial productiv ridicat. 15

Soiuri cu rezistenţă biologică, obţinute în ultimii ani prin hibridări sexuate controlate interspecifice, între soiuri vinifera şi hibrizi direct producători sau alte forme evoluate. Ei au potenţial productiv mare, rezistenţă sau toleranţă la boli şi dăunători, iar calitatea strugurilor este apropiată, egală sau superioară multora dintre soiurile vinífera. Soiuri de portaltoi care nu se cultivă pentru struguri, ci pentru materialul biologic (coarde de un an), necesar procesului de altoire la soiurile „nobile”. În practica viticolă prezintă importanţă însuşirile rădăcinilor de rezistentă la filoxeră, calcar, secetă şi atacul nematozilor. Obiectivele ameliorării genetice a viţei-de-vie sunt reprezentate de îmbunătăţirea calităţii, obţinerea de producţii sporite, rezistenţa la ger, la boli criptogamice, la dăunători etc. După valoarea tehnologică a strugurilor obţinuţi (clasificare tehnologică), soiurile se grupează astfel: - soiuri pentru struguri de masă (extratimpurii, timpurii, mijlocii, târzii şi foarte târzii); - soiuri apirene pentru stafide, compoturi, dulceţuri sau consum în stare proaspătă; - soiuri pentru vinuri albe (de masă – VM, cu indicaţie geografică – IG, de calitate cu denumire de origine controlată – DOC); - soiuri pentru vinuri roşii (VM, IG, DOC); - soiuri pentru vinuri aromate; - soiuri pentru vinuri spumante şi vermuturi; - soiuri pentru distilate de tip coniac. Clasificarea tehnologică a soiurilor este cea mai des utilizată în practica viticolă, în zonarea soiurilor şi la stabilirea direcţiilor de producţie. 2.3. Rezumatul temei Soiurile de viţă-de-vie aparţin mai multor genuri ale familiei Vitaceae, care la rândul ei face parte din ordinul Rhamnales. Familia Vitaceae are reprezentanţi pe tot globul, cu deosebire în zona temperată, de la paralela 52° latitudine nordică la paralela 53° latitudine sudică, deoarece prezintă o mare plasticitate ecologică. Vitaceaele sunt plante dicotiledonate multianuale, lemnoase, liane sau arbuşti agăţători, de regulă cu cârcei, fructul este o bacă de obicei suculentă, dar şi cărnoasă, cu 1-2 seminţe. Familia Vitaceae este reprezentată de aproximativ 18 genuri şi peste 800 de specii, unele dintre ele prezentâd numai interes decorativ (Parthenocissus, Ampelocissus şi Cissus). În cadrul familiei Vitaceae, genul Vitis este cel mai reprezentativ şi mai bogat în specii (peste 40 de specii asiatice şi circa 30 de specii americane); importanţă economică deosebită prezentând specia Vitis vinifera datorită, în special, însuşirilor sale calitative, destinată obţinerii vinului, a 16

strugurilor de masă şi stafidelor. Ea cuprinde un număr foarte mare de soiuri (8000 – 15000), răspândite pe cele cinci continente, nu rezistă la filoxeră şi la bolile criptogamice, prezintă o rezistenţă moderată la ger (-20ºC) şi se înmulţeşte relativ uşor pe cale vegetativă. În prezent, în viticultură se cultivă patru mari categorii de soiuri şi anume: soiuri „nobile“ sau europene, cele care produc struguri şi vinuri de calitate; soiuri de hibrizi direct producători care dau struguri şi vinuri mai puţin plăcute, dar sunt rezistente la boli, filoxeră şi se pot înmulţi prin butaşi; soiuri cu rezistenţă biologică şi soiuri de portaltoi care nu se cultivă pentru struguri, ci pentru coardele anuale folosite la altoirea soiurilor „nobile“.

TEST DE EVALUARE 1. Care sunt cele patru grupe ale subgenului Vitis? Răspuns: Cele patru grupe ale subgenului Vitis sunt: grupa 1 - specii americane adaptate la climatul temperat; grupa 2 - specii americane adaptate la climatul cald, tropical şi ecuatorial; grupa 3 - specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat şi grupa 4 - specii asiatice orientale. 1. 1. Precizaţi familia, încrengătura, clasa şi ordinul din care face parte din punct de vedere botanic, viţa-de-vie.

2. 2. Precizaţi şi descrieţi speciile euro-asiatice adaptate la climatul temperat.

3. Care sunt categoriile de viţe cultivate în prezent?

4. Clasificaţi viţele cultivate după valoarea tehnologică a strugurilor obţinuţi.

5. Prezentaţi caracteristicile genului Vitis.

17

TEMA NR. 3 ALCĂTUIREA VIŢEI-DE-VIE Unităţi de învăţare  Organografía viţei-de-vie. Obiectivele temei:  prezentarea şi descrierea părţilor componente ale viţei-de-vie (rădăcina, tulpina, frunza, mugurele, inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa);  precizarea funcţiilor şi însuşirilor pe care le îndeplineşte fiecare organ al viţe-de-vie. Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. Dejeu, L., 2006 – Viticultură practică. Editura Ceres, Bucureşti. 2. Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M.,2005 – Cultura viţei-de-vie. Editura Solnes, Timişoara. 3. Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., Ionescu, P.,1991 – Ecofiziologia viţei-de-vie. Editura Ceres, Bucureşti. 4. Oşlobeanu, M., Oprean, M., Alexandrescu, I., Georgescu, Magdalena, Baniţă, P., Jianu, L.,1980 – Viticultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

3.1. Organografia – bază pentru agrotehnică Viţa-de-vie (Vitis vinifera) este alcătuită din mai multe organe care îndeplinesc în viaţa plantei diferite roluri. Aceste organe sunt: rădăcina, tulpina, frunza, mugurele, inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa. La înfiinţarea planţiilor viticole, în mod obişnuit se folosesc viţe altoite, obţinute prin îmbinarea a două porţiuni de coardă dintre care una este denumită altoi şi alta portaltoi. Altoiul provine dintr-un soi roditor, european, „nobil”, şi dă naştere părţii supraterestre care va produce struguri de calitate, iar portaltoiul provine de la un soi cu sânge de viţă americană, pe el se formează rădăcinile, rezistente la filoxeră. Pentru înfiinţarea viilor pe nisipuri sau în cazul hibrizilor direct producători (aceştia fiind inferiori calitativ), se folosesc viţe nealtoite. 3.1.1. Rădăcina este unul din organele principale ale viţei-de-vie, cu creştere geotropică pozitivă. Vigoarea plantei, puterea de creştere şi de rodire sunt corelate direct cu volumul sistemului radicular. Pe întreaga perioadă de creştere a butucului, până la un anumit stadiu care corespunde cu începutul îmbătrânirii lui, rădăcinile tind să ocupe în totalitate volumul de pământ pe care îl au la dispoziţie.

18

Rădăcinile viţei-de-vie pot fi embrionare (fig. 3.1), la viţele obţinute din sămânţă (se formează din radicula embrionului), au un geotropism pozitiv, formă cilindrică şi pătrund vertical în sol până la adâncimea de 1m, chiar mai mult. La viţele înmulţite vegetativ, rădăcinile se formează pe tulpină (portaltoi) sau pe fragmente de tulpină (butaşi, marcote), apar în dreptul razelor medulare, la noduri şi rar pe internoduri şi se numesc rădăcini adventive (fig. 3.2). Ele au o creştere etajată, şi pot fi: bazale (inferioare), mijlocii (intermediare) şi superioare (superficiale sau „de rouă”). Cele mai importante sunt rădăcinile bazale, deoarece asigură înrădăcinarea profundă a plantei şi aprovizionarea acesteia cu apă şi nutrienţi, conferindu-i o bună rezistenţă la secetă. Fig. 3.1 - Sistem radicular la viţa obţinută din sămânţă (după Dejeu L., 2010)

Fig. 3.2 - Sistem radicular cu ramificaţii dispuse în trei etaje: a) – la un butaş înrădăcinat în sol; b) – la un butuc matur

Ca şi dimensiuni, lungimea unei rădăcini poate atinge 4-8 m la viţele europene şi 6-15 m la speciile americane, iar grosimea variază de la 3-6 cm, la 6-10 cm. Majoritatea rădăcinilor la viţa-de-vie se găsesc răspândite în sol la 30-70 cm adâncime, pe o rază de 1,5-3 m în jurul butucului, mai ales pe intervalul dintre rânduri. De aceste particularităţi se ţine seama la aplicarea lucrărilor solului, la încorporarea îngrăşămintelor şi la irigarea plantaţiilor. Rădăcinile viţei-de-vie îndeplinesc procese fiziologice de mare importanţă: fixează planta în sol, absorb şi transportă apa şi substanţele hrănitoare, asigură creşterea în lungime şi 19

grosime, înmagazinează substanţe de rezervă etc. Prin toate măsurile agrotehnice aplicate în plantaţii, viticultorul urmăreşte asigurarea condiţiilor optime pentru creşterea sistemului radicular, de a cărui dezvoltare depinde şi vigoarea părţii de deasupra solului (aeriene).

3.1.2. Tulpina este organul vegetativ aerian care asigură mişcarea bilaterală a apei şi substanţelor nutritive din plantă, susţine întregul sistem aerian al butucului şi este cel mai dezvoltat elemet lemnos al acestuia. Intervenţiile asupra viţei roditoare, îndeosebi tăierile, se pot aplica corect numai dacă se cunosc elementele anuale şi multianuale ce alcătuiesc partea supraterestră a butucului. Partea aeriană a viţei-de-vie, destul de diferită ca formă şi dimensiuni, este alcătuită din tulpină sau trunchi (partea neramificată) şi coroană, respectiv totalitatea ramificaţiilor provizorii pornite din tulpină (de 1-3 ani). La viţele altoite, deasupra porţiunii îngropate a tulpinii (pe care se formează rădăcinile) se află zona de concreştere (punctul de altoire), adică locul unde se face sudura (prinderea) între portaltoi şi altoi, situată la nivelul solului (fig. 3.3). Această zonă prezintă sensibilitate la temperaturi scăzute, la temperaturi ridicate şi secetă, fiind necesară protejarea ei prin muşuroire în zonele nefavorabile. Coardele sunt elemente lemnoase de lungimi şi vârste diferite, plasate la partea superioară a tulpinii. Ele poartă anumite denumiri în funcţie de vârsta, lungimea şi rolul pe care îl au, şi anume: scaunul butucului, braţe, semitulpini, cordoane (elemente de schelet); coarde de doi şi de un an (elemente de semischelet). Elementele de schelet au vârsta mai mare de doi ani şi lungimea variabilă. Braţele sunt elemente multianuale, scurtate prin tăieri la 30-150 cm, rigide sau cu elasticitate redusă. Cordoanele se întâlnesc la butucii conduşi în formă semiînaltă şi înaltă, sunt plasate în vârful tulpinii, au poziţie orizontală (pot fi unilaterale sau bilaterale, simple sau duble). Sub scoarţa elementelor de schelet se găsesc muguri dorminzi, din care, în anumite condiţii, cresc lăstari lacomi. Coardele de doi ani sunt inserate direct pe buturugă, pe braţe sau pe cordoane şi poartă denumirea de „punţi de rod” deoarece sunt suport pentru coardele roditoare. Lungimea lor este cuprinsă între 100-150 cm iar grosimea între 10-20 cm. Coardele de un an sunt situate pe coardele de doi ani, dar şi pe celelalte elemente ale butucului, evoluează din lăstari în urma procesului de lemnificare, după căderea frunzelor; sunt alcătuite din noduri şi internoduri, acestea din urmă având lungimi diferite în funcţie de specie, soi şi porţiunea de pe coardă (baza, mijlocul sau vârful acesteia). La noduri sunt situaţi 20

altern ochii de iarnă (care se văd cu ochiul liber), resturi de cârcei şi pedunculul strugurilor. Sunt lungi (1-5 m, respectiv 2 m la viţele roditoare şi 5-6 m la viţele portaltoi), subţiri (8-12 mm) şi elastice. DE REŢINUT

 Legea fructificării la viţa-de-vie este: coardă de un an plasată pe lemn de doi ani (punte de rod)

Formele de conducere ale tulpinii sunt date de înălţimea la care sunt amplasate elementele de producţie faţă de nivelul solului şi orientarea lor în spaţiu. În prezent, în viticultura din ţara noastră se deosebesc 3 forme de conducere: joasă, semiînaltă şi înaltă (fig. 3.3). La conducerea joasă (clasică) elementele de producţie se găsesc amplasate pe lemnul multianual la cel mult 10-30 cm de nivelul solului, fapt ce favorizează maturarea mai timpurie a strugurilor şi acumularea unei cantităţi mai mari de zaharuri, în comparaţie cu celelalte forme de conducere. Pe această formă se practică sistemul de tăiere scurt (tip Teremia) sau mixt (tip Guyot multiplu), în condiţii de protejare peste iarnă (prin îngropare).

Fig. 3.3 - Elementele tulpinii înainte de tăiere: a – la un butuc în formă joasă; b – la un butuc în formă semiînaltă

Conducerea semiînaltă s-a răspândit mult în ultimii ani, îndeosebi în zonele unde se pretează cultura neprotejată peste iarnă. Elementele de producţie şi de înlocuire se realizează pe tulpini de 60-80 cm înălţime, în capătul acestora, fie pe cordoane unilaterale sau bilaterale. Această formă de conducere este recomandată pentru majoritatea soiurilor, deoarece creează 21

condiţii optime pentru mecanizarea unor lucrări, pentru erbicidare şi determină creşterea productivităţii muncii, mai ales la tăieri şi operaţii în verde. Conducerea înaltă se practică în zonele de cultură neprotejată sau semiprotejată, iar elementele de producţie se formează la 1,00-1,50 m înălţime sau mai mult, cu sau fără cordoane. Dintre avantajele acestei forme de conducere amintim: extinderea mecanizării, economisirea de materiale (ex. viţe), reducerea atacurilor de boli şi dăunători, creşterea productivităţii muncii etc. Elementele lemnoase rezultate pe butuc în urma tăierilor. Prin scurtarea la diferite lungimi a coardelor de un an existente pe butuc, se obţin elemente active provizorii, utile în obţinerea an de an a recoltei de struguri sau de pregătire a recoltei următoare. Lungimea elementelor roditoare se exprimă în număr de ochi de iarnă rămas în urma tăierilor pe coarda de un an, rezultând astfel elementele de rodire, de înlocuire sau de formare, care poartă diferite denumiri (fig. 3.4).

Fig. 3.4 - Elementele lemnificate anuale ale butucului din cultură: a) – la forma clasică, joasă: a – cep de înlocuire; b – cep de rod; c – cordiţă; d – călăraş; e – coardă de rod scurtă; f – coardă de rod mijlocie; g – coardă de rod lungă; h – verigă de rod; b) – la forma de conducere semiînaltă; a – cep de siguranţă; b – cep de rod; c – cordiţă; d – detaliu de tăiere

Coarda de rod provine din scurtarea unei coarde anuale, plasată pe o coardă de doi ani, la o lungime de 8-16 ochi. Cordiţa de rod rezultă din scurtarea unei coarde de un an situată pe punte de rod, la 4-7 ochi. Călăraşul este o cordiţă roditoare (4-7 ochi), plasată în spatele unei coarde de rod principale, ambele pe acelaşi lemn de doi ani. Biciul este o coardă de rod (8-10 ochi), situată la capătul unui braţ degarnisit. Călăraşul şi biciul sunt întâlnite 22

frecvent la forma de conducere joasă, plasate către periferia butucului, având rolul de a suplimenta producţia de struguri pe butuc. Cepul rezultă din scurtatrea unei coarde de un an, la 1-3 ochi de iarnă. Este cel mai scurt element lemnos, iar în funcţie de lemnul pe care este situat cepul poate fi sau nu roditor, astfel: cepul este roditor dacă rezultă din scurtarea unei coarde de un an, plasată pe lemn de doi ani; cep de înlocuire – asigură formarea de lemn pentru înlocuirea celui care a rodit, poate fi roditor sau neroditor; cep de siguranţă – este plasat la baza tulpinii şi are rolul de a asigura lemnul de înlocuire a acesteia în cazul în care este distrusă de ger, boli sau accidente mecanice; cep de rezervă – plasat pe scaunul butucului sau la baza braţelor, cu rolul de a forma lemnul necesar refacerii sau înlocuirii periodice a elementelor de schelet. Veriga de rod este o formaţiune mixtă, alcătuită dintr-un cep de un an în poziţie inferioară şi o coardă sau cordiţă, tot de un an, în poziţie superioară, ambele plasate pe aceeaşi punte de rod. Coarda sau cordiţa asigură producţia din anul în curs, iar cepul are funcţia de a asigura coardele roditoare necesare realizării unei noi verigi în anul următor, dar şi menţinerea formei butucului. 3.1.3. Mugurii sunt organe verzi intermediare, reprezentate prin vârfuri de creştere acoperite cu solzi care îi apără de ger şi uscăciune; prin intermediul lor se continuă viaţa viţeide-vie în fiecare an. Ei sunt de origine exogenă, au formă conică şi o durată de viaţă în general scurtă, primăvara transformându-se în lăstari şi apoi, prin lignificarea acestora, în coarde. La speciile şi soiurile genului Vitis, mugurii sunt localizaţi în axila frunzelor şi se pot clasifica după grupare şi după poziţia pe diferite elemente ale plantei. Astfel, după grupare pot fi solitari sau grupaţi câte 2-6 sub un înveliş de protecţie comun (catafile), alcătuind aşa numitul ochi. După poziţia lor pe lăstari mugurii pot fi: apicali (terminali) şi axilari (laterali). Mugurii apicali au un singur con vegetativ, sunt situaţi în vârful lăstarilor şi copililor; prin ei realizeazându-se creşterea în lungime. În condiţiile climatului temperat, mugurii apicali, împreună cu o parte din lăstarul ierbaceu se usucă iarna. Mugurii axilari (laterali) se găsesc pe elementele vegetative ale plantei (lăstari şi copili) la noduri, dar şi pe elementele lemnoase (coardele de un an), la noduri şi la baza acestora. Aceşti muguri se clasifică în funcţie de alcătuirea lor morfologică şi ordinea de pornire în vegetaţie în: muguri primari, muguri de iarnă şi muguri dorminzi. Mugurii primari sau de copili sunt cei dintâi care îşi fac apariţia pe lăstar, la subsuoara frunzelor. Ei sunt protejaţi de doi solzi inegali ca mărime, de culoare verde sau roz-cafeniu şi 23

cuprind două vârfuri vegetative inegale (fig. 3.5). În axila solzului de dimensiuni mai reduse se formează un mugur mai mare, mai evoluat, mugurul primar propriu-zis, numit şi mugur de copil. Când frunzele lăstarilor ating dimensiuni de 0,5-1 cm şi în vârful mugurului de copil îşi fac apariţia 3-5 primordii foliare, la adăpostului solzului mai mare apare şi cel de-al doilea mugur, de dimensiuni mai reduse, foarte puţin evoluat, cu 1-2 primordii de frunze. Cei doi muguri situaţi sub acelaşi înveliş protector alcătuiesc aşa-numitul ochi primar.

Fig. 3.5 - Alcătuirea ochiului primar: A – mugurul de copil; B – mugurul principal al viitorului ochi de iarnă. (după Dejeu L., 2010)

Mugurul primar propriu-zis, mai evoluat, nu are perioadă de repaus, astfel că în 25-30 de zile de la apariţie poate porni în vegetaţie, formând un lăstar anticipat numit copil. În cazul unor condiţii nefavorabile pornirii în vegetaţie, acest mugur se usucă şi moare. Al doilea mugur al ochiului primar, caracterizat prin dimensiuni reduse şi evoluţie slabă, creşte mult mai încet şi va deveni mugurul principal al ochiului de iarnă. În cursul perioadei de vegetaţie, în mugurul mic al ochiului primar se diferenţiază un mugur principal şi doi muguri secundari, situaţi dedesubt şi deasupra. Pe axele mugurilor secundari se formează muguri terţiari. Acest ansamblu de muguri (5-7), protejaţi de acelaşi înveliş alcătuit din catafile, poartă denumirea de ochi de iarnă. Catafilele sunt glabre şi rigide la exterior, iar la interior sunt păroase, asigurând împreună cu perii care umplu spaţiul dintre muguri, protecţia împotriva traumatismelor şi a deshidratării. Alcătuirea şi evoluţia ochiului de iarnă. Ochiul de iarnă este cel mai important complex mugural, deoarece asigură vegetaţia şi rodul viţei-de-vie în anul următor formării lui. El este alcătuit din mai mulţi muguri simpli (principal, secundari şi terţiari), având un înveliş protector şi o bază comună (fig. 3.6). În centru se află un mugur mai bine dezvoltat, denumit mugur principal, care porneşte în vegetaţie primăvara, fiind de regulă roditor (fertil). Analizând acest mugur în secţiune, se 24

poate obseva că înglobează toate părţile componenete ale viitorului lăstar, sub formă de primordii: axul lăstarului, cu câteva noduri şi internoduri; conul de creştere; în dreptul nodurilor, rudimente de frunze, inflorescenţe şi cârcei la mugurii fertili, sau numai rudimente de cârcei la cei sterili (fig. 3.7).

Fig. 3.6 - Secţiune prin ochiul de iarnă: a – coarda de 1 an; b – copil; c – mugur principal; d – muguri secundari; e – mugur terţiar; f – cicatrice lăsată de frunză

Fig. 3.7 - Secţiune prin mugurul principal (fertil): a – axul mugurului; b – vârful de creştere; c – inflorescenţa; d – frunze; e –viitori muguri

Mugurul principal al ochiului de iarnă interesează în mod deosebit, deoarece poartă primordiile de inflorescenţă (situate opus primordiilor foliare, începând cu nodul 3, 4 sau 5). În interiorul lui are loc un proces mai complicat de diferenţiere, de formare a rudimentelor de inflorescenţe (în număr de 1-3, rar mai multe) şi flori, începând din luna mai-iunie şi până în primăvara anului următor, când pornesc în vegetaţie. Sunt cei mai sensibili la acţiunea factorilor nefavorabili (temperaturi scăzute sau asfixiere), de aceea sunt primii distruşi; dar în condiţii favorabile de mediu pornesc primii în creştere dând naştere lăstarilor principali, purtători de inflorescenţe. Mugurii secundari şi terţiari au o alcătuire asemănătoare, însă: sunt mai puţin evoluaţi şi au o creştere limitată, pornesc mai târziu în vegetaţie, produc în principal primordii foliare, sunt mai puţin sensibili la acţiunea factorilor nefavorabili, formând lăstari secundari, de dimensiuni mai mici, ce pot avea 1-2 inflorescenţe, mai reduse ca mărime. Mugurii secundari pornesc în vegetaţie numai dacă mugurul principal a fost distrus sub acţiunea temperaturilor scăzute din timpul iernii, prin asfixiere sau datorită îngheţurilor târzii de primăvară. Uneori, la noduri se întâlnesc lăstari gemeni, când alături de mugurul principal, a pornit în vegetaţie şi un mugur secundar. La unele soiuri (Riesling italian, Fetească regală) mugurii secundari au o fertilitate ridicată (Dejeu L., 2010).

25

Mugurii secundari şi terţiari rămân în repaus (atunci când mugurul principal porneşte în vegetaţie), la baza lăstarilor, apoi a coardei, fiind situaţi împrejurul acesteia şi poartă denumirea de muguri coronari, unghiulari sau bazali. Cu timpul ei sunt acoperiţi cu straturi noi de ţesuturi, devenind astfel muguri dorminzi. Aceştia, de îndată ce condiţiile devin favorabile, sunt primii care pornesc într-o activitate intensă şi dau naştere lăstarilor lacomi de pe lemnul multianual. Ei se pot dezvolta în urma distrugerii unei părţi a butucului sau când se produce un dezechilibru vegetativ prin operaţiile de tăiere.

DE REŢINUT

Pentru tehnica viticolă şi în special pentru aplicarea corectă a tăierilor, deosebit de importantă este: ► cunoaşterea, la fiecare soi şi în diferite condiţii de mediu, a gradului de diferenţiere (de fertilitate) a diferitelor categorii de muguri; ► locul de amplasare al mugurilor fertili pe lungimea coardei.

La unele soiuri, ca Roşioară, Creaţă, Aligoté, Riesling italian, Cardinal etc., primii 1-2 ochi de la baza coardelor anuale au o fertilitate sporită faţă de alte soiuri, ceea ce înseamnă că tăierile pot fi atât scurte (cepi de rod), cât şi lungi. La alte soiuri ca, Afuz Ali, Italia, Galbenă de Odobeşti, Fetească albă, Sauvignon etc., mugurii au o fertilitate mai ridicată către mijlocul coardei, având în schimb, o fertilitate mai scăzută primii 3-4 ochi de la bază, ca şi dinspre vârf (de la 14-15 în sus). Rezultă că aceste soiuri răspund mai bine la tăiere în coarde de rod de 8-14 ochi. 3.1.4. Lăstarii sunt formaţiunile vegetative şi fructifere ale butucului la viţa-de-vie, cu toate elementele lor componente în stadiu erbaceu sau în faza de tranziţie către lemnificare. Lăstatarii provin atât din mugurii de pe elementele lăsate la tăiere (coarde, cordiţe, cepi), dar şi de pe elementele de schelet. Culoarea lăstarului este verde, dar în funcţie de soi poate fi roşiatică, maronie, cafenie. La început el este erbaceu, apoi pe măsura maturarii se lignifică treptat de la bază către vârf, căpătând o culoare brună maronie specifică coardelor de un an. Ca părţi componente lăstarii sunt alcătuiţi din noduri şi internoduri. La noduri dispuse altern sunt situate frunzele, în axila cărora apar şi se dezvoltă mugurii, iar pe partea opusă frunzelor sunt inseraţi, la anumite noduri cârcei (fig. 3.8). Dacă lăstarii sunt fertili, opus frunzelor întâlnim începând cu nodul 3 - 5 în sus inflorescenţe, iar deasupra acestora pe lăstar nodurile prezintă cârcei. Lungimea lăstarilor este cuprinsă în general între 2-5 m, iar diametrul 8-12 mm; dar cei mai corespunzători sunt cei care la maturitate ajung la lungimi de 140-150 cm. 26

Clasificarea lăstarilor. După mugurii din care se formează, întâlnim pe plantă lăstari principali - când provin din mugurul principal al ochiului de iarnă; lăstari secundari când provin din mugurii secundari ai ochiului de iarnă; lăstari terţiari - provin din mugurii terţiari ai ochiului de iarnă; lăstari lacomi - provin din mugurii dorminzi şi lăstari de copili provin din mugurele principal al ochiului primar, plasat în axila frunzelor, pe lăstarul principal. Un alt criteriu de clasificare este după fertilitate, astfel Fig. 3.8 - Lăstar tânăr la viţa-de- vie: a – nod; b – internod; c – inflorescenţă; d – frunză; e – copil; f – cârcel (după Oprea D.D.,1965)

pe plantă putem avea lăstari fertili purtători de inflorescenţe, care se întâlnesc pe coarde, cordiţe şi cepi de rod; şi lăstari sterili care nu au inflorescenţe, fiind plasaţi de regulă pe elementele multianuale, dar se pot întâlni şi pe elementele anuale.

3.1.5. Frunzele se găsesc pe lăstari în dreptul nodurilor, având o aşezare solitară şi alternă (câte una singură şi opusă de la un nod la altul); reprezintând principalul organ asimilator al butucului. Culoarea obişnuită a limbului foliar este verde, iar la unele soiuri întâlnim şi frunze de culoare verde-gălbui, verde-arămie, cu pete antocianice etc. Ca şi elemente componente, frunza este alcătuită din limb, peţiol şi teacă. Limbul prezintă la bază o scobitură denumită sinus peţiolar, care preia forme diferite specifice fiecărui soi în parte: circular, U, V, acoladă etc.; iar pe margini se formează sinusuri laterale în formă circulară, triunghiulară, de liră etc. (fig. 3.9). Dinţii situaţi pe marginile limbului pot fi lungi şi ascuţiţi sau scurţi şi rotunjiţi. După forma limbului frunzele pot fi rotunde (orbiculare), cordiforme (sub formă de inimă), reniforme (sub formă de rinichi) etc. (fig. 3.10); iar în funcţie de numărul segmentelor (lobilor) limbului, întâlnim frunze trilobate (cu trei lobi), pentalobate (cu cinci lobi), septalobate (cu şapte lobi) şi întregi. Alcătuirea şi mai ales structura internă a frunzelor sunt adecvate unor funcţii deosebit de importante, ca: asimilaţia clorofiliană, respiraţia, transpiraţia, creşterea, acumulări temporare de substanţe, transport. Deoarece creşterea şi fructificarea plantei depind nemijlocit de mărimea, integritatea şi starea fitosanitară a aparatului foliar, lucrările de protecţiea plantei vor sta permanent în atenţia viticultorului. 27

Fig. 3.9 - Forma sinusurilor laterale: a – lenticulară; b – de liră; c – triunghiulară; d – circulară; e – triunghiulară cu dinte; f – fără lumen

Fig. 3.10 - Forma frunzelor: a – orbiculară; b – reniformă; c – cordiformă; d – cuneiformă

3.1.6. Cârceii sunt organe de agăţare care cresc pe lăstar, în dreptul nodurilor, opus frunzelor. La început cârceii sunt ierboşi, treptat, dacă întâlnesc în cale un suport tare, se înfăşoară în jurul acestuia şi se lignifică (se întăresc şi devin lemnoşi). Cârceii au o lungime variabilă, pot fi simpli, fără ramificaţii sau cu 2, 3 sau mai multe ramificaţii (la Vitis vinifera) (fig. 3.11). Pot avea o dispunere continuă (la fiecare nod), discontinuă uniformă (când după două noduri cu cârcel, urmează un nod fără cârcel) şi discontinuă neuniformă (când după mai multe noduri cu cârcel, urmează un nod sau mai multe, fără cârcel).

Fig. 3.11 - Cârceii: a–monofil; b–bifil; c–trifil

3.1.7. Inflorescenţa viţei-de-vie este un racem compus de dichazii. Formarea lor are loc în două etape: prima, desfăşurată intramugural şi a doua vizibilă la exterior (extramugural), primăvara după dezmugurit. Inflorescenţele sunt inserate pe lăstari, spre baza acestora, de la nodul 3-5 în sus, opus frunzelor; iar în funcţie de soi, pe lăstarul fertil apar de la 1 la 5 inflorescenţe, în mod obişnuit 1-3. Numărul mediu de flori într-o inflorescenţă variază între 100 şi 400, putând ajunge uneori la 2 000; în funcţie de soi, condiţiile climatice şi agrotehnice (Fregoni M., 2005; citat de Dejeu L., 2010). 28

O inflorescenţă este alcătuită din două părţi principale: ciorchine şi flori. La rândul lui, ciorchinele este format din peduncul (codiţă), rahis (axul principal al inflorescenţei) şi ramificaţii de diferite ordine, pe care sunt prinse florile (fig. 3.12). Inflorescenţele au forme diferite (cilindrice, conice, cilindro-conice, rămuroase, aripate) şi mărimi diferite (foarte mici: sub 6 cm lungime; mici: 6-11 cm; mijlocii: 11-16 cm; mari: 16-21 cm şi foarte mari când lungimea lor depăşeşte 21 cm). Fig. 3.12 - Alcătuirea inflorescenţei: A–peduncul; B–ramificaţie sub formă de cârcel; C–rahis; D–ramificaţie de ordinul I; E–ramificaţie de ordinul II; F – ramificaţie de ordinul III; G – acin floral; H – buton floral

3.1.8. Florile viţei-de-vie sunt mici, actinomorfe, hermafrodite, fiind importante pentru practică, nu ca organ de înmulţire, ci ca sursă a producţiei de struguri. O floare este alcătuită din următoarele părţi componente: pedicel, receptacul, caliciu, corolă, androceu şi gineceu (fig. 3.13). Pedicelul este subţire, verde, cu lungimea de 2-4 mm; iar extremitatea lăţită a pedicelului formează receptaculul pe care se inseră celelalte elemente ale florii. Caliciul este alcătuit din 5 sepale verzi, sub forma unor dinţişori. Corola este formată din 5 petale, de culoare verde-gălbuie, unite la vârf, încât formează un înveliş de formă cilindrică (ca o scufiţă). La înflorit petalele se desprind de la bază de pe receptacul (datorită presiunii exercitate de stamine) şi cad împreună, rămânând sudate între ele la vârf (fig. 3.14).

Fig. 3.13 - Alcătuirea florii: A – pedicel; B – receptacul; C – sepale; D – glande nectarifere inferioare; E – petale; F – stamine; G – glande nectarifere superioare; H – ovar; I – stil; J – antere; L – stigmat (după Oprea D.D.,1965)

Fig. 3.14 - Deschiderea florii la Vitis vinifera (de jos în sus)

29

Androceul sau partea bărbătească a florii este alcătuită din 5 stamine, sub forma unor firişoare subţiri prinse la baza ovarului, care au o poziţie oblică şi poartă în vârf anterele (nişte săculeţi galbeni, plini cu un praf galben, foarte fin – polenul). Gineceul (partea femeiască sau pistilul), este bicarpelar şi este situat în centrul florii. El este compus dintr-un ovar (în formă de pară) prelungit în sus cu o porţiune alungită, denumită stil. Vârful stilului este lăţit, poartă nume de stigmat, iar imediat după înflorit secretă un lichid zaharat care ajută la germinarea grăunciorilor de polen (la legatul rodului). Între androceu şi gineceu se află discul nectarifer superior alcătuit din 5 glande nectarifere unite între ele, care în perioada înfloririi secretă uleiuri eterice plăcut mirositoare (vezi fig. 3.13). Clasificarea florilor la viţa-de-vie, se poate face după două criterii, şi anume: după alcătuire şi după modul de polenizare (fig. 3.15): - flori hermafrodite normale întâlnite la majoritatea soiurilor de viţă-de-vie, au androceul şi gineceul normal dezvoltate, florile se autopolenizează (sunt autofertile); soiurile cu astfel de flori putând fi cultivate în plantaţii pure; - flori morfologic hermafrodite dar funcţional femele prezintă androceu şi gineceu, dar androceul nu este funcţional, polenul produs în anterele acestor flori este steril. Soiurile cu acest tip de flori (Coarnă albă, Coarnă neagră, Crâmpoşie, Bicane etc.), pentru a fructifica trebuie plantate în amestec cu soiuri din prima grupă, pentru a le asigura polenizarea;

Fig. 3.15 - Principalele tipuri de flori la viţa-de-vie: a–hermafrodită normală; b–morfologic hermafrodită, funcţional femelă; c–morfologic hermafrodită, funcţional masculă; d–unisexuat femelă; e–unisexuat masculă

- flori morfologic hermafrodite dar funcţional mascule au androceu şi gineceu, dar numai partea bărbătească a florii este normal dezvoltată, cea femeiască are ovarul slab 30

dezvoltat şi nu leagă rod. Soiuri cu astfel de flori se cultivă numai ca portaltoi (Riparia gloire, Riparia x Rupestris 3 306 şi 3 309); - flori unisexuat femele au numai gineceu şi sunt lipsite de stamine. Au fost semnalate la un biotip al soiului Galbenă de Odobeşti şi la soiul Mourvèdre; - florile unisexuat mascule au numai androceu şi sunt lipsite total de gineceu. Soiurile cu astfel de flori se cultivă numai ca portaltoi (unele biotipuri ale soiului Riparia gloire; Aramon x Rupestris Ganzin nr. 1). Granulele de polen la specia Vitis vinifera au o culoare gălbuie şi forme diferite (elipsoidală, sferoidală, treiunghiulară etc.). Sub aspect fiziologic polenul poate fi fertil sau steril (fig. 3.16).

Fig. 3.16 - Polen fertil (a) şi steril (b) (după Dejeu L., 2010)

3.1.9. Strugurele, bobul şi sămânţa la viţa-de-vie Strugurii sunt asociaţii de fructe (boabe) rezultate din inflorescenţe, ca urmare a transformării florilor prin fecundare. Strugurele preia forma, respectiv părţile componente ale unei inflorescenţe, cu deosebirea că locul florilor este luat de fructe (bace). Un strugure este format din ciorchine şi boabe. Ciorchinele reprezintă scheletul strugurelui şi este format din: peduncul (codiţă), rahis (axul strugurelui), ramificaţiile rahisului de ordine diferite şi pedicele (codiţe scurte). În funcţie de soi, codiţa strugurelui poate fi mai scurtă ori mai lungă, lemnificată sau ierboasă. Pedicelele sau codiţele boabelor poartă către vârf o parte mai lăţită, numită burelet, pe care sunt prinse boabele. Strugurii se pot clasifica după mai multe criterii: după formă (struguri cilindrici, conici, cilindro-conici, aripaţi, rămuroşi, bifurcaţi) (fig. 3.17); după greutate strugurii pot fi foarte mici (dacă au sub 80 g), mici (80-150 g), mijlocii (130-300 g), mari (300-600 g) şi foarte mari (când cântăresc peste 600 g); după lungimea axului întâlnim struguri foarte scurţi (când au sub 11 cm lungime), scurţi (11-16 cm), mijlocii (16-21 cm), lungi (21-26 cm) şi foarte lungi (când lungimea lor depăşeşte 26 cm) şi după aşezarea boabelor pe ciorchine 31

strugurii pot fi: foarte denşi - când boabele se ating între ele deformându-se, denşi, mijlociu de rari, rari (lacşi) şi foarte rari în boabe.

Fig. 3.17 - Forma strugurilor: a – cilindrică; b – conică; c - cilindro-conică; d – aripat; e – rămuros; f – bifurcate

Bobul de strugure (baca) ia naştere din ovar, iar din punct de vedere anatomic este alcătuit din pericarp (partea comestibilă a bobului) şi seminţe. Pericarpul la rândul său, este alcătuit din epicarp (pieliţă), mezocarp şi endocarp (fig. 3.18). Epicarpul (pieliţa) prezintă la exterior un strat ceros numit pruină., iar spre interior este hipocarpul în care se găsesc localizate substanţele colorante (pigmenţii antocianici care dau culoarea vinurilor roşii), substanţele aromate şi taninurile. Pieliţa are grosimi diferite, de consistenţa şi elasticitatea ei depinde rezistenţa boabelor la fisurare. Mezocarpul (miezul) este alcătuit din mai multe straturi de celule cu pereţii subţiri, unde se acumulează glucide, acizi organici, săruri minerale, vitamine etc. El este mai cărnos la soiurile de masă şi mai suculent (zemos) la cele de vin.

Fig. 3.18 - Alcătuirea fructului: a – punct pistilar; b – fascicul de vase; c – seminţe; d – endocarp; e – mezocarp; f – reţea vasculară; g – hipocarp; h – epicarp; i – pensulă; j – burelet; l – pedicel.

Fig. 3.19 - Forma bacelor: 1 – discoidală; 2 - sferică; 3 - elipsoidală; 4 - ovoidală; 5 - invers ovoidală; 6 - cilindrică; 7 – arcuită 32

Endocarpul este situat în zona centrală a bobului, poate fi uni sau bistratificat, este alcătuit din celule alungite tangenţial, iar la maturitatea fructului se gelifică. Clasificarea boabelor. După formă, boabele pot fi: discoidale (sub formă de disc), sferice (rotunde), elipsoidale (sub formă de elipsă), ovoidale (sub formă de ou), invers ovoidale, cilindrice, arcuite etc. (vezi fig. 3.19). După mărime, întâlnim boabe foarte mici (cu diametrul sub 11 mm), mici (11-16 mm), mijlocii (16-21 mm), mari (21-26 mm) şi foarte mari (peste 26 mm). În general, soiurile pentru struguri de masă au boabele mari şi foarte mari. Culoarea boabelor mature poate fi galbenă cu diferite nuanţe, roşie, roz, neagră etc. Seminţele se găsesc în centrul bobului, câte 1-4 în fiecare. Ele au forma de pară, sunt mici (5-8 mm lungime, 3-5 mm lăţime), au o culoare brun-gălbuie. Pentru producţie sunt valoroase soiurile care au cât mai puţine seminţe. Soiurile care nu prezintă seminţe se numesc apirene, şi au ca direcţie de producţie obţinerea stafidelor, producerea dulceţurilor şi compoturilor. Ca şi părţi componente o sămânţă este alcătuită din corp şi rostru sau cioc (fig. 3.20). Corpul seminţei prezintă o faţă plană, cu poziţie ventrală şi una bombată, dorsală. Pe partea ventrală, se observă rafa ca o proeminenţă filiformă, ea se continuă pe partea dorsală, unde se termină într-o formaţiune circulară, cu striuri radiare, numită chalază. Pe partea ventrală, de o parte şi de alta a rafei se află două gropiţe alungite numite fosete.

Fig. 3.20 - Morfologia seminţei: 1 – vedere ventrală; 2 – vedere dorsală; a – rafă; b – chalază; c – fosetă

3.2. Rezumatul temei Ca toate plantele superioare, viţa-de-vie (Vitis vinifera) este alcătuită din mai multe organe care îndeplinesc în viaţa plantei diferite roluri. Aceste organe sunt: rădăcina, tulpina, frunza, mugurele, inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa. Pe baza cunoşterii organelor şi părţilor componente ale butucului, a rolului lor fiziologic şi a raporturilor funcţionale dintre ele, se elaborează tehnologiile de cultură adecvate unei activităţi productive eficiente. Această cunoaştere este cu atât mai necesară în cazul viţei-de-vie, deoarece fiind o plantă multianuală în cadrul unei monoculturi îndelungate, reprezintă din punct de vedere economic o mare investiţie, un mijloc fix, ce trebuie exploatat optim şi raţional un număr mare de ani (30-40 33

ani). În funcţie de zonare, sistemul de cultură aplicat, metoda de înmulţire, forma de conducere, vârsta butucilor etc., elementele componente ale viţei-de-vie sunt diferite, privind numărul, dimensiunile şi locul de amplasare. Prin toate măsurile agrofitotehnice aplicate în plantaţii, viticultorul urmăreşte asigurarea condiţiilor optime pentru creşterea armonioasă şi dezvoltarea corespunzătoare a tuturor părţilor componente ale plantei, în vederea obţinerii unor plantaţii încheiate (fără goluri), sănătoase, longevive care să dea producţii constante şi de calitate an de an.

TEST DE EVALUARE 1. Enumeraţi caracteristicile rădăcinilor adventive ale viţei-de-vie. Răspuns Rădăcinile adventive se întâlnesc la viţele care se înmulţesc pe cale vegetativă, au origine exogenă; se formează pe tulpină (portaltoi) sau pe fragmente de tulpină (butaşi, marcote), mai frecvent pe cele cu vârsta de unu şi de doi ani; apar în dreptul razelor medulare, la noduri şi rar pe internoduri (la viţele mature şi pe terenuri cu exces de umiditate). Ele au un aspect etajat, cele mai importante sunt cele bazale (inferioare), deoarece fixează bine planta în sol şi asigură necesarul de apă şi elemnete nutritive. 1. Clasificaţi sistemul radicular după origine şi precizaţi funcţiile pe care le îndeplineşte.

2. Prezentaţi părţile componente ale unei tulpini conduse pe formă semiînaltă.

3. Care sunt elementele lemnoase rămase pe butuc după tăierea în uscat?

4. Descrieţi din ce este alcătuit ochiul de iarnă.

5. Care sunt cele mai importante tipuri de flori din viticultură? 6. Descrieţi bobul din punct de vedere anatomic.

34

TEMA NR. 4 BIOLOGIA VIŢEI-DE-VIE Unităţi de învăţare  Ciclul ontogenetic (de viaţă) al viţei-de-vie.  Ciclul biologic anual - fenofazele creşterii (ciclul vegetativ).  Ciclul biologic anual - fenofazele fructificării (ciclul reproductiv). Obiectivele temei:  cunoaşterea perioadelor de viaţă şi a transformărilor morfologice şi fiziologice prin care trece planta de la formare (generativ sau vegetativ) până la moarte (pieire naturală sau defrişare);  prezentarea măsurilor agrofitotehnice specifice fiecărei fenofaze din perioada de vegetaţie convenţională (IV – X). Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. Dejeu, L., 2010 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti. 2. Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M., 2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed. Solness, Timişoara. 3. Pop, Nastasia, 2010 – Curs de viticultură generală. Editura Eikon, Cluj-Napoca.

Pe parcursul existenţei sale, viţa-de-vie parcurge un ciclu de viaţă (ontogenetic), de la plantare până la defrişarea plantaţiei sau pieirea naturală, alcătuit dintr-o succesiune de cicluri anuale. În climatul temperat, pe perioada iernii viţa-de-vie îşi încetează procesele de creştere a părţii supraterestre şi fotosinteza, iar unele procese ca transpiraţia, respiraţia, nu încetează ci doar îşi reduc intensitatea. Când condiţiile de mediu devin favorabile (în primăvară), toate procesele sunt reluate. Totalitatea manifestărilor de viaţă desfăşurate într-o anumită succesiune, prin care viţa-de-vie trece într-un an calendaristic, formează ciclul biologic anual. 4.1. Ciclul de viaţă (ontogenetic) al viţei-de-vie. Durata acestui ciclu este exprimată în ani şi este denumită longevitate. Ea este cuprinsă, în medie, între 25 şi 50 de ani şi depinde de specie, soi, condiţiile de mediu, modul de înmulţire, precum şi de măsurile agrotehnice aplicate în plantaţii. Pe durata vieţii sale, viţa-de-vie parcurge 3 perioade de vârstă: de tinereţe, de maturitate şi de bătrâneţe.

35

Perioada de tinereţe are o durată de 3-5 ani, în funcţie de condiţiile de mediu şi de agrotehnica aplicată, încheindu-se la intrarea pe rod a plantelor. În această perioadă viţele cresc intens, se pregătesc şi încep să fructifice, au cerinţe mari faţă de umiditate şi elementele nutritive. Intervenţiile viticultorului în perioada de tinereţe au ca scop obţinerea unui sistem radicular şi aerian corespunzător (prin fertilizare, irigare, tăieri de formare, completarea golurilor, protecţie fitosanitară, lucrări şi operaţii în verde), pentru obţinerea unor plantaţii compacte, fără goluri, cu butuci uniformi şi viguroşi. Tehnologul trebuie să se preocupe de scurtarea perioadei de tinereţe şi prin aplicarea celor mai adecvate măsuri agrotehnice să obţină intrarea cât mai timpurie pe rod a viţelor. Perioada de maturitate are o durată de aproximativ 20-30 de ani şi ţine de la intrarea pe rod a plantaţiei şi până în momentul când creşterile anuale şi producţia începe să scadă sistematic. În această perioadă, viţele dau cele mai mari recolte, fiind cea mai importantă perioadă din punct de vedere economic. Cu toate că recoltele sunt mari şi prezintă stabilitate relativă de la un an la altul (începând cu anul 5-6), nivelul acestora poate fi ridicat prin îmbunătăţirea măsurilor agrotehnice. Se doreşte prelungirea aceastei perioade, pentru a valorifica la maxim potenţialul productiv al soiurilor cultivate. Perioada de bătrâneţe (de declin) se înregistrează la viţele altoite, în general între anii 25-35, când deşi condiţiile de mediu sunt aceleaşi, iar agrotenica aplicată nu s-a modificat, butucii îşi micşorează producţia şi puterea de creştere, o parte din braţe se usucă, apar o serie de plăgi pe care se instalează bacterii şi ciuperci. Creşterea este susţinută numai de apariţia lăstarilor lacomi care pot fi folosiţi la înlocuirea braţelor uscate sau degarnisite. În scopul refacerii plantaţiilor, în această perioadă se aplică un complex de lucrări: tăieri de regenerare, lucrări de subsolaj şi ferti-irigarea culturii; prin care se urmăreşte refacerea, pentru 4-5 ani, a potenţialului de creştere şi fructificare a butucului. La viţele obţinute pe cale generativă ciclul ontogenetic cuprinde 4 perioade: embrionară (începe cu formarea zigotului, se continuă cu maturarea fiziologică a seminţei şi se încheie odată cu apariţia primelor frunze adevărate), de tinereţe, de maturitate şi de bătrâneţe. 4.2. Ciclul biologic anual al viţei-de-vie este alcătuit din totalitatea manifestărilor de viaţă prin care trece planta în cursul unui an. Viţa-de-vie este supusă, în condiţiile climatului temperat, influenţei factorilor climatici sezonieri. Prezenţa unor manifestări de viaţă deosebit de intense într-o anumită parte a anului şi absenţa exterioară a oricăror manifestări de viaţă, 36

într-o altă perioadă a anului, evidenţiază distinct două perioade: perioada de repaus (de viaţă latentă) şi perioada de vegetaţie (de viaţă activă). Perioada de repaus ţine de la căderea ultimelor frunze toamna şi până la începutul plânsului, primăvara, adică 120-130 de zile în condiţiile climatului temperat; timp în care manifestările de viaţă ale viţei-de-vie nu se observă la exterior. Intrarea în repaus este impusă de factorii climatici deveniţi nefavorabili, în mod special temperatura; şi este resimţită diferit de organele butucului (cel mai puţin este resimţită de rădăcini, iar cel mai puternic de muguri). În perioada de viaţă latentă, în plantaţiile viticole se aplică o serie de măsuri agrotehnice, şi anume: recoltarea coardelor altoi şi portaltoi, tăierea provizorie, muşuroitul şi îngropatul viţelor, plantarea viţei-de-vie, mobilizarea adâncă a solului, fertilizarea viilor etc. Perioada de vegetaţie reprezintă acea parte a ciclului biologic anual, în care procesele de viaţă ale viţei-de-vie sunt puternic evidenţiate la exterior. Ea începe primăvara, în prima jumătate a lunii martie (odată cu plânsul) şi durează până la căderea ultimelor frunze, adică 78 luni. În această perioadă au loc procese intense de creştere şi dezvoltare, apar pe plantă o serie de organe verzi, are loc formarea şi maturarea organelor generative (inflorescenţe, flori, struguri, boabe). Perioada de vegetaţie activă cuprinde mai multe fenofaze, fiecare reprezentând o anumită manifestare a plantei, vizibilă la exterior prin modificări morfologice. Cunoaşterea toturor acestor procese ce poartă numele de faze de vegetaţie sau fenofaze, ajută tehnologul la stabilirea şi aplicarea corectă a măsurilor agrofitotehnice. 4.2.1. Fenofazele creşterii (ciclul vegetativ) Plânsul este faza de debut a vegetaţiei şi se manifestă sub forma unor scurgeri de sevă asemănătoare „lacrimilor” pe locurile tăiate sau rănite ale butucului, cu ocazia lucrărilor de primăvară (fig. 4.1). Plânsul începe când în sol, la nivelul masei principale de rădăcini, temperatura este de 8-10º C (rădăcinile încep să absoarbă apa şi să o împingă în elementele supraterestre). Calendaristic această fenofază are loc din decada a doua a lunii martie până în prima decadă din aprilie. În perioada plânsului în vii se aplică următoarele lucrări: tăierile de formare şi fructificare, cercuitul sau Fig. 4.1 - Plânsul la viţa-de-vie

dirijarea coardelor (plânsul măreşte flexibilitatea coardelor 37

uşurând executarea lucrării), revizuirea mijlocului de susţinere, completarea golurilor, administrarea îngrăşămintelor, arătura de primăvară. Dezmuguritul este o fază de durată relativ scurtă şi este marcată de umflarea mugurilor, îndepărtarea catafilelor şi apariţia treptată a primelor rudimente de frunzuliţe (fig. 4.2), respectiv apariţia lăstarului sub presiunea sevei în ascensiune. Creşterea are loc pe baza substanţelor de rezervă acumulate în organele lemnoase, prin multiplicarea celulelor şi sporirea dimensiunilor acestora. Din complexul mugural care alcătuieşte ochiul de iarnă, în mod obişnuit numai mugurul principal porneşte în creştere, mugurii secundari rămân în stare de repaus şi constituie rezerva de muguri dorminzi de pe lemnul vechi. Declanşarea dezmuguritului are loc atunci când temperatura medie zilnică, depăşeşte în mod constant pragul biologic de 10º C, aproximativ la mijlocul lunii aprilie şi durează 2–3 săptămâni. În această etapă mugurii sunt foarte sensibili la scuturare, particularitate de care trebuie să se ţină seama la executarea lucrărilor de primăvară. În funcţie de momentul dezmuguritului, soiurile roditoare se pot clasifica în: soiuri cu dezmugurire timpurie (Perla de Csaba, Traminer roz, Fetească albă etc.), soiuri cu dezmugurire mijlocie (Pinot noir, Merlot, Muscat de Hamburg etc.) şi soiuri cu dezmugurire târzie (Afuz Ali, Galbenă de Odobeşti, Cabernet Sauvignon etc.). Cunoaşterea declanşării dezmuguritului are impotanţă în repartizarea zonală a soiurilor, astfel că soiurile cu dezmugurire timpurie nu se vor planta în Fig. 4.2 - Dezmuguritul la viţa-de-vie

zone cu brume şi îngheţuri tîrzii de primăvară.

Dezmuguritul este în general neuniform, nu toţi mugurii pornesc în vegetaţie în acelaşi timp. În primul rând dezmuguresc mugurii care sunt cei mai evoluaţi morfologic şi care au un număr mai mare de inflorescenţe. De asemenea, lungimea elementelor lăsate la tăiere influenţează diferit procentul de muguri nedezmuguriţi. Astfel, cu cât elementele de rod sunt lăsate mai lungi (18-20 ochi), cu atât procentul ochilor nedezmuguriţi creşte (până la 40 %). La tăierea în cepi de 1-3 ochi, procentul de ochi dezmuguriţi creşte până la 95 % şi chiar 100 %. Diferenţele privind procentul de ochi nedezmuguriţi de la un an la altul, se datorează mai multor factori şi anume: temperatura scăzută, clocirea (putrezirea), încărcătura prea mare 38

de rod, nivelului agrotehnic scăzut etc. Deci, sunt importante atât condiţiile de mediu ale anului în care s-au format ochii şi care au influenţat evoluţia lor, dar şi cele ale anului în care intră în vegetaţie. Viticultorul urmăreşte printr-o serie de tehnici culturale (udări de aprovizionare, fertilizarea cu azot înainte de dezmugurit, conducerea orizontală a coardelor de rod etc.), ca procentul de dezmugurire să fie cât mai mare. Creşterea lăstarilor este fenofaza cea mai lungă, fiind delimitată de la apariţia primei frunzuliţe (mijlocul lunii aprilie) şi până la încetarea creşterii (prima decadă a lunii august). Odată cu alungirea axului lăstarului are loc şi creşterea celorlalte organe situate pe el, frunze, cârcei, inflorescenţe şi struguri. Luând în considerare intensitatea cu care se desfăşoară, în procesul creşterii se deosebesc următoarele trei etape: creşterea lentă, creşterea zilnică rapidă şi creşterea încetinită. Ca mecanism, creşterea lăstarilor la viţa-de-vie se produce apical şi intercalar. Viteza maximă de creştere este atinsă în preajma înfloritului, cu o scădere la înflorit, când frunzele adulte exportă glucide spre inflorescenţe - struguri şi spre vârful lăstarului (fig. 4.3). Ca intensitate şi durată, creşterea depinde de temperatură, umiditatea solului şi a aerului, lumină, specie, soi, măsuri agrotehnice etc.

Fig. 4.3 - Creşterea lăstarului la viţa-de-vie: 1. creştere pe baza rezervelor; 2. frunzele adulte exportă sustanţe către frunzele tinere şi inflorescenţe; 3. după stoparea creşterii, frunzele adulte exportă substanţe către părţile perene, struguri, frunzele bătrâne.

În plantaţiile viticole, în această fenofază se execută plivitul, ciupitul, copilitul, cârnitul, legatul şi dirijatul lăstarilor, lucrările solului, protecţia plantei etc. Maturarea lăstarilor durează din decada a doua a lunii august până în decada a doua a lunii octombrie, respectiv 60-70 de zile. Se declanşează simultan sau după intrarea strugurilor în pârgă şi este sesizabilă la exterior prin schimbarea culorii scoarţei, care din verde devine cafenie. Ca dinamică, procesul de maturare începe de la baza lăstarului şi se continuă spre polul apical, în ritm diferit în funcţie de temperatură, regimul nutritiv, umiditatea solului şi a 39

aerului, soiul, încărcătura cu struguri a butucului etc. În ţesuturi se acumulează substanţe de rezervă, în special amidon, iar conţinutul în apă scade (de la 80-90 %, la 45-50 %). În condiţiile ţării noastre, viţa-de-vie nu îşi maturează lemnul pe toată lungimea creşterilor anuale, iar către vârf rămân mai multe internoduri în stare erbacee, care la primul îngheţ se usucă şi cad. Pentru o bună maturare a lăstarilor este nevoie de:

O bună maturare a lemnului constituie:

   

plasarea soiurilor într-un mediu „cu vocaţie” viticolă; alegerea formelor de conducere adecvate; atribuirea unor încărcături optime de ochi la tăiere; alimentarea cu apă şi nutriţia minerală echilibrată (P şi K fiind favorabile maturării);  aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare premisă favorabilă fructificării în anul următor, ameliorând diferenţierea mugurilor, sporind numărul de flori şi favorizând dezmuguritul; rezistenţă mai mare la temperaturile scăzute din timpul iernii, deoarece rezervele de substanţe acumulate în coarde sunt mai mari.

Căderea frunzelor. Către sfârşitul perioadei de vegetaţie, când temperatura scade sub 12ºC şi se apropie de 0ºC, frunzele îşi schimbă culoarea începînd de la baza lăstarului, în galben ruginiu la soiurile albe, gălbui cu pete roşietice sau brune, la soiurile negre. Înainte de căderea frunzelor, o parte din substanţele organice şi minerale migrează din frunze în coarde, braţe, tulpini şi rădăcini, unde se acumulează în principal sub formă de amidon şi alte substanţe de rezervă. Odată cu căderea frunzelor, viţele intră în perioada de repus relativ, reluându-se un nou ciclu biologic anual. Durata căderii frunzelor este de 10-30 zile. Repausul mugurilor. Mugurii ce se formează la subsuoara frunzelor în mai-iunie nu se dezvoltă în anul formării lor, ei rămân în stare de repaus până în primăvara viitoare. Perioada de repaus a mugurilor cuprinde 5 faze (Pouget R.,1988, citat de Dejeu L., 2010): faza de prerepaus, faza de intrare în repaus, faza de repaus, faza de ieşire din repaus şi faza de postrepaus (fig. 4.4). Durata diferitelor faze menţionate mai sus, depinde de precocitatea dezmuguritului diferitelor soiuri, astfel la soiurile cu dezmugurire timpurie se constată o intrare mai târzie în repaus, repausul este mai scurt, iar ieşirea din repaus are loc mai devreme, comparativ cu soiurile la care dezmuguritul are loc târziu.

40

Fig. 4.4 - Fazele ciclului vegetativ al mugurilor: Pre-R – prerepaus; IR – intrare în repaus; R – repaus; ER – ieşire din repaus; Post-R – postrepaus; D – dezmugurit (după Pouget R.,1988; citat de Dejeu L., 2010) DE REŢINUT

 repausul mugurilor se extinde pe o parte a perioadei de vegetaţie şi pe întreaga perioadă de repaus a viţei-de-vie;  cu cât ne deplasăm spre nord, cu atât intrarea în repaus a viţei are loc mai devreme şi durează mai mult;  la latitudini mai mici, repausul este mai scurt, iar la ecuator vegetaţia poate avea loc continuu (fig.4.5);  în climatul temperat, perioada de repaus se termină cu începutul unui nou ciclu vegetativ şi o nouă inversie a curentului substanţelor nutritive, evidenţiat prin plânsul viţei-de-vie.

Fig. 4.5 - Efectele latitudinii asupra repausului la viţa-de-vie (după Fregoni M., 1987; citat de Dejeu L., 2010)

4.2.2. Fenofazele fructificării (ciclul reproductiv) Diferenţierea mugurilor şi formarea organelor florale se desfăşoară în două perioade de vegetaţie succesive, despărţite prin repausul de iarnă, dar cu rodire în fiecare an. În decursul primei perioade de vegetaţie are loc inducţia inflorescenţelor şi diferenţierea mugurilor, iar în decursul celei de-a doua perioade de vegetaţie are loc formarea organelor florale. Este un proces extrem de complex, insuficient de bine cunoscut în toată profunzimea lui, pentru a putea fi influenţat. 41

Diferenţierea mugurilor la viţa-de-vie reprezintă procesul fundamental prin care se realizează morfogeneza caracteristică, astfel că o parte din muguri devin roditori, ca urmare a formării inflorescenţelor (transformându-se din infertili în fertili). Procesul diferenţierii mugurilor şi al formării organelor florale cuprinde 4 etape caracteristice:  inducţia inflorescenţelor sau pregătirea biologică reprezentată de totalitatea modificărilor biochimice şi fiziologice, ce au loc pe un fond ereditar caracteristic soiului. În această etapă se creează condiţiile schimbării direcţiei de evoluţie a mugurilor aflaţi în stadiul incipient de formare, către muguri fertili. Celulele meristematice din conul de creştere al mugurelui, pe fondul unei nutriţii abundente dobândesc o serie de însuşiri noi concomitent cu modificarea balanţei fitohormonale în favoarea citochininelor, care controlează procesul de diferenţiere;  formarea primordiilor nediferenţiate – protuberanţe meristematice îngroşate care cresc din apexurile mugurilor latenţi – reprezentând axul inflorescenţei în devenire. Când condiţiile necesare procesului de diferenţiere sunt împlinite, primordiile nediferenţiate separate de apex vor da naştere la primordii (rudimente) de inflorescenţe. Atunci când nu sunt întrunite condiţiile favorabile diferenţierii sau când se înregistrează accidente climatice, primordia nediferenţiată va da un primordiu de cârcel. Primordiile nediferenţiate pot produce, în condiţii de temperaturi scătute, apexuri de lăstari cu 1-2 primordii foliare şi 1-2 primordii de cârcei, opus primordiilor de frunze. Această etapă mai este cunoscută sub denumirea de iniţierea inflorescenţei sau formarea axei inflorescenţei;  formarea primordiei de inflorescenţă. Primordia nediferenţiată care va da naştere la inflorescenţă, se ramifică repetat formând o structură conică alcătuită din mai multe primordii de ramificaţii (axe laterale), rotunjite;  formarea florilor – diferenţierea primordiei de inflorescenţă, pentru a forma florile (învelişe florale, androceu, gineceu, inclusiv formarea ovarului şi a gameţilor bărbăteşti şi femeieşti). În condiţiile ecoclimatice ale ţării noastre, diferenţierea se desfăşoară de la înflorit (a doua jumătate a lunii mai) şi până la maturarea boabelor (în septembrie), practic se încheie toamna în momentul în care lăstarul îşi schimbă culoarea, ca urmare a începerii maturării lemnului la nivelul fiecărui mugure.

42

Numărul de primordii de inflorescenţă care se diferenţiază într-un mugur şi mărimea acestora variază în funcţie de mai mulţi factori, respectiv: soiul, portaltoiul, poziţia mugurelui pe coardă, ordinea de formare a inflorescenţei, originea coardei şi a lăstarului purtător, vigoarea acestora, încărcătura de struguri, tăierea practicată, condiţiile climatice etc. Sunt soiuri care formează o singură primordie de inflorescenţă în mugur (ex. Sultanina), cele mai multe soiuri formează 1-2 rudimente de inflorescenţe (ex. Muscat Perlă de Csaba, Afuz Ali), iar altele 2-3, mai rar 4 (ex. Fetească regală, Riesling italian, Chasselas doré, Aligoté). De-a lungul coardei fertilitatea mugurilor este variabilă, atingând valorile maxime pe porţiunea de mijloc, în general între al 5-lea şi al 10-lea ochi, cu diferenţe foarte mari de la un soi la altul. În mugurii situaţi spre baza coardei şi spre vârful acesteia, numărul de primordii de inflorescenţe va fi mai redus, diferenţierea lor este mai lentă şi se încheie mai devreme din cauza proceselor ce au loc în mugurii plasaţi mai sus. Formarea florilor din primordia de inflorescenţă începe după ce mugurele latent devine activ, în primăvara următoare formării lui. Fiecare rudiment de ramificaţie a primordiei de inflortescenţă se divide de mai multe ori şi produce grupe de primordii florale. Formarea învelişelor florale (caliciul şi corola) şi a organelor de reproducere ale florii (androceul şi gineceul), are loc în faze succesive. Mai întâi se formează sepalele, petalele apoi staminele şi pistilul. Imediat după diferenţiere, fiecare element component al florii, prin nenumărate diviziuni, trece printr-un proces de creştere în dimensiuni, se specializează şi se maturizează. Înfloritul are loc concomitent cu fenofaza de creştere a lăstarului şi cuprinde următoarele etape: apariţia inflorescenţelor, deschiderea florilor, polenizarea, fecundarea şi legarea florilor. Ca şi etape, mai întâi apar inflorescenţele cu bobocii florali (când lăstarul are lungimea de 6-7 cm); apoi are loc deschiderea florilor de jos în sus (petalele se desprind de receptacul, rămânând unite la vârf, sunt împinse de stamine şi cad sub formă de capişon sau scufie la cea mai mică adiere de vânt). Astfel, după căderea corolelor sunt eliberate anterele, stilul şi stigmatul permiţând polenizarea (fig. 4.6). Calendaristic, înfloritul are loc la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie. Morfologic, înfloritul începe cu deschiderea primelor flori şi se termină cu cea a ultimelor flori de la acelaşi soi, durata fiind cuprinsă între 10-15 zile, cu variaţii în funcţie de condiţiile climatice. Momentul înfloritului se consideră atunci când 50 % din corole sunt scuturate.

43

Primele flori care se deschid sunt cele din treimea mijlocie a inflorescenţei, apoi cele de la bază, ultimele fiind cele din vârf.

A

B

Fig. 4.6 - Înfloritul la viţa-de-vie: A – boboci florali; B – floare bisexuată funcţional normală (după polenizare)

Prognozarea momentului înfloritului la soiurile roditoare, se bazează pe:  cunoaşterea succesiunii înfloritului: la viţele portaltoi se declanşează cu 7-10 zile mai devreme decât soiurile V. vinifera; iar hibrizii direct producători cu 4-7 zile;  numărul relativ constant de frunze pe lăstar în momentul declanşării fenofazei (în medie, 17-20 de frunze la soiurile V. vinifera) (Constantinescu Gh. şi colab., 1956);  suma gradelor de temperatură utilă de la dezmugurit la înflorit. Suma gradelor de temperatură utilă (300 - 380ºC)

 300ºC pentru soiurile cu înflorire timpurie;  350ºC pentru cele cu înflorire mijlocie;

 380ºC pentru soiurile care înfloresc târziu.

Factorii care influenţează începutul şi dinamica înfloritului, sunt cei ecoclimatici şi cei tehnologici. Temperatura optimă pentru înflorit este de 25-28ºC, iar cea minimă 15-17ºC; umiditatea optimă din sol 60-70 %, iar în aer 55-80 %; forma de conducere a butucului (forma joasă grăbeşte declanşarea înfloritului, comparativ cu sistemul semiînalt şi înalt); tăierile de rodire; lucrările şi operaţiile în verde; irigarea şi fertilizarea. Temperaturile scăzute, ploile reci şi de lungă durată din timpul înfloritului sunt dăunătoare, provocând avortarea florilor, meirea şi mărgeluirea boabelor, fapt ce conduce la pierderi mari de producţie. În timpul înfloritului se desfăşoară polenizarea şi fecundarea. Polenizarea constă în transportul grăunciorilor de polen matur din antere pe stigmat, în cadrul aceleaşi flori, la flori

44

diferite de la aceeaşi plantă, acelaşi soi şi de la soiuri diferite. La viţa-de-vie, polenizarea se face cu ajutorul insectelor (entomofilă) şi a mişcărilor de aer (anemofilă). Polenizarea poate avea loc înainte de deschiderea florii (când corola nu poate fi împinsă de către stamine şi se desfăşoară cu polen propriu), fenomen ce poartă numele de cleistogamie (la soiurile Furmint, Tămâioasă românească); sau în timpul înfloritului, la majoritatea soiurilor, după căderea corolei. Boabele unor soiuri pot creşte şi se pot matura complet fără ca florile să fi fost fecundate sau fecundarea este incompletă; în acest caz boabele sunt lipsite de seminţe. Acest fenomen poartă numele de partenocarpie şi este specific unor soiuri denumite apirene, destinate producerii stafidelor (Corinth, Kişmiş, Călina etc.). Boabele în acest caz sunt de dimensiuni mai mici. Oricât de optime ar fi condiţiile din timpul înfloritului, nu toate florile leagă (o inflorescenţă grupează 100 - 400 chiar 2000 de flori), o parte din ele cad (sunt considerate normale căderile care nu afectează mai mult de 60 % din totalul florilor). Căderea florilor se datorează mai multor cauze: alcătuirea defectuoasă (flori hermafrodite funcţional femele), lipsa de fecundare sau fecundarea incompletă, atacuri masive de boli, temperaturile scăzute şi ploile reci din perioada înfloritului, hrănirea insuficientă. Reducerea procentului de flori căzute se poate obţine prin evitarea folosirii unor portaltoi viguroşi, prin aplicarea unor tratamente cu substanţe retardante (ex. CCC – clorură de clorocolină) înainte de înflorit sau prin ciupitul lăstarilor. Creşterea boabelor începe la aproximativ 5-6 zile de la înflorit, odată cu căderea ultimelor corole ale florilor (în prima parte a lunii iunie) şi durează până la intrarea în pârgă a strugurilor (mijlocul lunii august), fiind dependentă de epoca de maturare a fiecărui soi. Creşterea în volum şi în greutate a boabelor se realizează prin sporirea numărului de celule prin diviziune şi apoi prin mărirea în volum a fiecărei celule. Paralel cu creşterea boabelor se continuă şi creşterea intensă a lăstarilor. Substanţele hrănitoare asimilate de către frunze în acest timp, sunt folosite pentru creşterea boabelor şi a lăstarilor, precum şi pentru formarea primordiilor (rudimentelor) de inflorescenţe şi frunze din ochii de iarnă, care vor porni în primăvara anului următor. La începutul fenofazei de creştere a boabelor are loc fenomenul de scuturare, fiind generat de aceleaşi cauze care determină şi scuturarea florilor.

45

Faza de creştere a boabelor diferă:  în funcţie de soi

 în funcţie de condiţiile de mediu şi agrotehnica aplicată

 soiuri cu durată scurtă: 30-40 de zile la soiurile cu maturare timpurie Perla de Csaba, Cardinal;  soiuri cu durată mijlocie: 45-55 de zile la soiurile cum aturare mijlocie Chasselas doré, Fetească albă;  soiuri cu durată lungă: 56-70 zile la soiurile târzii Afuz Ali, Italia.  temperatura optimă: 25 - 28º C;  lumina acţionează în complex cu temperatura, favorizînd creşterea boabelor;  umiditatea 70-80% din intervalul umidităţii active;  combaterea buruienilor, fertilizarea, irigarea, lucrările şi operaţiile în verde, protecţia fitosanitară.

Meierea şi mărgeuirea boabelor este un fenomen obişnuit, întâlnit la toate soiurile, mai accentuat la cele cu flori funcţional femele (ex. Coarnă neagră, Bicane). În cazul meierii fructul rămâne mic cât bobul de mei, se usucă şi cade sau rămâne verde. Apare ca urmare a lipsei fecundării şi a stimulatorilor endogeni, proprii sau induşi de polen. Prin mărgeluire se înţelege fenomenul în cursul căruia, din ovarele florilor rămase nefecundate se formează fructe care ating dimensiunile unui bob de mazăre, fiind total lipsite de seminţe. Acest fenomen apare la soiurile cu polen steril: Bicane, Crâmpoşie, Afuz Ali, Cardinal, Coarnă, Muscat de Hamburg. Pe parcursul acestei fenofaze se înregistrează o uşoară creştere a conţinutului în zaharuri, care ajunge la aproximativ 20 g/l, sporeşte aciditatea titrabilă, iar în pieliţa boabelor se acumulează clorofilă. Seminţele ajung la greutatea maximă cu aproximativ 10-15 zile înainte de pârgă. Maturarea boabelor se desfăşoară paralel cu creşterea lăstarilor, are loc în perioada iulie-octombrie şi durează 20-60 zile, în funcţie de epoca de maturare a soiurilor. Procesul de maturare a boabelor începe de la intrarea în pârgă a strugurilor şi se încheie odată cu coacerea lor deplină (fig. 4.7). Principalele procese care au loc în fenofaza maturării boabelor:

       

încetinirea evidentă a procesului de creştere a boabelor; diminuarea până la dispariţie a clorofilei; modificarea consistenţei pulpei (înmuierea boabelor); acumularea în pieliţa boabelor a substanţelor colorante flavonele şi antocianii; sinteza în pieliţa boabelor a substanţelor odorante; intensificarea acumulării zaharurilor şi scăderea acidităţii; modificarea conţinutului în elemente minerale (K, B, Mn, Fe); creşterea conţinutului în vitamine, localizate în principal în pieliţă; 46



conţinutul de tanin scade treptat; astfel gustul astringent evident la pârgă, se diminuează treptat către sfârşitul fenofazei.

A

B

Fig. 4.7 - Intrarea în pârgă (A) şi coacerea deplină (B) a strugurilor

Maturarea boabelor presupune trecerea prin faze de maturare şi epoci de maturare. Fazele de maturare sunt caracteristice fiecărui soi în parte şi sunt următoarele: pârga, maturitatea deplină, maturitatea fiziologică, maturitatea tehnologică, maturitate de consum şi supramaturarea. Pârga reprezintă începutul maturării, când bobul din rigid devine elastic, din verde trece spre culoarea caracteristică soiului, îşi definitivează volumul, înregistrea o creşte a cantităţii de zaharuri simple. Maturitatea deplină – se înregistrează atunci cînd soiurile au ajuns la caracteristicile lor, zaharurile sunt în cantitate maximă, aciditatea s-a redus la limitele normale tipice soiului, iar strugurii au atins greutatea maximă (soiurile se găsesc în momentul optim de recoltare). Maturitatea fiziologică este atinsă în momentul când seminţele din boabe au culoarea specifică şi sunt capabile de a germina (Cotea V.D.,1985). Maturitatea tehnologică este specifică soiurilor pentru vin şi este atinsă atunci când compoziţia lor este optimă pentru producerea unui anumit tip de vin sau a altui produs. Maturitate de consum este specifică soiurilor de masă sau stafide, şi reprezintă acel grad de dezvoltare la care strugurii corespund consumului în stare proaspătă. Strugurii de masă se consumă la un conţinut moderat de zaharuri (130-180 g/l) şi la o aciditate de 3-4,5 g/l exprimată în H2SO4 (indicele glucoacidimetric este 4). Supramaturarea este etapa în care mustul din bob se concentrează, dar nu prin acumulări, ci prin pierderea apei prin evaporare (deshidratare). Are loc astfel o pierdere de producţie, în schimb creşte calitatea. Supramaturarea poate avea loc sub influenţa căldurii 47

solare, în condiţii naturale (înainte ca strugurii să fie desprinşi de pe butuc) sau în condiţii artificiale, precum şi datorită unui proces de botritizare (infectarea boabelor cu miceliul ciupercii Botryotinia fuckeliana, sub forma „putregaiului nobil”). Epoci de maturare a boabelor. În climatul temperat continental, maturarea durează începând din iulie şi ţine până la 30 octombrie, ceea ce a determinat împărţirea soiurilor pe epoci de maturare. Astfel, în aceleaşi condiţii de mediu, durata fenofazei maturării boabelor poate fi de 25-30 de zile la soiurile timpurii (Perla de Csaba), de 40-45 de zile pentru cele cu maturare mijlocie (Chasselas doré) şi de 55-60 de zile în cazul celor târzii (Afuz Ali). Constantinescu Gh., în 1945 a împărţit soiurile pentru struguri de masă cultivate în România în 7 epoci de maturare (tabelul 4.1). Tabelul 4.1 Epoci de maturare a strugurilor (după Constantinescu Gh. şi colab., 1970) Soiuri pentru masă

Epoca de coacere I II III IV

Perioada de maturare 15.VII - 31.VII 1.VIII - 15.VIII 16.VIII - 31.VIII 1.IX - 15.IX

Perla de Csaba Cardinal, Regina viilor Chasselas doré Muscat de Hamburg

V

16.IX - 30.IX

Afuz Ali, Coarnă neagră

VI

1.X - 15.X

VII

16.X - 31.X

Italia, Bicane Regina nera, Black rose

Soiuri pentru vin Muscat Ottonel Fetească albă Fetească regală Merlot Galbenă Băbească neagră St. Emilion

4.3. Rezumatul temei Viţa-de-vie, plantă lemnoasă perenă, prezintă două cicluri biologice: unul ontogenetic (de viaţă) şi altul anual. Pe durata vieţii sale, viţa-de-vie parcurge 4 periode de vârstă: embrionară (la viţele înmulţite generativ), de tinereţe, de maturitate şi de bătrâneţe. În climatul temperat, pe perioada iernii, planta îşi încetează procesele de creştere a părţii aeriene şi fotosinteza, iar unele procese ca transpiraţia, respiraţia, nu încetează ci doar îşi reduc intensitatea. În primăvară, când condiţiile de mediu devin favorabile, toate procesele sunt reluate; astfel totalitatea manifestărilor de viaţă prin care viţa-de-vie trece într-un an calendaristic, formează ciclul biologic anual. La viţa-de-vie aflată în perioada de rodire, fenofazele pot fi grupate în fenofaze ale creşterii: plânsul (mişcarea de primăvară a sevei), dezmuguritul, creşterea lăstarilor, maturarea lăstarilor, căderea frunzelor, repausul mugurilor; şi fenofaze ale fructificării: diferenţierea mugurilor şi formarea organelor florale, înfloritul, creşterea boabelor şi maturarea boabelor. 48

Studiul biologiei viţei-de-vie şi a legilor după care creşte, se dezvoltă şi fructifică această plantă permite cunoaşterea cerinţelor acesteia faţă de factorii de mediu, în vederea stabilirii unor tehnologii de cultură corespunzătoare, pentru amplasarea judicioasă în teritoriu a soiurilor, selecţiei şi ameliorării acestei plante, toate acestea având drept scop obţinerea unor producţii de struguri de calitate.

TEST DE EVALUARE 1. Precizaţi perioadele ciclului biologic multianual la viţa-de-vie şi factorii care le influenţează. Răspuns: În cadrul ciclului biologic multianual, viţa-de-vie trece prin trei perioade: perioada de tinereţe (3-5 ani), perioada de maturitate (20-30 de ani) şi perioada de bătrâneţe (aproximativ 5 ani). Factorii care influenţează cele trei perioade din viaţa viţei-de-vie (enumerate mai sus) sunt: soiul, portaltoiul, modul de înmulţire, condiţiile de mediu şi măsurile agrofitotehnice aplicate în plantaţii.

1.Care sunt principalele fenofaze de creştere din cadrul ciclului anual de viaţă?

2. Ce se înţelege prin mişcarea de primăvară a sevei şi care sunt factorii care o declanşează?

3. Ce importanţă practică prezintă cunoaşterea perioadelor de vârstă prin care trece viţa-de-vie?

4. Care sunt cauzele căderii florilor şi a boabelor la viţa-de-vie?

5. Enumeraţi principalele procese care au loc în fenofaza maturării boabelor.

49

TEMA NR. 5 ECOLOGIA VIŢEI-DE-VIE Unităţi de învăţare  Ecosistemul viticol şi subsistemele sale.  Influenţa factorilor climatici asupra viţei-de-vie.  Influenţa factorilor edafici asupra viţei-de-vie.  Influenţa factorilor orografici asupra viţei-de-vie.  Influenţa factorilor secundari de biotop asupra viţei-de-vie. Obiectivele temei:  definirea ecologiei ca ştiinţă aplicată şi a ecosistemului viticol;  prezentarea principalilor factori din biotopul şi biocenoza viticolă şi cerinţele pe care le are viţa-de-vie faţă de aceştia, pentru o bună creştere, dezvoltare şi fructificare. Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. Dejeu, L., Bucur, Georgeta, Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică. AMC, UŞAMV Bucureşti. 2. Dobrei, A., Mălăescu, Mihaela, Ghiţă, Alina, Sala, F., Grozea, Ioana, 2011 – Viticultură bazele biologice şi tehnologice. Editura Solness, Timişoara. 3. Oşlobeanu, M., Oprean, M., Alexandrescu, I., Georgescu, Magdalena, Baniţă, P., Jianu, L.,1980 – Viticultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

În baza relaţiilor de interdependenţă dintre plantă şi mediu, viţa-de-vie solicită un anumit nivel pentru creştere şi fructificare, pentru asigurarea unei longevităţi corespunzătoare. Ecologia ca ştiinţă, studiază raporturile ce se stabilesc în diferite zone ale biosferei (ecosisteme), între organisme şi mediul lor de viaţă, sub influenţa energiei solare, ca sursă unică de energie naturală. Astfel, viticultura constituie un ecosistem – adică o unitate funcţională a biosferei, de transformare a energiei solare şi substanţei anorganice, prin activitate umană, în produse vitivinicole (Pomohaci N., Nămoloşanu I., 2003). Practic, ecología exprimă interacţiunea vieţii cu mediul înconjurător, iar ecologia viticolă exprimă interacţiunea viţei-de-vie cu mediul înconjurător. 5.1. Ecosistemul viticol este definit ca „acea unitate funcţională a biosferei, creată şi controlată de către om, în vederea obţinerii unor producţii ridicate de struguri, de calitate superioară şi în condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase” (Oşlobeanu M., 1987). El

50

există în timp şi spaţiu, respectiv ocupă un anumit spaţiu acolo unde există factori biotici utili culturii viţei-de-vie, şi durează atât timp cât omul intervine şi îi păstrează stabilitatea. În decursul timpului, ecosistemele viticole au evoluat de la cel natural, la ecosistemul viticol primitiv, apoi la cel tradiţional şi în final la cel de tip industrial, pe care îl practicăm astăzi. În interiorul ecosistemului viticol, între subsistemele componente ale acestuia şi la nivelul butucului de viţă-de-vie, se stabilesc conexiuni multiple. Ecosistemul viticol este alcătuit din patru susbsisteme: biocenoza viticolă, biotopul, subsistemul agrofitotehnic şi cel socio-economic (fig. 5.1).

Fig.5.1 - Ecosistemul viticol (după Oşlobeamu M.,1983)

Biocenoza viticolă (subsistemul biotic), este reprezentată de plantaţia viticolă împreună cu toate organismele vii existente în spaţiul de cultură (buruieni, îngrăşăminte verzi, bacterii şi ciuperci patogene, microorganisme din sol etc.). Ea este limitată şi selectată sub acţiunea condiţiilor de mediu, iar elementul cel mai important al biocenozei îl reprezintă biosistemul altoi/portaltoi. Biocenoza viticolă creată de om este mai simplă şi mai puţin stabilă decât omoloaga sa din flora spontană; ea este vulnerabilă la adversităţile climatice, dar mai ales la cele generate de către boli, dăunători etc., reclamând în mod obligatoriu, aplicarea sezonieră a unor lucrări specifice (tăierea, conducerea pe mijloacele de susţinere, lucrări şi operaţii în verde, tratamente fitosanitare, irigarea etc.). Toate aceste măsuri culturale au ca scop sporirea biomasei utile (producţia de struguri şi a calităţii acesteia).

51

Biotopul (subsistemul biotic) înglobează totalitatea factorilor climatici, edafici şi orografici sub incidenţa cărora se manifestă cu anumite intensităţi procesele fiziologice şi biochimice specifice. Răspândirea culturii viţei-de-vie pe glob, creşterea şi fructificarea, cantitatea şi calitatea recoltei, longevitatea plantaţiei, felul măsurilor agrofitotehnice etc., depind de modul cum sunt satisfăcute cerinţele fiecărui soi în parte, faţă de condiţiile de biotop. Aceste condiţii pot fi îmbunătăţite şi folosite raţional de viticultor, prin elaborarea tehnologiilor de cultură adecvate. Sistemul de cultură şi formele de conducere se aleg în funcţie de relaţia climă-sol-soi, respective condiţiile ecopedoclimatice. Subsistemul agrofitotehnic este reprezentat de lucrările prin intermediul cărora omul îşi exercită controlul permanent în ecosistem, începând de la înfiinţarea plantaţiilor, pe toată durata exploatării lor: instalarea mijloacelor de susţinere, lucrări efectuate asupra plantei (tăierea în uscat, dirijarea elementelor de producţie, lucrările şi operaţiile în verde) şi lucrări efectuate solului (lucrări adânci şi superficiale, fertilizare, irigare etc.). Subsistemul socio-economic este alcătuit din totalitatea mijloacelor mecanizabile şi a materialelor de producţie (îngrăşăminte, pesticide, materiale necesare mijloacelor de susţinere etc.), introduse în ecosistem de către societatea omenească pentru menţinerea echilibrului acestuia. Cunoaşterea conexiunilor multiple existente în interiorul ecosistemului viticol, între subsistemele componente ale acestuia, prezintă importanţă deosebită în viticultura modernă, în vederea optimizării acestuia. Preocupările de optimizare a ecosistemului viticol urmăresc nu numai maximizarea producţiei, a calităţii şi profitului, ci şi minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea raţională a resurselor ecologice şi economice, conservarea habitatului împotriva poluării.

5.2. Influenţa factorilor climatici asupra viţei-de-vie. Cerinţele viţei-de-vie faţă de factorii de mediu variază în raport cu soiul, portaltoiul folosit, vârsta butucilor, faza de vegetaţie, prezenţa sau absenţa strugurilor pe butuc etc. Cunoaşterea factorilor de biotop, precum şi a posibilităţilor de acţionare dirijată asupra lor prin tehnologiile de cultură, constituie o condiţie esenţială pentru obţinerea unor producţii mari de struguri, calitativ superioare, în condiţii de eficenţă economică sporită. Căldura, lumina şi umiditatea reprezintă factorii climatici pe care viticultorul trebuie să-i aibă permanent în vedere.

52

Căldura este considerată un factor limitativ pentru cultura viţei-de-vie. Aria de răspândire a culturii viţei-de-vie, sistemul de cultură, declanşarea şi parcurgerea fazelor de vegetaţie, cantitatea şi calitatea producţiei sunt determinate în mod hotărâtor de acest factor,. Viţa-de-vie este o plantă relativ pretenţioasă faţă de căldură. Ea se cultivă în zone cu temperatura medie anuală mai mare de 9ºC, când aceasta depăşeşte 10ºC se pot obţine produse vitivinicole de calitate. Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie sau august), cu valori mai mari de 18ºC, indică existenţa unor condiţii favorabile pentru producerea vinurilor albe de masă şi pentru maturarea soiurilor timpurii; valorile mai mari de 20ºC asigură reuşita culturii soiurilor cu maturare mijlocie şi a celor pentru vinuri de calitate superioară; iar la valori de peste 22ºC se pot cultiva soiurile cu maturare târzie şi cele pentru obţinerea vinurilor cu denumire de origine. Evalurea resurselor termice ale unei podgorii se realizează prin calcularea bilanţului termic global, activ şi util. Precizăm că bilanţul termic global reprezintă suma gradelor medii zilnice din perioada de vegetaţie, iar cel activ – suma temperaturilor medii zilnice mai mari de 10º C, din aceeaşi perioadă. Temperatura de 10º C este considerată pragul biologic inferior de la care viţa-de-vie porneşte în vegetaţie. Bilanţul termic util reprezintă suma diferenţelor dintre temperatura medie zilnică mai mare de 10º C şi valoarea 10. În ţara noastră se înregistrează:

 bilanţul termic global: 2700 - 4000º C;  bilanţul termic activ: 2500 - 3800º C;  bilanţul termic util:1000 - 1800º C.

Dacă se doreşte înfiinţarea unei plantaţii viticole, pentru acel areal trebuie să se calculeze lungimea perioadei de vegetaţie, respectiv în câte zile din cursul anului căldura este suficientă pentru ca viţa-de-vie să crească şi să rodească. Aceasta trebuie să fie de minimum 160 de zile pentru soiurile cu maturare timpurie şi extratimpurie, 170 de zile pentru cele cu maturare mijlocie şi 180 de zile pentru cele tardive. În România există resurse termice favorabile pentru majoritatea soiurilor, cu excepţia jumătăţii de nord (podgoriile Târnave, Alba Iulia, Iaşi, Huşi etc), unde soiurile târzii nu au asiguarte condiţiile necesare maturării strugurilor. Cunoscând numărul de zile favorabile culturii viţei-de-vie, cât şi suma gradelor de temperatură (bilanţul termic), se poate face o bună zonare, alegându-se cele mai bune locuri pentru înfiinţarea viilor precum şi soiurile corespunzătoare.

53

În practica viticolă, prezintă importanţă deosebită pentru cultura viţei-de-vie temperaturile minime nocive din timpul iernii. Ele pot afecta în mod diferit elementele componente ale plantei, astfel: mugurii viţei-de-vie îngheaţă la temperaturi cuprinse între -16 … -18ºC (Cardinal, Perlette, Sultanină etc.) şi -22 … -24ºC (Rcaţiteli, Riesling de Rin, Pinot gris, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră etc.); coardele de un an rezistă până la temperaturi de -20…-21ºC; lemnul multianual rezistă până la -22 . . -24ºC. Trebuie specificat faptul că soiurile de vin sunt mai rezistente comparativ cu cele pentru masă (Oşlobeanu M. şi colab., 1991; Cichi Daniela, 2005). Lumina. Viţa-de-vie este o plantă heliofilă, pretenţioasă la lumina radiantă de la soare, de aceea valorifică cel mai bine locurile însorite, bine expuse. Prin fotosinteză, lumina devine principala sursă de energie în sintetizarea substanţelor organice; iar sub acţiunea directă a luminii, strugurii sunt mai coloraţi şi acumulează cantităţi mai mari de zaharuri. Insuficienţa luminii determină scăderea procesului de fotosinteză, debilitarea butucilor, sensibilizarea lor la atacul bolilor, diferenţierea redusă a mugurilor, producţii scăzute, struguri de calitate inferioară etc. La înfiinţarea plantaţiilor, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare directă, se folosesc o serie de tehnici culturale ca: folosirea pantelor cu expoziţie sudică, orientarea rândurilor pe direcţia N-S, alegerea unor distanţe corespunzătoare de plantare, efectuarea lucrărilor şi operaţiilor în verde. Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire efectivă a soarelui în perioada de vegetaţie (insolaţia reală – Σir); în condiţiile din ţara noastră ea este cuprinsă între 1200 şi 1600 ore. Valorile ridicate ale acestui indice climatic favorizează acumularea antocianilor în boabele soiurilor pentru vinuri roşii (Teodorescu Şt. şi colab., 1987). Suma orelor de strălucire efectivă a soarelui:

● mai mare de 1200 de ore este favorabilă culturii soiurilor timpurii; ● valorile mai mari de 1400 ore asigură maturarea soiurilor mijlocii; ● valorile de peste 1500 de ore, permite maturarea soiurilor târzii.

Umiditatea. Viţa-de-vie este o plantă care se adaptează atât la condiţiile de secetă cât şi la cele de umiditate ridicată. Pentru obţinerea unor butuci cu vigoare normală, capabili să producă recolte constante an de an, viţa are nevoie de cantităţi mari de apă, pe care şi le procură cu ajutorul sistemului radicular profund. Umiditatea este asigurată, în cea mai mare parte din precipitaţii, o mică parte este din aport freatic. Cultura viţei-de-vie fără irigaţie (în 54

condiţiile ţării noastre), este posibilă la o sumă anuală a precipitaţiilor cuprinsă între 500 şi 700 mm, din care cel puţin o cantitate de 250-300 mm repartizată uniform în perioada de vegetaţie, sub formă de ploi utile (mai mari de 10 mm). Soiurile de struguri pentru masă, au cerinţe faţă de umiditate mai mari comparativ cu cele de vin, iar ca şi fenofaze, în timpul creşterii intense a lăstarilor şi strugurilor (iunieînceput de august) cerinţele sunt mai mari comparativ cu perioada maturării acestora. Excesul de precipitaţii influenţează negativ procesele de creştere şi fructificare a viţeide-vie, prin scăderea rezistenţei plantei la ger, prin frecvenţa sporită a atacurilor de boli, calitatea strugurilor este deficitară etc.; iar în condiţii de secetă prelungită, creşterile sunt mai reduse, este afectată diferenţierea mugurilor, cantitatea şi calitatea producţiei. Când suma anuală a precipitaţiilor este mai mică de 500 mm, cultura-viţei-de vie devine economică numai în regim de irigare. Procesele de creştere şi fructificare se desfăşoară în optim, în condiţiile unei umidităţi relative a aerului de 60-80 %. 5.3. Influenţa factorilor edafici asupra viţei-de-vie. Aceşti factori se referă la sol, cu însuşirile sale fizice (textură, structură, densitate aparentă, porozitate, însuşiri hidrofizice), chimice (reacţie, conţinut în humus, azot, fosfor, potasiu, microelemente, grad de saturaţie în baze, capacitate de schimb cationic) şi biologice (microflora şi fauna solului). Factorii pedologici, alături de cei climatici, influenţează procesele de creştere şi fructificare, cantitatea şi calitatea producţiei viţei-de-vie, longevitatea plantaţiei, rezistenţa la boli şi intemperii etc. Cunoaşterea amănunţită a însuşirilor solului prezintă importanţă deosebită pentru amplasarea corespunzătoare a soiurilor, folosirea celor mai adecvaţi portaltoi, pentru aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi măsurilor agrotehnice. Ca urmare a lucrărilor de pregătire a terenului înainte de plantare (defrişare, nivelare, terasare, desfundare etc.) şi dat fiind faptul că o plantaţie ocupă terenul 25-30 de ani, solurile viticole sunt puternic modificate sub raportul inversării orizonturilor şi al îmbunătăţirii regimului de apă, aer, căldură şi hrană. Viţa-de-vie se adaptează la o gamă largă de categorii texturale, de la argile la nisipuri, totuşi cele mai bune rezultate se obţin în condiţiile texturii mijlocii, lutoase. Solurile argiloase, reţinând o cantitate mai mare de apă, prelungesc creşterea lăstarilor în detrimentul maturării lor, conducând la o aciditate mai ridicată, conţinut mare în substanţe azotoase precum şi la arome mai puţin intense. Pe solurile nisipoase, strugurii se maturează mai repede, au un potenţial alcoolic mai scăzut, vinurile obţinute sunt mai puţin extractive. Solurile cu textură mijlocie (lutoase) oferă 55

condiţii foarte bune pentru creşterea şi fructificarea viţei-de-vie, asigură vinului o fineţe cu totul deosebită (ex. în podgoriile Murfatlar şi Miniş); condiţii optime pentru cultura soiurilor de mare producţie, precum şi pentru cultura soiurilor de struguri pentru masă (de exemplu Ostrov, Greaca, Panciu). Solurile scheletice sunt importante mai ales către limita nordică de cultură a viţei-devie, întrucât căldura înmagazinată în timpul zilei este cedată treptat în cursul nopţii, înblânzind microclimatul. Vinuri renumite, cu aromă şi buchet alese, se obţin în ţara noastră pe soluri scheletice la Miniş, Pietroasele, Sâmbureşti etc. Structura solului este impotantă pentru cultura viţei-de-vie, deoarece solurile bine structurate înmagazinează multă apă, aer, căldură şi elemente nutritive. Datorită monoculturii îndelungate, dar şi pentru că se cultivă în general pe soluri din zone colinare, sărace, nisipuri, structura solului se înrăutăţeşte. De aceea, se pune un accent deosebit pe evitarea degradării şi îmbunătăţirea structurii prin cultivarea plantelor perene înainte de plantarea viţei-de-vie (în general plante furajere), folosirea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi, executarea mai multor lucrări la o singură trecere a tractorului, evitarea lucrării solului prea umed, etc. Porozitatea solului se situează între 46 şi 52 % în orizontul desfundat, iar sub desfundătură, valorile acesteia scad treptat, ajungând uneori la valori minime de 38-40 %, fapt ce determină o limitare a creşterii rădăcinilor ( Dejeu L., 1984). Aeraţia solului influenţează creşterea normală a rădăcinilor, solurile viticole trebuie să aibă o porozitate de aeraţie de cel puţin 10 % şi o anumită concentraţie în oxigen a aerului solului. La concentraţii mai mici de 10 % oxigen, este redusă absorbţia apei şi a substanţelor minerale de către rădăcini. Umiditatea optimă a solului pentru viţa-de-vie este cuprinsă între 50-80% din intervalul umidităţii active, valorile mai mici fiind favorabile pentru maturarea boabelor, iar cele mai mari pentru creşterea lăstarilor. Apa freatică joacă un rol important în viaţa butucilor dintr-o plantaţie. Astfel, când nivelul apei freatice este mai mic de 2 m faţă de suprafaţa solului, viţele au o creştere foarte slabă, manifestându-se fenomene de cloroză asfixiantă (Răuţă C., 1982). Plantaţii viticole puternic influenţate freatic se găsesc în ţara noastră la Zimnicele, Cârligele, Teremia etc. Reacţia solului determină o comportare normală a plantei la valori de pH cuprinse între 6,0 şi 8,5 (datorită plasticităţii ecologice pronunţate). Dacă pH-ul solului scade sub 5,5 aluminiul şi manganul devin toxice prin trecerea lor în soluţia solului, împiedicând creşterea rădăcinilor viţei, determinând o debilitare a butucilor şi în acelaşi timp reduce accesibilitatea 56

substanţelor nutritive din sol (P, K, Ca, B). Prin crearea şi diversificarea soiurilor de portaltoi s-au lărgit posibilităţile de folosire a solurilor cu domenii largi de variaţie ale pH-ului de la acid (Gravesac, Riparia gloire) către neutru (Riparia x Rupestris), apoi slab alcalin (Berlandieri x Riparia) şi alcalin (Chasselas x Berlandieri 41 B, Fercal etc). Materia organică proaspătă şi humusul. Sursele de materie organică pot fi proprii plantaţiei (frunze, buruieni, coarde tocate) dar şi adăugate de către om (îngrăşăminte organice, composturi sau îngrăşăminte verzi). Sărăcia în humus a solurilor din diferite podgorii nu este considerată un dezavantaj, întrucât experienţa arată că plantaţiile viticole de pe soluri humifere dau vinuri mediocre. Se consideră că pentru obţinerea vinurilor de masă şi a strugurilor pentru masă este necesară menţinerea în sol a unui conţinut de humus de 2-3 % (măresc conţinutul în azot total al vinului), iar pentru cele de calitate superioară 1-2 %. Sub raportul compoziţiei chimice, solurile viticole trebuie să conţină cantităţi corespunzătoare unei creşteri şi fructificări normale a plantei de elemente nutritive principale (N, P, K), secundare (Ca, Mg) şi microelemente (B, Cu, Zn, Mn etc). Aprovizionarea optimă cu macroelemente pentru viţa-de-vie, este asigurată atunci când solul conţine 5-7 mg azot mineral la 100 g sol, 10-15 mg P2O5 la 100 g sol şi 30-40 mg K2O la 100 g sol. Sunt excluse de la plantarea cu viţă-de-vie solurile:

Sunt evitate de la plantarea cu viţă-de-vie solurile:

   

cu exces temporar sau permanent de apă; cu reacţie puternic acidă; cu regim de apă şi aer defectuos; cu un conţinut ridicat în săruri solubile.

 cu o grosime mai mică de 60 cm.

5.4. Influenţa factorilor orografici asupra viţei-de-vie. Din această grupă fac parte forma de relief, altitudinea, înclinarea şi expoziţia, factori ce au o acţiune indirectă asupra vegetaţiei, influenţând celelalte categorii de factori (climatici, pedologici). Lanţul munţilor Carpaţi împarte teritoriul viticol al României în areale mari, regionale, determinând deosebiri marcante sub raport ecoclimatic şi ecopedologic (ex. Podişul Transilvaniei). Pentru viticultură, cele mai bune condiţii le asigură relieful deluros şi colinar. Plantaţiile situate pe câmpii, văi, microdepresiuni sunt mai expuse influenţei negative a temperaturilor scăzute din timpul iernii, sunt mai des afectate de îngheţurile şi brumele târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, frecvenţa atacului bolilor este mai mare, iar calitatea strugurilor mai redusă, comparativ cu cele situate pe versanţi. 57

Altitudinea influenţează condiţiile de mediu, odată cu creşterea ei scade intensitatea radiaţiei solare, durata de strălucire a soarelui şi nivelul temperaturii. Viţa-de-vie poate fi cultivată la altitudini diferite, de la nivelul mării până la 500 m, chiar 550-580 m în centrele viticole Sebeş-Alba, Jidvei şi Şimleu-Silvaniei; peste această limită vânturile devin mai puternice, dând naştere unui microclimat mai puţin favorabil. La fiecare 100 m de creştere a altitudinii (până la 500 m), scade temperatura medie a aerului cu 0,6ºC. Cele mai favorabile sunt pantele cu înclinare moderată, de până la 25 %, condiţii care asigură obţinerea unor produse superioare calitativ şi posibilitatea executării mecanizate a lucrărilor. Prezintă interes şi pantele mai accentuate, de până la 30-35 %, mai ales în cadrul plantaţiilor de tip familial, cu folosirea unor distanţe mai mici de plantare. Expoziţia terenului intervine prin efectul ei asupra cantităţii şi intensităţii radiaţiilor solare interceptate de către frunzişul viţei-de-vie şi asupra riscurilor unor accidente climatice. Cele mai bune pentru viticultură sunt pantele cu expoziţie sudică, fiind urmate de cele orientate spre sud-est şi sud-vest, unde resursele de căldură şi lumină ating valorile maxime. În cazul plantaţiilor situate pe terenuri cu orientare nord-estică, îngheţurile târzii de primăvară şi timpurii de toamnă sunt mai frecvente şi mai păgubitoare. 5.5. Dintre factorii secundari de biotop - întinderile de apă (vecinătatea cu Marea Neagră, cu Dunărea) au un rol termo-reglator, menţin umiditatea relativă ridicată, imprimă un caracter de moderaţie a temperaturii, temperează unele accidente climatice (brume şi îngheţuri târzii de primăvară). În acelaşi timp, higroscopicitatea aerului este sporită în preajma fluviilor şi lacurilor, fapt ce favorizează atacul bolilor criptogamice. Masivele muntoase – păduroase, contribuie la ridicarea umidităţii relative, apără plantaţiile viticole din apropiere împotriva vânturilor puternice, regularizează regimul termic, reţin zăpada, dar prezintă şi dezavantaje, respectiv influenţează favorabil unele accidente climatice (reducând temeratura) şi intensifică atacul de boli şi dăunători ca urmare a circulaţiei mai reduse a aerului şi a umidităţii mai ridicate. 5.6. Rezumatul temei Ecologia studiază relaţiile reciproce dintre organisme şi mediul lor de viaţă, ea fiind definită şi ca ştiinţă a ecosistemelor. Ecologia viticolă este acea parte a ecologiei care se ocupă cu studiul multilateral al interacţiunii dintre factorii de mediu şi viţa-de-vie. În baza relaţiilor de interdependenţă dintre organism şi mediu, viţa-de-vie are nevoie de un anumit nivel de condiţii naturale şi create de om, pentru creştere şi fructificare, pentru cantitatea,

58

calitatea şi constanţa recoltelor, dar şi pentru longevitatea plantaţiilor. Condiţiile de mediu înglobează două grupe mari de factori: factori climatici (clima) şi factori agropedologici (solul). Clima este dată de ansamblul factorilor climatici, dintre care se pot menţiona: temperatura, lumina, precipitaţiile, umiditatea relativă, vânturile, grindina etc. Aceştia au un caracter de dominare asupra celorlalţi factori de vegetaţie şi pot fi mai puţin influenţaţi şi dirijaţi de către om. Solul reprezintă principalul mijloc de producţie din agricultură, iar în procesul de formare şi de modificare continuă este dependent şi se subordonează factorilor climatici. Omul poate şi trebuie să contribuie în mod util la folosirea eficientă a condiţiilor de mediu, prin crearea unor raporturi de reciprocitate naturală între cerinţele viţei-de-vie, pe de o parte, şi condiţiile de climă şi sol pe de altă parte. În relaţiile ecologice ale viţei-de-vie, factorii de climă şi sol trebuie trataţi împreună şi în strânsă interdependenţă cu factorul soi, deoarece acesta din urmă are un rol hotărâtor în valorificarea condiţiilor date şi în funcţie de aceştia (climă-sol-soi) se elaborează sistemul agrotehnic. Factorii climă-sol-soi şi nivelul agrotehnic, formează un ansamblu funcţional cu caracter de sistem unitar integrat, numit ecosistem. Cunoaşterea condiţiilor ecopedoclimatice şi influenţa lor asupra creşterii şi rodirii viţei-de-vie, permite zonarea acestei culturi în zonele cu „vocaţie”, fapt ce conduce la obţinerea unor struguri de calitate, dar şi a unor vinuuri deosebite.

TEST DE EVALUARE 1Definiţi ecosistemul viticol şi enumeraţi subsistmele sale. Răspuns Ecosistemul viticol este definit ca „acea unitate funcţională a biosferei, creată şi controlată de către om, în vederea obţinerii unor producţii ridicate de struguri, de calitate superioară şi în condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase. El există în timp şi spaţiu, respectiv ocupă un anumit spaţiu acolo unde există factori biotici utili culturii viţei-de-vie, şi durează atât timp cât omul intervine şi îi păstrează stabilitatea. El este alcătuit din patru susbsisteme: biocenoza viticolă, biotopul, subsistemul agrofitotehnic şi cel socio-economic.

1. Care este temperatura medie anuală ce trebuie să se înregistreze în zonele unde se cultivă viţa-de-vie? 2. Precizaţi macroelementele şi microelementele corespunzătoare unei creşteri şi fructificări normale a viţei-de-vie.

59

3. Care este sumă anuală a precipitaţiilor ce trebuie să se înregistreze în condiţiile ţării noastre, pentru cultura viţei-de-vie fără irigaţie?

4. Ce valoare ating pantele cele mai favorabile pentru cultura viţei?

5. Care sunt factorii secundari de biotop şi ce fel de rol au în viaţa viţei-de-vie?

6. Viţa-de-vie se adaptează la o gamă largă de categorii texturale. Care sunt acestea?

60

TEMA NR. 6 ZONAREA CULTURII VIŢEI-DE-VIE ÎN ROMÂNIA Unităţi de învăţare  Definirea zonării şi aspecte generale privind zonarea vitivinicolă.  Criteriile care stau la baza zonării soiurilor de viţă-de-vie. Obiectivele temei:  cunoaşterea noţiunii de zonare şi a unităţilor naturale de producţie;  aprecierea gradului de favorabilitate al unui areal viticol după diferite criterii;  prezentarea principalelor soiuri de struguri pentru masă, stafide şi vin. Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002 – Viticultură specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura Universitaria, Craiova. 2. Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 – Zonarea soiurilor de viţăde-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti. 3. Savu, Georgeta, Mihaela, 2004 – Studiul macroclimatului din diferite podgorii şi centre viticole ale României pe bază de multicriterii adoptate pe plan european şi cel al geoviticulturii. Teză de doctorat, U.S.A.M.V., Bucureşti. 4. Teodorescu, Şt., Popa, A., Sandu, Gh.,1987 – Oenoclimatul României. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

6.1. Definirea zonării şi aspecte generale privind zonarea vitivinicolă Obiectul zonării îl constituie alegerea şi stabilirea perimetrelor consacrate viticulturii precum şi a soiurilor luate în cultură, în funcţie de cerinţele acestora faţă de factorii ecologici şi cei social – economici, în vederea obţinerii vinurilor de calitate. Marea majoritate a viilor roditoare nobile au fost extinse în zona dealurilor, colinelor, în areale delimitate natural, în vederea valorificării raţionale a acestui tip de teren şi unde s-au întrunit condiţii favorabile de climă şi sol. Variabilitatea mare a condiţiilor climatice şi pedologice, tradiţia şi experienţa viticultorilor, au generat unele asemănări şi deosebiri în cultura viţei-de-vie în unităţile naturale de producţie, cunoscute sub numele de zonă, regiune, podgorie, centru şi plai viticol. Zona viticolă este arealul de mare întindere care grupează mai multe podgorii, făcând parte din regiuni viticole diferite.

61

Regiunea viticolă cuprinde un teritoriu cultivat cu viţă-de-vie, caracterizat prin condiţii naturale de climă şi de refief relativ asemănătoare, precum şi prin direcţii de producţie şi sortimente apropiate. Podgoria este unitatea naturală şi tradiţională, care se caracterizează prin condiţii specifice de climă, sol şi relief, prin sortimentele de soiuri cultivate, prin metodele de cultură şi procedeele de vinificaţie folosite, care în ansamblu conduc la obţinerea unui anumit nivel de producţie, cu însuşiri calitative superioare. Centrul viticol este teritoriul ce cuprinde plantaţii de vii din una sau mai multe localităţi, care fac sau nu fac parte integrantă dintr-o podgorie, dar care constituie o unitatea teritorială naturală, caracterizată prin aceleaşi condiţii de biotop şi biocenoză. Plaiul viticol – unitate naturală subordonată podgoriei şi centrului viticol, care cuprinde plantaţiile de vii situate pe aceeaşi formă de relief, cu aceleaşi condiţii ecologice pe întreaga suprafaţă. Pentru aprecierea gradului de favorabilitate al unui areal viticol s-a introdus în practica curentă noţiunea de „terroir” (fig. 6.1). Acesta reprezintă o înlănţuire de factori de mediu (climă, sol, geologie), factori biologici (soi, portaltoi) şi tehnici (de cultură a viţei-de-vie şi de vinificaţie), care asigură în final tipicitatea şi originalitatea vinului obţinut (Morlat R.,1997). O podgorie, un centru viticol sau chiar un plai viticol poate fi considerat un ansamblu de areale viticole mai mici, denumite areale viticole elementare („terroirs”).

Fig. 6.1 - Arealul viticol elementar (terroir viticole), ca o înlănţuire a factorilor de mediu, biologici şi tehnici (Morlat R., 1997) 62

Implementarea conceptului de „terroir” viticol trebuie să devină atât o problemă naţională cât şi o problemă zonală, care trebuie să implice direct producătorii de vinuri, pentru adaptarea procedeelor oenologice la specificitatea recoltei, ameliorarea tipicitatii vinurilor etc. La nivelul Uniunii Europene au fost stabilite cinci zone vitivinicole: A, B, C I, C II şi C III. În funcţie de încadrarea regiunilor viticole în aceste zone şi de categoria de vinuri (de masă, de calitate), este necesar un anumit potenţial minim natural al strugurilor, existând unele posibilităţi de îmbogăţire a musturilor (Dejeu L., 2010). Regiunile viticole şi podgoriile ţării noastre se încadrează în următoarele zone vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene (fig. 6.2): zona B – cuprinde regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei; zona C I – cuprinde regiunile Dealurile Moldovei, Dealurile Banatului, Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Sâmbureşti, Drăgăşani şi Dealurile Craiovei) şi zona C II – cuprinde regiunile: Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile Dealurile Buzăului, Dealu Mare, Severinului şi Plaiurile Drâncei, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării; Nisipurile şi alte terenuri favorabile din sudul ţării.

Fig. 6.2 - Încadrarea viticulturii României în zonele viticole ale Uniunii Europene

Zonarea poate fi făcută la două nivele: macrozonare care urmăreşte individualizarea potenţialului viticol al unor mari suprafeţe: Uniunea Europeană, diferite ţări, regiuni etc., şi microzonare – care se aplică la anumite zone limitate (o exploataţie, o parcelă), luând în calcul toţi factorii ecosistemului; astfel, prin microzonare, se delimitează arealul unor soiuri la scară redusă. 63

La nivel de macrozonare s-a scos în evidenţă importanţa fundamentală a factorilor climatici, în timp ce solul are o influenţă mai redusă (disponibilitatea hidrică a acestuia având un rol mai important). În anul 2000, Tonietto J. şi Carbonneau A. au stabilit grupele climatice existente la nivelul viticulturii mondiale, şi au propus adoptarea unei clasificări climatice multicriteriale (CCM), pe baza calculării a trei criterii, care sub raport ecoclimatic sunt reprezentate de trei indicatori sintetici: indicele de secetă – IS; indicele heliotermic – IH şi indicele de răcire a nopţii – IF. Aceşti indicatori integrează principalele componente ale ecoclimatului viticol, şi anume: resursele hidrice ale solului, cele heliotermice şi resursele termice scăzute din nopţile lunii septembrie, acestea din urmă fiind hotărâtoare pentru maturarea strugurilor. Calcularea indicatorilor climatici multicriteriali (IS, IH şi IF) pentru toate centrele viticole ale României, a permis stabilirea grupelor climatice şi a climatelor viticole din ţara noastră (Savu Georgeta Mihaela, 2004). Formarea grupelor climatice, prin alăturarea celor trei indicatori (IS, IH, IF), permite formarea unei idei mult mai complete asupra modului cum sunt grupate centrele viticole şi asupra condiţiilor pe care acestea le deţin; deoarece între cele trei elemente de climat se stabilesc relaţii stânse, de interdependenţă care oferă mult mai multe informaţii despre regiunile viticole. Clasele de încadrare, prin intervalul de valori cel conţin, au influenţe pozitive în ceea ce priveşte acumularea zaharurilor, antocianilor şi aromelor în perioada care precede recoltarea strugurilor. Pe ansamblul celor opt regiuni viticole din România, s-au conturat 13 grupe climatice, din cele 38 de grupe existente la nivelul viticulturii mondiale; rezultă astfel, că în ţara noastră întâlnim 34 % din grupele climatice real posibile pe Terra şi aproximativ 60 % din grupele climatice întâlnite la nivel european; ceea ce subliniază marea diversitate climatică întâlnită în arealele viticole româneşti. Prima grupă climatică conturată, din cele treisprezece, este grupa IS00 IH2 IF4 (climat umed, răcoros, cu nopţi foarte reci), care cuprinde centre din regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei şi a Dealurilor Moldovei; iar ultima grupă este IS2 IH4 IF3 (climat cu secetă pronunţată, temperat cald, cu nopţi foarte reci), şi cuprinde centre din trei regiuni viticole Dealurile Moldovei, Colinele Dobrogei şi Terasele Dunării, (Savu Georgeta Mihaela, 2004). Studiile efectute la nivel de macroclimat, pun în evidenţă rolul important pe care îl are conceptul de „grupă climatică” asupra calităţii şi tipicităţii vinurilor, recunoscute sub raportul caracteristicilor lor organoleptice.

64

Având în vedere tendinţa de globalizare şi de ecologizare care preocupă în prezent lumea, zonarea devine o problemă de mare importanţă cu efecte economice şi sociale deosebite. 6.2. Criteriile care stau la baza zonării soiurilor de viţă-de-vie În funcţie de condiţiile termice nefavorabile din timpul iernii (nivelul, frecvenţa şi durata temperaturilor minime absolute, modul în care survin şi trec temperaturile nocive etc.) şi comportarea soiurilor faţă de acestea (rezistenţa diferitelor organe), se disting trei zone de cultură a viţei-de-vie: zona de cultură neprotejată, zona de cultură semiprotejată şi zona de cultură protejată. În zona de cultură neprotejată se încadrează acele areale în care temperatura minimă din cursul iernii nu depăşeşte -18º… -20ºC pentru soiurile de masă şi -20º… -22ºC pentru cele de vin, iar pierderile de ochi în iernile cele mai geroase nu trec de 40 %, pierderi care sunt compensabile. Aici se practică conducerea viţei-de-vie pe tulpini semiînalte şi înalte. La cultura semiprotejată se recurge atunci când temperaturile minime absolute coboară destul de frecvent (2-4 ani din 10) sub -20ºC, uneori chiar sub -25º… -26ºC, situaţie în care pierderile de ochi se ridică la 50-60 %, mai greu de compensat prin tăieri. Conducerea butucilor se face pe tulpini semiînalte, cu lăsarea la baza butucului a unui cep de siguranţă. Coardele formate pe acest cep sunt protejate peste iarnă prin acoperire cu pământ. Zona de cultură protejată se caracterizează prin scăderea frecventă (în 4-6 ani din 10) a temperaturilor minime din timpul iernii sub -20º… -22ºC, înregistrându-se temperaturi sub -26ºC, chiar de -30ºC. Pierderile de ochi ajung astfel la 80-100 %, cu afectarea parţială sau totală a lemnului anual şi chiar a celui multianual. Aici se practică conducerea joasă cu protejarea întregului butuc, conducerea pe braţe cu înlocuire periodică (cu cepi de siguranţă) sau mai rar, conducerea semiînaltă cu cep de siguranţă la baza tulpinii. În funcţie de epoca de coacere a strugurilor. Zonarea soiurilor în funcţie de acest criteriu, prezintă importanţă la stabilirea sortimentelor corespunzătoare ţinând cont de factorii ecoclimatici, în special la soiurile de struguri pentru masă. Acestea pot asigura recolte de calitate dacă dispun de suficientă lumină, temperatură şi umiditate. Întâlnim astfel trei zone cu grade diferite de favorabilitate pentru cultura soiurilor de masă: zona foarte favorabilă, zona favorabilă, zona cu favorabilitate mijlocie şi o zonă tolerantă. Zona foarte favorabilă o întâlnim în sudul ţării, de-a lungul Dunării de la Zimnicea până la Feteşti şi de la Ostrov până la Cernavodă; aici se pot cultiva toate soiurile de masă (de la cele timpurii până la cele tardive): Cardinal, Victoria, Augusta, Afuz Ali, Italia, Xenia etc. 65

Zona favorabilă cuprinde podgorii şi centre viticole din Dobrogea (Mangalia, Niculiţel etc.); Dealurile Buzăului (Zărneşti, Râmnicu Sărat etc.); Dealu Mare (Pietroasa, Merei, Buzău); Dealurile Severinului, precum şi unele centre situate pe nisipuri (Dăbuleni, Poiana Mare, Cetate etc.). Maturarea strugurilor are loc cu aproximativ două săptămâni mai târziu, cultivându-se în special soiurile Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda şi mai rar Coarnă neagră, Afuz Ali, Italia. Zona cu favorabilitate mijlocie o regăsim în podgorii şi centre viticole din Moldova (Iaşi, Huşi, Nicoreşti, Panciu, Odobeşti etc), podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani, centrele viticole Târgu Jiu, Recaş şi Silagiu (din Banat), ca şi din zona nisipurilor din judeţele Brăila şi Galaţi. Aici se pot cultiva cu bune rezultate soiurile Victoria, Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda şi mai rar, Coarnă neagră selecţionată. Zona tolerantă prezintă insufuciente resurse heliotermice pentru obţinerea strugurilor de masă de calitate, şi cuprinde podgorii din Transilvania şi Moldova. Se poate cultiva soiul Chasselas doré, mai rar Muscat de Hamburg, destinate consumului local. Strugurii se maturează cu o întârziere de 3-5 săptămâni faţă de zona foarte favorabilă. Prin introducerea în cultură a soiurilor noi (Timpuriu de Cluj, Napoca, Cetăţuia, Splendid etc.) se va putea extinde cultura soiurilor pentru struguri de masă şi în această zonă. În tabelul 6.1 sunt prezentate principalele soiuri de struguri pentru masă admise pentru a fi cultivate în ţara noastră. Tabelul 6.1 Principalele soiuri de struguri pentru masă (după Dejeu L., 2010 - modificat)

Soiul

Epoca de maturare*

Greutatea medie a unui strugure (g)

Producţia medie de struguri (t/ha)

Culoarea bobului

1

2

3

4

5

I I

130-160 180-250

08-10 11-13

galben- verzuie galben-auriu

II II II II II III III

220-300 320-340 270-340 350-500 180-210 220-250 280-360

14-17 18-20 10-15 15-20 14-16 17-22 14-18

galben-auriu negru- violaceu roşu-violaceu galben-chihlimbariu galben-verzuie negru-albăstruie violet

Muscat Perlă de Csaba Muscat timpuriu de Bucureşti Augusta Timpuriu de Pietroasa Cardinal Victoria Timpuriu de Cluj Azur Cetăţuia

66

Tabelul 6.1 (continuare) 1

Chasselas doré Chasselas de Băneasa Napoca Milcov Splendid Muscat d'Adda Muscat de Hamburg Silvania Someşan Transilvania Afuz Ali Coarnă neagră Coarnă neagră selecţionată Coarnă albă Tamina Xenia Italia Select Greaca

2

3

4

III III IV IV IV IV IV IV IV IV V V V V V V VI VI VII

150-180 200-340 400-430 230-250 450-480 180-250 170-200 180-200 250-2800 400-430 400-480 180-210 180-350 180-300 400-450 250-270 320-400 250-400 410-530

10-15 10-16 18-20 14-16 20-22 10-14 8-12 16-17 18-20 20-23 12-16 8-10 9-13 8-12 17-25 18-22 10-16 15-18 25-27

5

galben-auriu galben-verzuie negru negru roşietic albastru-vineţiu violaceu galben-auriu roşu-închis negru verde-gălbuie negru- roşietic negru- roşietic verde-gălbuie roşu-violaceu roşu-violaceu galben-verzuie galben-palescent galben- verzuie

*Epoca de maturare: I – 15 VII-31 VII; II – 1 VIII-15 VIII; III – 16 VII-31 VIII; IV – 1 IX-15 IX; V – 16 IX-30 IX; VI – 1 X-15 X; VII – 16 X-30 X. Pentru obţinerea stafidelor (prin deshidratarea soiurilor fără seminţe) şi industrializare (compoturi şi dulceţuri), sunt indicate soiurile cuprinse în tabelul 6.2. Tabelul 6.2 Principalele soiuri de struguri pentru stafide şi industrializare (compoturi, dulceţuri)

Soiul Centenar de Pietroasa Otilia Perlette Sultanină albă Sultanină neagră Călina

Epoca de maturare*

Greutatea medie a unui strugure (g)

Producţia medie de struguri (t/ha)

I-II II

160-180 250-300

9-13 20

alb- gălbui negru- violaceu

II III III III-IV

280-350 230-470 250-400 150-250

8-10 6-11 4-11 13-20

galben- verzui galben- auriu negru- violaceu roz

Culoarea bobului

În ceea ce priveşte soiurile pentru vin, acestea se grupează în funcţie de nivelul producţiei realizate şi al calităţii acesteia, în: soiuri de mare producţie, care în condiţiile unui 67

an normal dau producţii de 12-16 tone/hectar, cu o acumulare a zaharurilor de 160-180 grame/litru must (Galbenă de Odobeşti, Zghihară de Huşi, Plăvaie etc.) şi soiuri de calitate, care în anii viticoli normali dau producţii de 6-8 tone/ha, cu posibilitatea ca la supramaturarea boabelor să se acumuleze 220-240 grame/litru zahăr şi chiar mai mult (Pinot gris, Chardonnay, Fetească albă, Fetească neagră etc.). În funcţie de culoarea diferită a boabelor, calitate şi aroma de muscat, soiurile se grupează în: soiuri pentru vinuri albe de masă, soiuri pentru vinuri roze şi roşii de masă, soiuri pentru vinuri albe de calitate superioară, soiuri pentru vinuri roşii de calitate superioară şi soiuri pentru vinuri aromate, spumante şi distillate învechite. Principalele soiuri de vin recomandate pentru a fi cultivate în arealele viticole delimitate, pe direcţii de producţie, sunt prezentate în tabelul 6.3. Tabelul 6.3 Principalele soiuri de struguri pentru vin (alb şi roşu)

Soiul 1

Aligoté Crâmpoşie selecţionată Creaţă Majarcă albă Mustoasă de Măderat Galbenă de Odobeşti Zghihară de Huşi Plăvaie Iordană Rcaţiteli Roz de Miniş Saint Emilion Steinschiller Băbească gri Mioriţa Roşioară

Producţia medie de struguri (t/ha)

Cantitatea de zaharuri (g/l)

2

3

Soiuri pentru vinuri albe de masă 12-17 12-16 11-17 11-17 10-14 14-20 15-17 18-20 16-20 12-15 16-18 12-17 9-11 20-22 15-18 15-25

180-200 175-185 170-190 170-180 150-180 160-180 160-180 135-175 170-180 175-195 160-170 165-185 150-160 185-200 160-180 135-150

Soiuri pentru vinuri albe de calitate Fetească regală Fetească albă Riesling italian

10-16 8-14 8-15

170-190 180-220 180-220 68

Tabelul 6.3 (continuare) 1

Grasă de Cotnari Sauvignon Chardonnay Pinot gris Traminer roz Şarba Frâncuşă Furmint Columna Alidor Ozana Aromat de Iaşi Donaris

2

3

6-8 7-12 8-10 6-8 7-11 12-16 8-12 8-12 12-14 12-13 12-14 10-15 15-17

220-240 200-220 200-240 200-240 200-220 185-200 170-220 210-230 170-210 200-210 210-230 180-220 190-220

Soiuri pentru vinuri roşii de masă Băbească neagră Sangiovese Oporto Arcaş Haiduc Pandur Novac Codană Balada Amurg Alicante Bouschet Roşioară

13-15 12-14 12-17 15-18 15-20 15-18 17-20 15-20 16-18 17-19 12-14 20-25

170-190 160-175 170-180 160-190 170-190 170-180 180-210 180-190 180-200 180-190 160-170 140-150

Soiuri pentru vinuri roşii de calitate Pinot noir Fetească neagră Cabernet Sauvignon Merlot Burgund mare Cadarcă Mamaia Negru de Drăgăşani

8-12 6-10 7-9 10-15 12-16 8-11 12-15 15-18

210-240 205-240 200-230 200-240 180-190 170-220 160-220 200-230

Soiuri pentru vinuri aromate Tămâioasă românească Busuioacă de Bohotin Muscat Ottonel

8-12 7-10 8-13

210-240 200-230 200-240 69

Tabelul 6.3 (continuare) 1

Negru aromat

2

3

10-15

200-220

Soiuri pentru vinuri spumante: Fetească regală, Fetească albă, Riesling italian, Iordană, Pinot noir, Băbească neagră, Muscat Ottonel. Soiuri pentru distilate învechite: Fetească regală, Plăvaie, Galbenă de Odobeşti, Mustoasă de Măderat.

În practica viticolă, soiurile cu struguri pentru vin sunt cantonate în diferite regiuni viticole, în condiţiile de macroclimat, de mezoclimat şi chiar la nivel de „terroir”, în funcţie de condiţiile de mediu local, epoca de maturare, starea generală a plantaţiei, productivitatea, toleranţa la putregaiul cenuşiu, calitatea şi tipicitatea vinurilor obţinute etc. Intervin, de asemenea, şi alţi factori, cum sunt cei socio-economici, renumele podgoriei, centrului viticol sau plaiului, în funcţie de puterea tradiţiei, gustul publicului etc. De bună seamă, aceste cerinţe pot fi diferite pentru unul şi acelaşi soi, în funcţie de calitatea şi tipul de vin ce trebuie realizat. Soiurile rezistente (hibrizi din ultimele generaţii), care vor înlocui treptat soiurile de hibrizi direct producători, pot fi cultivate numai în afara arealelor delimitate pentru cultura viţei-de-vie în zona de şes, în viile de pe lângă casă, în grădini, curţi etc. Potrivit legii viei şi vinului (nr. 244/2002), plantarea hibrizilor direct producători poate fi făcută numai în intravilanul localităţilor din afara arealelor viticole, pe suprafaţa de cel mult 1000 m², numai pentru asigurarea consumului familial. La noi în ţară sunt admise temporar în cultură următoarele soiuri rezistente: Muscat de Pölöskei, Valeria, Andrevit, Moldova (pentru consum în stare proaspătă); Brumăriu, Seyval, Radames (pentru vinuri roşii); Valérien, Bianca (pentru vinuri albe) şi Purpuriu (pentru vinuri roze). 6.3. Rezumatul temei Prin zonare se înţelege o lucrare cu caracter tehnico-economic prin care se delimitează cele mai potrivite areale de cultură pentru viţa-de-vie, în funcţie de cerinţele acesteia faţă de factorii ecologici şi cei social-economici. Ea are scopul de a amplasa soiurile în acele condiţii unde se realizează producţiile cele mai mari şi de calitate superioară, rentabile sub aspect economic. În acelaşi timp se ţine seamă şi de conservarea habitatelor şi prevenirea poluării mediului. Calitatea strugurilor şi tipicitatea vinului sunt dependente de factorii naturali şi de cei umani. Se ştie că atât la nivel mondial, cât şi în ţara noastră, climatul diferitelor regiuni viticole determină, în mare măsură, o diversitate a sortimentului de soiuri cultivate, a produselor vitivinicole obţinute, dar mai ales a calităţii şi tipicităţii vinului. 70

Pentru viticultura românească un rol extrem de important îl prezintă aşezarea ei geografică şi modul de dispunere al celor trei mari categorii de relief, care determină tipul de climat corespunzător (de câmpie, de deal şi de munte), aflate sub influenţa sistemelor barice continentale, care creează în interiorul acestor trei tipuri de climate, numeroase nuanţe regionale considerate subtipuri climatice locale. Intervenţiile omului sunt esenţiale şi hotărâtoare începând chiar cu alegerea terenurilor cu vocaţie: alegând un teren cu vocaţie redusă pentru viticultura de calitate, viticultorul trebuie să intervină cu mai multe mijloace pentru a obţine un produs de calitate optimă. În acest fel există riscul obţinerii unor producţii cu nişte costuri neconcurenţiale. Tocmai de aceea soiurile trebuie plasate în acele areale unde solul, clima şi tehnicile culturale pot determina obţinerea unor plantaţii încheiate, fără goluri, sănătoase, în vederea asigurării unor condiţii optime de maturare a strugurilor. Zonarea poate suferi modificări, în raport cu dezvoltarea mijloacelor tehnice de care diapune societatea, dar şi de relaţiile sociale existente la un moment dat.

TEST DE EVALUARE 1. Ce înţelegeţi prin zonare şi ce scop are în viticultură? Răspuns: Obiectul zonării îl constituie alegerea şi stabilirea perimetrelor consacrate viticulturii precum şi a soiurilor luate în cultură, în funcţie de cerinţele acestora faţă de factorii ecologici şi cei social – economici, în vederea obţinerii vinurilor de calitate.

1. Enumeraţi zonele vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene şi precizaţi în care din ele se încadrează regiunile viticole ale României.

2. Care sunt criteriile care stau la baza zonării?

3. Enumeraţi indicatorii climatici pe baza cărora se conturează climatele viticole şi grupele climatice.

1. 5. Prin ce se caracterizează zona de cultură neprotejată?

71

TEMA NR. 7 CARACTERISTICILE PRINCIPALELOR REGIUNI VITICOLE DIN ROMÂNIA Unităţi de învăţare  Schiţa monografică a viticulturii din România. Obiectivul temei:  cunoaşterea particularităţilor ecopedoclimatice și a sortimentului specific regiunilor viticole din România. Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. Cotea, V.D., Barbu N., Grigorescu, C., Cotea, V.V., 2000 – Podgoriile şi vinurile României. Editura Academiei Române, Bucureşti. 2. Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 – Zonarea soiurilor de viţă-devie în România. Editura Ceres, Bucureşti. 3. Şerdinescu, A., Ion, M., 2003 – Studiul ecopedologic şi ecoclimatic pentru încadrarea arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii Europene. 4. Ţârdea, C., Rotaru, Liliana, 2003 – Ampelografie, vol. I. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

7.1. Schiţa monografică a viticulturii din România La nivel ţării noastre s-au delimitat opt mari regiuni viticole: a Podişului Transilvaniei (I), a Dealurilor Moldovei (II), a Dealurilor Munteniei şi Olteniei (III), a Dealurilor Banatului (IV), a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului (V), a Colinelor Dobrogei (VI), a Teraselor Dunării (VII), şi a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării - VIII (fig. 7.1).

Fig. 7.1 - Regiunile viticole din România (după Oşlobeanu M. şi colab.,1991) 72

Ţara noastră prezintă importante deosebiri sub aspect ecoclimatic, peste care se suprapun şi cele de ordin ecopedologic, toate acestea generând o maturare diferenţiată a strugurilor, pentru acelaşi soi, de la o podgorie la alta, în funcţie de amplasarea acestora. Plantaţiile de vii sunt aşezate în lanţ continuu ori în masive strânse, formând regiuni şi centre viticole ecologic distincte, caracterizate prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ asemănătoare, cu sortimente şi direcţii de producţie vitivinicolă specifice. I Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei Din punct de vedere ecologic viţa-de-vie găseşte în această regiune condiţii bune şi foarte bune de vegetaţie (tabelul 7.1), îndeosebi în jumătatea sud-vestică a podişului care poartă numele de „Ţara Vinului” (Cotea V.D. şi colab., 2000). Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei cuprinde 5 podgorii (Târnave, Alba, Sebeş-Apold, Aiud şi Lechinţa) în cadrul cărora se regăsesc 17 centre viticole şi două centre viticole independente – Dej şi Geoagiu (Olteanu I. şi colab., 2002). Conform clasificării climatice multicriteriale (Savu Georgeta Mihaela, 2004), cele două grupe climatice dominante din această regiune (IS00 IH2 IF4 - climat umed, răcoros, cu nopţi foarte reci şi IS00 IH3 IF4 - climat umed, temperat, cu nopţi foarte reci), o plasează alături de mari podgorii europene (Freiburg, Geiseinheim, Neustadt – Germania; Besançon şi Macon din nordul Franţei; Bizeljsko şi Novo Mesto din Slovenia; Bratislava din Slovacia), cunoscute ca aparţinând zonei climatice B, delimitate la nivel european. Tabelul 7.1 Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie pentru regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei Aşezare Relief /Altitudine Climat

Precipitaţii Tempearatura Soluri Sortiment Direcţia de producţie

zona geografică a Podişului Transilvaniei începând de la Apold, judeţul Sibiu, până la Bistriţa Năsăud şi Dej 200 - 600 m, pante mari de 15-30% - central-european, moderat continental - veri potrivit de calde, toamne lungi şi însorite, ierni potrivit de reci (centura carpatică conferă adăpost) - 650 mm / an - 440 mm în perioada de vegetaţie convenţională - temperatura medie anuală 9°C - ierni aspre cu temperaturi de – 30…-35°C brune, brune argilo-iluviale şi brune podzolite Fetească albă, Fetească regală, Traminer roz, Pinot gris, Riesling de Rhin, Sauvignon, Riesling italian, Muscat Ottonel , Neuburger, Iordană vinuri albe de calitate superioară, vinuri aromate de tip muscat, vinuri materie primă pentru spumante 73

II Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei Este una dintre cele mai mari şi mai renumite regiuni viticole din România, iar între ecoclimatul din partea de nord al acestei regiuni şi cel din partea de sud există diferenţe apreciabile care se reflectă în cantitatea şi calitatea producţiei vitivinicole obţinute (tabelul 7.2). Regiunea cuprinde un număr de 10 podgorii: Cotnari, Iaşi, Huşi, Zeletin, Colinele Tutovei, Dealurile Bujorului, Nicoreşti, Iveşti, Covurlui, Zeletin, Panciu, Odobeşti şi Coteşti. În aceste podgorii sunt încadrate 34 de centre viticole şi 8 centre viticole independente. În viticultura din Moldova grupa climatică dominantă este IS1 IH3 IF4 (climat cu secetă moderată, temperat, cu nopţi foarte reci), fapt ce o situează alături de centre viticole cum sunt: Valladolid – Spania şi Viseu – Portugalia. Tabelul 7.2 Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie pentru regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei Aşezare Relief /Altitudine Climat Precipitaţii Tempearatura Soluri Sortiment

Direcţia de producţie

de la Hlipiceni (judeţul Botoşani) până la Tîmboieşti (judeţul Vrancea) şi Smârdan (judeţul Galaţi) 50 - 345 m, media fiind de 175m temperat, tot mai accentuat continental dinspre contactul cu Subcarpaţii Moldovei spre E şi SE - 500 mm / an - 340 mm în perioada de vegetaţie convenţională - temperatura medie anuală 9,3°C - ierni aspre cu temperaturi de – 26,5…-32,5°C cernoziomuri, cernoziomuri levigate, soluri cenuşii, soluri antropice carbonatate secundar (podgoria Cotnari), soluri nisipoase (podgoria Iveşti) - Grasă, Fetească albă, Frâncuşă şi Busuioacă de Moldova (la Cotnari), Zghihară de Huşi, Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Sauvignon, Pinot gris, Galbenă de Odobeşti, Şarba - Cabernet Sauvignon, Merlot, Băbească neagră (Nicoreşti, Panciu), Fetească neagră (la Uricani), Oporto, Burgund mare, Codană - soiuri de masă: Chasselas doré, Perla de Csaba, Muscat Hamburg, Muscat d'Adda (Odobeşti), Afuz Ali şi Coarnă neagră - vinuri albe şi roşii de masă, vinuri albe de calitate superioară, vinuri dulci naturale (podgoria Cotnari), vinuri materie primă pentru spumante (în podgoriile Panciu şi Iveşti) ♦ producerea vinurilor roşii are un caracter insular, în podgoriile Dealul Bujorului, Nicoreşti, Iveşti, Uricani şi Iana.

III Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei Este a doua regiune viticolă a ţării noastre ca mărime, adunând la un loc plantaţiile viticole din sudul ţării (tabelul 7.3). În cadrul acestei regiuni, întâlnim 8 podgorii mari: Dealurile Buzăului, Dealu Mare, Ştefăneşti-Argeş, Sîmbureşti, Drăgăşani, Dealurile Craiovei, Severinului, Plaiurile Drâncei, şi 5 centre viticole independente. 74

Climatul cu secetă moderată, temperat cald, cu nopţi reci (IS1 IH4 IF3), caracteristic pentru o serie de centre viticole situate în partea sudică a ţării (Valea Călugărească, UrlaţiCeptura, Tohani, Pietroasa), se regăseşte şi în alte podgorii renumite ale Europei, cum sunt: Montélimar din Franţa, Anadia din Portugalia şi Rioja din Spania. Tabelul 7.3 Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie pentru regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei Aşezare Relief /Altitudine Climat

Precipitaţii Tempearatura

Soluri Sortiment

Direcţia de producţie

de la Rîmnicu Sărat până la Halînga (judeţul Mehedinţi) şi Segarcea (judeţul Dolj) dealuri piemontane, platouri înalte, terase şi coline cu o altitudine medie de 242 m - temperat continental, cu influenţe central-europene şi mediteraneene (mai ales în Oltenia) - ambianţă climatică favorabilă pentru cultura viţei-de-vie, cu primăveri timpurii, veri calde până la toride, toamne blânde şi prelungite, ierni friguroase până la geroase - 500 - 700 mm/an - 360 mm în perioada de vegetaţie convenţională - temperatura medie anuală 10,5°C - ierni cu temperaturi de – 28…-35°C, care nu pun în pericol cultura neprotejată a viţei-de-vie cernoziomuri, soluri brune, brun-roşcate, brune-eumezobazice şi cenuşii - Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Sauvignon, Aligoté, Pinot gris, Crâmpoşie selecţionată, Muscat Ottonel - Tămâioasă românească, Grasă de Cotnari (la Pietroasele), Busuioacă de Bohotin, pentru producerea vinurilor aromate - Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Fetească neagră, Burgund mare - soiuri de masă: Victoria, Cardinal, Chasselas doré, Afuz Ali, Italia, Muscat Hamburg şi Muscat d’Adda - vinuri roşii, albe şi aromate de calitate superioară - vinuri albe şi roşii de masă (podgoria Drăgăşani)

IV Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului Plasată în sud-vestul României, această regiune întruneşte, într-o oarecare măsură, condiţiile unei singure podgorii (tabelul 7.4). Plantaţiile de vii nu formează o zonă compactă, ele au un caracter insular, constituindu-se în mai multe centre viticole: Moldova Nouă, Tirol, Silagiu, Recaş şi Teremia. Condiţiile întâlnite în zona climatului subumed, temperat, cu nopţi reci (IS0 IH3 IF3), specifice centrelor viticole Moldova Nouă şi Tirol, sunt similare cu cele ale unor renumite podgorii franceze, şi anume: Agen, Bordeaux, Cognac şi Toulouse. 75

Tabelul 7.4 Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie pentru regiunea viticolă a Dealurilor Banatului Aşezare Relief /Altitudine Climat

Precipitaţii Tempearatura

Soluri Sortiment

Direcţia de producţie

între apa Mureşului, Munţii Banatului şi frontiera cu Iugoslavia - dealuri piemontane, platouri înalte, terenuri plane nisipoase (Teremia) - 180 m (în zona Recaşului) – 320 m (în zona Buziaşului) - moderat continental cu nuanţă submediteraneană - ierni blânde, veri calde şi toamne prelungi, deci condiţii optime pentru dezvoltarea viţei-de-vie - 650 mm/an - 395 mm în perioada de vegetaţie convenţională - temperatura medie anuală 10,2°C - ierni cu temperaturi de - 25,7… - 33,6°C, care pun în pericol, uneori, cultura neprotejată a viţei-de-vie tip terra rossa (pe solurile calcaroase), solurile brune-eumezobazice (pe versanţi), brune-argiloiluviale şi regosolurile - Fetească regală, Creaţă de Banat, Majarcă albă, Steinschiller, Riesling italian, Sauvignon - Cadarcă, Burgund mare, Merlot, Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Oporto - soiuri de masă: Chasselas doré şi Muscat de Hamburg (la Recaş, Silagiu şi Tirol) - producerea de vinuri albe şi roze de masă, şi în mai mică măsură a vinurilor albe şi roşii de calitate superioară

V Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului Este amplasată în zona deluros-colinară şi de câmpie din nord-vestul României (tabelul 7.5). În latitudine se desfăşoară între 46º şi 48º, fiind una dintre cele mai întinse regiuni viticole şi atingând totodată punctele cele mai nordice şi cotele cele mai înalte de pe cuprinsul ţării (Cotea V.D. şi colab., 2000). Regiunea cuprinde patru podgorii (MinişMăderat, Diosig, Valea lui Mihai şi Silvaniei), cu un număr de 13 centre viticole. În această regiune viticolă, grupele climatice care includ climatul cu secetă moderată (IS1) şi pe cel cu secetă pronunţată (IS2) sunt neocupate, centrele viticole fiind bine grupate în zona climatului umed şi subumed, de unde şi variaţia slabă a ecoclimatului şi posibilităţile de obţinere a unui număr limitat de produse vinicole (ex. vinuri albe superioare/distilate învechite din vin şi numai într-o mică măsură vinuri spumante şi vinuri roşii de calitate). Sortimentul admis pentru această regiune este restrâns dar bine ales, ţinând cont de condiţiile climatice întâlnite aici, dar şi de poziţia geografică, deoarece în centrul viticol Halmeu se atinge cel mai nordic areal viticol al României.

76

Centrele viticole sunt repartizate în trei grupe climatice, din care două sunt dominante: IS0 IH3 IF4 (climat subumed, temperat, cu nopţi foarte reci) şi IS00 IH3 IF4 (climat umed, temperat, cu nopţi foarte reci). Aceste două grupe plasează unele centre viticole ale acestei regiuni, alături de centre din mari podgorii europene: Macon – Franţa, Perugia – Italia şi Bratislava – Slovacia. Tabelul 7.5 Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie pentru regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului Aşezare Relief/Altitudine Climat

Precipitaţii Tempearatura

Soluri

Sortiment

Direcţia de producţie

între Mureş în sud şi Tisa în nord, protejată în est de lanţul Munţilor Apuseni şi Oaş-Gutâi deluros, altitudine 125 - 350 m - moderat continental datorită poziţiei şi deschiderii largi spre vest, cu pătrunderea unor influenţe mediteraneene dinspre sud-vest - ierni scurte şi predominant blânde, primăveri timpurii, veri potrivit de calde şi umede, toamne lungi şi suficient de călduroase - 650 mm/an - 400 mm în perioada de vegetaţie convenţională - temperatura medie anuală 10,1°C - ierni cu temperaturi de până la – 23,5°C, nu pun în pericol cultura neprotejată a viţei-de-vie brune, brune-podzolite, brune eumezobazice, iar molisolurile sunt prezente în zona câmpiilor silvostepice din sud-vestul regiunii, şi sunt reprezentate de cernoziomuri cambice şi argiloiluviale - Fetească albă, Riesling italian, Fetească regală, Furmint, Pinot gris, Mustoasă de Măderat şi Iordană - Cadarcă, Merlot, Oporto şi Burgund mare - soiuri de masă pe suprafeţe restrânse: Perla de Csaba, grupa Chasselas - vinuri albe de calitate superioară - vinuri materie primă pentru spumante (în centrele Şimleu Silvaniei şi Zalău) ♦ vinuri roşii mai puţin (în podgoria Miniş-Măderat)

VI Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei Este situată în sud-estul României, plantaţiile viticole întinzându-se de la Mangalia până la Tulcea şi Măcin (aproximativ 180 km). Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei, cuprinde podgoriile Murfatlar, Istria-Babadag şi Sarica-Niculiţel (tabelul 7.6). În viticultura dobrogeană tipul de climat cu ponderea cea mai mare este cel cu secetă pronunţată, temperat cald, cu nopţi reci (IS2 IH4 IF3), urmat de climatul cu secetă pronunţată, temperat, cu nopţi reci (IS2 IH3 IF3). Aceste elemente de climat subliniază că în luna septembrie, condiţiile termice de maturare a boabelor sunt deosebit de favorabile din punct de vedere al pigmentaţiei antocianice şi al conţinutului de tanin din vin, dar mai puţin favorabile pentru formarea aromelor specifice de soi, în special în cazul vinurilor albe. 77

Tabelul 7.6 Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie pentru regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei Aşezare Relief/Altitudine Climat

Precipitaţii

Tempearatura

Soluri Sortiment

Direcţia de producţie

în Podişul Dobrogean, clar delimitat între Dunăre, Marea Neagră şi frontiera cu Bulgaria 25 - 120 m (coline joase altitudine slab-moderată de 70 m) - continental de stepă şi silvostepă, parţial atenuat de vecinătatea Mării Negre şi de masele acvatice din Bălţi şi Delta Dunării - bogate resurse heliotermice (cele mai ridicate medii anuale din ţară) şi volumul de precipitaţii cel mai scăzut - 420 mm/an (nevoia acoperirii deficitului prin irigare) - 250 mm (în partea central-sudică) şi 500 mm (în partea nordică), în perioada de vegetaţie convenţională - temperatura medie anuală 10,9°C - ierni cu temperaturi de până la – 24,5°C…-33,1°C, care nu pun în pericol cultura neprotejată a viţei-de-vie cernoziomuri, soluri bălane, cernoziomuri cambice, soluri cenuşii şi rendzine calcaroase - soiuri de masă: Cardinal, Regina viilor, Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Afuz Ali, Italia - Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian, Fetească albă, Fetească regală, Aligoté, Muscat Ottonel, Aligoté, Rkaţiteli (Măcin), - Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot şi Burgund mare - vinuri albe şi roşii de calitate superioară, de la seci până la dulci naturale - struguri pentru masă, care să acopere necesităţile de consum ale litoralului

VII Regiunea viticolă a Teraselor Dunării cuprinde în aria ei podgoriile Ostrov şi Greaca (tabelul 7.7), deţine cele mai mari resurse heliotermice, în condiţiile unor resurse hidrice modeste, ameliorate întrucâtva de prezenţa Dunării. Caracterul de climat cu secetă pronunţată (IS2), sugerează existenţa unei secete estivale, cu influenţe pozitive asupra maturării strugurilor şi a concentraţiei de zaharuri din must; în aceste condiţii de stres hidric irigarea trebuie să fie o practică curentă. Potrivit evaluării multicriteriale, grupa IS2 IH4 IF4 (climat cu secetă pronunţată, temperat cald, cu nopţi foarte reci în luna septembrie) este dominantă în această regiune, iar prin climatul său particular, nu are corespondent la nivel european ci la nivel mondial: Australia – Nuriootpa, Chile – Santiago, S.U.A. – Medford. Grupa climatică aflată pe locul trei ca pondere IS1 IH4 IF3 (climat cu secetă moderată, temperat cald, cu nopţi reci), se regăseşte însă la nivel european şi cuprinde podgorii renumite cum sunt: Montélimar din Franţa, Anadia din Portugalia şi Rioja din Spania.

78

Tabelul 7.7 Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie pentru regiunea viticolă a Teraselor Dunării Aşezare Relief/Altitudine Climat

Precipitaţii Tempearatură

Soluri Sortiment

Direcţia de producţie

pe Terasele Dunării din sud-estul Câmpiei Române (între gura Oltului şi gura Ialomiţei), este cea mai sudică regiune a ţării 30 – 50 m, cu excepţia podgoriei Ostrov unde atinge 100 - 110 m - temperat continental, de stepă - insuficienţele pluviale şi extremismul termic, pun în pericol normala desfăşurare a fenofazelor viţei-de-vie dacă nu se iau măsuri, îndeosebi contra îngheţurilor de peste iarnă şi a deficitului de umiditate din varătoamnă - 500 mm/an (nevoia acoperirii deficitului prin irigare) - 300 mm în perioada de vegetaţie convenţională - temperatura medie anuală 11,0°C - ierni cu temperaturi de până la – 24°C…-32°C, care pun în pericol cultura neprotejată a viţei-de-vie foarte rar cernoziomuri cambice, cernoziomuri argilo-iluviale, soluri bălane şi psamosoluri - soiuri de masă: Perla de Csaba, Muscat timpuriu de Bucureşti, Cardinal, Victoria, Chasselas doré, Muscat Hamburg, Muscat d'Adda, Italia, Afuz Ali, Tamina, Xenia şi Greaca - Feteasca regală, Riesling italian, Sauvignon, Crâmpoşie selecţionată, Donaris, Saint Emilion - Cabernet Sauvignon, Merlot, Burgund mare, Băbească neagră, Oporto - este specializată în primul rând în producţia de struguri pentru masă şi pentru stafide - vinuri albe şi roşii de calitate superioară

VIII Regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării Din cadrul acestei regiuni, cea mai întinsă şi importantă zonă viticolă o reprezintă nisipurile din stânga Jiului din sudul Olteniei, iar condiţiile ecopedoclimatice se pot vedea în tabelul 7.8. În cadrul regiunii de faţă se diferenţiază trei podgorii (Dacilor, Calafat, SadovaCorabia), care cuprind un număr de opt centre viticole, pe lângă acestea mai întâlnim şi 11 centre viticole independente. Aici s-a format o grupă climatică neîntâlnită în altă regiune viticolă a României şi anume IS1 IH5 IF3, caracterizată prin climat cu secetă moderată, cald, cu nopţi reci, în centrul viticol Poiana Mare. Unicitatea grupei climatice prezentate anterior, este dată de clasa de încadrare a indicelui heliotermic (IH5), care pune în evidenţă climatul cald. Acest element de climat (IH5), plasează centrul Poiana Mare alături de centre viticole din climatul mediteraneean cum sunt Pesa da Régua – Portugalia şi Ciudad Real – Spania.

79

Tabelul 7.8 Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie pentru regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării Aşezare Relief/Altitudine Climat Precipitaţii Tempearatură

Soluri

Sortiment

Direcţia de producţie

pe Terasele Dunării, Terasele Jiului şi bazinele râurilor Călmăţui şi Buzău din Câmpia Bărăganului terase acoperite cu dune de nisip, lunci ale râurilor şi zone de câmpie acoperite cu nisipuri - de stepă şi silvostepă - primăveri timpurii, veri călduroase, toamne prelungi şi ierni aspre - 528 mm/an - 306 mm în perioada de vegetaţie convenţională - temperatura medie anuală 10,8°C - ierni cu temperaturi de până la – 27,8°C…-33,4°C, care pun în pericol cultura neprotejată a viţei-de-vie destul de rar - nisipuri eoliene şi depozite loessoide pe care s-au format psamosoluri, dar şi cernoziomuri cambice şi soluri antropice - predomină textura nisipoasă sau luto-nisipoasă, ceea ce determină o bună permeabilitate pentru apă - Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Saint Emilion şi Rkaţiteli; - Băbească neagră, Sangiovese, Burgund mare, Cabernet Sauvignon şi Merlot - soiuri de masă: Perla de Csaba, Cardinal, Chassela doré, Muscat d'Adda, Coarnă neagră şi Italia - producerea vinurilor de masă albe, roze (Roşioară) şi roşii, însă terenurile nisipoase limitează potenţialul cantitativ şi calitativ de producţie al soiurilor - producerea strugurilor pentru masă.

Favorabilitatea climatului ţării noastre, ca şi variata sa nuanţare, sunt neîndoelnic confirmate de aptitudinile regiunilor noastre viticole de a produce întreaga gamă posibilă de categorii şi tipuri de vinuri, pentru a căror realizare sunt absolut necesare condiţii meteorologice distinct diferenţiate. Numărul însemnat de centre viticole în care toamna, după maturare, se instalează destul de frecvent putregaiul nobil al strugurilor, datorită căruia calitatea vinurilor demiseci ori dulci licoroase ce rezultă, urcă cele mai înalte trepte ale calităţii, marchează trăsături de mare fineţe ale caracterului favorabil al climatului. 7.2. Rezumatul temei Specie cu o plasticitate ecologică mare, viţa-de-vie este cantonată în areale precis delimitate, în cadrul cărora se pot produce struguri pentru masă dar mai ales vinuri de înaltă calitate, cu drept la denumirea de origine controlată (DOC). Ţara noastră prezintă importante deosebiri sub aspect ecoclimatic, peste care se suprapun şi cele de ordin ecopedologic, toate acestea generând o maturare diferenţiată a strugurilor, pentru 80

acelaşi soi, de la o podgorie la alta, în funcţie de amplasarea acestora. Plantaţiile de vii sunt aşezate în lanţ continuu ori în masive strânse, formând regiuni şi centre viticole ecologic distincte, caracterizate prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ asemănătoare, cu sortimente şi direcţii de producţie vitivinicolă specifice. La nivel naţional se disting opt mari regiuni viticole: a Podişului Transilvaniei, a Dealurilor Moldovei, a Dealurilor Munteniei şi Olteniei, a Dealurilor Banatului, a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului, a Colinelor Dobrogei, a Teraselor Dunării, precum şi a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării (după Oşlobeanu M. şi colab., 1991). Aşezarea geografică a regiunilor şi a centrelor viticole aferente, formează şi influenţează tipul de climat viticol, conturând pentru fiecare regiune în parte condiţii deosebite şi tipice pentru cultivarea anumitor soiuri de viţă-de-vie. Condiţiile ecopedoclimatice specifice fiecărui areal, determină o maturare corespunzătoare a strugurilor, o acumulare optimă de zaharuri, o aciditate echilibrată, precum şi o coloraţie bună a boabelor, însuşiri care influenţează calitatea strugurilor şi a vinului.

TEST DE EVALUARE 1. Enumeraţi regiunile viticole ale ţării noastre. Răspuns: În ţara noastră cultura viţei-de-vie este repartizată în opt mari regiuni viticole: a Podişului Transilvaniei, a Dealurilor Moldovei, a Dealurilor Munteniei şi Olteniei, a Dealurilor Banatului, a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului, a Colinelor Dobrogei, a Teraselor Dunării, precum şi a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării. 2. 1. Precizaţi sortimentul pentru vinuri albe, din regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei.

2.Ce sortiment şi ce direcţii de producţie prezintă regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei?

3. Care sunt cele mai sudice regiuni viticole şi prin ce fel de resurse heliotermice se caracterizează?

81

TEMA NR. 8 ASPECTE GENERALE PRIVIND PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL Unităţi de învăţare  Biologia înmulţirii viţei-de-vie.  Tehnologia de producere a materialului săditor viticol. Obiectivele temei:  cunoaşterea căilor de înmulţire ale viţei-de-vie;  însuşirea tehnicii de producere a materialului săditor viticol;  prezentarea pepinierei viticole şi a sectoarelor sale. Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. Dejeu, L.,2010 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti. 2. Georgescu, Magdalena, Grecu, V., Dejeu, L., 1986 – Ghid pentru meseria de viticultor. Ed. Ceres, Bucureşti. 3. Popescu, V., Chira, Lenuţa, Dejeu, L., 2001 – Producerea materialului săditor pentru legume, pomi şi viţa-de-vie. Editura M.A.S.T., Bucureşti. 4. Varga, N., Preda, Daniela, Ion, M., Burlacu, C., 2006 – Tehnologie optimizată privind obţinerea materialului săditor viticol. Editura Ceres, Bucureşti.

8.1. Biologia înmulţirii viţei-de-vie Înmulţirea este o însuşire fundamentală a organismelor vii, o deprindere biologică utilă, apărută sub influenţa condiţiilor de mediu şi a selecţiei naturale, care permite răspândirea în spaţiu şi menţinerea în timp a speciilor, soiurilor roditoare şi a portaltoilor. Pentru înfiinţarea noilor plantaţii, completarea golurilor existente în cadrul acestora şi pentru realizarea reconversiei plantaţiilor existente, este necesară existenţa unui număr mare de plante, din soiuri prestabilite, care să garanteze o dezvoltare relativ uniformă a butucilor atât vegetativ, cât mai ales productiv şi calitativ. Viţa-de-vie se poate înmulţi pe două căi, şi anume:  pe cale sexuată (prin organe specializate – sămânţa);  pe cale asexuată sau vegetativă (prin organe nespecializate, prin porţiuni de plante: butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”). 8.1.1. Înmulţirea viţei-de-vie prin seminţe mai poartă numele şi de înmulţire sexuată şi are la bază fecundarea. Organismul nou format include informaţia genetică de la doi indivizi, deoarece majoritatea soiurilor de viţă-de-vie sunt plante alogame. 82

Înmulţirea sexuată nu este generalizată în practică, datorită faptului că plantele obţinute din seminţe prezintă caractere, de multe ori, deosebite de ale părinţilor; intră târziu pe rod (după 5-7 ani); fructificarea este neuniformă, iar descendenţele soiurilor europene sunt sensibile la filoxeră. Seminţele viţei-de-vie îşi păstrează capacitatea germinativă timp de 3-4 ani. Metoda este folosită în lucrările de ameliorare pentru obţinerea soiurilor noi de viţă roditoare, de portaltoi şi a hibrizilor direct producători (fig. 8.1). Ea se poate realiza pe cale naturală (liberă), fără intervenţia omului şi pe cale artificială sau controlată, de la genitori aleşi de tehnolog. Prin hibridare naturală, seminţele ajung în sol şi dau naştere la noi plante, la noi indivizi. Aşa au rezultat multe soiuri valoroase: Fetească regală, Grasă de Cotnari, Fetească albă, Şarbă (hibrid între Rieslig italian şi Tămâioasa românească), Muscat d'Adda. Prin hibridarea sexuată artificială (controlată) s-au obţinut mai multe soiuri: Cardinal, Perla de Csaba, Italia, Victoria, Greaca, Columna etc. Fig. 8.1 - Plante obţinute din sămânţă (după Dejeu L., 2010)

8.1.2. Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie. La această metodă de înmulţire participă un singur individ, deci informaţia genetică este unilaterală, având la bază procese de refacere şi creştere a organelor prin diviziunea celulelor. Viţa-de-vie poate fi înmulţită vegetativ prin mai multe metode, datorită uşurinţei cu care înrădăcinează. În mod obişnuit se folosesc porţiuni de organe preluate de la o plantă (ce au unul sau mai mulţi muguri), pentru a obţine alte plante cu caracteristici asemănătoare. Înmulţirea vegetativă este generalizată în practica deoarece prezintă o serie de avantaje: se obţin plante mature stadial, care reproduc cu fidelitate însuşirile de producţie ale soiurilor din care provin; intră mai devreme pe rod (la 2-3 ani); fructificarea este uniformă şi relativ constantă de la un an la altul. Dintre dezavantaje amintim: plasticitatea ecologică redusă a descendenţilor, riscul transmiterii virusurilor şi micoplasmelor prin materialul vegetativ folosit la înmulţire (coarde, lăstari). Metodele de înmulţire vegetativă folosite în viticultură sunt: butăşirea, marcotajul, altoirea şi microînmulţirea „in vitro”.

83

8.1.2.1. Înmulţirea prin butaşi. Numele vine de la butaş, care reprezintă un fragment viabil de coardă de un an sau de lăstar, cu cel puţin un mugure, care detaşat de planta mamă şi plasat în anumite condiţii de mediu, emite atât rădăcini cât şi lăstari, reproducând întreaga plantă din care provine. Această metodă era folosită în viticultura prefiloxerică în mod curent, iar în prezent este larg folosită pe terenurile nisipoase unde filoxera nu întâlneşte condiţii favorabile de dezvoltare, la înmulţirea portaltoilor, a hibrizilor direct producători, la înmulţirea rapidă a soiurilor şi clonelor noi, valoroase. Înmulţirea prin butaşi lemnificaţi, răspândită în practica viticolă, are la bază utilizarea coardelor de un an care înrădăcinează uşor. Recoltarea coardelor se face toamna după căderea frunzelor şi este urmată de păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip sau în camere frigorifice, la temperaturi de 1-4ºC. Primăvara, se scot de la păstrare şi după o analiză atentă privind starea lor fitosanitară, sunt supuse fasonării, confecţionând din ele butaşi (fig. 8.2). Înrădăcinarea butaşilor se realizează prin plantarea lor în sere, solarii sau direct în câmp în şcoala de viţe. Confecţionarea butaşilor lemnificaţi ► fragmentarea coardelor în porţiuni de lungimi diferite, în general de 30 ± 2 cm (fig. 8.2); ► împrospătarea secţiunii de la bază la 0,5 cm sub nodul bazal şi păstrarea unei porţini de internod la 1 - 1,5 cm deasupra ochiului din vârf; ► extirparea ochilor de la bază la butaşii mijlocii şi lungi, păstrând numai 1-2 ochi la partea apicală.

Fig. 8.2 - Pregătirea butaşilor: a- măsură etalon; b - tăierea coardelor în butaşi; c, d - butaşi de o lungime; e, f -butaşi cu ochii extirpaţi în afara celui de la polul apical (după Oprea D.D., 1965)

Această metodă de înmulţire prezintă următoarele avantaje: este uşor de aplicat, materialul de înmulţire are un cost redus, viţele au o longevitate mai mare comparativ cu cele altoite şi au aceeaşi zestre ereditară cu a plantelor din care provin. 84

8.1.2.2. Înmulţirea prin marcotaj. Marcotajul se deosebeşte de butăşire prin faptul că separarea de planta mamă a noii plante se face numai după înrădăcinare (2-3 ani). Marcota reprezintă o porţiune viabilă de coardă sau lăstar pusă în condiţii de înrădăcinare, înainte de a fi desprinsă de planta mamă. Înrădăcinarea se realizează pe porţiunea de coardă sau de lăstar care se acoperă cu pământ, unde datorită umidităţii şi lipsei de lumină ţesuturile se menţin mai tinere şi formează mai uşor rădăcini adventive. Dacă se marcotează lăstari, aceştia trebuie să aibă un grad avansat de lignificare, iar coardele trebuie să aibe vârsta de un an. În practica viticolă marcotajul se foloseşte în primul rând în plantaţiile situate pe nisipuri, în cele de hibrizi direct producători şi în plantaţiile de portaltoi (Vitis berlandieri, Vitis rotundifolia), care înrădăcinează mai greu. În plantaţiile de vii obişnuite, aflate pe terenuri cu filoxeră, marcotajul se foloseşte numai în viile care au depăşit vârsta de 15 ani, pentru completarea golurilor. Marcotajul prin îngroparea coardelor de un an în şanţuri, este cel mai utilizat în practica viticolă, şi poate fi adânc (30-40 cm) sau semiadânc (15-20 cm) în funcţie de adâncimea la care se îngroapă coardele (figura 8.3). Se execută toamna, imediat după căderea frunzelor sau primăvara înainte de intrarea în vegetaţie a viţei-de-vie. În toamna următoare marcotele înrădăcinate se pot detaşa de planta mamă. Se recomandă folosirea marcotelor nedetaşate de planta mamă, deoarece au o viaţă mai lungă şi rodesc susţinut chiar din primii ani.

A

B

Fig. 8.3 - Marcotaj adânc (A) şi marcotaj semiadânc (B) (după Dejeu L., 2010)

8.1.2.3. Înmulţirea prin altoire. Altoirea viţei-de-vie este cunoscută de peste 5000 ani, primele înscrisuri datând de cca 2000 ani. Romanii foloseau această metodă încă din antichitate, cu scopul înobilării viţelor din plantaţii, înlocuind soiurile mai puţin valoroase cu altele noi, la înmulţirea unor soiuri rare şi pentru mărirea productivităţii. 85

După apariţia filoxerei în Europa (1863), altoirea a fost folosită ca mijloc eficient de luptă împotriva acestui dăunător, devenind metodă de bază pentru înmulţirea viţei-de-vie. Ca metodă de înmulţire, altoirea constă în îmbinarea după o anumită tehnică a două porţiuni viabile de coardă sau lăstar, una denumită altoi, destinat obţinerii părţii aeriene a plantei şi alta denumită portaltoi, care dă naştere sistemului radicular. Aceste părţi sunt obligate să concrească şi să convieţuiască împreună. Altoirea se bazează pe principiul sudării suprafeţelor secţionate, prin formarea unui ţesut intermediar denumit calus, diferenţierea calusului în ţesuturi specializate şi realizarea concreşterii dintre cei doi simbionţi. La altoirea în uscat, concreşterea sau unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în trei etape: formarea calusului, sudarea şi vascularizarea. Formarea calusului (calusarea). La altoirea în uscat, îndată ce se creează condiţii de temperatură şi umiditate, cambiul intră în activitate (atât la altoi cât şi la portaltoi), dând naştere unui ţesut albicios, amorf denumit calus sau „ţesut de rană”. Ţinând cont de polaritate, calusul se formează mai întâi şi în cantitate mai mare la polul morfologic inferior al secţiunilor; apoi mai târziu şi în proporţie mai redusă, la polul morfologic superior al secţiunilor (fig. 8.4).

A

B

Fig. 8.4 - Ordinea de formare a calusului în funcţie de polaritate (A) şi secţionarea altoiului şi portaltoiului (B)

În funcţie de asimetria coardei, calusul se formează în primul rând şi în cantitatea cea mai mare pe partea ventrală; aproximativ în acelaşi timp se formează şi pe partea dorsală, iar mai târziu şi în cantitate mai mică se formează pe partea plană şi cea cu jgheab a coardei (fig. 8.5). Prezenţa ochiului de iarnă în apropierea polului morfologic superior al secţiunii altoiului, completează influenţa polarităţii stimulând formarea calusului şi la polul morfologic superior (vezi fig. 8.4 B).

86

Fig. 8.5 - Formarea calusului în funcţie de asimetria coardei (după Oşlobeanu M. şi colab.,1980)

Sudarea se realizează prin intermediul calusului emis simultan de cei doi parteneri. Celulele tinere ale calusului încep să se diferenţieze şi să formeze celule noi cambiale. Aceste ţesuturi umplu spaţiul dintre altoi şi portaltoi şi creează un suport prin care circulă apa şi substanţele nutritive. După sudare urmează vascularizarea, care constă în stabilirea legăturilor între vasele libero-lemnoase ale altoiului, cu cele ale portaltoiului. Vascularizarea trebuie să se realizeze înainte de formarea lăstarului la altoi, în caz contrar frunzele care apar nu sunt aprovizionate cu apă şi altoiul se poate usca. Reuşita altoirii este influenţată de trei grupe de factori: anatomo-fiziologici, tehnici şi ecologici. Cunoaşterea acestor factori, care influenţează prinderea la altoire, este necesară în vederea dirijării corespunzătoare a lor, de către specialist. 8.1.2.4. Microînmulţirea „in vitro”. Micropropagarea reprezintă metoda de înmulţire prin care are loc regenerarea de plante noi din fragmente vegetale dintre cele mai diferite: ţesuturi meristematice, organe (muguri, minibutaşi, antere, ovare), celule de calus sau celule regenerate din protoplaşti. Se obţin astfel plante noi, cu caracteristici similare plantelor mamă şi cu o stare sanitară satisfăcătoare, pornind de la ţesuturi meristematice a căror dezvoltare are loc „in vitro”, după o prealabilă sterilizare şi într-un mediu aseptic (Fregoni M.,1987; citat de Dejeu L., 2010). Această metodă se caracterizează printr-o rată superioară de multiplicare a plantelor, comparativ cu metodele convenţionale (butăşire, marcotaj, altoire).

Principiul metodei:

 totipotenţa celulei vegetale: orice celulă nucleată vie din corpul plantei conţine toată informaţia genetică necesară pentru a reproduce fidel întreaga plantă. 87

Avantajele metodei:

   

clonarea rapidă a soiurilor valoroase, nou create; obţinerea în timp scurt a unei cantităţi mari de material săditor; reîntinerirea materialului; obţinerea plantelor libere de virusuri şi de fitoplasme (devirozarea soiurilor);  producerea materialului săditor în regim programat, fără dependenţă de un anumit sezon.

Dintre inconveniente au fost semnalate procesul de juvenilizare şi faptul că plantele noi obţinute „in vitro” nu pot fi folosite direct la înfiinţarea plantaţiilor, fiind necesară altoirea lor pe portaltoi rezistenţi la filoxeră. Cu toate acestea, multiplicarea „in vitro” se utilizează frecvent pentru înmulţirea rapidă a soiurilor valoroase de viţă-de-vie, devirozarea viţelor roditoare şi a celor de portaltoi. Etapele tehnologice de lucru pentru multiplicarea „in vitro” se pot obseva în figra 8.6.

Fig. 8.6 - Diagrama multiplicării prin muguri axilari la viţa-de-vie (după Vişoiu Emilia şi colab., 2002)

8.2. Producerea materialului săditor viticol are loc în cadrul pepinierei viticole, care este o unitate complexă, alcătuită din mai multe componente stâns unite între ele. Concentrarea producerii materialului săditor viticol în unităţi specializate, presupune în primul rând producerea de viţe altoite în conformitate cu cerinţele actuale, ca structură de soiuri; un control biologic şi sanitar riguros; posibilitatea introducerii rapide în producţie a creaţiilor valoroase, obţinute în procesul de ameliorare sau din import, în condiţiile unei eficienţe economice sporite. Pepiniera de viţe, ca întreprindere viticolă complexă, este alcătuită din mai multe compartimente (fig. 8.7), dependente unele de altele: 88

 plantaţia furnizoare de coarde portaltoi;  plantaţia furnizoare de coarde altoi;  complexul de altoire şi forţare;  şcoala de viţe cu terenul pentru asolament (sectorul de înrădăcinare);  spaţii de depozitare, laboratoare, remize pentru maşini;  construcţii social-gospodăreşti. În ţara noastră, potrivit ordinului nr. 1267/2005 pentru aprobarea „Regulilor şi normelor tehnice privind producerea în vederea comercializării, controlul, certificarea calităţii şi comercializarea materialului de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie”, se produce material de înmulţire din mai multe categorii biologice: material de înmulţire iniţial, bază şi certificat.

Fig. 8.7 - Schiţa unui complex de altoire şi forţare

Înfiinţarea pepinierelor necesită executarea unor lucrări pregătitoare, care se referă la alegerea, organizarea şi amenajarea terenului. La alegerea terenului se ţine seama de factorii ecologici şi social-economici, deoarece acest sector utilizează un volum mare de muncă, având un caracter intensiv ce solicită multă manoperă. O anumită importanţă revine tradiţiei şi pregătirii profesionale a celor ce lucrează într-un sector de complexitate sporită, aşa cum este cel de producere a materialului săditor viticol. 8.2.1. Sectorul plantaţiei mamă cuprinde plantaţiile furnizoare de butaşi portaltoi şi plantaţiile furnizoare de coarde altoi. Cultura portaltoilor a apărut în Europa şi în ţara noastră 89

după invazia filoxerei, ca mijloc de combatere a acesteia, deoarece soiurile de portaltoi prezintă rezistenţă la acest nematod (unele sunt chiar imune). Producerea butaşilor portaltoi. Plantaţia furnizoare de butaşi portaltoi se înfiinţează în cadrul pepinierei viticole sau în afara acesteia ca unitate specializată de sine stătătoare, pe terenuri plane, fertile, cu textură nisipo-lutoasă, fără pânză superficială de apă freatică, ferite de grindină, brume târzii de primăvară şi îngheţuri timpurii de toamnă. Zona cea mai favorabilă pentru cultura viţelor portaltoi este situată în sudul ţării, în special în perimetrele irigate de pe prima terasă a Dunării, de la Drobeta-Turnu Severin şi până la Cernavodă. Pentru plantare se folosesc viţe portaltoi din selecţii clonale: Berlandieri x Riparia, Kober 5BB; Selecţia Crăciunel 2; Selecţia M54; Selecţia Crăciunel 71; Selecţia Drăgăşani 57; Selecţia Oppenheim 4; Berlandieri x Riparia 125 AA; Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri; Chasselas x Berlandieri 41 B; Drăgăşani 70 M; Precoce; Ruvis etc. La pregătirea terenului pentru plantare se realizează următoarele lucrări: fertilizarea de bază pentru îmbogăţirea solului în materie organică, fosfor şi potasiu; administrarea de insecticide împotriva larvelor de vierme sârmă (Furadan 75 kg/ha); desfundatul terenului la adâncimea de 60 cm; iar primăvara înainte de plantare se va realiza nivelarea desfundăturii. După pregătirea terenului, se execută pichetarea acestuia, în vederea marcării locului fiecărei viţe portaltoi, în funcţie de distanţele de plantare. Cele mai utilizate distanţe de plantare sunt cele de 2-2,2 m între rânduri şi 1,8-2,0 m între viţe pe rând, când viţele sunt susţinute pe spalier monoplan; respectiv 2,2-2,6 m între rânduri şi 1,6-1,8-2,0 m între viţe pe rând, când susţinerea se face pe spalier în formă de „T”. La stabilirea distanţelor de plantare se mai ţine cont de vigoarea soiurilor, condiţiile pedoclimatice şi forma de conducere a butucilor. Plantarea viţelor portaltoi se execută obişnuit primăvara, sfârşit de martie început de aprilie. În vederea plantării viţele portaltoi se fasonează, prin scurtarea cordiţei principale la 45 ochi (cele secundare se elimină) şi a rădăcinilor la 8-10 cm lungime, apoi se mocirlesc la bază. Se mai recomandă şi parafinarea porţiunii superioare după fasonare. Gropile se execută manual sau mecanizat, la adâncimea de 45-50 cm. Viţele portaltoi se aşază în groapă în aşa fel încât baza cordiţei principale să fie situată la nivelul solului, înspre pichet, iar rădăcinile să fie dispuse de jur împrejurul unui muşuroi situat pe fundul gropii. Rădăcinile se acoperă cu un strat de pământ mărunţit de 10-15 cm care se tasează, apoi se adaugă o cantitate de 3-5 kg mraniţă la groapă, se udă fiecare viţă cu 5-10 l apă (sau se

90

irigă plantaţia imediat după încheierea plantării), după care se umple groapa cu pământ şi se face deasupra un muşuroi din pământ reavăn şi bine mărunţit care acoperă vârful cordiţei. În primul an după plantare se aplică viţelor portaltoi următoarele lucrări: - tratamente cu insecticide (în cazul atacului unor dăunători) şi împotriva manei (în cazul soiurilor Chasselas x Berlandieri 41 B şi Precoce); - copcit de două ori, în luna iunie şi august (suprimarea rădăcinilor pornite din nodul superior), pentru a favoriza creşterea celor situate la nodul bazal; - controlul ieşirii lăstarilor din muşuroi, concomitent cu ruperea crustei de la suprafaţa muşuroiului; - legatul şi plivitul lăstarilor, când ajung la înălţimea de 40-50 cm; - completarea golurilor în august-septembrie; - muşuroirea viţelor, toamna după căderea frunzelor şi după efectuarea arăturii, pentru a le proteja de ger. În anul al doilea, primăvara înaintea executării arăturii, se instalează mijlocul de susţinere, obişnuit se foloseşte spalierul vertical monoplan cu conducerea oblică a lăstarilor, sau cel în formă de „T” cu dirijarea orizontală a acestora (fig.8.8).

A

B

Fig. 8.8 - Sisteme de susţinere la viţele portaltoi: A - spalierul vertical monoplan cu conducerea oblică a lăstarilor; B - spalierul în formă de „T“ cu conducerea orizontală a lăstarilor

Alte lucrări ce urmează să se aplice: desmuşuroit, tăierea de formare (se păstrează la fiecare butuc 2-3 cepi de 1-2 cm în cazul conducerii pe spalier vertical monoplan; iar în cazul susţinerii pe spalier în formă de „T”, se proiectează tulpina prin scurtarea unei coarde suficient de viguroase, imediat după nivelul sârmelor orizontale); plivitul lăstarilor de două ori şi se lasă 5-6 lăstari pe butuc, apoi 3-4; copilitul şi ruperea cârceilor; legatul lăstarilor sub formă de mănunchi de sârma spalierului; completarea golurilor şi lucrările obişnuite ale solului (aratura de primăvară, praşile, arătura de toamnă, muşuroit) . 91

În plantaţiile mature de portaltoi se aplică lucrări de întreţinere: tăierea în uscat, în ras sau în cepi de diferite lungimi (fig. 8.9), revizuirea mijlocelor de susţinere, lucrările obişnuite ale solului: dezmuşuroit; arătura de primăvară la 16-18 cm adâncime; 4-5 praşile mecanice pe interval şi 3-4 praşile manuale pe rând (ce pot fi înlocuite prin aplicarea erbicidelor); arătura de toamnă la 16-18 cm, completată cu muşuroirea bazei butucilor şi periodic subsolajul; operaţiile în verde sunt de asemenea obligaorii.

Fig. 8.9 - Tăierea în uscat aplicată viţelor portaltoi: a - netăiat; b - tăiat în ras; c - tăiat în cepi de 1-2 cm; d - tăiat în cepi de 1-2 ochi

Toamna, după căderea frunzelor are loc recoltarea coardelor portaltoi, fasonarea şi legarea în pachete de trei, două şi o singură lungime (fig. 8.10), urmată de păstrarea în siloz peste iarnă (fig. 8.11).

Fig. 8.10 - Pachete de butaşi portaltoi: a - de 3 lungimi, b - de 2 lungimi, c - de o lungime

Fig. 8.11 - Siloz de nisip amenajat la suprafaţa solului

92

Producerea coardelor altoi. Coardele de viţă nobilă destinate altoirii se produc în plantaţii speciale sau plantaţii mamă, care fac parte integrantă din pepiniera viticolă; dar şi în plantaţii de vii obişnuite. Plantaţiile mamă de coarde altoi se înfiinţează numai cu material săditor selecţionat, având puritate de 100 %, valoare biologică ridicată şi sănătate sigură. Plantaţiile de vii obişnuite, au ca destinaţie principală producţia de struguri, de la ele recoltându-se coarde numai în măsura în care plantaţiile mamă nu satisfac necesarul. Pentru a fi admise ca furnizoare de coarde altoi, trebuie sa aibă puritate de 80 – 90 %, butuci viguroşi, productivi şi sănătoşi. Plantaţiile furnizoare de coarde altoi se întreţin prin aplicarea unor lucrări comune cu plantaţiile aflate pe rod (aplicarea îngrăşămintelor; lucrările solului şi tratamentele fitosanitare), la care se adaugă o serie de lucrări specifice (tăierea în uscat, operaţiile în verde, recoltarea şi fasonarea coardelor). Recoltarea coardelor se face toamna, la puţin timp după căderea frunzelor, când acestea conţin o cantitate mai mare de substanţe de rezervă. Fasonarea se realizează imediat după recoltare, la un număr minim de 8 ochi (diametru 7-12 mm, ochii să fie viabili, sănătoşi, nevătămaţi, coardele să nu prezinte leziuni produse de grindină sau ger, fisuri, porţiuni torsionate); se înlătură, de asemenea, cârceii şi resturile de copili. Coardele altoi fasonate se aşază bază la bază şi se leagă în pachete de câte 100 de bucăţi din acelaşi soi şi categorie biologică, apoi se etichetează. Pachetele de coarde se supun tratamentelor anticriptogamice şi se păstrează peste iarnă la fel ca şi butaşii portaltoi, în silozuri sau depozite frigorifice. 8.2.2. Sectorul de altoire şi forţare a butaşilor este prevăzut cu localuri unde se face pregătirea butaşilor pentru altoire, altoirea, forţarea şi stimularea apariţiei rădăcinilor adventive. Pregătirea butaşilor portaltoi. În vederea altoirii, materialul se scoate de la păstrare cu câteva zile înainte de altoire, se verifică viabilitatea, integritatea şi starea de sănătate a ţesuturilor la butaşii portaltoi, după care se pun în bazine cu apă pentru umectare. Durata umectării variază între 4-5 zile, în funcţie de soi, lungimea butaşilor, temperatura apei etc. Este preferabil ca apa de umectare să aibă o temperatură de peste 15ºC şi să se schimbe zilnic. La sfârşitul umectării butaşii trebuie să conţină 53-55 % apă. Lucrarea de fasonare a butaşilor portaltoi se execută după umectare şi constă în segmentarea portaltoiului la o lungime standard de minimum 30 cm, cu efectuarea unei tăieturi la 0,5 cm sub nodul bazal al butaşului (bazatul) (fig. 8.12). De pe butaşul portaltoi se extirpă apoi toţi ochii („orbit”), după care butaşii astfel pregătiţi se duc la masa de altoit. 93

Pregătirea coardelor altoi începe tot cu scoaterea materialului de la stratificat, verificarea viabilităţii şi stării de sănătate a ţesuturilor şi ochilor de iarnă, apoi coardele se pun la umectat timp de 24-36 de ore. Coardele altoi se fasonează în butaşi de un ochi lungime, sub ochiul de iarnă păstrându-se un internod (merital) întreg, iar deasupra ochiului se lasă 1,5 cm (fig.8.12).

Fig. 8.12 - Fasonarea butaşilor portaltoi şi a coardelor altoi în vederea altoirii

Momentul executării altoitului

se stabileşte în funcţie de perioada fixată pentru

plantare şi de capacitatea zilnică de lucru. Considerând perioada de forţare de 21 de zile, urmată de cea de aclimatizare de 5-7 zile, rezultă că altoitul trebuie început cu o lună înainte de momentul plantării. În regiunile din sudul ţării altoirea începe în prima jumătate a lunii martie, urmând ca după forţare şi aclimatizare, butaşii altoiţi să fie plantaţi în câmp la sfârşitul lunii aprilie; pentru celelalte regiuni, unde plantarea în câmp are loc mai târziu (după ce trece pericolul brumelor şi îngheţurilor târzii), altoirea începe la sfârşitul lunii martie. Altoirea în uscat se foloseşte în viticultură pe scară largă pentru producerea viţelor altoite, ca metodă indirectă de luptă împotriva filoxerei. Metoda de altoire este denumită impropriu „în uscat” întrucât se realizează în cursul perioadei de repaus, cu coarde de un an. O porţiune scurtă de butaş altoi, ce aparţine soiului roditor de viţă-de-vie (care va da naştere sistemului aerian al plantei), se îmbină cu o porţiune mai lungă de butaş portaltoi din care urmează să se formeze sistemul radicular al butucului. Altoirea în uscat se poate executa manual, folosind copulaţia perfecţionată, cu limb sau pană de îmbinare (fig. 8.13), sau cu maşini şi dispozitive de altoit, care realizează îmbinarea partenerilor în sistem „vârf de lance”, „omega” etc. (fig. 8.14). Altoirea manuală, la masă, în copulaţie perfecţionată constă în secţionarea oblică a portaltoiului şi altoiului, urmată de realizarea, pe suprafaţa secţiunilor, a penei sau limbului de îmbinare. Secţiunea oblică la altoi va fi executată cât mai aproape de ochi, pentru a se 94

beneficia de substanţele de rezervă şi cele hormonale aflate în cantitate mai mare în zona ochiului de iarnă. La portaltoi, secţiunea oblică se execută la capătul superior al butaşului, pe internod. Cele două secţiuni se suprapun îmbinându-se foarte strâns cu ajutorul penelor (fig. 8.13). Altoitorii calificaţi pot realiza între 1 000–2 500 altoiri pe zi.

Fig. 8.13 - Altoirea în copulaţie perfecţionată (după Dejeu L., 2010)

Fig. 8.14 - Altoirea mecanizată: a-în profil „vârf de lance“ b-în profil „omega“

În ultimul timp, pepinierele care altoiesc cantităţi mari de butaşi folosesc pe scară largă altoirea mecanizată. Pentru această metodă se folosesc maşini de altoit acţionate electric (MA) şi dispozitive cu pedală pentru altoit (DPA). Acestea, prin intermediul unor cuţite speciale, execută secţiunile la altoi şi portaltoi în forma „vârfului de lance”, literei „omega” (vezi figura 8.14), realizând randamente ridicate de 2 000-3 000 butaşi altoiţi pe zi. Indiferent de metoda de altoire folosită, butaşii altoiţi sunt aşezaţi în cutii/lădiţe speciale, li se face recepţia cantitativă (ca număr) şi calitativă (verificarea îmbinării dintre altoi şi portaltoi, a diametrelor partenerilor, stabilitatea etc.), se parafinează împotriva deshidratării şi pentru protejării punctului de altoire, apoi se stratifică. Se recomandă tratarea butaşilor cu biostimulatori, în vederea stimulării proceselor de calusare şi de înrădăcinare, pe bază de gibereline, auxine sau citochinine (tratarea se face prin înmuierea butaşilor altoiţi). Stratificarea butaşilor altoiţi se face în lăzi din lemn de brad sau din material plastic de diferite dimensiuni (fig. 8.15), în rumeguş de esenţe răşinoase sau în nisip, cu acoperirea totală sau parţială a butaşilor (până la nivelul punctului de altoire). Se foloseşte, de regulă, rumeguşul de conifere pentru că are o capacitate mare de reţinere a apei, fapt ce creează un mediu favorabil calusării, şi poate fi refolosit timp de 2-3 ani. 95

Fig. 8.15 - Tipuri de lăzi folosite pentru stratificarea butaşilor altoiţi în vederea forţării: a - ladă de lemn; b - cutie paletizabilă pentru stratificarea cu consum redus de rumeguş; c - cutie din material plastic

În vederea stratificării butaşilor altoiţi, lăzile dezinfectate în prealabil se aşază într-o poziţie înclinată (în cazul celor din lemn, cu peretele mobil detaşat, orientat în sus), după care pereţii laterali şi fundul lăzii se căptuşesc cu un strat de rumeguş umed, gros de 5 cm. Butaşii altoiţi sunt aşezaţi în rânduri intercalate cu rumeguş, având grijă ca punctul de altoire să fie la acelaşi nivel. Se urmăreşte ca rumeguşul umed să pătrundă printre butaşi până la nivelul punctului de altoire; după umplere, lăzile se aduc în poziţie orizontală. Dacă stratificarea se face prin acoperirea totală a butaşilor, la nivelul punctului de altoire se introduce rumeguş uscat, tratat în prealabil cu o soluţie antibotritică, realizându-se la suprafaţă un strat gros de 5-8 cm. Lăzile cu butaşii stratificaţi se duc în camerele de forţat, unde li se creează condiţii optime de temperatură (28-30ºC în primele 4-5 zile de forţare, pentru realizarea unui şoc termic) şi umiditate (higroscopicitatea aerului în primele 10 zile trebuie menţinută în jur de 92 %); pentru ca butaşii să treacă mai rapid de la faza de repaus la cea de viaţă activă (realizarea calusării şi sudării punctului de altoire). Durata forţării este de 18-21 de zile şi se consideră terminată atunci când majoritatea butaşilor prezintă calus moderat şi uniform în jurul punctului de altoire (fig. 8.16). Urmează aclimatizarea sau călirea butaşilor, când se urmăreşte acomodarea butaşilor altoiţi la condiţiile de mediu exterior, pe care le vor întâlni în şcoala de viţe (8-10ºC) sau în solarii (1213ºC), iar durata acestei etape este de 5-8 zile.

96

Fig. 8.16 - Butaşi altoiţi în timpul forţării (după Dejeu. L., 2010)

8.2.3. Sectorul de înrădăcinare sau şcoala de viţe este reprezentată de o suprafaţă de teren unde butaşii altoiţi (după forţare şi călire), sunt plantaţi şi cresc din primăvară până în toamnă, când devin viţe altoite bune de plantat la locul definitiv. În şcoala de viţe se pot folosi mai multe sisteme de cultură: în biloane - prin acoperirea totală a butaşilor cu pământ (fig. 8.17); pe biloane - prin introducerea parţială în sol a butaşilor la plantare (fig. 8.18), şi în teren nebilonat. Bilonarea terenului trebuie să se execute din toamnă, după desfundat, înainte ca solul să îngheţe. Biloanele sunt coame de pământ înalte de 0,4 m, cu baza mare de 0,4-0,6 m, distanţate la 1,2 m sau 1,4 m şi orientate pe direcţia est-vest. Când plantarea butaşilor se face în rânduri duble se recomandă ca distanţa dintre biloane să fie 1,6-1,8 m; iar dacă se practică sistemul de teren nebilonat, desfundătura rămâne peste iarnă „în brazdă crudă”, pentru mărunţire sub efectul gerului, iar primăvara terenul se nivelează. Plantatul se poate efectua în intervalul 20-30 aprilie, când în bilon la adâncimea de 20 cm temperatura depăşeşte nivelul de 12ºC, timp de mai multe zile. Plantarea se face în rânduri simple sau duble, iar în prealabil se face corectarea biloanelor.

Fig. 8.17 - Plantarea butaşilor altoiţi în biloane, prin acoperire totală cu pământ: a - în rânduri simple; b - în rânduri duble 97

Fig. 8.18 - Plantarea butaşilor altoiţi pe biloane, cu introducerea parţială în sol: a - în rânduri simple; b - în rânduri duble

Pentru plantarea butaşilor în biloane se execută următoarele lucrări: retezarea coamei bilonului pe o înălţime de 5-6 cm; despicarea biloanelor sub un unghi de circa 15º faţă de verticală; aşezarea butaşilor pe peretele oblic al bilonului la 5-6 cm unul de altul (15-18 butaşi/m), cu punctul de altoire la acelaşi nivel; refacerea biloanelor prin acoperirea treptată cu pământ bine tasat, ultimul strat trebuie să acopere capetele butaşilor pe o înălţime de circa 5 cm; se recomandă ca acest strat să fie alcătuit dintr-un amestec de pământ cu nisip. La un hectar se plantează, în medie, 120-150 de mii butaşi altoiţi (în rânduri simple) sau 225 mii (în rânduri duble). Plantarea butaşilor pe teren bilonat sau nebilonat, pe folie de polietilenă (fig. 8.19), este o metodă din ce în ce mai utilizată, fiind practicată în regiunile sudice ale ţării noastre pe soluri uşoare. Butaşii se înfig în sol prin folia de polietilenă, care prezintă câteva avantaje: permite o încălzire mai uşoară a solului (fiind de culoare închisă), fapt ce favorizează înrădăcinarea; menţine apa din sol şi împiedică creşterea buruienilor (mulcire).

Fig. 8.19 - Plantarea butaşilor altoiţi pe biloane, cu introducerea parţială în sol, pe folie de polietilenă 98

Lucrările de întreţinere din şcoala de viţe urmăresc asigurarea condiţiilor optime de creştere şi înrădăcinare a viţelor în scopul obţinerii unui material săditor de bună calitate. Pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 6-8 lucrări de afânare a solului la adâncimea de 14-16 cm; copcitul viţelor de două ori (în iunie şi iulie); udatul; protecţia fitosanitară împotriva manei, a larvelor de cărăbuş şi viermi sârmă; plivitul şi cârnitul lăstarilor; marcarea impurităţilor. Recoltarea viţelor altoite are loc toamna, după căderea frunzelor şi înainte de venirea îngheţurilor puternice (25 octombrie-15 noiembrie). Scoaterea viţelor se execută cu plugul de scos viţe PSV-1, folosit pentru dislocarea lor din sol, după care sunt scoase din pământ prin smulgere, apucându-le cu mâna sub punctul de altoire. Viţele recoltate sunt legate provizoriu în mănunchiuri de 200 de bucăţi, etichetate şi transportate la locul de clasare. Clasarea se face ţinându-se seama de regulile şi normele tehnice privind producerea în vederea comercializării, controlul, certificarea calităţii şi comercializarea materialului de înmulţire vegetativă prevăzute în Ordinul 1267/2005: puritatea varietală 100 %; sudură uniformă şi solidă la punctul de altoire; tulpina trebuie să fie de cel puţin 20 cm lungime; cordiţele să aibe o stare de maturare satisfăcătoare; numărul de rădăcini minimum 3, bine dezvoltate şi bine repartizate radial. Randamentele obţinute în mod obişnuit în şcoala de viţe sunt mici, situându-se între 40-50 % viţe altoite. Viţele sănătoase, care corespund normelor de calitate, se leagă în pachete de câte 25, 50, 100 sau multiplu de 100 de bucăţi din aceeaşi combinaţie altoi/portaltoi şi categorie biologică (fig. 8.20). Se face o legătură la 8-10 cm sub punctul de altoire, două legături pe cordiţe şi una la bază. La nivelul legăturii de sub punctul de altoire se fixează o etichetă pe care se înscriu: autoritatea responsabilă pentru certificare sau control; numele şi adresa persoanei responsabile pentru sigilare; soiul de viţă roditoare, portaltoiul, clona, categoria biologică; numărul lotului; cantitatea; anul de cultură etc. Păstrarea viţelor altoite până la plantare se face în camere frigorifice, în încăperi prin stratificare cu nisip, sau în silozuri sub cerul liber - prin stratificare în nisip. Livrarea viţelor altoite se face toamna sau primăvara, numai în perioada în care nu există pericolul ca temperatura aerului să scadă sub 0ºC.

99

Fig. 8.20 - Viţă altoită şi pachete de viţe altoite STAS

8.3. Rezumatul temei Înmulţirea este o însuşire fundamentală a viţei-de-vie care permite răspândirea în spaţiu şi menţinerea în timp a speciilor, soiurilor roditoare şi a portaltoilor. Cunoaşterea biologiei înmulţirii prezintă nu numai importanţă teoretică, ci şi una practică, legată de producerea materialului săditor viticol. Viţa-de-vie se poate înmulţi pe cale sexuată (prin seminţe) şi pe cale asexuată sau vegetativă (butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”). În practica viticolă, în mod curent viţa-de-vie se înmulţeşte prin butaşi altoiţi şi nealtoiţi, în mai mică măsură prin marcote, iar în domeniul ameliorării genetice – prin seminţe. Pentru înfiinţarea noilor plantaţii şi pentru completarea golurilor în cele existente, este necesară existenţa unui număr mare de plante, din soiurile prestabilite, care să garanteze o dezvoltare relativ uniformă a butucilor atât vegetativ, cât mai ales, productiv şi calitativ. Cantităţile de material săditor viticol necesare pentru nevoile interne ale ţării noastre, precum şi crearea unor disponibilităţi pentru export, pot fi obţinute prin organizarea judicioasă a unei reţele de pepiniere dotate cu utilităţile şi inventarul specific necesar. Pepiniera viticolă reprezintă o unitate complexă, alcătuită din mai multe componente, strâns unite între ele, specializată în producerea materialului săditor viticol. Concentrarea producerii materialului săditor viticol în unităţi specializate presupune producerea de viţe altoite în conformitate cu cerinţele actuale, ca structură de soiuri, un control biologic şi sanitar riguros, posibilitatea introducerii rapide în producţie a creaţiilor valoroase obţinute în procesul de ameliorare sau din import, în condiţiile unei eficienţe economice ridicate. 100

Pentru sporirea continuă a producţiei de struguri şi îmbunătăţirea calităţii acesteia, se recomandă creşterea valorii biologice şi a potenţialului productiv al plantaţiilor viticole nou înfiinţate, prin folosirea cu precădere a materialului săditor din categoriile superioare.

TEST DE EVALUARE 1. Enumeraţi metodele de înmulţire ale viţei-de-vie. Răspuns: Metodele de înmulţire la viţa-de-vie sunt: pe cale sexuată (prin organe specializate – sămânţa) şi pe cale asexuată sau vegetativă (prin organe nespecializate, prin porţiuni de plante: butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”). 1. Definiţi altoirea şi precizaţi avantajele pe care le prezintă această metodă.

2. În ce condiţii se foloseşte înmulţirea prin butăşire şi marcotajul la viţa-devie?

3.Ce înţelegeţi prin înmulţire „in vitro”? Prezentaţi avantajele acestei metode.

4. Precizaţi componentele pepinierei viticole şi rolul lor.

5. Care sunt sistemele de cultură folosite în şcoala de viţe?

5. Enumeraţi caracteristicile de calitate ale unei viţe altoite STAS.

101

TEMA NR. 9 ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE VII RODITOARE Unităţi de învăţare:  Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole.  Pregătirea terenului în vederea plantării.  Plantarea viţei-de-vie prin diferite metode. Obiectivele temei:  alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole;  organizarea interioară a terenului (împărţirea în unităţi de exploatare) şi pregătirea lui în vederea plantării;  alegerea soiurile de viţă-de-vie şi stabilirea distanţelor de plantare;  alegerea celei mai potrivite metode de plantare a viţei-de-vie. Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. Borlan, Z. şi colab., 1982 – Tabele şi nomograme agrochimice. Editura Ceres, Bucureşti. 2. Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă. Ed. Academiei Române, Bucureşti. 3. Dejeu, L., Georgescu, Magdalena, 1992 – Înfiinţarea plantaţiilor de vii şi întreţinerea lor în primii ani de la plantare. Editura Ceres, Bucureşti. 4. Oprea, D.D. şi colab., 1980 – Pomicultură şi viticultură. Ed. didactică şi pedagocică, Bucureşti.

Înfiinţarea unei plantaţii viticole reclamă o atentă documentare, investiţii băneşti deosebit de mari cu înglobarea unui volum mare de muncă. Alegerea celor mai bune soluţii tehnice la înfiinţarea viilor, asigură realizarea unor plantaţii încheiate (fără goluri), longevive, cu butuci viguroşi şi uniformi ca vigoare, ce pot susţine producţii anuale mari şi de bună calitate, în condiţiile promovării tehnologiilor moderne de cultură a viţei-de-vie şi obţinerii unui profit maxim. La baza înfiinţării plantaţiilor viticole stau proiectele de execuţie (documentaţie tehnico-economică), care au în vedere următoarele etape: alegerea terenului; pregătirea acestuia în vederea plantării; alegerea şi amplasarea soiurilor; plantarea viţei de vie. 9.1. La alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor se are în vedere ca acesta să corespundă cerinţelor fiziologice ale soiurilor de viţă-de-vie, pentru direcţia de producţie stabilită (struguri de masă, stafide sau vin) şi să permită o mecanizare largă a procesului de producţie. 102

Terenul viticol ce se va alege poate fi plasat în cadrul unei podgorii, acolo unde există sau au existat vii – în acest caz experienţa acumulată de generaţii de viticultori uşurează mult alegerea locului; sau este situat în afara podgoriilor, unde nu există vii – în cazul acesta este necesară cunoaşterea amănunţită a factorilor de climă, de sol, de relief şi a celor socialeconomici (vezi capitolul 4). Cunoscând faptul că viţa-de-vie se cultivă cu precădere pe terenuri în pantă, trebuie avută în vedere şi evacuarea eventualului exces de apă provenită din ploi, amenajarea căilor de acces, fixarea (cu specii forestiere de protecţie) a terenurilor instabile sau cu relief frământat (cu asigurarea pe plan local a lemnului necesar mijloacelor de susţinere), terasarea terenului etc. DE REŢINUT!

Vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie:  coastele de dealuri;  terenurile pietroase;  terenurile nisipoase. Vor fi evitate arealele:  cu frecvente accidente climatice (îngheţuri târzii, căderi de grindină, valuri de frig, îndeosebi în timpul înfloritului, secete prelungite);  cu exces de umiditate;  cu nivelul apei freatice situat la adâncimi mici (1-2 m);  cu exces de carbonat de calciu sau de săruri solubile. Se va avea în vedere:  asigurarea forţei de muncă;  apropierea de căile de comunicaţii;  apropierea de centrele populate care să absoarbă producţia viticolă (struguri de masă şi vinurile de diferite calităţi);  posibilităţile de racordare la utilităţi obligatorii (energie electrică, apă etc.);  depărtarea de zonele intens poluate.

9.2. Pregătirea terenului în vederea plantării. Lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării sunt: defrişarea şi nivelarea terenului; asigurarea perioadei de odihnă a solului; fertilizarea de bază, desfundarea şi pichetarea terenului. Defrişarea este lucrarea de eliminare a vegetaţiei lemnoase existente pe teren: arbori, arbuşti, pomi, butuci etc. Este necesară scoaterea din sol a tuturor butucilor, cioatelor şi rădăcinilor groase care, dacă rămân, pot conduce la deteriorări ale utilajelor de lucrare a solului folosite în viitoarea plantaţie. În cazul defrişării plantaţiilor viticole afectate de boli virotice şi de cancer bacterian, pentru evitarea transmiterii acestora la noua plantaţie, se va acorda o atenţie deosebită 103

scoaterii butucilor cu maximum de rădăcini, precum şi asigurării perioadei de repaus a solului. Lucrarea se execută cu ajutorul tractoarelor grele dotate cu instalaţii speciale (lama de buldozer, ghearele de scarificare, grebla de adunat cioate). Asigurarea perioadei de odihnă a solului. Terenurile cultivate ani la rând cu viţă-devie, după defrişare se cultivă timp de 3-5 ani cu plante furajere anuale sau perene, atât pentru refacerea structurii şi fertilităţii, cât şi ca măsură fitosanitară (pentru a evita transmiterea unor boli şi dăunători specifici, de la plantaţia veche). Când urmează replantarea terenurilor la scurt timp după defrişarea vechilor plantaţii, pentru a evita răspândirea bolilor virotice prin intermediul nematozilor, se poate recurge la dezinfectarea solului cu Vydate 10 G (50-60 kg/ha, încorporat în sol). Pe solurile infestate cu larve de cărăbuş (Melolontha sp.), de viermi sârmă (Agriotes sp.), înainte de desfundat se împrăştie la suprafaţa solului un insecticid organofosforic: Sinoratox 5G, Sesame 5G, Sinoratox 10G în doză de 5 kg s.a./ha, urmând a fi încorporat prin lucrarea de desfundare (Paşol P., Naum A., 1981). Pentru evitarea efectelor defavorabile ale reziduurilor de erbicide, se recomandă evitarea folosirii lor o perioadă de cel puţin doi ani înainte de defrişarea plantaţiilor vechi. În condiţiile din ţara noastră se consideră suficientă o perioadă de odihnă a solului de 3-4 ani, timp în care terenurile respective sunt încadrate în evidenţa funciară la categoria „terenuri viticole în pregătire” şi cultivate cu plante furajere anuale sau perene, pentru a preveni creşterea slabă, intrarea mai târzie pe rod sau chiar pieirea viţelor nou plantate. Nivelarea terenului (modelarea) se impune ca o lucrare obligatorie şi se execută imediat după defrişare. Prezenţa denivelărilor de teren creează probleme privind combaterea eroziunii solului, evacuarea excesului de umiditate, aplicarea irigaţiei, trasarea drumurilor de exploatare, precum şi o neuniformitate în creşterea şi dezvoltarea butucilor de viţă-de-vie. Fertilizarea terenului. Având în vedere terenurile pe care se amplasează plantaţiile cu viţă-de-vie (terenuri în pantă, erodate, scheletice, nisipuri), improprii altor culturi şi sărace în elemente nutritive, este neapărat necesară fertilizarea încă de la pregătirea terenului pentru plantare. În acest scop se încorporează în sol, la desfundat, îngrăşăminte organice şi chimice. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se face prin cartarea agrochimică a solului, conţinutul optim în elemente nutritive fiind următorul: azot total 0,1-0,2 %, fosfor mobil P-AL 30-50 ppm, potasiu mobil K-AL 120-200 ppm.

104

Fertilizarea organică se realizează cu gunoi de grajd semifermentat, iar dozele variază în raport cu conţinutul solului în materie organică şi se diferenţiază în funcţie de cantitatea de argilă din sol şi de indicele de azot (IN) (tabelul 9.1). Tabelul 9.1 Stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice la pregătirea terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare (după Borlan Z. şi colab.,1982) Conţinutul solului în argilă (%) 10 15 20 25 30 35 40 50

0,5 65 82 95 103 108 112 115 119

1,0 33 49 57 62 65 67 69 71

Valorile medii ale indicelui de azot (IN): 1,5 2,0 2,5 3,0 26 39 33 30 45 38 34 31 48 41 37 34 51 43 39 36 53 45 40 37 54 46 41 38 56 48 43 39

3,5 29 32 34 35 36 37

În general, se încorporează în sol cantităţi mari de gunoi de grajd 30 - 80 t/ha, iar pe terenurile nisipoase 80 - 120 t/ha. Împrăştierea lor pe teren se face cât mai uniform, după care sunt încorporate adânc în sol prin desfundat. Fertilizarea chimică completează fertilizarea organică, fiind obligatorie în acelaşi timp, deoarece rezervele solului în elemente nutritive sunt insuficiente, mai ales pe terenurile în pantă terasate. În raport cu nivelul de aprovizionare al solului cu fosfor şi potasiu, pe adâncimea 0 - 40 cm, se stabilesc dozele de îngrăşăminte chimice ce se vor aplica. De cele mai multe ori, la pregătirea terenului pentru plantare se recomandă aplicarea următoarelor doze orientative de îngrăşăminte: 150-200 kg P2O5/ha şi 200-250 kg K2O/ha, sub formă de superfosfat şi sare potasică. În unele podgorii din ţara noastră (Ştefăneşti-Argeş, Sâmbureşti, Drăgăşani, Târgu Jiu etc.) unde solurile sunt acide (cu pH sub 6), este necesară neutralizarea acidităţii prin administrarea amendamentelor calcaroase (praf de piatră de var, dolomit, fosfogips, marnă etc.) în cantităţi cuprinse între 2 000 şi 15 000 kg/ha de carbonat de calciu. Sunt administrate prin împrăştiere la suprafaţa solului, urmată apoi de încorporarea lor în adâncime prin lucrarea de desfundare, împreună cu îngrăşămintele organice şi cele minerale. Amendamentele au rolul:

 de a îmbunătăţi însuşirile solului;  de a spori eficacitatea îngrăşămintelor;  de a mări rezistenţa viţei-de-vie la ger, secetă şi boli. 105

Desfundarea terenului. Lucrarea constă în mobilizarea profundă a solului (pe adâncimea de minimum 60 - 70 cm), cu inversarea şi amestecarea orizonturilor, în scopul asigurării unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea rădăcinilor. Dacă orizonturile inferioare ale solului sunt bogate în calcar ce poate fi adus la suprafaţă în cantitate mare, depăşind astfel pragul de rezistenţă al portaltoiului folosit, solul se desfundă numai la adâncimea de 40-45 cm. La fel se procedează şi în cazul solurilor superficiale, scheletice sau cu un conţinut foarte ridicat în argilă în orizonturile inferioare, foarte compacte. În aceaste situaţii, desfundarea se completează printr-o lucrare de scarificare la adâncimea de 60-70 cm (se asigură afânarea adâncă a solului fără răsturnarea orizonturilor). Lucrarea se execută cu plugul balansier, cu cel puţin 3-4 luni înainte de plantare; în toamnă, cel mai târziu în decembrie până la îngheţarea solului, pentru plantările de primăvară şi în vară (iunie-iulie) până la începerea perioadei de secetă, pentru plantările de toamnă. Terenul desfundat în vară se nivelează imediat, iar cel desfundat în toamnă se lasă în brazdă crudă până în primăvară, când se nivelează înainte de plantat. Avantajele lucrării:

 se măreşte capacitatea de reţinere şi înmagazinare a apei din precipitaţii;  se îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie;  se asigură condiţii prielnice pentru activitatea biologică din sol;  se încorporează în adâncime îngrăşămintele organice şi minerale;  se influenţează orientarea în profunzime a rădăcinilor viţei-devie, fiind astfel, mai ferite de secetă şi ger.

Pe suprafeţe mici desfundatul se poate executa şi manual, la o adâncime de două cazmale, cu inversarea straturilor de pământ: cel de la suprafaţă (0-30 cm) ia locul celui din adâncime (30-60 cm). Un teren bine desfundat rămâne nivelat şi fără bulgări mari. Un om, în funcţie de experienţă şi îndemânare, poate desfunda 20-60 m² teren pe zi, la adâncimea de 60 cm. Înainte de pichetat şi plantarea propriu-zisă se execută lucrarea de nivelare de suprafaţă prin care se elimină denivelările rezultate în urma desfundăturii. În acest scop poate fi folosită grapa cu discuri în agregat cu grapa de mărăcini. Nivelarea corectă a desfundăturii va uşura executarea lucrării de pichetat, menţinerea adâncimii corespunzătoare de plantare a tuturor viţelor, precum şi a lucrărilor ulterioare din plantaţie. Pichetarea terenului - reprezintă lucrarea prin care se marchează pe teren, cu ajutorul picheţilor, locul pe care îl va ocupa fiecare viţă din viitoarea plantaţie. În funcţie de epoca de 106

plantare aleasă, pichetarea se execută la sfârşitul iernii pentru plantările de primăvară şi la începutul toamnei pentru plantările de toamnă, după desfundat şi nivelare. Prin executarea corectă a acestei lucrări se urmăreşte: Înainte de pichetare se stabileşte:

 obţinerea unor rânduri drepte, în continuare de la o parcelă la alta;  asigurarea unor lungimi mari de lucru agregatelor;  atribuirea unor suprafeţe de nutriţie egale fiecărui butuc.  distanţele de plantare;  orientarea rândurilor;  sistemul de pichetat.

Distanţele de plantare se aleg în funcţie de vigoarea soiurilor, panta şi fertilitatea solului (tabelul 9.2). Dacă viile se înfiinţează pe o suprafaţă mai mare, în condiţii de şes, cu soluri fertile sau pe pante cu o înclinare uşoară, se aleg distanţe de plantare mai mari (2,0-2,2 m între rânduri şi 1,2-1,4 m între viţe pe rând). În această situaţie, lucrările de întreţinere a solului se pot face mecanizat. În zona neprotejată a culturii viţei-de-vie, pe soluri fertile şi atunci când se preconizează folosirea tractoarelor şi maşinilor de mare putere, precum şi a soiurilor viguroase, se pot folosi distanţe mari de plantare (3,0 m între rânduri şi 1,3-1,5 m între viţe pe rând). În ceea ce priveşte pantaţiile de tip gospodăresc, acolo unde întreţinerea urmează să fie făcută manual sau cu motocultoare, se recomandă alegerea distanţelor mai mici de 1,5-1,8 m / 1,0-1,4 m. Tabelul 9.2 Gruparea soiurilor în funcţie de vigoarea butucilor Soiuri de masă

Soiuri de vin

 cu vigoare mare: Cardinal, Muscat d'Adda, Afuz Ali, Italia, Victoria, Coarnă neagră, Sultanină;  cu vigoare mijlocie:Chasselas doré, Muscat Hamburg, Muscat Perlă de Csaba.  cu vigoare mare:Fetească albă, Sauvignon, Fetească regală, Galbenă de Odobeşti, Zghihară de Huşi, Plăvaie, Aligoté Majarcă, Iordană, Rcaţiteli, Roşioară, Băbească neagră, Fetească neagră, Sangiovese, Cabernet Sauvignon, Cadarcă, Burgund mare;  cu vigoare mijlocie: Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească, Riesling italian, Creaţă, Frâncuşă, Merlot, Oporto;  cu vigoare mică: Traminer roz, Chardonnay, Pinot gris, Pinot noir, Neuburger, Muscat Ottonel etc.

107

În diferite podgorii ale ţării noastre, ca urmare a rezultatelor din producţie şi a tradiţiei viticole, au fost recomandate distanţele de plantare înscrise în tabelul 9.3 (Mihalache L.,1990). Tabelul 9.3 Recomandări privind distanţele de plantare la înfiinţarea plantaţiilor viticole (după Mihalache L.,1990, modificat) Tipul plantaţiei

Vigoarea soiurilor Pe terenuri cu pante moderate slabă, mijlocie, (sub 15 %); soluri cu fertilitate mare mijlocie Pe terenuri plane sau cu pante mici (sub 8 %); soluri cu fertilitate ridicată: - conducerea semiînaltă sau slabă, sijlocie, joasă a viţelor mare -conducerea pe tulpini înalte -conducerea specială mare (cordon dublu genevez) mare Plantaţii de tip gospodăresc (cu slabă, mijlocie, întreţinere hipo şi manual) mare

Distanţe de plantare (m): între rânduri pe rând 2,2 1,0-1,2 2,2 1,2-1,4

Numărul de viţe la hectar 3787-4545 3246-3787

2,2 2,2

1,0-1,2 1,2-1,4

3787-4545 3246-3787

3,0 3,6

1,0-1,2 1,8-0,6 2 1,0-1,2 1,2-1,4

2777-3333 2315

1,5-1,8 1,5-1,8

4629-6666 3968-5555

Orientarea rândurilor se face astfel încât să fie satisfăcute cerinţele plantei faţă de lumină şi să contribuie la prevenirea eroziunii solului, pe terenurile în pantă. Pe terenurile plane sau slab înclinate, rândurile se orientează pe direcţia nord-sud; în acest fel, cele două laturi ale peretelui de frunziş se află în bătaia soarelui alternativ, latura orientată spre răsărit până la amiază, iar cea dinspre apus, după amiaza. Pe pante, rândurile se orientează pe direcţia curbelor de nivel (la nevoie cu abateri de 3-4 %) pentru prevenirea eroziunii solului, iar pe terase, de-a lungul acestora. Sistemul de pichetat. Forma geometrică determinată de viţele de pe un rând, în raport cu cele de pe rândurile învecinate (dreptunghi, pătrat etc.) definesc sistemul de pichetat. În prezent, în viticultură este generalizat sistemul de pichetat „în dreptunghi”, la care distanţa dintre rânduri este mai mare decât distanţa dintre viţe pe rând. Tehnica pichetatului. Pentru buna desfăşurare a acestei lucrări se folosesc jaloane colorate în alb şi roşu pentru a putea fi văzute de la distanţă, panglici de oţel, rulete, sârme marcate, unele cu distanţa dintre rânduri altele cu distanţa dintre viţe pe rând, picheţi sau ţăruşi care marchează locul fiecărei viţe, maiuri de lemn armate la ambele capete cu un inel metalic, pentru fixarea picheţilor. 108

Etapele pichetării:  încadrarea terenului şi împărţirea lui în suprafeţe mai mici de formă pătrată sau dreptunghiulară (cu laturile de maximum 100 m), care să permită executarea cu uşurinţă a operaţiilor de aliniere perfectă a rândurilor;  se alege o linie de bază AB, egală cu multiplul distanţei dintre rânduri (d1) paralelă cu un drum, o plantaţie existentă, o cale ferată, curs de apă, lizieră de pădure (fig. 9.1);  din punctele A şi B se ridică două perpendiculare AC şi BD, a căror lungime trebuie să fie egală cu multiplul distanţei dintre viţe pe rând (d2);  cele două perpendiculare, egale ca lungime, se unesc prin linia CD, paralelă şi egală ca lungime cu linia de bază (AB);  pe laturile lungi ale suprafeţelor se întind cele două sârme marcate cu distanţele dintre rânduri, iar cea de a III-a, marcată cu distanţele dintre viţe pe rând, se întinde între primele, în dreptul semnelor ce indică distanţa dintre rânduri;

Fig. 9.1- Pichetarea terenului: d1-distanţa dintre rânduri, d2-distanţa dintre butuci pe rând

 în dreptul semnelor ce marchează locul fiecărei viţe, se înfig picheţii (de 50-60 cm lungime pentru plantaţiile clasice cu forme joase, şi de 1,2-1,5 m pentru cele conduse în forme semiînalte şi înalte), având grijă ca aceştia să fie mereu de aceeaşi parte a sârmei şi fără a o deplasa;  după fixarea tuturor picheţilor de pe rândul respectiv, sârma se mută pentru rândul următor. DE REŢINUT

 poziţia primei viţe faţă de marginea parcelei se stabileşte în aşa fel încât să rămână un spaţiu de întoarcere pentru agregate, de 5-6 m;  picheţii se fixează cu mijlocul grosimii exact în dreptul semnelor de pe sârme şi de aceeaşi parte a acestora, pentru a asigura o perfectă aliniere a rândurilor. 109

Stabilirea şi amplasarea soiurilor roditoare de viţă-de-vie. Pentru reuşita unei plantaţii (recolte mari şi de calitate superioară), un rol foarte important revine atât biosistemului altoi-portaltoi, cât şi gradului de favorabilitate al condiţiilor de biotop influenţat de om. Ţinând cont de particularităţile genetice ale soiurilor, prin alegerea şi amplasarea corespunzătoare a soiurilor de portaltoi şi a celor de viţă roditoare, se urmăreşte asigurarea pe cât posibil, a unei concordanţe între cerinţele acestora şi resursele ecologice ale unui anumit teritoriu. Alegerea portaltoiului. Portaltoiul constituie un factor important al producţiei viticole, prin vigoarea pe care o conferă soiului altoi. Materialul săditor altoit poate avea unul din următorii portaltoi: Riparia gloire, Rupestris du Lot, Chasselas Berlandieri 41B, 140 Ruggeri, Kober 5 BB, Selecţia Crăciunel 2, Selecţia Openheim 4, Gravesac, Fercal etc. Alegerea corectă portaltoilor se face în funcţie de:

 adaptarea lor la condiţiile pedoclimatice (rezistenţa la calcarul activ din sol, la secetă, la excesul de umiditate, la săruri, la aciditate etc.);  convieţuirea bună cu soiurile roditoare prin vigoarea conferită acestora;  rezistenţa faţă de nematozi;  influenţa lor asupra calităţii producţiei;  adaptarea lor la tehnicile de cultură.

Alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare. La alegerea soiurilor de viţă roditoare se ţine seama de prevederile unui act normativ, şi anume „Zonarea soiurilor nobile de viţă-de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România”. Criteriul principal în alegerea şi folosirea soiurilor îl constituie direcţia de producţie, astfel întâlnim în cultură soiuri pentru struguri de masă, pentru stafide şi pentru vin. Principalele soiuri recomandate pentru a fi cultivate în arealele viticole delimitate, pe direcţii de producţie, sunt prezentate în continuare. Soiuri de struguri pentru masă

Soiuri pentru vinuri albe

 cu maturare timpurie: Muscat Perlă de Csaba, Timpuriu de Cluj, Cardinal, Regina viilor, Augusta, Victoria, Napoca, Milcov, Timpuriu de Pietroasa;  cu maturare mijlocie: Chasselas doré, Chasselas roz, Transilvania, Triumf, Chasselas de Băneasa, Sultanină albă (pentru stafide), Muscat Hamburg, Muscat d'Adda, Azur, Istriţa;  cu maturare târzie: Coarnă neagră, Afuz Ali, Italia, Bicane, Select, Xenia, Roz românesc, Greaca.  de masă: Fetească regală, Aligoté, Galbenă de 110

Soiuri pentru vinuri roşii

Soiuri pentru vinuri spumante Soiuri pentru distilate învechite

Odobeşti, Plăvaie, Zghihară de Huşi, Mustoasă de Măderat, Rcaţiteli, St. Emilion, Creaţă de Banat, Crâmpoşie selecţionată, Iordană, Majarcă, Codană;  pentru vinuri superioare: Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Grasă de Cotnari, Pinot gris, Chardonnay, Sauvignon, Traminer roz, Tămâioasă românească, Muscat Ottonel, Şarba.  de masă: Băbească neagră, Sangiovese, Oporto, Sangioveze, Codană, Negru vârtos;  pentru vinuri superioare: Fetească neagră, Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Burgund mare, Cadarcă, Busuioacă de Bohotin, Negru aromat, Novac. Fetească regală, Fetească albă, Riesling italian, Iordană, Pinot noir, Băbească neagră, Muscat Ottonel, Iordană. Fetească regală, Plăvaie, Galbenă de Odobeşti, Mustoasă de Măderat, Iordană, Zghihară de Huşi.

Ampasarea soiurilor pe un teren în pantă se face astfel: Soiurile de masă şi pentru vinuri de consum curent:

 la baza pantelor;  pe soluri mai fertile, în funcţie de elementele orografice.

Soiurile pentru vinuri superioare, albe şi roşii:

 pe pantele cu expoziţii favorabile;

Materia primă pentru obţinerea distilatelor de vin învechite şi a vinurilor spumante:

 pe platouri şi la altitudini mai mari se

 pe soluri mai puţin fertile. obţin struguri cu acumulare moderată de zaharuri şi cu aciditate ridicată.

9.3. Plantarea viţei-de-vie Epoca de plantare. În condiţiile ecopedoclimatice ale ţării noastre plantarea viţei-devie se poate efectua în trei momente: toamna, primăvara şi vara. Plantarea de toamnă se execută numai pe terenuri bine drenate şi se încheie înainte de înregistrarea temperaturilor negative (luna noiembrie). Ea constituie cea mai bună perioadă de plantare, întrucât până în primăvară se cicatrizează rănile, viţele intră mai devreme în perioada de vegetaţie şi se înlătură pericolul deprecierii viţelor stratificate peste iarnă. Obişnuit, viţa-de-vie se plantează primăvara cât mai devreme (martie – începutul lunii aprilie) cu condiţia ca temperatura solului, la adâncimea de 40-50 cm, să înregistreze 8-10ºC. La plantarea de primăvară, pornirea în vegetaţie are loc mai târziu, deoarece durează mai întâi plantarea, apoi aproximativ trei săptămâni are loc prinderea şi abia după aceea are loc pornirea în vegetaţie. Pe soluri grele, reci, cu exces de umiditate, pentru a evita pierderea 111

plantelor prin asfixiere, plantarea se execută mai târziu (începutul lunii mai), cu folosirea unor viţe mai scurte (25-30 cm) sau prin plantarea oblică în groapă. Pregătirea viţelor pentru plantare. În vederea plantării, viţele sunt supuse mai întâi unui control riguros, pentru a le depista şi elimina pe cele necorespunzătoare. Se admit la plantare viţele:

Se înlătură de la plantare:

 sănătoase;  cu sudura uniformă de jur împrejurul punctului de altoire;  cu cordiţe sănătoase, robuste, bine lignificate, cu lemnul viabil şi liberul de culoare alb-verzuie;  cu aparat radicular viguros, bine distribuit şi hidratat, de culoare albă-sidefie;  cu muguri viabili pe cordiţe.  viţele care prezintă defecte de sudură la punctul de altoire (se desprind prin apăsare cu degetul mare pe altoi);  viţele care au rădăcinile uscate sau înnegrite;  viţele care au cordiţele uscate sau ochii neviabili.

În continuare se face fasonarea viţelor, operaţie ce constă în scurtarea rădăcinilor şi cordiţei, suprimarea ciotului de la altoi, eliminarea rădăcinilor de la nodurile intermediare ale portaltoiului (dacă sunt). Obişnuit cordiţa se scurtează la 3-4 ochi (8-10 cm) şi rădăcinile bazale la 8-10 cm (fig. 9.2). În cazul plantării cu plantatorul, fasonatul se face scurt: cordiţa se scurtează la o lungime de 2 ochi, iar rădăcinile bazale la 1-2 cm.

A

B

Fig. 9.2 - Viţă fasonată (A) şi parafinată (B) în vederea plantării

După fasonare se realizează parafinarea viţelor pe treimea superioară (vezi fig. 9.2), recurgându-se în acest caz la plantarea fără muşuroi. Lucrarea constă în întroducerea porţiunii superioare a viţelor, timp de fracţiuni de secundă, într-un amestec alcătuit din 94 % parafină, 3% colofoniu (sacâz) şi 3 % bitum, la temperatura de 70-80ºC.

112

DE REŢINUT

 pregătirea viţelor se execută în ziua plantării;  pe tot timpul plantării, viţele fasonate se protejează prin acoperire (umbrire) sau însilozare temporară pentru prevenirea deshidratării.

Tehnica plantării viţelor. Plantarea viţelor poate fi efectuată după mai multe metode, alese în funcţie de: tipul de sol, felul materialului, posibilităţile de mecanizare etc. Cel mai frecvent se practică plantarea în gropi făcute concomitent cu lucrarea de plantare. Pe direcţia rândului, de aceeaşi parte a pichetului şi la o distanţă de 4-5 cm de acesta, se fac cu cazmaua sau burghiul manual gropi adânci de 45 cm şi largi de 35-40 cm. Pământul scos din gropi se pune într-o singură grămadă, de aceeaşi parte a gropii; iar în peretele gropii dinspre pichet se poate face o mică scobitură (din pământul rezultat se formează un muşuroi pe fundul gropii). Gropile au forma circulară în cazul plantării pe nisipuri sau executării lor cu burghie acţionate de motor propriu sau de tractor. După fasonarea viţelor se face mocirlirea, introducându-se rădăcinile şi circa 15 cm din lungimea portaltoiului într-o mocirlă făcută din pământ argilos 2/3, balegă de vacă 1/3 şi apă, până la obţinerea unui terci gros ca smântâna, care să adere bine la rădăcini. Viţele fasonate şi mocirlite se aşază în poziţie verticală lângă peretele gropii dinspre pichet (fig. 9.3), în aşa fel încât rădăcinile să fie răsfirate pe muşuroiul de pe fundul gropii. Prin micşorarea sau mărirea muşuroiului se potriveşte punctul de altoire la nivelul dorit faţă de suprafaţa solului (2-3 cm deasupra solului pentru a preveni formarea ulterioară a rădăcinilor din altoi). Apoi, groapa se umple cu pământ reavăn până la 1/3, care se tasează bine, fără a deplasa punctul de altoire. Se introduce apoi în groapă o cantitate de 2-6 kg mraniţă şi se udă cu circa 6-10 litri de apă. După infiltrarea apei se umple groapa cu pământ bine mărunţit şi reavăn, fără să se mai taseze. În jurul cordiţei se face un muşuroi numai din pământ umed şi bine mărunţit, grosimea stratului de deasupra cordiţei fiind de circa 5 cm. Fig. 9.3 - Plantarea obişnuită a viţelor

113

În zonele cu climat mai umed, unde nu există pericolul brumelor sau îngheţurilor târzii de primăvară, se poate renunţa la muşuroire, iar viţa se protejează prin parafinare pe treimea superioară. Plantarea cu plantatorul presupune existenţa unor terenuri fertile, foarte bine pregătite şi folosirea viţelor fasonate scurt la 2 ochi şi rădăcinile la 1 cm, pentru a evita recurbarea lor. Pe solurile argiloase, grele, cu exces de umiditate este recomandată plantarea în gropi deschise. Viţele parafinate sunt plantate primăvara mai târziu, după scurgerea apei în exces. Pentru favorizarea pătrunderii căldurii la rădăcini, groapa este umplută cu pământ numai până la jumătate. La sfârşitul lunii iunie după începutul creşterii lăstarilor şi rădăcinilor, groapa se umple cu pământ. Pe terenurile bine pregătite în vederea plantării (fertilizate cu gunoi de grajd, desfundate la momentul optim), plantarea viţei-de-vie poate fi făcută semimecanizat, folosind instalaţia de tip hidrobur, prevăzută cu sonde hidraulice (fig. 9.4), acţionate de apă sub presiune de circa 3 atmosfere. Instalaţia este alcătuită din 4-6 sonde hidraulice confecţionate din ţeavă cu diametrul de 24-30 mm, racordate la recipientul de apă prin furtune de presiune. Ea poate fi montată pe maşina de stropit MPSP-3x300, cu unele modificări, sau racordată la instalaţia de irigare prin aspersiune. Cu ajutorul sondelor se execută uşor groapa de plantare, după aşezarea viţelor în groapă cu punctul de altoire la un nivel corespunzător, se îndeasă pământul lângă viţă, iar la final se realizează şi udarea, cu o cantitate de 0,8-1 l apă/groapă. Metoda necesită folosirea unui material săditor de foarte bună calitate, fasonarea cordiţei la 2 ochi şi a rădăcinilor la 1-2 cm. Folosind această metodă de plantare, creşte productivitatea muncii de 5 ori comparativ cu plantarea manuală ( Pfaff F., Becker E., 1988; citaţi de Dejeu L., 2010). Fig. 9.4 - Sondă hidraulică folosită pentru plantarea viţei-de-vie

Ca urmare a costului ridicat al forţei de muncă, în ultima vreme s-a extins plantarea mecanizată. Maşinile de plantat folosesc 1, 2 sau 3 brăzdare care permit fixarea la intervale regulate a viţelor pe fundul brazdei (fig. 9.5). Două brăzdare sau două roţi aduc pământul la

114

nivelul plantei, în timp ce brăzdarele situate în partea posterioară asigură acoperirea viţelor cu pământ. Concomitent se administrează 1-3 l apă la fiecare plantă. Maşinile care asigură plantarea concomitentă a 3 rânduri au o productivitate sporită, de 3.000-4.000 viţe/oră, costul plantării fiind net inferior plantării manuale. Unele dintre ele au fost dotate cu laser pentru trasarea automată a rândurilor (fig. 9.5 B).

A

B

Fig. 9.5 - Maşini de plantat: A - cu 1 brăzdar şi laser pentru trasarea automată a rândurilor; B - cu 2 brăzdare

În tabelul 9.4 este prezentat necesarul de materiale pentru pregătirea terenului şi plantarea viţei-de-vie (1 ha). Tabelul 9.4 Necesarul de materiale pentru pregătirea terenului şi plantarea viţei-de-vie pe suprafaţa de 1 hectar Materialul Gunoi de grajd Superfosfat (22 % s.a.) Sare potasică (48 % s.a.) Insecticide Viţe altoite (inclusiv 5% rezervă) Picheţi+ 5 % rezervă Mraniţă (3 kg/viţă) Apă (la plantare)

U.M t kg kg kg buc. buc. buc. t m3

Distanţa de plantare între rânduri/pe rând între viţe (m): 1,5x1,0 1,8x1,0 2,0x1,0 2,2x1,2 2,5x1,2 3,0x1,2 40 40 40 40 40 40 600 600 600 600 600 600 400 400 400 400 400 400 5 5 5 5 5 5 6667 5556 5000 3788 3334 2778 334 278 250 190 167 140 7001 5834 5250 3978 3501 2918 20 17 15 11,5 10 8,5 66 55 50 37 33 27

9.4. Rezumatul temei Înfiinţarea unei plantaţii viticole reclamă investiţii băneşti deosebit de mari cu înglobarea unui volum mare de muncă. Alegerea celor mai bune soluţii tehnice la înfiinţarea viilor, asigură realizarea unor plantaţii fără golur), longevive, cu butuci viguroşi şi uniformi ca vigoare, ce pot susţine producţii anuale mari şi de bună calitate. 115

De asemenea, se are în vedere asigurarea forţei de muncă necesară pentru executarea lucrărilor de întreţinere (100-160 zile-om/ha), a mijloacelor băneşti, precum şi a cerinţelor consumului local pentru struguri de masă şi pentru vinuri de diferite calităţi. În general, se aleg pentru cultura viţei-de-vie terenurile nepotrivite pentru alte culturi, cum sunt coastele de dealuri, terenurile pietroase, nisipoase etc.; şi se vor evita terenurile cu frecvente accidente climatice (îngheţuri târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, căderi de grindină, valuri de frig, îndeosebi în timpul înfloritului, secete prelungite în cursul perioadei de vegetaţie). Sunt nefavorabile şi solurile cu exces de umiditate, de carbonat de calciu sau de săruri solubile. Alegerea celor mai potrivite soiuri ce urmează a fi plantate constituie o problemă deosebit de importantă, întrucât soiul reprezintă factorul principal care asigură nivelul producţiei şi calitatea ei. Fiecare soi are anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că, la alegerea şi amplasarea lor, trebuie să se satisfacă în cel mai înalt grad aceste cerinţe. Plantarea este una dintre lucrările de care depinde viaţa şi rentabilitatea unei plantaţii. Reuşita ei depinde de calitatea materialului săditor folosit, de alegerea epocii de plantare şi de modul cum se realizează lucrarea propriu-zisă.

TEST DE EVALUARE 1. Cum se pregătesc viţele în vederea plantării? Răspuns: Lucrările pregătitoare care se efectuează asupra viţei-de-vie, în vederea plantării, sunt: scurtarea rădăcinilor şi cordiţei (cordiţa se scurtează la 3-4 ochi adică 8-10 cm, iar rădăcinile bazale se scurtează la 8-10 cm); suprimarea ciotului de la altoi; eliminarea rădăcinilor de la nodurile intermediare ale portaltoiului (dacă există) şi parafinarea viţelor. 1. Enumeraţi sistemele de cultură a viţei-de-vi şi tipurile de plantaţii viticole. 2. Precizaţi ce terenuri vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie.

3. Care sunt etapele ce definesc tehnica pichetatului?

4. Ce condiţii trebuie să îndeplinească viţele admise la plantare?

5. Descrieţi etapele plantării viţei-de-vie, metoda obişnuită.

116

TEMA NR. 10 LUCRĂRI SPECIFICE APLICATE ÎN PLANTAŢIILE TINERE DE VII Unităţi de învăţare  Lucrările agrofitotehnice din anul I de la plantare.  Lucrările agrofitotehnice din anul II de la plantare (inclusiv montarea sistemului de susţinere).  Verigile agrotehnice aplicate în anul al III-lea după plantare. Obiectivele temei:  prezentarea în ordine cronologică, a lucrărilor agrofitotehnice specifice perioadei de tinereţe a plantelor;  descrierea tăierilor de formare, diferenţiat, în funcţie de tipul de tăiere proiectat;  stabilirea necesarului de materiale pentru instalarea spalierului. Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. Dejeu, L., 2006 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti. 2. Dejeu, L., Georgescu Magdalena, 1992 – Înfiinţarea plantaţiilor de vii şi întreţinerea lor în primii ani de la plantare. Editura Ceres, Bucureşti. 3. Mustea, M., 2004 – Viticultură. Bazele biologice, înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor tinere de vii roditoare. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

Lucrările aplicate în plantaţiile tinere de vii (până la intrarea pe rod) urmăresc: asigurarea unor condiţii optime pentru dezvoltarea rădăcinilor; creşterea normală a lăstarilor viţelor nou plantate; fortificarea plantelor tinere; protecţia faţă de temperaturile scăzute de peste iarnă; formarea rapidă a butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod. În acest scop se aplică o serie de lucrări specifice celor 3-4 ani cât durează perioada de tinereţe. 10.1. Lucrările agrofitotehnice din anul I de la plantare. Lucrările solului încep să se efectueze în perioada imediat următoare după terminarea plantării, cu o lucrare de afânare la adâncimea de 14-16 cm, ca urmare a bătătoririi solului şi înrăutăţirii condiţiilor de viaţă din masa acestuia. În cursul perioadei de vegetaţie se recomandă să se aplice 4 cultivaţii mecanice pe interval şi 3 praşile manuale pe rând (pentru combaterea buruienilor şi îmbunătăţirea regimului de apă, aer şi hrană). În plantaţiile înfiinţate la distanţe mici, nemecanizabile, se execută mobilizarea solului pe intervale şi distrugerea buruienilor cu mijloace hipo sau manual, cu sapa. 117

Toamna după căderea frunzelor se execută o arătură la adâncimea de 16-18 cm, cu răsturnarea brazdei spre rândurile de viţe (arătură „în părţi”), urmată de muşuroirea viţelor. Irigarea şi fertilizarea. La apariţia unor perioade secetoase îndelungate este necesară udarea localizată, cu circa 10 litri apă, într-o copcă deschisă la fiecare viţă. În condiţiile existenţei unui sistem de irigaţie, se irigă prin aplicarea unor norme de udare de 350-400 m³ apă/ha. Fertilizarea se execută numai pe terenurile care nu au fost fertilizate cu ocazia pregătirii terenului sau a plantării. DE REŢINUT

 în anul întâi după plantare nu se recomandă aplicarea îngrăşămintelor, viţele având rădăcini slab dezvoltate, vor profita numai de îngrăşarea localizată, în groapa de plantare;  nu este recomandat să se administreze numai îngrăşăminte cu azot, deoarece prelungeşte perioada de vegetaţie şi împiedică maturarea lemnului;  este recomandat să se dea îngrăşăminte în complex.

Pe solurile sărace se recomandă folosirea îngrăşămintelor verzi, prin însămânţarea unor specii care cresc repede şi produc o masă vegetativă bogată sau a unor plante care sintetizează azotul atmosferic (leguminoase). Se recomandă mazărea furajeră, borceagul de toamnă, însămânţate din două în două intervale, în benzi de 0,8-1,0 m lăţime, situate pe mijlocul intervalelor. Controlul viţelor muşuroite se execută periodic (de 2-3 ori) în luna mai şi începutul lunii iunie, cu ruperea crustei formate la suprafaţa muşuroiului după precipitaţii, pentru a se observa pornirea lăstarilor. Dacă lăstarii întârzie să apară din muşuroi, acesta se desface începând de la bază spre vârf, până sub punctul de altoire al viţei. Întârzierea ieşirii lăstarilor poate avea mai multe cauze: grosimea prea mare a muşuroiului; formarea unei cruste tari datorită zăpezii sau ploilor urmate de temperaturi mari; prezenţa bulgărilor de pământ uscat; atacului unor larve (cărăbuşul de mai, viermi sârmă, cărăbuşul marmorat etc.), care rod lăstarii fragezi.

DE REŢINUT

 la viţele protejate prin parafinare, această lucrare nu mai este necesară, atacul larvelor este redus, iar viteza de creştere a lăstarilor se măreşte.

Copcitul constă în înlăturarea rădăcinilor superioare crescute din altoi, în vederea stimulării dezvoltării rădacinilor bazale; precum şi a lăstarilor daţi din portaltoi. Este o lucrare obligatorie, de care depinde consolidarea plantelor tinere, ca şi realizare a unei plantaţii bine

118

încheiate şi uniforme. În primul an, copcitul se face de două ori, în jurul datei de 15 iunie şi în jur de 15 august. Muşuroaiele se desfac atent (fig. 10.1), cu realizarea unei copci în jurul viţei, adică până aproape de nodul superior al portaltoiului, cu ajutorul unei copcitori; se taie „în ras” toate rădăcinile date din altoi şi din partea superioară a portaltoiului, ca şi lăstarii porniţi din portaltoi, cu un briceag bine ascuţit; iar la final muşuroiul se reface imediat, după primul copcit, ceva mai mic; iar după cel de al doilea copcit nu se mai reface, pentru a favoriza maturarea cordiţelor.

Fig. 10.1 - Copcitul viţei-de-vie

Legatul lăstarilor se execută de două ori pe vară, în poziţie verticală de pichet, cu material uşor biodegradabil. Primul legat se efectuează când lăstarii au 30-40 cm lungime şi al doilea când depăşesc 60 cm. Concomitent cu al doilea legat, la formele de conducere semiînalte, se face şi plivitul lăstarilor. Lucrarea constă în eliminarea lăstarilor de prisos, lăsându-se 3-4 mai bine plasaţi şi cu vigoare bună. Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o lucrare obligatorie şi foarte importantă, deoarece viţele tinere sunt sensibile faţă de boli (în special mană şi făinare) şi dăunători. Umiditatea mare favorizează atacurile de mană, iar seceta prelungită pe cele oidium (făinare). Pentru prevenirea atacurilor de mană se aplică tratamente săptămânale, în perioadele ploioase, începând din momentul în care frunzele ating 4-5 cm în diametru (a doua jumătate a lunii mai) şi durează până la sfârşitul lunii august. Se recomandă folosirea mai multor produse: Ridomil Gold MZ 68 WG, (2,5 kg/ha); Dithane M-45 – 0,2 % ; Captadin 50 – 0,2 %; Mikal (3,5 kg/ha). Aceste substanţe nu produc arsuri şi stimulează creşterea. Ultimele tratamente pot fi făcute cu substanţe cuprice: zeamă bordeleză 0,5-0,75 %; Alcupral 50 PU–3 kg/ha, acestea având o remanenţă mai îndelungată şi efect de favorizare a maturării lăstarilor. 119

Combaterea făinării se face prin stropiri cu sulf muiabil, în concentraţie de 0,3-0,4 % (4-6 kg/ha), adăugat în soluţia folosită pentru combaterea manei. De asemenea se recomandă şi Karathane FN 57 - 0,1%, Microthiol – 0,4 %, Sulfavit 80 PU – 4 kg/ha, ţinându-se seama de recomandările staţiilor de prognoză şi avertizare. Pentru combaterea dăunătorilor (viermele sârmă, cărăbuşul de mai) se folosesc insecticide de contact (Lindatox etc.). Primele tratamente, când vegetaţia este redusă, se execută de preferinţă manual (cu vermorelul, atomizorul), economisindu-se în acest mod substanţele de combatere. Completarea golurilor este obligatorie încă din primul an de după plantare şi se face cu viţe care aparţin aceluiaşi soi (portaltoi) şi categorie biologică (la plantare se procură o rezervă de 3-5 % de viţe). Ca şi epocă, lucrarea se execută în august cu viţe de 1 an crescute în pungi sau ghivece, sau toamna (după căderea frunzelor, până la apariţia primelor îngheţuri), cu viţe altoite, ca şi cele folosite la înfiinţarea plantaţiilor. Protejarea viţelor în timpul iernii se face din toamnă, după căderea frunzelor, prin muşuroire până la nivelul ochilor 4-6 de la baza cordiţelor (indiferent de zona de cultură). Această lucrare este obligatorie, întrucât viţele tinere sunt foarte sensibile faţă de temperaturile scăzute din timpul iernii, se efectuează manual, cu sapa, folosind pământul mobilizat prin arătura de toamnă „în părţi”. 10.2. Lucrările agrofitotehnice din anul II de la plantare (inclusiv montarea sistemului de susţinere). În anul al doilea de la plantare se execută lucrări asemănătoare celor din anul I, la acestea adăugându-se: dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi instalarea mijloacelor de susţinere. Dezmuşuroitul şi arătura de primăvară se execută primăvara devreme, după ce a trecut pericolul ca temperatura aerului să mai scadă sub -8 … -10ºC. Lucrarea de dezmuşuroit se efectuează manual cu sapa, prin descoperirea viţelor de pământ până sub punctul de altoire, cu grijă pentru a nu produce vătămări plantelor. Arătura de primăvară se execută „la cormană” (cu răsturnarea brazdelor spre centrul intervalelor), la o adâncime de 14-16 cm. Tăierea de formare se aplică diferenţiat în funcţie de sistemul de cultură, forma de conducere şi vigoarea butucilor. Pentru forma de conducere joasă, se păstrează la tăiere 2 cepi de câte 2-3 ochi fiecare, sau un cep, atunci când creşterea viţelor este slabă sau nu s-a format decât o singură coardă (figura 10.2). Dacă se doreşte conducerea butucilor în forme semiînalte, înalte sau în diferite forme artistice, se lasă o cordiţă de 5-6 ochi, care se leagă în poziţie verticală, restul creşterilor eliminându-se (figura 10.3). Când viţele au creştere slabă, la tăiere se lasă un cep de 2-3 ochi. 120

Tăierea în uscat se execută imediat după dezmuşuroit şi trebuie încheiată înainte de pornirea în vegetaţie a mugurilor. Odată cu tăierea se execută şi copcitul viţelor, care se repetă în luna august.

Fig. 10.2 - Tăierea în anul al II-lea la conducerea joasă: a - înainte de tăiere; b - după tăiere

Fig. 10.3 - Tăierea în anul al II-lea la conducerea semiînaltă: a - înainte de tăiere; b - după tăiere

Instalarea mijloacelor de susţinere. Datorită faptului că viţa-de-vie este o liană, cu creşteri anuale puternice şi ţesuturi mecanice slab dezvoltate, este necesară fixarea părţii supraterestre de un mijloc de susţinere. În lipsa lui, lăstarii nesusţinuţi se întind pe pământ, se înrăutăţesc condiţiile de iluminare şi aerisire, se îngreunează executarea lucrărilor solului, aplicarea tratamentelor fitosanitare şi se întârzie intrarea pe rod a viţelor. Susţinerea viţei-de-vie pe araci constituie mijlocul de susţinere cel mai vechi şi mai ieftin, dar cu dezavantajele care decurg din durata scurtă de folosinţă, distribuirea neraţională a coardelor în spaţiu, îngrămădirea lăstarilor şi expunerea necorespunzătoare la soare, aerisirea deficitară la nivelul butucului, fapt ce favorizează atacul bolilor. Cu toate aceste neajunsuri, datorită uşurinţei de a-i procura din vegetaţia lemnoasă din apropiere, sunt folosiţi şi astăzi în multe vii de tip familial, câte 1/butuc până la 14-16/butuc (aşa cum se practica în trecut în podgoria Odobeşti). La confecţionarea lor pot fi folosite esenţe lemnoase tari (stejar, salcâm, carpen, corn, dud etc), care au o durabilitate mai mare comparativ cu esenţele moi (salcie, brad, pin, tei, alun, plop etc.). În funcţie de tipul de tăiere practicat, de soi, numărul de sârme, condiţiile pedoclimatice etc., se folosesc diferite tipuri de spalier; instalarea acestuia devenind necesară din primăvara anului al II-lea (lucrarea trebuie să se încheie până la dezmugurit). Avantajele folosirii spalierului:

 durabilitatea mare (25-40 ani);  posibilitatea asigurării pe butuc a unei încărcături mai mari, ce 121

   

poate fi repartizată uniform; expunerea la soare a frunzişului; îmbunătăţirea calităţii strugurilor; uşurarea efectuării lucrărilor de întreţinere în plantaţie; stabilitatea mai mare faţă de acţiunea vânturilor etc.

În general, se recomandă folosirea spalierului cu sârme duble, de o parte şi de alta a stâlpilor, pentru a uşura operaţia de dirijare a lăstarilor în cursul perioadei de vegetaţie (aceştia autosusţinându-se cu ajutorul cârceilor) şi a coardelor de rod la cercuit. La conducerea joasă se foloseşte spalierul monoplan cu 3 rânduri de sârme duble (fig. 10.4). Primul rând de sârme este fixat la 0,60 m faţă de suprafaţa solului, pentru ca strugurii să nu ajungă în contact cu solul, iar următoarele la 1,00 şi 1,05 m, respectiv la 1,50 şi 1,55. În cazul conducerii semiînalte, primul rând de sârme se fixează la 0,75 m de la suprafaţa solului, iar următoarele la 1,10 şi 1,15 şi respectiv la 1,60 şi 1,65 m (fig. 10.5).

Fig. 10.4 - Spalierul monoplan pentru cultura clasică

Fig. 10.5 - Spalierul monoplan pentru cultura semiînaltă

La conducerea înaltă a butucilor amplasarea primului rând de sârme se face la 1,00 m înălţime faţă de sol, iar următoarele la 1,30 şi 1,35 m, respectiv 1,60 şi 1,65 m. În ultimul timp au fost concepute sisteme de susţinere deschise la partea superioară în formă de V sau U, pentru interceptarea de către aparatul foliar a unei părţi cât mai mari din radiaţia solară incidentă. Pentru acest lucru se folosesc distanţe mari de plantare, de 3,0-3,6 m/1,6-1,8 m. Materiale necesare pentru instalarea spalierului sunt următoarele: stâlpi fruntaşi şi mijlocaşi din beton precomprimat, lemn sau metal, cu o lungime de 2,4 m; sârmă galvanizată cu diametrul de 2,2-3,0 mm; bride (coliere) din sârmă sau scoabe (fig. 10.6), folosite la instalarea etajelor de sârmă; ancore (fig. 10.7) sau contraforţe (fig. 10.8), pentru asigurarea stabilităţii stâlpilor fruntaşi şi a întregului rând de stâlpi intermediari; întinzătoare care servesc la întinderea sârmelor.

122

a) Fig. 10.6 - Bride (coliere) de sârmă pentru prinderea sârmelor de stâlpii mijlocaşi: a - vedere laterală; b - privit de sus

b)

Fig. 10.7 - Ancorarea stâlpului fruntaş a - vedere de ansamblu; b - detaliu

Fig. 10.8 - Fixarea stâlpilor fruntaşi cu ajutorul contraforţelor

În cadrul tehnicii de instalare se are în vedere următoarele operaţiuni: pichetatul; executarea gropilor; transportul şi distribuirea stâlpilor în gropi; fixarea ancorelor; fixarea bridelor pe stâlpi; fixarea şi întinderea sârmelor. Plivitul şi legatul lăstarilor se realizează în momentul în care lăstarii au 8-10 cm lungime, cu îndepărtarea celor de prisos, reţinând numai pe cei corespunzători sub raportul creşterii, în număr de 3-4 la viţele viguroase şi de 2-3 la cele slabe, apoi vor fi legaţi de tutore şi dirijaţi printre rândurile de sârme duble ale mijlocului de susţinere. Legatul se face de 2-3 ori iar pentru stimularea creşterii în lungime a lăstarilor, odată cu legatul se face şi copilitul acestora. Celelate lucrări: completarea golurilor, lucrările de întreţinere a solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor, irigarea, fertilizarea, arătura de toamnă, muşuroirea se execută în acelaşi mod ca şi cele din anul I. Cantităţile de materiale folosite la întreţinerea unui hectar de vie în anul al II-lea după plantare, la diferite distanţe de plantare sunt prezentate în tabelul 10.1. 123

Tabelul 10.1 Necesarul de materiale pentru întreţinerea unui hectar plantaţie viticolă în anul al doilea de la plantare Materialul

U.M.

Tutori (1,0-1,4 m) (formele semiînalte şi înalte) Rafie sintetică Viţe pentru goluri (3%) Apă pentru udat viţele plantate în goluri Ridomil (6-8 stropiri) Karathane Adeziv (Detersin) Apă pentru stropit

1,5x1,0

Distanţe de plantare (m): 1,8x1,0 2,0x1,2 2,2x1,2 2,5x1,2

3,0x1,2

buc. kg buc.

6667 20 200

5556 17 166

5000 15 150

3788 13 114

3334 10 100

2778 9 84

m3

4,0

3,2

3,0

2,2

2,0

1,7

kg kg kg m3

18-24 4 6 4,6

18-24 4 6 4,2

18-24 4 6 4

18-24 4 6 3,6

18-24 4 6 3,4

18-24 4 6 3,2

10.3. Verigile agrotehnice aplicate în anul al III-lea după plantare, sunt asemănătoare cu cele executate în anul precedent, cu excepţia tăierii de formare, completate cu intervenţii în verde necesare realizării tipului de tăiere stabilit şi pregătirii butucilor pentru intrarea pe rod. Primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor de iarnă (martie), se execută tăierea de formare, diferenţiat, în funcţie de tipul de tăiere proiectat, urmată de copcitul viţelor (lucrarea se repetă în luna august) şi revizuirea sistemului de susţinere. Pentru formarea butucilor cu conducere joasă se lasă la tăiere 2 coarde a 8-10 ochi şi 2 cepi a 2-3 ochi (fig. 10.9); la viţele mai puţin viguroase se lasă o singură coardă de 6-8 ochi şi un cep. Pentru forma semiînaltă şi înaltă se proiectează tulpina, eventual şi cordoanele:  se alege coarda plasată cel mai jos pe cordiţa din anul anterior şi se taie la circa 10 cm sub prima sârmă a spalierului - pentru proiectarea tulpinii: o pe porţiunea de coardă rămasă se înlătură (orbesc) ochii cu excepţia a 3-4 din vârf (fig. 10.10); sau lăstarii de prisos se elimină prin plivit, când au 5-10 cm lungime;  dacă coarda de la proiectarea tulpinii are peste 8 mm diametru, este condusă pe sârma portantă până la butucul alăturat sau până la limita grosimii de 8 mm, unde se taie, formându-se şi un cordon unilateral;  coardele rămase se leagă, după caz, de sârmele portante sau de tutori.

124

Fig. 10.9 - Tăierea din anul al III-lea la conducerea joasă (tăiere Guyot) a) înainte de tăiere; b) după tăiere

Fig. 10.10 - Tăierea din anul al III-lea, de formare a tulpinii semiînalte

Se pune în continuare accent pe lucrările ce contribuie la fortificarea butucilor în vederea pregătirii lor pentru intrarea pe rod: fertilizarea organică şi chimică; completarea golurilor; aplicarea la timp a lucrărilor de întreţinere a solului; efectuarea copcitului; dirijarea şi legarea lăstarilor; menţinerea frunzişului sănătos prin aplicarea preventivă a tratamentelor de combatere; asigurarea protejării viţelor peste iarnă prin muşuroire în zona neprotejată şi prin îngroparea coardelor în zona de cultură protejată.

10.4. Rezumatul temei Reuşita unei plantaţii viticole depinde, pe lângă lucrările de pregătire a terenului şi înfiinţare a plantaţiei, de verigile tehnologice aplicate în perioada de tinereţe, respectiv în primii 2 - 5 ani din momentul plantării (lucrări diferite de la un an la altul în funcţie de tipul de plantaţie proiectat, forma de conducere a butucilor şi sistemul de tăiere ales). Complexul lucrărilor tehnologice aplicate în anul I după plantare urmăreşte asigurarea densităţii absolute, asigurarea unor condiţii optime pentru dezvoltarea rădăcinilor, mărirea vigorii viţelor plantate. În acest scop se execută următoarele lucrări: mobilizarea solului, combaterea buruienilor, controlul creşterii lăstarilor, copcitul, legatul lăstarilor, irigarea, fertilizarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor, completarea golurilor etc. În anul II după plantare se realizează lucrări asemănătoare celor din anul I, la care se mai adaugă tăierile de formare, plivitul şi cârnitul lăstarilor, instalarea mijloacelor de susţinere. Verigile agrotehnice din anul III sunt asemănătoare cu cele din plantaţiile viticole intrate în producţie, urmărindu-se în continuare formarea butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod.

125

Viticultorul trebuie să asigure cel mai bun echilibru posibil între plante şi mediul înconjurător, aceasta însemnând menţinerea unui echilibru vegetativ şi de producţie, cu rezultate pozitive asupra calităţii strugurilor şi costurilor de producţie.

TEST DE EVALUARE 1. Ce se urmăreşte prin aplicarea lucrărilor agrofitotehnice în plantaţiile tinere? Răspuns: Lucrările aplicate în plantaţiile tinere de vii urmăresc: asigurarea unor condiţii optime pentru dezvoltarea rădăcinilor; creşterea normală a lăstarilor viţelor nou plantate; fortificarea plantelor tinere; protecţia faţă de temperaturile scăzute de peste iarnă; formarea rapidă a butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod. 1. Când se execută muşuroitul la viţa-de-vie şi în ce constă?

2. Definiţi lucrarea de copcit şi dezvoltaţi metoda de lucru.

3. Care sunt lucrările ce se efectuează asupra solului, în plantaţiile tinere?

4. Precizaţi avantajele folosirii spalierului ca mijloc de susţinere la viţei-de-vie.

5. Pentru formarea butucilor cu conducere joasă ce se lasă la tăiere în anul al III-lea de la plantare?

6. Descrieţi cum se proiectează tulpina, şi eventual cordoanele pentru forma semiînaltă a viţelor.

126

TEMA NR. 11 TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR DE VIŢĂ-DE-VIE PE ROD Unităţi de învăţare  Bazele ştiinţifice ale tăierilor şi clasificarea tăierilor în uscat.  Tăierile de formare şi de fructificare, pentru diferite tipuri de tăiere.  Tăierile de regenerare.  Conducerea coardelor roditoare. Obiectivele temei:  descrierea diferitelor tipuri de tăiere folosite frecvent în practica viticolă;  stabilirea încărcăturii de ochi pe butuc şi controlul viabilităţii ochilor de iarnă;  prezentarea regulilor de care se ţine seama la tăiere;  dirijarea coardele de rod, palisarea semitulpinii şi a cordoanelor. Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. Dejeu, L., Georgescu, Magdalena, 2003 - Tăierea şi conducerea viţei-de-vie. Editura Ceres, Bucureşti. 2. Dejeu, L., 2010 - Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti. 3. Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M., 2005 - Cultura viţei-de-vie. Editura Solness, Timişoara.

În viile intrate pe rod se aplică o serie de lucrări specifice, care urmăresc obţinerea producţiilor de struguri cantitativ şi calitativ la nivelul soiului, asigurarea creşterilor normale pe butuc care să permită o rodire corespunzătoare şi în anii următori (prelungirea perioadei de rodire un timp cât mai îndelungat), prevenirea atacului de boli şi dăunători, sporirea longevităţii butucilor, menţinerea densităţii plantaţiei. În acest scop, anual se aplică un ansamblu de lucrări:  lucrări asupra plantei: tăieri de rodire, dirijarea coardelor pe mijlocul de susţinere, lucrări şi operaţii în verde, tratamente fitosanitare, culesul strugurilor, protejarea peste iarnă etc.;  lucrări asupra solului: mobilizarea superficială, fertilizarea, irigarea (la nevoie), erbicidarea, prevenirea şi combaterea eroziunii solului;  lucrări de revizuire a mijloacelor de susţinere, dacă este cazul. Aceste lucrări agrofitotehnice se aplică diferenţiat, în funcţie de particularităţile biologice ale soiurilor, condiţiile ecologice, formele de conducere a viţelor, vârsta plantaţiilor etc., alcătuind tehnologiile de cultură ale viţei-de-vie. 127

Tăierea reprezintă una din cele mai importante lucrări aplicate în cursul perioadei de repaus, prin care se înlătură anual o mare parte din coardele de pe butuc (circa 80 - 85 %); elementelor rămase li se reduc dimensiunile şi li se schimbă poziţia relativă, în scopul reglării proceselor de creştere şi fructificare. Necesitatea tăierilor este firească, ţinând cont de faptul că viţa-de-vie este o liană, deoarece lăsată să crească liberă, fără a se interveni prin tăieri, s-ar manifesta tendinţa acesteia de a-şi ridica, în timp, vegetaţia către vârf, degarnisindu-se la bază. S-ar forma struguri de dimensiuni mici, în număr mare, care acumulează puţine zaharuri (must puţin şi acru), iar masa vegetativă s-ar dezvolta excesiv, în detrimentul rodirii. 11.1. Bazele ştiinţifice ale tăierilor la viţa-de-vie. Practicarea corectă a tăierilor şi obţinerea efectelor pozitive concretizate printr-un raport just între creştere şi fructificare, impun să se ţină seamă în mod obligatoriu, de cîteva particularităţi biologice pe care viţa-devie le prezintă în zonele cu climat temperat continental. Particularităţile biologice care stau la baza tăierilor sunt:  polaritatea, care la viţa-de-vie se manifestă foarte puternic şi se concretizează în tendinţa plantei de a înregistra cele mai mari creşteri către polul morfologic superior, degarnisindu-se la bază (creştere etajată);  fructificarea are loc pe lăstarii porniţi din mugurii principali ai ochiului de iarnă aflaţi pe coardele de un an, crescute pe lemn de doi ani;  capacitatea de diferenţiere a mugurilor variază în funcţie de soi, condiţiile pedoclimatice şi măsurile agrotehnice;  fertilitatea potenţială a mugurilor este deosebită la diferitele categorii de muguri, întâlniţi la viţa-de-vie;  distribuţia mugurilor fertili de-a lungul coardelor anuale are loc după legea perioadei maxime, în sensul că există întotdeauna o zonă a coardei cu frecvenţă mai mare a mugurilor roditori: la soiurile de vigoare slabă şi mijlocie, frecvenţa mare a mugurilor fertili începe chiar de la baza coardelor, iar la soiurile viguroase frecvenţa este mai mare spre mijlocul coardelor. Obiectivele tăierilor:

 realizarea şi menţinerea formei date butucului în primii ani de la plantare;  menţinerea producţiei la un nivel constant şi eliminarea posibilităţilor de apariţie a alternanţei de rodire;  asigurarea elementelor de rod necesare realizării producţiei de struguri din anul în curs, lemnul de rod pentru recolta anului următor, cu 128

asigurarea longevităţii butucilor;  păstrarea unui echilibru între procesele de creştere şi cele de fructificare;  obţinerea unei producţii de bună calitate, cu struguri mai mari, uniformi, cu acumularea unei cantităţi mai mari de zaharuri şi un conţinut mai mic în aciditate. Prin tăierile aplicate an de an se reduce durata de viaţă a butucilor, mai ales atunci când sunt incorect practicate.

Clasificarea tăierilor în uscat aplicate viţei-de-vie se poate face după mai multe criterii: după mărimea elementelor de rod, după etapa de viaţă în care se află plantele, după modul de execuţie şi după momentul de aplicare. I După mărimea elementelor de rod tăierile practicate în viticultură pot fi grupate în 3 sisteme: scurt, lung şi mixt. Sistemele de tăiere se definesc prin elementele lemnoase rămase pe butuc în urma aplicării tăierilor (cepi, cordiţe, coarde, verigi de rod), numărul şi lungimea acestora, indiferent că sunt de înlocuire sau de rodire. Sistemul de tăiere scurt se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor scurte – cepi de rod de 2-3 ochi lungime, în număr de 6-8 pe plantă. Se poate practica în special la soiurile de vin, care diferenţiază mugurii de rod începând de la baza coardelor (Fetească regală, Galbenă de Odobeşti, Riesling italian, Aligoté etc.). S-a folosit mult timp în viticultura tradiţională din podgoriile Teremia, Silagiu (Banat) şi Valea lui Mihai (Transilvania) etc. Sistemul de tăiere lung se caracterizează prin folosirea elementelor lungi de rod, respectiv coarde de rod, în număr de 2-4, scurtate la lungimi variabile (8-14 ochi). S-a folosit în ţara noastră în perioada prefiloxerică, în unele podgorii din Moldova (tăierea de Odobeşti, de Huşi etc.) şi Transilvania, pretându-se la toate formele de conducere. Prezintă însă câteva dezavantaje: necesită un volum mare de forţă de muncă, determină o degarnisire rapidă a butucilor şi o maturarea neuniformă a strugurilor. Sistemul de tăiere mixt foloseşte ca element de producţie veriga de rod, alcătuită dintro coardă de 8-14 ochi lungime sau o cordiţă de 5-7 ochi şi un cep de înlocuire de 1-2 ochi. Coarda de rod (sau cordiţa) reprezintă elementul de producţie pentru anul în curs, iar cepul de înlocuire asigură formarea coardelor roditoare pentru anul următor. Se poate utiliza în toate condiţiile ecologice şi la toate soiurile, atât la conducerea joasă a butucilor (Guyot multiplu), cât şi la cea pe semitulpină (cordon Cazenave, Guyot pe semitulpină), sau înaltă (Guyot pe tulpină, Lenz Moser); prezentând o serie de avantaje: repartizarea unor încărcături optime de 129

ochi pe butuci, menţinerea elementelor de rod şi de înlocuire cât mai aproape de butuc sau cordon. II După etapa de viaţă în care se află plantele (după scopul urmărit), deosebim: tăieri de formare, tăieri de rodire (de fructificare) şi tăieri de regenerare. Tăierile de formare se fac în primii 3-7 ani după plantarea viţei-de-vie şi au ca scop formarea părţii supraterestre a butucului, conform tipului de tăiere stabilit; se formează scheletul plantei, pe care prin tăierile ulterioare, se realizează elementele de rod (coarde, cordiţe sau cepi de rod). Tăierile de rodire se aplică în fiecare an, de la încheierea tăierii de formare, pe o perioadă lungă de timp (circa 25-35 de ani), până în momentul în care creşterea şi fructificarea scad, butucii intrând în declin. Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile de vii bătrâne sau îmbătrânite prematur, în care, datorită vârstei înaintate sau altor cauze (condiţii pedoclimatice nefavorabile, deficienţe tehnologice), capacitatea de creştere şi fructificare a butucilor a scăzut foarte mult. Scopul urmărit este revigorarea butucilor prin refacerea pe o perioadă de câţiva ani (5-7), a potenţialului de creştere şi fructificare. Ele dau rezultate bune dacă sunt asociate cu alte măsuri agrotehnice: subsolaj, fertilizare şi irigare. III După modul de execuţie, tăierile în uscat se clasifică în: tăieri manuale, semimecanizate şi mecanizate. Tăierile manuale sunt tăieri obişnuite cele mai practicate, care se execută cu foarfeca de către persoane calificate. Tăierile semimecanizate se execută cu ajutorul foarfecelor pneumatice (fig. 11.1), care sunt racordate prin intermediul tuburilor de cauciuc la un compresor de aer, ce este deplasat pe aleile dintre parcele. Foarfecele sunt manevrate de muncitori care în momentul secţionării coardelor apasă pe un buton, iar coarda este secţionată mecanizat. În acest caz, productivitatea muncii creşte cu 20-30 %, iar efortul fizic depus de către tăietori este redus. Pot fi folosite şi foarfeci electrice, alimentate de o baterie portabilă, având o autonomie de 8-9 ore (fig. 11.2). Tăierile mecanizate se pot aplica în plantaţiile cu butuci conduşi pe tulpini înalte şi semiînalte (în special tăierile de rodire). Se folosesc diferite dispozitive de tăiere acţionate mecanic de la priza de forţă a tractorului: discuri tăietoare care secţionează coardele prin rotire sau lame tăietoare tip cositoare, care secţionează coardele prin deplasarea organelor active. După 2-3 ani de tăiere mecanizată este necesar să se intervină printr-o tăiere manuală,

130

prin care butucii se curăţă de lemnul uscat acumulat şi se înlătură formaţiunile lemnoase multianuale inutile.

Fig. 11.1 - Foarfeci pneumatice

Fig. 11.2 - Foarfecă electrică

În Australia s-au efectuat cercetări privind tăierea de contur (fig. 11.3), în cazul practicării tăierilor scurte pe cordoane. Folosind dispozitive de tăiere situate în diferite planuri s-a obţinut: contur dreptunghiular, contur pătrat şi triunghiular.

Fig. 11.3 - Tăierea mecanizată de contur a viţei-de-vie (după Freeman B.,1978 ; citat de Dejeu L., 2010)

IV După momentul de aplicare (sezon), tăierile în uscat se clasifică în: tăieri de toamnă (se aplică numai în cazul plantaţiilor protejate în timpul iernii prin îngropare); tăieri de iarnă (în intervalul decembrie-februarie) şi tăieri de primăvară (se execută la sfârşitul perioadei de repaus, până în preajma dezmuguritului). 131

Tipurile de tăiere rezultă din combinarea sistemului de tăiere cu forma de conducere a butucului şi dirijarea coardelor rămase pe butuc după tăiere. Tipul de tăiere este desemnat printr-un nume propriu (dr. Guyot, Cazenave, Lenz Moser), printr-o denumire geografică (de Odobeşti, de Teremia) sau printr-o expresie metaforică (tăierea în vas). În continuare, urmează prezentarea modulului de realizare a principalelor tipuri de tăiere practicate în ţara noastră, în situaţia unei dezvoltări normale (medii) a butucilor. În practică, în funcţie de vigoarea butucilor, formarea acestora poate fi grăbită sau întârziată cu 1 sau chiar 2 ani. Coardele folosite pentru proiectarea elementelor de schelet şi de rod trebuie să fie viguroase (8-12 mm diametru), bine maturate, sănătoase, fără răni, drepte, plasate corespunzător şi cu o lungime suficientă (după Dobrei A., Rotaru Liliana, Mustea M., 2005). Elementele de schelet (tulpina, cordoanele) vor fi dirijate prin palisat cât mai drept, fără curburi, pentru a nu stânjeni circulaţia sevei şi pentru a nu favoriza deteriorarea butucilor de către maşinile şi utilajele agricole. 11.2. Tăierile de formare şi de fructificare, pentru diferite tipuri de tăiere În primii doi-trei ani după plantare, tăierile de formare trebuie să asigure viţelor o creştere puternică, respectiv formarea unui aparat supraterestru bogat, care să se coreleze pozitiv cu sistemul radicular. În formarea viţelor, mai ales a celor conduse semiînalt sau înalt, se poate acţiona fie numai prin tăieri în uscat, fie prin tăieri în uscat combinate cu operaţii în verde. Concomitent cu formarea butucului, tăierile din această perioadă trebuie să asigure intrarea la timp pe rod a viţelor. Formarea butucilor se consideră încheiată în momentul în care pe butuc s-a realizat volumul de lemn roditor care asigură obţinerea producţiei planificate, iar butucii au ocupat întreg spaţiul stabilit prin distanţele de plantare. Complexitatea tăierilor de formare variază în funcţie de sistemul de tăiere aplicat şi forma de conducere. Este mai simplu de format un butuc tăiat după sistemul scurt şi condus cu tulpină joasă, decât unul mixt şi condus semiînalt. În primul caz formarea butucului durează 2-3 ani, pe când în cazul al doilea formarea durează 5-7 ani. Tăierea de formare tip Teremia (forma de conducere joasă, sistemul de tăiere scurt), este specifică podgoriei Teremia din Banat, în plantaţii cu distanţe mici de plantare (1,0/1,0 m), şi se pretează la soiurile cu vigoare mică şi mijlocie (Creaţă, Majarcă, Steinschiller roz), care au ochii fertili către baza coardei (fig. 11.4).

132

Fig.11.4 - Tăierea de formare (A) şi de fructificare (B) la tipul de tăiere Teremia: a-înainte de tăiere; b-după tăiere

Anul I Anul II primăvara

vara → toamna

Anul III primăvara

Anul III vara → toamna Anul IV

 fasonare la plantare (1 cep de 2-3 ochi), plantare şi muşuroire;  în timpul vegetaţiei se opresc pe butuc 2-3 lăstari, care se palisează de pichet, tăierea de formare începând, practic, din anul II;  din coardele de pe butuc, se formează doi cepi a câte 2-3 ochi fiecare, orientaţi pe direcţia rândului;  cepii se palisează de tutore pentru ca lăstarii ce vor creşte să fie orientaţi către suportul de susţinere;  celelalte coarde (dacă mai există) se elimină;  pe fiecare cep lăsat la tăiere se pot forma câte doi lăstari normali dezvoltaţi, care se palisează de tutore, iar toamna se vor transforma în coarde de un an;  din lemnul multianual (de 3 ani) pot creşte 1-2 lăstari lacomi, rezultând şi 1-2 coarde lacome;  coardele formate pe cepii din anul anterior se scurtează la cepi de rod de 2-3 ochi, cu rezervarea pe butuc a patru cepi de rod, uneori trei (la viţele cu vigoare slabă) sau cinci (la viţele viguroase);  una dintre coardele formate pe lemnul multianual, de cel puţin 8 mm grosime, se taie la 2 ochi lungime, rezultând un cep de rezervă;  la butucii cu creşteri slabe, tăierea de formare se prelungeşte cu încă un an;  lăstarii crescuţi din ochii de pe cepi sunt, în general, fertili; în acest an se poate obţine circa 20-40 % din producţia normală de struguri;  tăierea de formare se încheie, pe butuc rezervându-se 6-8 cepi de rod de 2-3 ochi;  cepii de rod se vor lăsa cât mai aproape de scaunul butucului, pentru a evita tendinţa de înălţare a acestuia de la nivelul solului;  anual din coardele normal dezvoltate crescute pe lemnul multianual, se formează 2-3 cepi de rezervă, care frânează tendinţa de degarnisire a butucului, iar în anul următor înlocuiesc cepii care au rodit;  în acest an producţia obţinută poate fi de 100 % . 133

Tăierea de formare se consideră încheiată în anul în care elementele de rod ale butucului, reprezentate prin cepi, sunt corespunzătoare ca număr asigurării recoltei planificate. Tăierea de formare Guyot multiplu. La aceast tip de tăiere sunt prezente, pe butucul condus în formă joasă, verigile de rod în număr de 3 - 4 (fig. 11.5), alcătuite fiecare din coarde de rod, cu lungimea de 8 - 12 ochi şi cepi de înlocuire, de 1 - 2 ochi. După tăiere, coardele rămase se dirijează pe primele sârme ale spalierului, în formă de semicerc. Tăierea de formare durează patru ani, din anul cinci se vor aplica tăieri de rodire.

Fig.11.5 - Tăierea de formare şi de fructificare la tipul Guyot multiplu

Anul I

Anul II primăvara

vara → toamna Anul III primăvara

(

 fasonare la plantare (1 cep de 2-3 ochi), plantare şi muşuroire;  în timpul vegetaţiei se opresc pe plantă 2-3 lăstari, care se palisează de tutore, tăierea de formare începând, practic, din anul II  din coardele formate pe butuc, se aleg două, plasate mai jos, se scurtează la 2 cepi de 2-3 ochi orientaţi către rând (vezi fig. 11.5);  la viţele viguroase se poate forma prima verigă de rod astfel: un cep (de 2-3 ochi) din coarda cu poziţie inferioară şi o cordiţă de 5-6 ochi, din coarda cu poziţie superioară;  la butucii mai puţin viguroşi, cu creşteri slabe, se lasă numai un cep;  pe fiecare cep format se opresc doi lăstari normali dezvoltaţi care se palisează de tutore;  pe butuc se realizează două verigi de rod, câte una pe fiecare cep din anul anterior (vezi fig. 11.5): 134





Anul IV

 

 

prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire, iar următoarea la coardă de 8-10 ochi; dacă în anul anterior s-a format deja o verigă de rod, cele două verigi se formează astfel: una pe cepul de înlocuire; a doua prin folosirea primelor două coarde, formate la baza coardei din anul anterior; dacă s-au format coarde lacome (pe scaunul butucului), acestea se scurtează la cepi de rezervă de 1-2 ochi; în acest an se obţine 20 - 40 % din producţia normală de struguri; tăierea de formare se încheie, pe butuc rezervându-se 3-4 verigi de rod, respectiv 3-4 coarde de rod de vigoare normală (8-12 mm diametru) şi 3-4 cepi de înlocuire: din coardele crescute la baza coardelor de doi ani se formează câte o verigă de rod, respectiv coarda cu poziţia cea mai de jos se taie la cep, iar următoarea, cu poziţie superioară se scurtează la o lungime de 10-12 ochi; din coardele crescute pe cepi se realizează altă verigă de rod, în acelaşi mod; rezultă pe butuc un total de 3-4 verigi de rod; coardele lăsate la tăiere se palisează echilibrat pe sârmele portante ale sistemului de susţinere (fără suprapuneri); în acest an producţia obţinută este de 100 % .

Pentru a aplica corect tăierea de rodire la tipul Guyot multiplu trebuiesc cunoscute câteva aspecte. Cea mai mare parte a coardelor de rod şi a cepilor de înlocuire se alege dintre coardele crescute din cepii lăsaţi din anul anterior; coarda cu poziţie superioară se scurtează la 8-12 ochi, iar cea cu poziţie inferioară se lasă la cep de 1-2 ochi, cu funcţia de înlocuire. Coardele de rod şi cepii rămaşi pe butuc (aceştia din urmă trebuie să aibă întotdeauna o poziţie inferioară coardelor de rod) se vor situa cât mai aproape de scaunul butucului şi se vor repartiza uniform – simetric în stânga şi dreapta butucului, pe direcţia rândului. Coardele roditoare, cele lacome, ca şi lemnul multianual de prisos, lemnul uscat, se taie fără cioturi, îndepărtându-se în totalitate. Tăierea de formare Guyot pe semitulpină (forma de conducere semiînaltă, sistemul de tăiere mixt), se caracterizează prin prezenţa verigilor de rod, în număr de 2-4, pe o semitulpină de 60-80 cm înălţime, coardele fiind legate de prima sârmă (sau primul etaj de sârme) al spalierului (fig. 11.6). Pentru anul I de la plantare, de regulă, nu există diferenţe date de tipul de tăiere (este vorba de fasonarea la plantare).

135

Fig.11.6 - Tăierea de formare şi de fructificare la Guyot pe semitulpină (după Mustea M., 2005)

Anul II primăvara vara → toamna Anul III primăvara

vara → toamna

Anul IV

 din coardele formate pe butuc, se lasă o singură cordiţă de 5-6 ochi, cea mai de jos şi se leagă vertical de tutore;  când lăstarii formaţi pe cordiţă au lungimea de 8-10 cm, se aleg 3-4 cu creştere normală, iar ceilalţi se înlătură;  lăstarii rămaşi se leagă în poziţie verticală de tutore;  se proiectează semitulpina (vezi fig. 11.6): se alege o coardă corespunzătoare, plasată mai jos pe butuc, şi se scurtează sub nivelul sârmelor portante (0,7-0,8 m la forma semiînaltă şi 1,0-1,5 m la formele înalte);  la baza butucului, în zonele de cultură semiprotejată, se lasă un cep de siguranţă de 1-2 ochi, începând cu anul III;  la partea superioară a tulpinii se păstrează 3-4 ochi, ceilalţi se îndepărtează, prin lucrarea de „orbit”;  dacă se acţionează după pornirea în vegetaţie, lăstarii de la baza semitulpinii se plivesc, păstrându-se 3-4 în vârf;  în acest an se realizează primele două verigi de rod la capătul semitulpinii: din primele două coarde situate spre vârful tulpinii, cu poziţie opusă, se formează câte o coardă de rod de 8-10 ochi; din celelalte două coarde, cu poziţie inferioară, se formează cepi de înlocuire, prin scurtarea lor la 1-2 ochi;  la baza semitulpinii se păstrează un cep de siguranţă;  după tăiere coardele de rod se leagă în poziţie orizontală sau uşor arcuită, de prima sârmă a spalierului;  în cursul vegetaţiei se continuă îndepărtarea lăstarilor formaţi pe tulpină, iar cei crescuţi pe cepul de siguranţă se palisează de tutore;  în acest an se realizează 30-50 % din producţia normală de struguri, specifică plantelor mature; 136

Anul V

 în acest an se încheie formarea butucului;  pe butuc se formează un total de 3-4 verigi de rod, astfel: două verigi pe cepii de înlocuire de anul trecut; alte două verigi prin folosirea primelor două coarde formate la baza coardelor de rod din anul anterior;  veriga trebuie să aibe cep de 2-3 ochi şi o coardă de 10-12 ochi;  coardele rezultate pe butuc după tăiere se leagă de prima sârmă (care se recomandă să fie dublă când pe butuc se păstrează 3-4 coarde), în formă de semicerc;  la baza semitulpinii se păstrează în continuare un cep de siguranţă.

Tăierea de rodire la tipul Guyot pe semitulpină constă în a lăsa an de an pe butuc 3 maxim 4 verigi de rod, şi decurge în felul următor: din coardele crescute pe cepii de înlocuire din anul anterior (3-4 la număr) se realizează câte o verigă de rod, prin scurtarea coardelor de la bază la 2 ochi, ce va forma noul cep, iar coarda următoare se scurtează la 8-12 ochi, formând noua coardă de rod. Astfel, pe tulpină se realizează cele 3-4 verigi de rod, respectiv 3-4 coarde de rod şi 3-4 cepi de înlocuire, care şi ei pot fi purtători de lăstari cu rod, deoarece se găsesc pe lemn de 2 ani. Coardele care au fost folosite la realizarea verigilor de rod în anul anterior se înlătură în totalitate, inclusiv lemnul suport. Una din condiţiile unei tăieri corecte este şi aceea de a nu îndepărta an de an, coardele de rod de tulpină. În zonele de cultură semiprotejată, cu ocazia tăierii se formează un cep de siguranţă din coarda lacomă pornită de la baza tulpinii sau din coarda cea mai de jos, de pe cepul lăsat în anul anterior. La sfârşitul perioadei de vegetaţie, coardele rezultate din cepul de siguranţă vor fi protejate cu pământ. Tăierea de formare la tipul Guyot cu braţe înălţate, cu înlocuire periodică (forma de conducere semiînaltă, sistemul de tăiere mixt). Deseori, în plantaţiile conduse pe forme semiînalte şi înalte, neprotejate peste iarnă, se înregistrează din cauza temperaturilor scăzute (-20 ... -30º C), pierderi de ochi destul de importante, care afectează substanţial producţia. Păstrând avantajul conducerii semiînalte, combinat cu posibilitatea de protejare peste iarnă, s-a elaborat tăierea Guyot cu braţe înălţate, cu înlocuire periodică (fig. 11.7). La această tăiere se formează două braţe de 60-70 cm lungime, cu câte 1-2 verigi de rod în vârful lor şi câte doi cepi de siguranţă la baza celor două braţe. Primul etaj de sârme al spalierului este simplu sau dublu, ca şi la tăierea Guyot pe semitulpină.

137

Fig. 11.7 - Tăierea de formare şi de fructificare la tipul Guyot cu braţe înălţate, cu înlocuire periodică

Anul II primăvara vara → toamna Anul III primăvara vara → toamna

Anul IV

Anul V

 din coardele crescute în anul anterior se aleg două şi se scurtează la 23 ochi, formând doi cepi, orientaţi pe direcţia rândului (vezi fig. 11.7);  în cursul vegetaţiei pe fiecare cep se rezervă câte doi lăstari viguroşi, care se leagă în poziţie verticală de tutore, prin 2-3 legături;  se proiectează braţele înălţate prin scurtarea a două coarde (câte una de pe fiecare cep din anul anterior), la 15-20 cm sub sârma portantă (dublă, în cazul în care se vor proiecta 3-4 verigi de rod);  în apropierea solului, se lasă doi cepi de siguranţă de 1-2 ochi;  după pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe braţe se îndepărtează prin plivit, lăsându-se numai 2-3 în vârful fiecărui braţ (vezi fig. 11.7);  lăstarii formaţi pe cepii de siguranţă de la baza plantei, se plivesc, păstrând doi care se leagă de tutore;  în acest an se pot forma primele două verigi de rod, dacă ne permite vigoarea coardelor (8-12 mm diametru) şi numărul lor (două coarde plasate la capătul fiecărui braţ);  în extremitatea fiecărui braţ se lasă câte o coardă de 8-10 ochi (în poziţie superioară) şi câte un cep de 2-3 ochi (cu poziţie inferioară);  din coardele de la baza butucului se lasă doi cepi de 1-2 ochi, iar dacă sunt mai mult de două celelate se îndepărtează;  în acest an tăierea de formare se încheie, pe butuc se lasă 2-4 verigi de rod la extremitatea braţelor, câte 1-2 pe fiecare braţ;  la baza braţelor se păstrează cepii de siguranţă (câte unul pentru fiecare braţ), iar coardele formate pe ei se pot îngroapa peste iarnă.

Tăierea de rodire la tipul Guyot cu braţe înlocuite periodic se realizează în funcţie de urmările temperaturilor scăzute din timpul iernii, astfel: în anii normali, fără pierderi de ochi la viţa, tăierea se realizează lăsându-se la capătul fiecărui braţ câte două verigi de rod. Coardele formate la baza braţelor vor fi scurtate la 2 ochi, formând doi cepi de siguranţă; iar în anii în care pierderile de ochi sunt mari şi braţele butucului au fost afectate de ger, tăierea 138

se face prin suprimarea braţelor, cu refacerea butucului pe seama coardelor pornite din cepii de siguranţă, care au fost protejate peste iarnă prin acoperire cu pământ. Coardele se dirijează în poziţie verticală până la prima sârmă, apoi în poziţie orizontală, până la ½ din distanţa dintre butuci (60 cm) (vezi fig.11.7). Tăierea de formare la tipul cordon speronat. Elementele roditoare sunt cepii de rod care se formează pe cordoanele uni sau bilaterale (fig. 11.8). Se preferă formarea butucilor cu două cordoane, deoarece în caz de accidente sau degarnisire, înlocuirea lor se poate face alternativ, cu realizarea unei părţi din producţie. Acest tip de tăiere poate fi condus sub formă semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m).

Fig. 11.8 - Tăierea de formare şi de fructificare la cordonul speronat

Anul II primăvara

vara → toamna Anul III primăvara

vara → toamna

Anul IV

 din coardele formate pe butuc, la tăiere se alege una singură, care se scurtează la 4-6 ochi (an de fortificare a plantei);  cordiţa rezultată se palisează de tutore;  acest an este an de fortificare a plantei;  în cursul vegetaţiei pe butuc se rezervă 3 lăstari viguroşi, care se leagă în poziţie verticală de tutore, prin 2-3 legături;  restul lăstarilor se îndepărtează prin plivit;  se proiectează semitulpina, astfel (vezi fig. 11.8): se alege o coardă plasată mai jos pe butuc, normală ca grosime, şi se scurtează la 15-20 cm sub sârma portantă; dacă grosimea şi lungimea coardei permite, se dirijează în continuare orizontal pe sârma portantă şi se scurtează la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând, proiectându-se totodată şi un cordon;  începând din acest an, în zonele de cultură semiprotejate, la baza butucului se lasă un cep de siguranţă de 1-2 ochi;  după pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe semitulpină se îndepărtează, lăsând numai 2-3 în vârf;  dacă s-a format şi un cordon, lăstarii din zona de curbură (dintre tulpină şi cordon) nu se plivesc, pentru a putea lucra pe ei în anul următor;  lăstarii de pe cepul de siguranţă se palisează de turore;  se proiectează cordoanele astfel: dacă în anul anterior s-a format numai tulpina, cordoanele se 139



Anul V

   

DE REŢINUT

proiectează simultan din primele două coarde formate la capătul tulpinii, care se dirijează în sensuri opuse pe sârma portantă, pe direcţia rândului, scurtându-se fiecare la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând (circa 60 cm, la distanţele de 1,20 m între butuci pe rând), restul coardelor se îndepărtează; când în anul anterior s-a format şi un cordon, coardele formate pe partea superioară a acestuia se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi, iar dintr-o coardă formată în zona de curbură se proiectează cel de-al doilea cordon, prin palisarea coardei pe sârma portantă (în sens opus primului cordon) şi scurtarea acesteia la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând; lăstarii de pe cepul de siguranţă se plivesc, lăsându-se numai unul care se palisează de tutore; se încheie formarea butucilor; coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior), se scurtează la 1-2 ochi, formând cepi de înlocuire; coardele formate pe cordonul proiectat în anul III se scurtează la cepi de rod de 2-3 ochi, tăierea de formare încheindu-se; în cazul formării simultane a cordoanelor, în anul V, coardele formate pe cele două cordoane se taie la cepi de înlocuire de 1-2 ochi. la butucii viguroşi, un cordon se poate forma încă din anul al III-lea de la plantare, prin prelungirea coardei reţinute pentru proiectarea tulpinii (dacă are pe întraga lungime diametrul de cel puţin 8 mm); în anul următor (al IV-lea) se realizează celălalt cordon, în partea opusă primului, din coarda crescută cu poziţie superioară pe tulpină, sau, dacă poziţia permite, chiar din prima coardă de pe cordonul deja proiectat.

Tăierea de rodire la cordonul speronat (vezi fig. 11.8), constă în lăsarea pe cordoane numai a cepilor de rod, astfel: din coardele formate pe cepii de rod lăsaţi în anul anterior se alege coarda cea mai de jos, de vigoare normală, şi se scurtează la 2-3 ochi, iar celelalte coarde din cepul respectiv se îndepărtează prin tăiere. Dacă pe cordon au crescut coarde lacome, acestea se taie tot la cep (de înlocuire), folosind în anul următor la regenerarea formaţiunilor de rod. La tăierea în cepi roditori există pericolul degarnisirii cordonului cu îndepărtarea cepilor de rod de cordon. Pentru a evita această situaţie, se impune ca la tăiere, cepii să nu depăşească lungimea de 2-3 ochi. Elementele de rod fiind scurte, se elimină dirijarea lor, dar se refac legăturile care susţin cordonul pe sârma portantă. La baza semitulpinii se păstrează în fiecare an un cep de siguranţă. Acest tip de tăiere s-a extins mult în ultimii ani, datorită rapidităţii şi uşurinţei cu care se execută, aplicându-se în special la soiurile care prezintă primii ochi de la baza coardelor 140

fertili (Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Chardonnay, Pinot gris, Merlot, Cardinal etc.). Tăierea de formare cordon Cazenave se caracterizează prin formă de conducere semiînaltă şi sistemu de tăiere mixt. La încheierea formării acestui tip de tăiere, pe cele două cordoane se găsesc verigile de rod, formate fiecare dintr-o cordiţă de 4-6 ochi şi cepul de înlocuire de 1-2 ochi. Soluţiile tehnice adoptate pentru formarea cordonului Cazenave (fig. 11.9) între anii II-IV sunt identice cu cele ale cordonului speronat.

Fig. 11.9 - Tăierea de formare şi de fructificare la cordonul Cazenave

Anul V

Anul VI

 coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi;  pe cordonul proiectat în anul III se proiectează primele verigi de rod din coardele formate pe cepii lăsaţi în anul anterior: prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la cordiţă de 4-6 ochi;  în cazul formării simultane a cordoanelor, coardele formate pe acestea se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi;  tăierea de formare se consideră încheiată;  pe fiecare cordon se formează verigi de rod (cepi de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-6 ochi), în număr de 3-4, din coardele crescute pe cepii lăsaţi în anul anterior;  pe cordonul garnisit cu verigi de rod încă din anul anterior se lasă alte verigi de rod, din coardele de pe cepul de înlocuire;  la baza butucului se menţin cepii de siguranţă, coardele formate pe ei toamna se protejează parţial (prin muşuroire) sau total (prin îngropare).

Tăierea de rodire la cordonul Cazenave se efectuează astfel: pe fiecare cep lăsat în anul anterior se formează o nouă verigă de rod; coarda cea mai de jos se taie la 1-2 ochi, iar imediat următoarea se scurtează la 4-6 ochi, formând cordiţe. Celelalte coarde de rod se suprimă, împreună cu lemnul multianual, de suport. Dacă pe cordoane s-au format coarde

141

lacome, acestea se scurtează la 1-2 ochi şi se formează cepi de înlocuire, care permit apropierea de cordon a elementelor de rod, în locul celor care s-au îndepărtat prea mult. Din coardele crescute pe cepul de siguranţă de la baza tulpinii se reţine una singură, care se scurtează la 2 ochi, formând un nou cep de siguranţă. Totodată se verifică legăturile cordoanelor, se refac cele distruse, ca şi cele care au tendinţa de a strangula cordonul. Datorită uşurinţei cu care se execută şi eliminării lucrării de dirijare şi legare a elementelor de rod (cordiţele se autosusţin), această tăiere s-a extins mult în producţie. 11.2.1 Stabilirea încărcăturii de ochi pe butuc. Încărcătura sau sarcina de rod este dată de numărul de ochi care se lasă la tăiere pe elementele de rod, socotit la hectar, m2 sau butuc. Ea se stabileşte în funcţie de soi, de vigoarea butucilor, agrotehnica aplicată, fertilitatea solului şi producţia scontată. Prin dimensionarea încărcăturii se pot regla raporturile dintre creştere şi fructificare, dintre mărimea producţiei de struguri şi calitatea ei. Dacă se lasă un număr mic de ochi pe butuc, comparativ cu potenţialul acestuia, pornesc aproape toţi ochii lăsaţi la tăiere; este stimulată pornirea în vegetaţie a unui număr mare de muguri dorminzi; numărul lăstarilor cu rod este mai mic; rezultând coarde de grosime exagerată (peste 12 mm diametru), care au o rezistenţă mai scăzută la ger. Dacă se atribuie o încărcătură de ochi prea mare, peste posibilităţile butucului, se înregistrează o slabă dezmugurire; creşterea fiecărui lăstar este redusă, cu tendinţa de a rămâne mai subţiri (chiar sub 7-8 mm grosime); scade conţinutul în zaharuri al boabelor; se întârzie maturarea strugurilor. În cazul unei încărcături normale (optime), creşterea în lungime a lăstarilor este normală, în jur de 1,5 m, având grosimera cuprinsă între 8 şi 12 mm. Tehnologul este cel care stabileşte încărcătura de ochi pentru a obţine recolta planificată, iar cea mai folosită metodă este cea care se sprijină pe recolta de struguri ce se prevede a se obţine la hectar şi pe producţia ce se realizează la un lăstar. Calculul încărcăturii teoretice (Ît) se aplică atunci când pierderile de ochi sunt cuprinse între 15-20 %, drept urmare tăierile se fac normal, folosind încărcăturile de ochi stabilite pentru fiecare soi, după următoarea formulă:

Î𝐭/𝐡𝐚 =

𝐑 𝐈𝐩𝐫

în care: Ît/ha este încărcătura teoretică (normală) de ochi la ha; R – recolta ce se propune a fi obţinută la ha, în kg; Ipr – indicele de productivitate relativ, exprimat în kg; care rezultă din produsul dintre coeficientul de fertilitate relativ (Cfr) şi greutatea medie a unui

142

strugure (în kg); Cfr este raportul dintre numărul de inflorescenţe (sau struguri) pe butuc şi numărul lăstarilor (fertili şi sterili) de pe elementele de rod. Exemplu: să admitem că recolta planificată (R) este 12 000 kg struguri la ha; coeficientul de fertilitate relativ al soiului respectiv este de 0,8, iar greutatea medie a unui strugure 0,100 kg. Ce încărcătura de ochi va trebui lăsată în acest caz butucului, pentru a avea asigurată obţinerea recoltei de 12 000 kg struguri la ha? Î𝐭/𝐡𝐚 =

12 000 = 150 000 ochi la ha, respectiv 15 ochi/m2 0,8 x 0,100

Pentru a stabili încărcătura de ochi ce revine la butuc, se împarte încărcătura ce revine la ha (150 0000 ochi), la numărul de butuci prezenţi la hectar (ex.: 4 000), rezultând 37-38 ochi/butuc. Diferenţierea încărcăturii de ochi la tăiere variază pe grupe de soiuri, după vigoare, potenţial de producţie şi fertilitatea solului (tabelul 11.1). Tabelul 11.1 Încărcătura de ochi recomandată la unele soiuri de struguri pentru masă şi vin (după Dejeu L., 2010) Încărcătura de ochi/m2, în funcţie de fertilitatea solului: redusă mijlocie mare Muscat Perlă de Csaba 9-10 10-11 12-13 Cardinal 12-13 13-14 14-15 Chasselas doré 11-12 12-13 13-14 Muscat de Hamburg 11-12 12-13 13-14 Muscat de Adda 12-13 13-14 14-15 Coarnă neagră 12-13 13-14 14-15 Afuz Ali 13-14 14-15 15-17 Italia 13-14 14-15 15-17 Încărcătura de Grupa de soiuri ochi ∕m2 Soiuri de calitate superioară: Pinot gris, Traminer roz, Chardonnay, 12-17 Grasă de Cotnari, Muscat Ottonel, Tămâioasă românească, Fetească neagră, Pinot noir, Cabernet Sauvignon etc. Soiuri cu potenţial de producţie mijlociu: Sauvignon, Fetească albă, 15-20 Riesling italian, Merlot, Neuburger etc. Soiuri cu potenţial de producţie ridicat: Fetească regală, Galbenă de Odobeşti, Aligoté, Mustoasă de Măderat, Zghihară de Huşi, Plăvaie, 16-22 Roşioară, Cadarcă, Băbească neagră, Oporto etc. Soiul

Controlul viţei-de-vie primăvara constituie o lucrare absolut obligatorie şi precede tăierile. Principalii factori care determină vătămarea ochilor sunt: temperatura scăzută peste limita de rezistenţă a viţei-de-vie (-18 ... -20ºC); umiditatea ridicată din sol, asociată cu o

143

temperatură mai crescută (la viţele protejate cu pământ ochii se „clocesc” şi mucegăiesc) şi anumite microorganisme (prezente pe frunzele îngropate, pe coarde etc.). Indiferent de cauzele care conduc la vătămarea ochilor, pentru a şti ce fel de încărcătură atribuim butucilor prin tăiere (normală sau compensată), trebuie să se cunoască pierderile de ochi înregistrate, exprimate în procente. În vederea stabilirii viabilităţii ochilor, pentru calcularea procentului de ochi pieriţi, se recoltează înainte de tăiere coarde roditoare lungi de 12-15 ochi, care se ţin 2-3 zile cu baza în vase cu apă, într-o încăpere încălzită. Urmează testarea viabilităţii ochilor, prin secţionarea longitudinală a acestora cu lama sau briceagul, începând de la baza coardei către vârf (fig. 11.10). Starea fiecărui ochi se apreciază după culoarea ţesuturilor: întregul grup de muguri ce alcătuiesc ochiul de iarnă prezintă ţesuturi viabile, colorate în verde, ochiul fiind viabil; ţesuturile mugurului principal au culoarea neagră-cenuşie, specifică ţesuturilor moarte, iar cei laterali sunt viabili, ochiul se consideră neviabil, pierit; sau toţi mugurii sunt distruşi, ţesuturile au culoarea neagrăcenuşie, ochiul fiind considerat neviabil, pierit. Fig. 11.10 - Controlul viabilităţii ochilor prin secţionare longitudinală

Pe baza acestor observaţii se calculează procentul de pierderi şi se va stabili o încărcătură compensată. Calculul încărcăturii compensate se aplică atunci când pierderile de ochi sunt mai mari de 20 %, impunându-se corectarea încărcăturii prin compensarea ochilor pieriţi, astfel încât din totalul ochilor lăsaţi la tăiere pe butuc (viabili şi neviabili), numărul celor viabili să corespundă cu încărcătura normală, în acest fel asigurându-se obţinerea recoltei normale de struguri. Pentru calcularea acesteia se foloseşte formula de mai jos. 𝐈𝐭 𝐱 𝟏𝟎𝟎 𝟏𝟎𝟎 − 𝐩 în care: Ît este încărcătura de ochi teoretică (la ha sau m2), iar p – pierderile de ochi, în Î𝐜 =

procente (% ochi neviabili, pieriţi). Exemplu: It = 150 000 ochi/ha; % ochi pieriţi = 25 % 144

Ic (ochi/ha) =

150 000 x 100 = 200 000 ochi/ha 100 − 25

Deci, încărcătura compensată este de 50 ochi/butuc (200 000 ochi/ha : 4000 but./ha), rezultă astfel că noua încărcătură de 200 000 ochi/ha, din care 150 000 sunt viabili, va putea asigura recolta de struguri propusă. Odată stabilită încărcătura compensată de ochi care revine fiecărui butuc, se pune problema repartizării pe elemente de producţie (coarde, cordiţe, cepi de rod). Apar însă două aspecte: dacă aceeaşi încărcătură să fie repartizată pe un număr mai mare de elemente de rod (coarde, cordiţe, cepi de rod), dar cu menţinerea lungimii lor sau să se lase acelaşi număr de elemente de producţie, dar mai lungi. În general, este bine să se menţină lungimea specifică fiecărui element de rod: 2-3 ochi – cepii de rod; 4-6 ochi – cordiţe; 8-12 ochi – coarda de rod. Dacă se compensează încărcătura prin mărirea numărului de ochi pe cepii de rod şi cordiţe, se modifică tipul de tăiere, de aceea este mai corect să se realizeze compensarea prin lăsarea unui număr mai mare de cepi de rod sau cordiţe. 11.2.2. Reguli de care se ţine seama la tăierea de rodire. Tăierea reprezintă principala lucrare prin care se pun bazele producţiei anuale de struguri şi a calităţii ei, de aceea trebuie să fie executată de oameni instruiţi în vederea efectuarii ei corecte. Înainte de a începe tăierea, se analizează starea generală a butucului, viabilitatea ochilor şi modul cum a reacţionat acesta faţă de încărcătura de ochi lăsată anul anterior, conturându-se astfel trei reguli de bază: Butucul prezintă creşteri anuale normale (coarde ► încărcătura de ochi lăsată în anul anterior a de 1,50-2,00 m lungime şi 8-12 mm grosime), corespuns cu puterea butucului bine maturate  se taie lăsând aceeaşi încărcătură de ochi, fiind compensaţi numai cei pieriţi în timpul iernii. Butucul are creşteri foarte viguroase, (coarde ►s-a lăsat o încărcătură de ochi prea mică foarte lungi, peste 2,0-2,5 m, cu diametrul peste 12 mm) şi mulţi copili  se va mări încărcătura de ochi faţă de anul precedent, sporindu-se numărul de verigi de rod sau numărul de ochi pe coardă;  ca şi coarde de rod vor fi folosiţi cu prioritate copili cu grosime normală (8-10 mm diametru) care au rezistat mai bine peste iarnă şi au mugurii din ochii de iarnă mai bine dezvoltaţi şi mai fertili; Butucul prezintă creşteri anuale reduse (coarde ► încărcătura de ochi a fost prea mare, a depăşit sub 1 m lungime, subţiri) şi o bună parte din puterea butucului lemn nematurat  pentru o redresare a plantei, la tăiere se vor lăsa pe butuc, faţă de anul anterior, mai puţini ochi, respectiv un număr mai redus (de la 4-6 la 2-3) de coarde şi mai scurte, eventual numai cepi. 145

11.3. Tăierile de regenerare sau reîntinerire se execută primăvara cât mai aproape de dezmugurit, într-o perioadă când umiditatea solului este ridicată, şi constau în suprimarea totală a lemnului bătrân pentru a stimula emiterea lăstarilor lacomi, în vederea formării organelor tinere corespunzătoare pentru producţie. Tăierea de regenerare la butucii conduşi în formă joasă (fig. 11.11), poate fi: - parţială când se elimină de pe butuci o parte din lemnul multianual (necrozat, îmbătrânit), în scopul obţinerii unui lemn mai tânăr şi viguros; se poate reface un braţ (o parte a butucului), iar cealaltă parte rămâne pentru producţie până la refacerea celei dintâi; se garniseşte scaunului butucului cu cepi de rezervă şi cordiţe din coardele lacome crescute direct din lemnul multianual. Încărcătura de ochi este mult diminuată lăsându-se unele elemente mai scurte, care au rolul să asigure urcarea sevei („trăgători de sevă”);

Fig. 11.11 - Tăierea de regenerare la formă joasă; a - butucul înainte de tăiere; b - tăierea de regenerare parţială c - tăierea de regenerare totală

- totală, practicată mai rar, cu precădere la soiurile care emit cu uşurinţă lăstari de pe lemnul bătrân (Fetească neagră, Coarnă, Muscat de Hamburg); aplicându-se butucilor bătrâni, accidentaţi, la care partea aeriană este puternic vătămată sau uscată. Tehnica constă în suprimarea, cu ajutorul unui ferăstrău, a tulpinii supraterestre până aproape de nivelul în care punctul de altoire sau capul butucului (la viţele nealtoite) au diametrul maxim; iar rana se unge cu mastic, după care se muşuroieşte (cu pământ reavăn, mărunţit, în grosime de 10 cm). Tăierea de regenerare la butucii conduşi pe tulpini se bazează pe existenţa coardelor anuale crescute pe cepii de siguranţă de la baza tulpinii (care se protejează peste iarnă prin îngropare). Ea durează 2-3 ani şi necesită aplicarea unor soluţii similare cu cele folosite în cazul tăierilor de formare specifice tipului adoptat.

146

Regenerarea cordoanelor se impune la formele semiînalte şi înalte după un număr de 7-8 ani, întrucât ele se degarnisesc de elementele roditoare. Dacă butucul are cordoane bilaterale, regenerarea este mai uşoară, fără scăderea substanţială a producţie, deoarece nu se refac ambele în acelaşi an, mai întâi se reface cordonul mai degarnisit, iar după aceea (2-3 ani), urmează refacerea celuilalt cordon. Ca şi tehnică se începe cu îndepărtarea cordonului ce urmează a fi regenerat; se alege apoi o coardă pentru a înlocui vechiul cordon (cu grosimea de 8-12 mm), crescută cât mai aproape de tulpină şi se dirijează pe sârma portantă scurtându-se la 50-60 cm lungime (egală cu jumătatea distanţei dintre butuci pe rând), după care se leagă în poziţie orizontală de sârma portantă. În cursul perioadei de vegetaţie din ochii de pe acestă coardă pornesc lăstari care vor evolua în coarde, iar în primăvara următoare vor fi scurtate la cepi de 2-3 ochi. DE REŢINUT

- pentru regenerarea cordonului cu cepi roditori (speronat) sunt necesari 2 ani;  - pentru refacerea cordonului cu tăiere mixtă, cepi şi cordiţe (Cazenave), este nevoie de 3 ani.

În cazul când butucul a fost format cu cordon unilateral, refacerea se realizează asemănător, numai că pentru formarea noului cordon, coarda aleasă trebuie să fie mai lungă (1,20-1,50 m), în funcţie de distanţele dintre butuci pe rând. Dacă coarda de un an aleasă pentru formarea noului cordon nu are grosimea minimă de 8 mm pe toată lungimea necesară, acesta se va realiza în 2 ani succesivi, folosind pentru prelungirea cordonului una din coardele din extremitate, care va fi scurtată la lungimea necesară realizării cordonului. Reuşita tăierilor de regenerare este amplificată dacă acestea se asociază cu lucrările adânci ale solului (subsolaj), fertilizarea cu îngrăşăminte organice, chimice şi irigare. Scoaterea lemnului căzut la tăiere. Prin executarea tăierilor se îndepărtează anual de pe fiecare butuc o cantitate de lemn (coarde şi lemn multianual), ce variază în funcţie de soi, vigoarea butucilor, intensitatea tăierilor etc., între 0,3 şi 2,0 kg, rezultând o cantitate de 15006000 kg/hectar. Materialul eliminat la tăiere poate fi folosit în diverse moduri: poate fi tocat direct în vie cu tocătoarea pentru coarde şi încorporat în sol (dacă butucii sunt sănătoşi); după balotare şi uscare, coardele se pot folosi la încălzirea locuinţei; poate fi ars la marginea plantaţiilor; poate servi şi drept combustibil, sau chiar nutreţ în hrana animalelor, sub formă de făină de coarde, în proporţie de până la 20-30 %. Există, de asemenea, preocupări de folosire a 147

coardelor la producerea biogazului, a amidonului şi zaharurilor, ca material drenant, aşternut pentru animale etc. 11.4. Conducerea coardelor de rod, palisarea tulpinilor şi a cordoanelor Revizuirea întregului mijloc de susţinere este o lucrare deosebit de importantă; neglijarea sau executarea ei necorespunzătoare creează multe greutăţi în întreţinerea plantaţiei (legatul lăstarilor, tratamentele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor etc.). Se execută în fiecare an, primăvara după tăiere, şi constă în: înlocuirea stâlpilor (bulumacilor) deterioraţi; verificarea ancorării stâlpilor fruntaşi; verificarea contraforţelor; completarea şi întinderea sârmelor (se începe cu sârmele de sus, se continuă cu cele de la mijloc, ultimele sârme întinse fiind cele de jos). Legarea coardelor (cercuitul) se efectuează după tăierea de fructificare, obligatoriu înainte de dezmuguritul viţei-de-vie pentru a preveni scuturarea ochilor (sunt foarte sensibili în această fază), în fenofaza plânsului deoarece elasticitatea lor este maximă. Dacă lucrarea nu a fost finalizată până la umflarea mugurilor, ea se amână până când lăstarii au 3-5 cm, fază în care ei sunt mai rezistenţi la scuturare. Coardelor sunt dirijate pe primele sârme ale spalierului (portante) prin legarea individuală în două puncte, urmărind o cât mai bună distribuire a elementelor de rod în spaţiu, de o parte şi alta a butucului, evitând încrucişarea lor. Legăturile se fac cu deşeuri textile, fibre sintetice, cleme din material plastic, mlădiţe de răchită etc. Conducerea coardelor se poate face în mai multe moduri: în formă de semicerc la Guyot multiplu, Guyot pe semitulpină, Guyot cu braţe înlocuite periodic; în formă de cerc la tăierea de Miniş; oblic ascendentă; vertical descendentă etc. Palisarea tulpinilor şi a cordoanelor la formele semiînalte şi înalte, constă în revizuirea legăturii tulpinilor de tutori şi revizuirea legăturii cordoanelor de sârmele portante ale spalierului, în aşa fel încât acestea să fie drepte, fără curburi sau torsionări; în acest scop se fac câte trei legături. Tutorii se fixează întotdeauna de aceeaşi parte a sârmei, cât mai aproape de butuci şi se leagă cât mai bine de prima sârmă a spalierului. 11.5. Rezumatul temei În plantaţiile tinere lucrările de îngrijire urmăresc să asigure o prindere bună, creşterea viguroasă a viţelor, evitarea apariţiei de goluri şi intrarea rapidă pe rod. În plantaţiile pe rod, realizarea unei producţii ridicate şi constante de la an la an se asigură prin aceleaşi verigi ale complexului agrotehnic ca şi în plantaţia tânără, însă rolul şi semnificaţia

148

măsurilor agrofitotehnice se schimbă cu vârsta, poziţia plantaţiei pe formele de relief, tipul şi fertilitatea solului. Ele se pot grupa în: măsuri fitotehnice (culturale) cu acţiune asupra biologiei plantei: tăierile aplicate în perioada de repaus relativ, dirijarea elementelor lemnoase, lucrări şi operaţii în verde; măsuri agrotehnice cu acţiune de modificare a unor factori din biotopul viticol: mobilizarea solului, erbicidarea, fertilizarea, irigarea şi măsuri de dirijare a relaţiilor viţei-de-vie cu organismele din ecosistem: combaterea integrată a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor. În cadrul acestei teme am abordat numai măsurile fitotehnice (culturale) cu acţiune asupra biologiei plantei, respectiv tăierile aplicate în perioada de repaus relativ şi dirijarea elementelor lemnoase pe mijloacele de susţinere. Tăierile, ca şi celelalte măsuri fitotehnice aplicate viţei-de-vie, sunt intervenţii ale omului asupra plantelor, prin care se urmăreşte asigurarea unor creşteri normale pe butuc, care să permită o rodire corespunzătoare şi în anii următori. Aplicarea lor corectă şi eficientă se face ţinând seama de unele principii şi particularităţi biologice pe care le prezintă viţade-vie. Au fost explicate tipurile de tăiere, care reprezintă modul de tăiere şi dirijare al butucilor în anumite condiţii date. Ele s-au format în anumite ecosisteme şi au evoluat odată cu tehnologiile de cultură. În condiţiile climatului temperat continental, cu ierni ce pot afecta viţa-de-vie, cum sunt cele din România, s-au format tipuri de tăiere cu formă joasă de conducere, ce permit protejarea peste iarnă şi tăieri cu formă semiînaltă şi înaltă.

TEST DE EVALUARE 1. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele întâlnite la forma de conducere semiînaltă. Răspuns: Forma de conducere semiînaltă creează condiţii optime pentru lucrările mecanizate, pentru erbicidare; determină creşterea productivităţii muncii, mai ales la tăieri şi operaţii în verde; permite o bună ventilare a bazei butucilor; asigură un anumit confort în momentul aplicării tăierilor. Ca dezavantaj maturarea strugurilor este întârziată cu câteva zile comparativ cu forma joasă, iar concentraţia în zaharuri este mai redusă, în schimb creşte fertilitatea şi producţia, mai ales la soiurile foarte viguroase.

149

1. Ce sisteme de tăiere se întâlnesc în viticultura românească şi prin ce se caracterizează ele?

2.Cum se testează viabilitatea ochilor de iarnă?

3. Prezentaţi tăierea de formare la tipul de tăiere Guyot multiplu.

4.Ce avantaje prezintă tipul de tăiere Guyot cu braţe înlocuite periodic?

5.Cum se face dirijarea coardelor în raport cu verticala?

6.Care sunt măsurile ce însoţesc tăierile de regenerare?

7. Cum poate fi folosit materialul lemnos eliminat la tăiere?

150

TEMA NR. 12 LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE Unităţi de învăţare  Lucrări şi operaţii în verde – definiţie, scop şi clasificare.  Folosirea substanţelor bioactive în vederea creşterii cantităţii şi calităţii recoltei.  Combaterea bolilor şi dăunătorilor.  Combaterea integrată.  Combaterea biologică. Obiectivele temei:  prezentarea momentelor optime şi a tehnicii de realizare a operaţiilor şi lucrărilor în verde;  descrierea unor scheme de tratament pentru combaterea principalelor boli şi dăunători la viţa-de-vie;  cunoaşterea avantajelor pe care le prezintă combaterea integrată şi biologică. Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A., 1997 – Hortiviticultură şi protecţia mediului. Editura didactică şi pedagogică, R.A. Bucureşti. 2. Pop, Nastasia, 2010 – Curs de viticultură generală. Editura Eikon, Cluj-Napoca. 3. Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., 1993 – Lucrări şi operaţii în verde la viţa-de-vie. Editura Ceres, Bucureşti. 4. Severin, V., Dejeu L., 1994 – Bolile şi dăunătorii viţei-de-vie – prevenire şi combatere. Editura Ceres, Bucureşti.

12.1. Prin operaţii în verde se înţelege o serie de lucrări ce se execută asupra organelor verzi ale butucului în perioada de vegetaţie a viţei-de-vie, în scopul reglării proceselor de creştere şi rodire (ele completează de fapt tăierile de rodire în uscat). Majoritatea lucrărilor în verde influenţează mai ales latura calitativă a producţiei, ceea ce face ca ele să fie folosite pe o scară mai largă în cultura soiurilor de struguri pentru masă. Întrucât majoritatea lucrărilor şi operaţiilor în verde se execută manual, cu consum mare de mână de lucru şi într-o perioadă scurtă de timp, în ultimii ani s-au încercat diferite modalităţi de executare mecanizată sau folosirea unor substanţe chimice cu acelaşi efect. Lucrările şi operaţiile în verde se pot clasifica după mai multe criterii şi anume: - după obligativitate: lucrări şi operaţii în verde obligatorii (plivitul, legatul lăstarilor) şi ocazionale (ciupit, copilit, cârnit, desfrunzit parţial); 151

- după frecvenţa cu care se folosesc: lucrări aplicate mai des (plivitul, legatul sau dirijarea lăstarilor, cârnitul) şi lucrări aplicate mai rar (ciupitul, copilitul, rărirea numărului de inflorescenţe, scurtarea inflorescenţelor, desfrunzitul); - după părţile plantei pe care se aplică: lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor (plivit, legatul lăstarilor, ciupit, copilit, cârnit); lucrări aplicate inflorescenţelor şi strugurilor (normarea încărcăturii de inflorescenţe pe butuc, rărirea inflorescenţelor, suprimarea unor porţiuni din inflorescenţă) şi lucrări în verde aplicate frunzişului (desfrunzitul parţial). La acestea se adaugă şi tratamentele chimice cu diferite produse sau subtanţe bioactive, care completează efectul lucrărilor şi operaţiilor în verde. 12.1.1. Operaţii în verde pentru reglarea încărcăturii butucilor. Din această categorie fac parte: plivitul lăstarilor şi normarea încărcăturii de inflorescenţe – struguri. Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea de pe butuci a unui anumit număr de lăstari socotiţi a fi de prisos, şi anume: lăstarii crescuţi din portaltoi, cei fără rod care pornesc din lemnul multianual, o parte din lăstarii fără rod de pe coardele anuale, lăstarii de pe tulpini etc. Această lucrare se execută numai după apariţia inflorescenţelor, pentru a se putea deosebi lăstarii sterili de cei fertili, când au lungimea de 5-10 cm şi pot fi suprimaţi uşor cu mâna. Intensitatea plivitului este în strânsă legătură cu procentul de lăstari fără rod, specific fiecărui soi, astfel: - la soiurile care formează un număr redus de lăstari fără rod, circa 25 % (Perla de Csaba, Cardinal, Chasselas doré, Aligoté, Galbenă de Odobeşti), prin plivit aceştia vor fi eliminaţi în totalitate; - la soiurile cu circa 50 % lăstari sterili (Afuz Ali, Italia, Coarnă, Fetească neagră) se elimină de pe coardele de rod jumătate din numărul lor; - la soiurile cu număr foarte mare de lăstari sterili, circa 75 % (Sultanină), prin plivit se suprimă numai 1/3 din numărul lor. Avantajele plivitului:

 corectarea încărcăturii de ochi lăsate la tăiere pe butuc;  crearea de condiţii favorabile creşterii şi fructificării lăstarilor rămaşi pe plantă;  uşurează dirijarea şi legarea lăstarilor pe mijloacele de susţinere;  se creează condiţii favorabile iluminării frunzişului;  aerisirea mai bună a frunzişului reduce pericolul contaminării primare cu mană.

152

La viţele conduse în forme înalte şi semiînalte se face plivitul lăstarilor de pe tulpină, lăsându-se numai 1-2 la bază pentru formarea cepilor de siguranţă. Lucrarea se execută de timpuriu, când lăstarii au 2-3 cm lungime, şi se repetă ori de câte ori este nevoie. Normarea încărcăturii de inflorescenţe - struguri. Numărul exagerat de inflorescenţe pe butuc poate să rezulte fie din atribuirea unor încărcături mari de ochi la tăiere, fie datorită fertilităţii ridicate a soiului. În astfel de situaţii strugurii se dezvoltă neuniform, boabele rămân mici, neuniforme ca mărime şi culoare, iar maturarea lor este întârziată. Această lucrare se impune la soiurile pentru struguri de masă, care au un procent ridicat de lăstari fertili şi mai multe inflorescenţe pe lăstar, în scopul sporirii producţiei marfă (80-90 %); ţinându-se cont de vigoarea soiurilor, tehnologia practicată şi condiţiile pedoclimatice. Ca şi epocă, se execută imediat după legatul florilor (5-7 zile de la căderea corolei), când s-au format boabele; sunt îndepărtate inflorescenţele mici, cele la care legarea florilor s-a realizat defectuos, de obicei cele situate spre vârful lăstarului. Normarea numărului de inflorescenţe (orientativ): 14-16 inflorescenţe pe butuc 24-26 inflorescenţe pe butuc 30-32 inflorescenţe pe butuc

► soiuri de masă cu struguri foarte mari (300-500g): Cardinal, Afuz Ali, Italia ► soiuri cu struguri mari (200-300g): Muscat de Hamburg, Muscat de Adda, Bicane, Coarnă ► soiuri cu struguri mici (100-200g): Perla de Csaba, Chasselas doré

12.1.2. Lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor Legatul sau dirijarea lăstarilor este o lucrare necesară, deoarece aceştia au ţesuturile de susţinere slab dezvoltate şi când ating o anumită lungime (40-60 cm), devin penduli, apoi în lipsa mijlocului de susţinere, se întind pe pământ, fapt ce favorizează atacul bolilor şi dăunătorilor, împiedică excutarea ulterioară a lucrărilor de întreţinere în plantaţii şi expunerea frunzişului la lumină. Pentru a preveni aceste neajunsuri, trebuie să se facă legarea sau dirijarea lăstarilor pe mijloacele de susţinere. Lucrarea se execută de 2-3 ori în timpul perioadei de vegetaţie: primul legat, înainte de înflorit, pe la mijlocul sau sfârşitul lunii mai, când lăstarii au lungimea de 40-60 cm; al doilea la mijlocul lunii iunie; iar al treilea legat, înainte de intrarea strugurilor în pârgă (sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august). În cazul spalierului cu sârme simple şi al viilor susţinute pe araci, legatul lăstarilor se face în totalitate, urmărindu-se o repartizare cât mai uniformă a lor în spaţiu. În plantaţiile 153

susţinute pe spalier cu sârme duble, lăstarii se dirijează mult mai uşor, cu mâna printre sârme, înlocuindu-se astfel legatul în proporţie de 70-80 %. DE REŢINUT

 materialele folosite la legat: teiul topit, rafia sintetică, deşeurile textile, fibre de cânepă;  legăturile făcute trebuie să fie lejere pentru a se evita strangularea lăstarilor;  legatul se face în formă de „opt” (materialul de legat se înfăşoară de două ori după sârmă apoi se trece peste lăstar şi se leagă), imediat sub frunze;  lăstarii se leagă cât mai răsfiraţi, cel mult câte 2-3 la un loc.  Legatul lăstarilor se poate face cu un dispozitiv manual (legatrice), care foloseşte o bandă de material plastic şi capse metalice.

Ciupitul lăstarilor constă în suprimarea vârfului de creştere sau coroniţei lăstarilor fertili, manual, înainte de înflorit (fig. 12.1). Prin aceasta se întrerupe creşterea lăstarilor pe perioada înfloritului (8-12 zile), pentru a se favoriza procesul de fecundare a florilor. Ciupitul lăstarilor are ca efect: sporirea numărului de flori legate în inflorescenţe; creşterea producţiei de struguri; stimularea creşterii şi fructificării copililor; stimularea creşterii lăstarilor de pe cepi. La această intervenţie reacţionează bine soiurile de masă (Coarnă neagră, Bicane, Ceauş) şi cele care înregistrează un procent mare de scuturare a florilor (Muscat de Hamburg). Cârnitul lăstarilor constă în suprimarea vârfurilor tuturor lăstarilor, indiferent dacă poartă sau nu rod, la intrarea strugurilor în pârgă, odată cu încetinirea creşterii lăstarilor. Se îndepărtează cu foarfeca, vârfurile lăstarilor împreună cu frunzele tinere (5-7), care nu au ajuns la mărimea normală şi deci consumă substanţe asimilate (fig. 12.2).

Fig. 12.1 - Ciupitul lăstarului

Fig. 12.2 - Cârnitul lăstarului 154

Efectele cârnitului sunt: redistribuirea substanţelor hrănitoare în favoarea maturării strugurilor şi a lemnului de un an; pătrunderea luminii şi aerului în interiorul butucilor; creşterea dimensiunii boabelor la soiurile cu creştere viguroasă (Afuz Ali); o maturare mai timpurie cu 5-6 zile, la soiurile de struguri pentru vin etc. În cazul în care se face cârnitul prea devreme, înainte de intrarea strugurilor în pârgă, când lăstarii sunt în plină creştere, se formează un număr mai mare de copili, cu consum neraţional de asimilate, în detrimentul producţiei de struguri şi al maturării lemnului. Cârnitul manual necesită un volum mare de forţă de muncă, ceea ce impune mecanizarea acestei operaţii, prin folosirea diferitelor tipuri de dispozitive de tăiere (cu bare de tăiat, cu lamă tăietoare şi contralamă, cuţite rotative rapide etc), montate pe tractor. Copilitul constă în scurtarea sau mai rar suprimarea totală a lăstarilor anticipaţi (copililor), care se formează din mugurii de vară, la subsuoara frunzelor pe lăstarii principali (figura 12.3). Se execută atunci când copilii au 6-7 frunze, lăsând 4-5 frunze de la bază. Partea de copil rămasă pe lăstar ajută la hrănirea şi diferenţierea mai bună a ochilor de iarnă situaţi la baza lor. Primul copilit se execută odată cu primul legat, iar dacă mai este nevoie, operaţia se repetă de 1-2 ori, pe măsură ce se formează şi cresc noi copili.

♦ micşorarea masei vegetative; Prin copilit ♦ reducerea gradului de umbrire a urmărim: frunzelor de pe lăstarii principali;

♦ uşurarea executării tratamentelor fitosanitare.

Fig.12.3 - Copil format la subsuoara frunzei: a-peţiolul frunzei; b-lăstarul; c-copilul

Cercetările din ultimul timp au stabilit posibilitatea folosirii copililor în următoarele situaţii: completarea încărcăturii de ochi, în cazul când aceasta nu se poate asigura numai cu ochii de pe coardele roditoare; refacerea rapidă a butucilor sau a unor părţi din butuc, distruse de îngheţ, provocând apariţia de copili prin ciupirea lăstarului principal; formarea rapidă a butucilor tineri prin ciupirea lăstarului principal, pentru stimularea pornirii copililor; obţinerea unor producţii suplimentare de struguri la soiurile cu copili fertili (Perla de Csaba, Chasselas doré, Afuz Ali, Aligoté, Fetească albă). 155

Desfrunzitul parţial constă în îndepărtarea în faza de maturare a strugurilor, a frunzelor amplasate în dreptul acestora (atât la soiurile pentru struguri de masă, cât şi la cele pentru vin). Scopul este acela de a crea condiţii mai bune de iluminare şi însorire a strugurilor; de aerisire mai bună şi uşurarea aplicării tratamentelor fitosanitare; permite colorarea uniformă a boabelor la soiurile pentru struguri de masă; determină sporirea conţinutului în zaharuri şi reducerea acidităţii totale. Este indicat îndeosebi în regiunile cu toamne reci şi ploioase, la soiurile cu creştere viguroasă şi frunziş bogat (Cardinal, Muscat d'Adda, Italia), la cele cu boabe neuniform colorate (Muscat de Hamburg, Coarnă neagră), precum şi la soiurile pentru vinuri de calitate superioară, sensibile la mucegai (Sauvignon, Furmint, Grasă de Cotnari). Incizia inelară este operaţia în verde care constă în scoaterea unui inel de scoarţă de 5-6 mm de pe lăstarii fertili, de sub prima inflorescenţă, în vederea întreruperii circulaţiei sevei elaborate, asigurându-se astfel o hrănire abundentă a inflorescenţelor şi strugurilor (grăbeşte procesul de maturare şi intensifică coloritul boabelor) . Ea se face cu 4-5 zile după înflorit în perioada de maximă activitate a frunzelor, pentru ca rănile să se vindece în decurs de 20-25 zile; sau aproape de intrarea în pârgă a strugurilor. Efectul operaţiei se menţine atâta timp cât rana provocată prin îndepărtarea scoarţei rămâne deschisă, adică până se realizează cicatrizarea (fig. 12.4). Este o lucrare care se aplică rar, cu foarfeci speciale de inelat, a căror lame secţionează scoarţa şi liberul, după care liberul se desprinde şi este scos cu ajutorul unui briceag. Pentru a nu afecta vigoarea butucilor se recomandă aplicarea inciziei inelare la cel mult 30-50 % din lăstarii cu rod, sau pe 1-2 coarde de rod. Efectele cele mai spectaculoase se obţin la soiurile apirene (Sultanină, Perlette) şi la cele cu flori funcţional femele (Coarnă neagră, Bicane). Fig. 12.4 - Inelarea lăstarului: a-cicatrizarea în urma scoaterii unui inel îngust; b-lipsa sudurii în cazul scoaterii unui inel mai lat

12.1.3. Operaţii în verde aplicate inflorescenţelor şi strugurilor Suprimarea unei părţi din inflorescenţă se aplică în general soiurilor de struguri pentru masă cu inflorescenţe lungi şi boabe mari (Cardinal, Afuz Ali, Italia, Muscat d'Adda). Boabele din vârful ciorchinelui sunt mai mici, neuniforme şi se maturează ultimele, diferenţele fiind cu atât mai accentuate cu cât lungimea strugurilor este mai mare. Aceste 156

defecte pot fi înlăturate prin suprimarea unei porţiuni din inflorescenţă şi anume a vârfului axului principal (figura 12.5). La strugurii cu multe ramificaţii laterale se constată aceleaşi defecte; de aceea se recomandă suprimarea, alături de vârful ciorchinelui, şi a altor ramificaţii laterale. Operaţia de suprimare a unor părţi din inflorescenţă se recomandă să fie efectuată imediat după înflorire, cu ajutorul unor forfecuţe inoxidabile sau chiar cu mâna, uneori concomitent cu normarea inflorescenţelor pe butuc, şi are drept scop: ridicarea aspectului comercial al strugurilor, maturarea mai uniformă, uniformizarea culorii şi mărimii boabelor. Fig. 12.5 - Suprimarea vârfului inflorescenţei

Rărirea boabelor îmbunătăţeşte aspectul comercial al strugurilor, fără a modifica forma acestora. Boabele rămase pe strugure după rărire se dezvoltă mai bine, cresc în volum şi greutate, sunt uniforme ca mărime, culoare şi maturare. Lucrarea este indicată în cazul soiurilor pentru masă cu boabe rare şi neuniforme ca mărime, culoare şi maturare (Regina viilor, Muscat de Hamburg), cele cu boabe dese (Chasselas), ca şi soiurile predispuse la meiere şi mărgeluire (Coarnă neagră, Bicane). Se recomandă ca operaţia să se execute imediat după înflorit, când creşterea boabelor se realizează prin înmulţirea numărului de celule şi prin sporirea dimensiunii lor. Pentru executarea lucrării se folosesc forfecuţe inoxidabile, cu vârfuri lungi, bine ascuţite, cu ajutorul cărora se îndepărtează boabele prin tăiere de la baza codiţei. În general, se suprimă 20-60 % din totalul boabelor formate pe ciorchine. 12.2. Folosirea substanţelor bioactive în vederea creşterii cantităţii şi calităţii producţiei de struguri. Lucrările şi operaţiile în verde la viţa-de-vie pot fi parţial înlocuite prin folosirea unor substanţe bioactive (fitohormoni) care reglează procesele de creştere şi fructificare. Din această categorie fac parte: substanţe fitoregulatoare care inhibă creşterea lăstarilor (retardanţi); substanţe care stimulează legatul florilor şi creşterea boabelor (biostimulatori); substanţe care întrerup vegetaţia (defolianţi şi desicanţi). Inhibarea creşterii lăstarilor. Pentru oprirea din creştere a lăstarilor în timpul înfloritului (suprimarea ciupitului) şi la intrarea strugurilor în pârgă, se folosesc o serie de substanţe bioactive cum sunt: cicocelul, etephonul, alarul, acidul α-naftil acetic. 157

Stimularea creşterii ciorchinilor şi boabelor. La soiurile de masă cu struguri compacţi (Perla de Csaba, Chasselas), cele care nu leagă cu polen propriu (Coarnă neagră, Bicane) şi la cele apirene (Sultanină, Corinth, Perlette) se fac tratamente cu acid giberelic (GA3) şi acid 4clor-fenoxiacetic (4-CPA). Plivitul „chimic“ al lăstarilor. În plantaţiile conduse în forme înalte şi semiînalte, plivitul lăstarilor de pe tulpini se poate face chimic, cu substanţe desicante (Paraquat sau Diquat), sau cu substanţe care inhibă intrarea mugurilor în vegetaţie (esterii acidului α-naftil acetic şi acidul abscisic). 12.3. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la viţa-de-vie Viţa-de-vie este o plantă sensibilă la atacul de boli şi dăunători, de aceea măsurile de protecţie fitosanitară ocupă un loc important în tehnologiile de cultură. Deoarece substanţele chimice de combatere au efecte poluante asupra mediului înconjurător, măsurile de protecţie fitosanitară trebuie aplicate în complex (combatere interată). Primele măsuri aplicate sunt cele preventive: efectuarea la timp a lucrărilor solului; distrugerea buruienilor; strângerea resturilor vegetale atacate de boli şi dăunători; aplicarea lucrărilor şi operaţiilor în verde; fertilizarea echilibrată. Pe lângă măsurile preventive, un rol important în menţinerea sănătăţii plantelor şi evitarea pierderilor (uneori foarte mari) de recoltă, îl are combaterea chimică, care rămâne mijlocul de bază în tratarea bolilor şi dăunătorilor. Combaterea chimică constă în administrarea unei substanţe chimice (sau a unui amestec), cunoscute sub numele de pesticide sau produse fitofarmaceutice pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. În comerţ există o multitudine de produse gata de folosire care conţin una sau mai multe substanţe active (s.a.), care asigură eficacitatea produsului respectiv. În funcţie de grupa de agenţi patogeni împotriva cărora se folosesc, pesticidele se grupează astfel: Fungicide

Insecticide

 sunt pesticidele aplicate pentru combaterea bolilor produse de ciuperci;  ele pot fi: anorganice, organice şi organo-minerale;  sunt produsele folosite în combaterea insectelor dăunătoare: de ingestie, care acţionează după ce au fost introduse în organism odată cu hrana; de contact, care pătrund în corpul insectei după contactul cu tegumentul; gazoase, care pătrund prin căile respiratorii; paralizante, care atacă centrii nervoşi; 158

Acaricide

 sunt destinate combaterii acarienilor (păianjenilor).

Tipuri de tratamente fitosanitare:

 preventive, când produsul trebuie aplicat înainte de contaminare (ex.: mană);  curative, se aplică după ce contaminarea a avut loc (ex.: molia strugurilor);  curative şi preventive în acelaşi timp, în cazul produselor care opresc dezvoltarea ciupercii sau distrug dăunătorii, protejând vegetaţia faţă de atacurile posterioare tratamentului.

Aplicarea produselor chimice se face sub formă de tratamente uscate când se folosesc pulberile pentru prăfuirea plantelor şi tratamente umede aplicate prin pulverizare. La stabilirea dozei de pesticid, în practica curentă se discută de concentraţia soluţiei folosită la tratament în 100 litri apă, sau de substanţa necesară la hectar. Obişnuit se foloseşte o cantitate de soluţie de 1000 litri la hectar, dar sunt situaţii când această cantitate poate fi diminuată (ex.: primele tratamente, aparatură performantă de aplicare, vii tinere etc.). Dezavantajele combaterii chimice:

 pericolul pentru utilizator în timpul aplicării;  reziduurile de pe struguri şi din vin;  afectarea mediului înconjurător etc. pot fi depăşite aceste aspecte, prin apelarea la sfaturile şi sprijinul specialiştilor în alegerea şi aplicarea pesticidelor.

12.3.1. Combaterea bolilor criptogamice. Prevenirea şi combaterea bolilor criptogamice (produse de ciuperci), reprezintă problema cea mai complexă a protecţiei fitosanitare în viticultură, începând cu mana, făinarea şi putregaiul cenuşiu al strugurilor. În strategia actuală de combatere integrată a bolilor criptogamice, cele mai eficiente metode rămân, încă, cele chimice. Pentru a se limita cantităţile de pesticide, s-a introdus în tehnologie noţiunea de „prag economic de dăunare” (PED). Prin acesta se înţelege nivelul de atac la care trebuie aplicat tratmentul, pierderea de recoltă fiind echivalentă cu costul tratamentului (3-5 % pierdere de recoltă). Prevenirea şi combaterea manei. Mana (Plasmopara viticola) rămâne boala cea mai periculoasă la viţa-de-vie, care atacă toate organele verzi în formare ale plantei: lăstarii tineri, inflorescenţele, strugurii în formare, cârceii. Atacul de mană trebuie prevenit, deoarece după ce infecţia s-a produs, ciuperca nu mai poate fi combătută decât foarte greu, prin fungicide sistemice (care pătrund şi circulă în plante).

159

Atacul primar:

Alte organe afectate:

Măsuri agrofitotehnice:

Combaterea chimică:

 apare pe frunze, sub formă de „pete untdelemnii” pe faţa superioară, în dreptul cărora, pe dosul frunzei, se formează un puf albicios, apoi în stadiu mai avansat pe frunze apar necroze;  pe vârfurile lăstarilor, pe inflorescenţe, cârcei, frunze, atacul manei produce brunificarea şi uscarea lor;  boabele complet dezvoltate se brunifică, se desprind de ciorchine şi cad;  ciuperca iernează sub formă de oospori pe frunzele moarte;  primăvara, în prezenţa apei şi a unei temperaturi mai mari de 11ºC, aceştia germinează, contaminând organele erbacee apropiate de sol.          

evitarea densităţii prea mari, cu slabe posibilităţi de aerisire; evitarea conducerii joase, cu lăstarii în apropierea solului; drenarea terenurilor care reţin puternic apa; efectuarea lucrărilor în verde la timp; eliminarea prin cârnit a vârfurilor nestropite ale lăstarilor. primul tratament se aplică când lăstarii au 6-8 frunze, iar al doilea înainte de înflorit; zeama bordeleză 0,5-1,0% este fungicidul cel mai vechi, folosit cu foarte bune rezultate (3-4 tratamente în condiţii normale); Alcupral 50 PU (3 kg/ha), Champion 50 WP (2 kg/ha); substanţe acuprice: Captadin 50 PU (0,2 %), Dithane M-45 (0,2 %), Folpan 50 WP (0,2 %), Folpan 80 WDG (1,5 kg/ha); pesticidele în amestec (produs de contact + sistemic), sunt foarte eficiente: Ridomil Gold MZ 68 WP (2,5 kg/ha), Curzate Super V (3 kg/ha), Mikal (3 kg/ha).

După ploile cu grindină, care măresc pericolul infecţiilor, cât şi în cazul când imediat după ultimul stropit au intervenit ploi care spală soluţia de pe plante, tratamentul trebuie repetat. Soluţia de fungicid va fi pulverizată cât mai fin, pentru a fi repartizată uniform pe organele plantei. O atenţie deosebită se va acorda suprafeţei inferioare a frunzelor, unde au loc cele mai dese infecţii. Pentru sporirea eficienţei tratamentelor, este bine ca acestea să se facă numai când este nevoie, la avertizare, acolo unde există staţii de avertizare. Experienţa practică a dovedit că în cazul unei presiuni puternice a agentului patogen (ani ploioşi, temperaturi favorabile etc.), este indispensabilă aplicarea mai multor tratamente. Prevenirea şi combaterea făinării sau oidiumului. Această boală a devenit tot mai păgubitoare, pe măsură ce s-a restrâns folosirea fungicidelor cuprice în combaterea manei. Ciuperca Uncinula necator atacă toate organele verzi ale viţei. 160

Atacul primar:

Măsuri agrofitotehnice:

Combaterea chimică:

 apare pe frunze, dar atacă toate organele verzi ale viţei, pe care dezvoltă un miceliu pâslos de culoare alb-gri, acoperit cu o pulbere cu aspect de „făină”;  cel mai periculos este atacul pe struguri, boabele atacate imediat după legarea florilor se usucă, iar cele atacate mai târziu crapă şi se brunifică; soiurile mai sensibile sunt cele pentru struguri de masă.  tăierea înlătură sursele de infecţie şi permite dezvoltarea mai aerisită a butucului;  lucrările şi operaţiile în verde (plivitul, desfrunzitul);  lucrările solului destinate eliminării excesului de umiditate şi distrugerii buruienilor.  primul tratament se aplică când lăstarii au crescut până la 5-7 cm;  zeamă sulfocalcică (folosită de aproape un secol şi jumătate);  sulf muiabil (0,4 %), Kumulus S (0,3 %), Systhane 12 E (0,2 l/ha), Topsin 70 PU (0,1-0,12 %), Thiovit Jet 80 WG (3 kg/ha), Karathane LC (0,05 %), Tilt 250 CE RV (0,2 l/ha).

Prevenirea şi combaterea putregaiului cenuşiu al strugurilor. Ciuperca Botryotinia fuckeliana este polifagă (atacă diferite specii), distrugând toamna o bună parte din recoltă, îndeosebi în anii cu precipitaţii abundente. Vegetaţia luxuriantă a butucilor, densitatea mare a frunzişului, care rezultă în urma atribuirii unei încărcături de ochi exagerate la tăiere, precum şi dezvoltarea peste măsură a buruienilor sunt factori care favorizează atacul de putregai. Infecţia este uşurată când ţesuturile sunt rănite de insecte, grindină, păsări şi alte boli şi dăunători. Organele atacate: Măsuri agrofitotehnice:

Combaterea chimică:

De reţinut!

 boabele mature, aproape de cules, pe suprafaţa lor apar pete mici, care se măresc repede, pătrunzând şi în interiorul pulpei bobului;  mai puţin pe frunze, lăstari şi ciorchinii tineri;  desfrunzitul în zona primelor noduri pentru a se evita umiditatea ridicată din zona strugurilor;  efectuarea plivitului şi cârnitului lăstarilor, pentru a permite o mai bună circulaţie a aerului;  recoltarea strugurilor mai de timpuriu (în cazul unui atac puternic).  primul tratament se face imediat după înflorit, apoi la intrare în pârgă, iar ultimul cu trei săptămâni înainte de recoltare;  Rovral 75 WG (0,6-0,8 kg/ha), Sumilex 50 PU (1-1,5 kg/ha), Derosal 50 SC (0,08-0,1 %), Konker (1,5 l/ha), Topsin 70 PU (0,10,12 %), Swich 62,5 WG (0,6 kg/ha). Strugurii atacaţi vor fi culeşi şi vinificaţi separat, deoarece ciuperca influenţează negativ unele calităţi ale vinului.

161

Alte boli ale viţei-de-vie: antracnoza, eutipoza, excorioza, putregaiul alb al strugurilor, esca sau apoplexia; viroze: scurt-nodarea viţei-de-vie, răsucirea frunzelor, strierea lemnului, mozaicul nervurian; bacterioze: cancerul bacterian (Agrobacterium vitis, sinonim Agrobacterium tumefaciens), care se manifestă sub forma unor tumori, începând de la producerea materialului săditor viticol şi mai târziu, în plantaţii, pe organele lemnoase ale butucilor. 12.3.2. Combaterea dăunătorilor. Cei mai periculoşi dăunători ai viţei-de-vie sunt filoxera, moliile strugurilor şi acarienii. Filoxera (Phylloxera vastatrix) reprezintă unul dintre dăunătorii foarte periculoşi ai viţei-de-vie. A fost adusă în Europa din America, în secolul al XIX-lea, odată cu butaşii din diferite specii de viţe americane. Atacul ei a provocat distrugerea viilor europene, a căror refacere nu a fost posibilă decât prin folosirea la plantare a viţelor altoite pe portaltoi din speciile americane rezistente la filoxeră. Trecerea de la înmulţirea prin butaşi la cea prin viţe altoite, a însemnat schimbarea întregului sistem de cultură, fiind o etapă de răscruce în istoria culturii viţei-de-vie. Insecta trăieşte şi se înmulţeşte pe rădăcinile şi frunzele viţelor americane, hibrizilor direct producători şi pe rădăcinile viţelor europene, la acestea din urmă atacul fiind deosebit de dăunător. Filoxera forma radicicolă, se răspâneşte cu uşurinţă în solurile grele, argiloase. Răspândirea ei este mult îngreunată în solurile nisipoase. În această situaţie, soiurile de Vitis vinifera se pot cultiva pe rădăcini proprii, nealtoite. Filoxera forma radicicolă:

Filoxera forma galicolă:

Măsuri de protecţie:

 atacă rădăcinile viţelor americane şi ale celor europene;  pe rădăcinile înţepate de filoxeră se formează nodozităţi, când rădăcinile sunt mai subţiri, şi tuberozităţi pe cele mai groase.  în zona acestor deformaţii ţesuturile se necrozează, putrezesc, mai ales în toamnele ploioase;  butucii sunt debilitaţi, frunzele se veştejesc, producţiile sunt din ce în ce mai mici, butucii se usucă în 5-10 ani.  atacul se întâlneşte pe frunzele soiurilor de portaltoi şi de hibrizi direct producători, pe care le înţeapă şi le suge seva;  pe locul înţepăturii, celulele frunzei se înmulţesc neuniform, formându-se gale (excrescenţe) de mărimea unui bob de mazăre, pe faţa inferioară a frunzei; treptat, frunzele se răsucesc şi se usucă.  se vor folosi numai viţe altoite pe portaltoi rezistenţi, cu excepţia viţelor plantate pe solurile nisipoase;  strângerea şi arderea frunzelor atacate;  stropiri cu produse organo-fosforice, mai ales sistemice: Sinoratox în concentraţie de 0,1 % sau Decis 2,5 EC (0,2 l/ha).

162

Moliile strugurilor. În climatul nostru temperat, moliile strugurilor sunt reprezentate prin două specii: Lobesia botrana (eudemisul), frecvent în podgoriile din sudul ţării, şi Eupoecilia ambiguella sau Clysia ambiguella (cochilisul), răspândit în regiunile mai nordice. Cochilisul dezvoltă două generaţii pe an, în timp ce eudemisul – trei. Larvele rod butonii florali şi inflorescenţele, boabele verzi şi cele mature. Organele atacate sunt înfăşurate cu o reţea de fire mătăsoase albe. Măsuri agrofitotehnice:

Combatere chimică şi biologică:

 folosirea unor distanţe corespunzătoare de plantare pentru o bună aerisire şi iluminare;  efectuarea lucrărilor plivit, legatul lăstarilor, cârnit;  distrugerea buruienilor etc.  stabilirea oportunităţii aplicării tratamentelor se face cu ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali;  tratamente cu: Fastac 10 EC (0,075 l/ha), Decis 2,5 EC (0,2 l/ha), Karate 2,5 EC (0,25 l/ha);  tratamente cu: Thuringin, Bactospeine (0,3 %).  eudemisul viţei-de-vie are numeroşi duşmani naturali, printre cei ce atacă ouăle şi le parazitează sunt şi viespile din genul Trichogramma.

Acarianul (păianjenul) roşu comun (Tetranycus urticae) înţeapă ţesuturile frunzei, formându-se pete mari caracteristice, la început de culoare cenuşie lucioasă, apoi roşieticebrune şi se curbează. Ca urmare frunzele se usucă şi cad treptat, încât la un atac puternic are loc defolierea timpurie a butucilor. Mod de iernare:

Măsuri agrofitotehnice:

Combaterea chimică:

 ca femelă adultă în crăpăturile scoarţei burtucilor, sub solzii mugurilor, sub resturile vegetale (frunze, buruieni), pe araci, în sol;  primăvara timpuriu (când temperatura medie a aerului ajunge la 10-12º C), păianjenul migrează pe viţa-de-vie.  adunarea în toamnă a resturilor vegetale (buruieni, frunze etc) şi arderea lor;  executarea arăturii adânci pentru distrugerea formelor de iernare;  praşile repetate pentru menţinerea solului curat de buruieni.  se efectuează în perioada de repaus, toamna, sau primăvara devreme, după tăierea în uscat, cu zeamă bordeleză 3 % sau Mitac 20 CE (0,2 %);  când lăstarul are 5-7 cm lungime se poate stropi cu: Apollo 50 SC (0,4 l/ha), Neoron 500 EC (0,05-0,1 %), Danirun 11 EC (0,6 l/ha), Omite 57 E (1,5 l/ha), Talstar 10 EC (0,3 l/ha), Tedion V-18 (0,15-0,20 %), Cascade 5 EC (1 l/ha).

163

12.4. Combaterea integrată. În urma folosirii timp îndelungat a combaterii chimice, în viticultură s-au semnalat o serie de aspecte negative: apariţia rezistenţei la fungicidele sistemice a unor agenţi fitopatogeni şi intensificarea atacului acestora; folosirea produselor organofosforice, a celor cloroderivate a dus la înmulţirea în masă a acarienilor; reziduurile rămase pe struguri afectează calitatea igienică a acestora, cu implicaţii în procesul fermentaţiei alcoolice a mustului şi asupra sănătăţii consumatorilor; distrugerea faunei de antagonişti (organisme utile care distrug agenţii dăunători) etc. Aceste efecte ale utilizării pesticidelor a făcut să câştige tot mai mult teren sistemul combaterii integrate a bolilor şi dăunătorilor. Acesta include într-un tot unitar, armonios, toate metodele chimice, biologice, agrotehnice şi fizice, precum şi a factorilor naturali de combatere, în aşa fel încât să se realizeze o reglare şi o combatere a populaţiilor de organisme dăunătoare care să nu depăşească pragul economic de dăunare. Combaterea integrată – măsuri:

 fertilizarea raţională a plantaţiilor în vederea asigurării unui echilibru între procesele de creştere şi fructificare;  evitarea excesului de azot care determină creşteri luxuriante şi sensibilizarea viţei-de-vie la atacul bolilor şi dăunătorilor;  efectuarea la timp a lucrărilor solului care contribuie la distrugerea multor patogeni şi dăunători;  înlăturarea prin lucrările în verde a numeroase surse de infecţie, concomitent cu aerisirea mai bună a butucilor.

Combaterea integrată răspunde unor exigenţe de ordin ecologic, punând pe primul plan căile biologice de combatere a populaţiilor de organisme dăunătoare, păstrarea echilibrului natural şi evitarea poluării mediului înconjurător, precum şi a recoltei de struguri. 12.5. Combaterea biologică. Lupta biologică presupune utilizarea organismelor vii sau a produselor lor, pentru a preveni sau reduce pierderile sau daunele produse de organismele dăunătoare. Viticultura „ecologică” sau „biologică” (acel sistem de cultură a viţei-de-vie care urmăreşte păstrarea unui mediu nepoluat), interzice folosirea produselor de sinteză, al căror efect pe termen lung asupra sănătăţii noastre este imprevizibil. Prin combaterea biologică se urmăreşte identificarea şi protejarea speciilor utile, prevenirea înmulţirii speciilor dăunătoare şi împiedicarea dezvoltării lor prin mijloace cât mai naturale şi cât mai puţin toxice. Primul exemplu de luptă biologică în viticultură îl constituie folosirea portaltoilor americani rezistenţi, pentru combaterea filoxerei, în locul mijloacelor chimice. De peste un

164

secol s-au extins şi hibrizii euro-americani şi euro-asiatici rezistenţi la boli, însă aceştia nu ating nivelul calitativ al soiurilor europene. Avantajele combaterii biologice a bolilor şi dăunătorilor:

Mijloacele folosite:

    

evitarea poluării; fitotoxicitate redusă; obţinerea recoltei fără reziduuri chimice; evitarea apariţiei rezistenţei la pesticide; asigurarea sănătăţii mediului, omului şi a celorlalte vieţuitoare.  folosirea de soiuri rezistente;  folosirea luptei biologice şi a substanţelor vegetale şi minerale;  îndepărtarea dăunătorilor, limitarea înmulţirii lor, NU omorârea acestora.

Nu se urmăreşte distrugerea completă a dăunătorilor, ci realizarea unui echilibru pentru a regla populaţiile de agenţi patogeni şi dăunători sub un anumit prag, astfel încât să nu provoace daune semnificative. Substanţe pentru combaterea bolilor în viticultura ecologică sunt cele de provenienţă minerală: sulfatul de cupru, sulful, praful de argilă măcinată şi cele de provenienţă vegetală: nicotine, rotenone, alge marine etc. Chiar dacă producţiile obţinute prin practicarea viticulturii ecologice sunt mai reduse, iar costurile, uneori, mai ridicate, strugurii şi vinurile obţinute sunt însă căutate de mulţi consumatori, apreciate ca „produse ecologice” sau „biologice” şi valorificate la un preţ superior. 12.6. Rezumatul temei Prin tehnologiile de cultură aplicate în plantaţiile pe rod, se urmăreşte obţinerea unor producţii normale de struguri, de calitate, în condiţiile obţinerii unui profit maxim şi al prelungirii perioadei de rodire un timp cât mai îndelungat. Lucrările şi operaţiile în verde cuprinde ansamblul de măsuri culturale aplicate butucilor de viţă în cursul perioadei de vegetaţie, cu scopul reglării proceselor de creştere şi rodire. Prin ele se completează sau se desăvârşeşte efectul tăierilor în uscat. Baza biologică a operaţiilor în verde constă în redistribuirea substanţelor nutritive, ca urmare a suprimării parţiale sau totale a unor organe ale plantei. Hrana, care era destinată organelor suprimate, este folosită de cele rămase pe butuc, acestea având posibilitatea să crească în condiţii mai bune. Totodată, ele uşurează efectuarea lucrărilor de întreţinere a solului şi îmbunătăţesc calitatea strugurilor, îndeosebi a celor pentru consum în stare proaspătă. Dintre lucrările şi operaţiile în verde, cel mai des aplicate sunt plivitul, cârnitul şi legatul lăstarilor; mai rar se aplică ciupitul, copilitul, desfrunzitul parţial, incizia inelară, rărirea strugurilor. 165

În cursul perioadei de vegetaţie, viţa-de-vie este atacată de boli şi dăunători, împotriva cărora se iau măsuri de igienă culturală, măsuri agrofitotehnice şi măsuri chimice. În viticultura modernă se practică combaterea integrată, care asigură o combatere eficientă a bolilor şi dăunătorilor în condiţiile reducerii poluării mediului şi diminuării consumurilor energetice (efectuarea mai multor lucrări la o singură trecere cu tractorul).

TEST DE EVALUARE 1. Clasificaţi lucrările şi operaţiile în verde. Răspuns: Lucrările şi operaţiile în verde se pot clasifica după mai multe criterii: după obligativitatea executării lor (obligatorii - plivitul, legatul lăstarilor; ocazionale - ciupit, copilit, cârnit, desfrunzit parţial); după frecvenţa cu care se întrebuinţează (lucrări şi operaţii în verde aplicate mai des sau mai rar) şi după părţile plantei pe care se aplică (lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor, inflorescenţelor şi strugurilor). 1. Definiţi plivitul şi enumeraţi avantajele acestei lucrări. 2. La care soiuri se realizează lucrarea de normare a încărcăturii de inflorescenţe şi în ce constă? 3. Când trebuie să se facă legarea şi dirijarea lăstarilor la viţa-de-vie? 4. Enumeraţi avantajele pe care le prezintă lucrarea de desfrunzit.

5. Care sunt măsurile preventive ce se pot lua pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor la viţa-de-vie? 6. Enumeraţi măsurile specifice combaterii integrate. 7. Combaterea biologică prezintă o serie de avantaje. Enumeraţi câteva.

166

TEMA NR. 13 ÎNTREŢINEREA SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE VITICOLE Unităţi de învăţare  Lucrările agrotehnice aplicate în plantaţii.  Folosirea erbicidelor în plantaţiile viticole.  Aplicarea îngrăşămintelor în vii.  Sisteme de întreţinere a solului în viticultură.  Irigarea viilor. Obiectivele temei:  prezentarea lucrărilor agrotehnice care contribuie la o bună structurare a solului, în ordine cronologică;  cunoaşterea diferitelor sisteme de întreţinere a solului în plantaţiile viticole;  importanţa fertilizării şi irigării plantaţiilor roditoare Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. Bernaz, Gh., Dejeu, L., 1999 – Fertilizarea viilor şi întreţinerea solului în concepţie ecologică. Editura Ceres, Bucureşti. 2. Bernaz, Gh., 2003 – Via familială. Editura M.A.S.T., Bucureşti. 3. Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A., 1997 – Hortiviticultură şi protecţia mediului. Editura didactică şi pedagogică, R.A. Bucureşti.

13.1. Lucrările agrotehnice aplicate în plantaţiile viticole. În general, recolte relativ constante de struguri şi de calitate superioară se pot obţine numai pe soluri bine structurate, bine aprovizionate cu elemente nutritive, cu o capacitate bună de reţinere a apei, aerate şi curate de buruieni. În plantaţiile viticole o asemenea stare se poate realiza, prin aplicarea unor măsuri agrotehnice adecvate, în rândul cărora lucrările solului ocupă un loc important. În condiţiile din ţara nostră, de regulă, se aplică lucrări anuale (adânci sau superficiale) şi lucrări periodice. Dezgropatul butucilor se execută în plantaţiile unde viţa-de-vie a fost protejată peste iarnă cu pământ, în luna martie, când temperatura nu mai coboară sub -8ºC. De regulă lucrarea se face după arătura de primăvară „la cormană”, cu răsturnarea brazdelor spre mijlocul intervalelor. Întârzierea lucrării, când temperatura aerului este ridicată şi umiditatea solului este mai mare, amplifică riscul pierderilor de ochi prin „clocire” sau al pornirii mugurilor sub stratul protector de pământ. Concomitent cu această lucrare se poate face şi copcitul. 167

Dezmuşuroitul (debilonarea) se execută în urma arăturii „la cormană”, urmată de degajarea butucilor de pământ şi nivelarea acestuia cu sapa (în cazul butucilor conduşi pe tulpini, care toamna sunt protejaţi prin bilonare sau muşuroire). Arătura de primăvară are ca scop mobilizarea solului pe adâncimea de 14-16 cm, în perioada martie-aprilie, mecanizat cu plugul cultivator (PCV) echipat cu trupiţe laterale (pentru răsturnarea brazdelor către mijlocul intervalelor dintre rânduri) sau cu mijloace hipo. Dacă solurile sunt uşoare sau primăvara este secetoasă, pentru a preveni pierderea apei din sol, arătura se înlocuieşte cu afânarea de primăvară a solului. Afânarea adâncă a solului pe rând (sapa mare), constă în mobilizarea adâncă a solului pe rândurile de vie, la adâncimea de 10-12 cm, cu sapa, imediat după arătura sau afânarea de primăvară a solului. Se poate face mecanizat, cu pluguri speciale, prevăzute cu palpator în plantaţiile cu conducerea semiînaltă sau înaltă a butucilor. Afânarea superficială a solului. În perioada de vegetaţie a viţei-de-vie, solul se menţine în stare afânată şi curat de buruieni, prin lucrări superficiale (praşile). Sunt necesare 4-5 praşile în intervalul mai-august, la o adâncime de 5-10 cm, care se eşalonează în funcţie de regimul precipitaţiilor şi gradul de îmburuienare al solului. Lucrarea se poate realiza mecanizat (prin cultivaţie, discuire, lucrare cu freza) sau cu mijloace hipo pe intervale, şi manual pe rând. Mulcirea constă în acoperirea solului (total sau parţial), începând din a doua jumătate a lunii mai, cu o serie de materiale reziduale: paie tocate, frunze, turbă, scoarţă de copaci, deşeuri de folie de polietilenă de diferite culori; iar toamna se ridică sau se încorporează în sol (în funcţie de material). Stratul de mulci contribuie la îmbunătăţirea regimului de apă şi căldură a solului, împiedică răsărirea şi creşterea buruienilor, contribuie la sporirea recoltelor de struguri. Arătura de toamnă se execută după căderea frunzelor, cu plugul PCV echipat cu 2-4 trupiţe şi o rariţă, sau cu plugul de vie tras de cal, la adâncimea de 16-18 cm. Lucrarea se face cu răsturnarea brazdelor spre rândurile de vie, rezultând o bilonare pe direcţia rândurilor. În acest fel se realizează protejarea butucilor la bază, în arealele de cultură protejată şi neprotejată. Odată cu arătura de toamnă se pot încorpora îngrăşămintele organice şi minerale (cu fosfor şi potasiu). Subsolajul este o lucrare adâncă, aplicată periodic, prin care se reface starea de afânare a solului pe o adâncime mai mare, fără răsturnarea brazdei, cu efect de regenerare asupra rădăcinilor butucilor. Subsolajul se execută toamna, după recoltarea strugurilor; concomitent 168

administrându-se şi îngrăşămintele, prin montarea pe subsolier a echipamentului de fertilizare (tip EIV). 13.2. Folosirea erbicidelor în vii, reprezintă o altă metodă de întreţinere a solului. Erbicidarea buruienilor urmăreşte distrugerea acestora, pentru a elimina concurenţa pentru apă şi hrană, precum şi microclimatul favorabil dezvoltării bolilor criptogamice. Prin aplicarea erbicidelor se elimină praşilele din perioada de vegetaţie a viţei-de-vie, contribuind la sporirea considerabilă a productivităţii muncii, volumul de muncă pentru lucrările de întreţinere a solului reducându-se simţitor. Aplicarea corectă a erbicidelor presupune cunoaşterea particularităţilor biologice ale buruienilor; principalele specii de buruieni din vii şi frecvenţa acestora. În plantaţii întâlnim speciile anuale de buruieni: mohorul verde, mohorul lat, firuţa etc (dintre monocotiledonate) şi ştirul, zârna, loboda sălbatică, iarba grasă, traista ciobanului, muştarul sălbatic, troscotul comun, rapiţă sălbatică, spanac sălbatic (dintre dicotiledonate); dar şi specii perene de buruieni: pirul gros, pirul târâtor, costreiul etc (monocotiledonate), volbura, urda vacii, pălămida, susaiul, păpădia, urda vacii etc (dicotiledonate). Avantajele erbicidării:

Dezavantajele erbicidării:

 viteză mai mare de execuţie;  economie de energie ca urmare a consumului mai redus de motorină;  dezvoltarea mai bună a rădăcinilor viţei-de-vie şi în orizonturile superficiale;  diminuarea eroziunii;  accesul mai uşor cu maşinile în plantaţii, în perioadele ploioase;  o mai bună conservare a materiei organice în sol.  necesitatea cunoaşterii unor temeinice noţiuni tehnice;  necesitatea depăşirii unei bariere psihologice care, în viticultură, situează erbicidele printre substanţele intens poluante;  dezvoltarea în timp a unor specii de buruieni rezistente la erbicide;  nu se pot aplica în viile tinere, unde se întâlnesc mai multe rădăcini superficiale la plantele cultivate.

Erbicidele folosite în viticultură se pot clasifica după momentul aplicării, şi pot fi erbicide preemergente (utilizate înainte de răsărirea buruienilor) sau postemergente (după răsărirea buruienilor), aplicate pe frunzişul acestora; iar în funcţie de mecanismul de acţiune sunt: de contact (ex.: Gramoxone), care distrug numai organele supraterestre ale buruienilor atinse cu ocazia tratamentului; persistente (ex.: Simanex 80 WP), care rămân în sol, împiedicând încolţirea şi răsărirea buruienilor; erbicide curative sistemice (ex.: Roundup), 169

care pătrund pe cale foliară în ţesuturile buruienilor de unde sunt transportate în organele subterane, provocând distrugerea acestora. Ca metode de erbicidare amintim erbicidarea pe întreaga suprafaţă (totală), în benzi sau numai pe vetre (în cazul îmburuienării cu pir). La aplicarea erbicidelor trebuie avut în vedere câteva reguli generale, şi anume: în plantaţiile tinere până în anul IV-V erbicidarea se face dacă plantele sunt protejate cu tuburi de plastic; înainte de erbicidat viţele se copcesc; soluţia nu trebuie să ajungă niciodată pe organele verzi ale butucului; se vor respecta cu stricteţe regulile de protecţia muncii, respectiv folosirea echipamentelor de protecţie (haine, ochelari, mănuşi), pentru a evita iritarea ochilor şi a mucoaselor. Erbicidarea constituie numai o verigă agrotehnică de întregire a măsurilor de combatere a buruienilor în plantaţiile viticole. DE REŢINUT

 pentru combaterea tuturor buruienilor este necesară rotaţia erbicidelor pe aceeaşi suprafaţă sau complexarea mai multor erbicide.

13.3. Aplicarea îngrăşămintelor în plantaţiile viticole roditoare reprezintă o necesitate care izvorăşte din mai multe considerente: terenurile în pantă, erodate şi cu fertilitate scăzută pe care se cultivă viţa-de-vie; monocultura îndelungată, astfel că butucii sunt obligaţi la un spaţiu de nutriţie determinat; recolta de struguri ce se obţine anual etc. În ansamblu, fertilizarea în viticultură este necesară pentru înnoirea rezervelor de substanţe nutritive din sol, care au fost levigate sau utilizate de viţa-de-vie. Astfel, o alimentaţie organică şi minerală echilibrată, alături de factorii climatici favorabili, determină o creştere a producţiei şi a calităţii acesteia (acumulare sporită de zaharuri, antociani şi substanţe aromate în struguri). În cursul unui an planta extrage din sol cantităţi de aproximativ 100-150 kg/ha azot, 20-50 kg/ha fosfor şi 75-250 kg/ha potasiu; precum şi cantităţi destul de însemnate de magneziu, fier, bor, mangan, cupru, molibden etc.; circa 50 % din acestea fiind consumate de struguri (Condei Gh.,1986). Fertilizarea raţională înseamnă să i se redea solului, pe baza unui control agrochimic, cantităţile de elemente extrase de plantă, corespunzător cu cerinţele sale biologice, evitând pericolul poluării produselor (struguri, must, vin) şi a mediului înconjurător. Evaluarea necesarului de elemente nutritive se face prin: analiza agrochimică a solului; diagnoza foliară; organizarea experienţelor staţionare în câmp cu îngrăşăminte; observarea manifestării fenomenelor de carenţă şi a dereglărilor fiziologice de nutriţie. Pentru fertilizarea viilor se folosesc îngrăşăminte organice şi chimice (minerale). 170

13.3.1. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice. Fertilizarea cu gunoi de grajd se efectuează periodic, o dată la 3-4 ani, în cantitate de 30-50 t/ha. Pe nisipuri şi pe soluri nisipoase se recomandă cantităţi mai mici, date însă mai des. În primul an de la aplicarea gunoiului de grajd, viţa-de-vie foloseşte 20-25 % din cantitatea de azot, 30-35 % din cea de fosfor şi 60-65 % din cantitatea de potasiu. Deoarece gunoiul de grajd asigură numai parţial consumul anual de azot, fosfor şi potasiu, este bine să se completeze necesarul cu îngrăşăminte chimice, în special cu potasiu şi fosfor. Gunoiul de grajd se aplică toamna sau primăvara devreme, prin împrăştiere, folosind maşina pentru împrăştiat gunoi de grajd (MIGV-1) sau manual cu furca, urmată de încorporarea în sol prin arătură adâncă, la 16-18 cm adâncime. Îngrăşămintele verzi pot avea un efect apropiat de cel al gunoiului de grajd (mai puţin îmbogăţirea solului în humus), însă cu efort mult mai mic. Ele sunt reprezentate prin plante leguminoase sau graminee anuale, cultivate între rânduri şi încorporate sub brazdă. Plantele folosite ca îngrăşăminte verzi trebuie să consume cantităţi reduse de substanţe nutritive din sol şi să formeze în timp scurt cantităţi mari de masă verde, bogată în substanţe fertilizante, în special azot. Îndeplinesc aceste condiţii, în general, plantele leguminoase fixatoare de azot, ca: mazărea comestibilă sau furajeră, măzărichea, borceagul, lupinul, fasoliţa, bobul, soia. Având în vedere efectul favorabil, costul redus, renunţarea la îngrăşămintele azotate (mari consumatoare de energie în procesul de fabricaţie), trebuie folosită mai larg în plantaţiile viticole, mai ales în lipsa gunoiului de grajd. Tescovina compostată precum şi compostul rezultat din resturile vegetale din gospodărie (deşeuri organice menajere, reziduuri de la plantele de grădină, paie, ramuri fragmentate, coarde de viţă tocate etc), au un efect asemănător gunoiului de grajd.. Tescovina reprezintă un subprodus rezultat din prelucrarea strugurilor şi este alcătuită din ciorchini, pieliţe, seminţe şi resturi de must. La o producţie de struguri de 7-14 t/ha, în mod obişnuit se obţine o cantitate de tescovină de 2-4 t/ha, echivalând cu 4,5-9 m3, cu un conţinut de substanţă organică de 0,9-1,8 t/ha. Composturile din coarde de viţă-de-vie constituie un îngrăşământ valoros. La un hectar de vie, anual se pierd 0,7-1,4 t substanţă uscată, sub forma lemnului eliminat la tăierea în uscat. La o cantitate medie de 1 t/ha material lemnos, care ar putea fi valorificat prin compostare, ar fi redate solului următoarele cantităţi de substanţe nutritive: 13 kg P2 O5, 43 kg K2O şi 64 kg CaO.

171

O altă sursă de humus este constituită din lăstarii eliminaţi cu ocazia plivitului sau a vârfurilor de lăstari rezultate la ciupit şi cârnit. La fertilizarea organică a viilor pot fi folosite şi drojdiile compostate, precum şi depozitele de la condiţionarea vinului (cu excepţia sedimentului de la cleirea albastră). 13.3.2. Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice. Îngrăşămintele chimice reprezintă o sursă suplimentară valoroasă, de asigurare a plantaţiilor de vii cu elemente nutritive. Ele pot fi simple, numai cu azot, fosfor sau potasiu şi complexe – binare (cu azot şi fosfor) sau ternare (cuprinzând cele trei elemente – azot, fosfor, potasiu). Îngrăşăminte chimice folosite în viticultură:

Eficienţă sporită ►

 îngrăşăminte cu azot: azotatul de amoniu, ureea, nitrocalcamoniu, sulfatul de amoniu;  îngrăşăminte cu fosfor: superfosfatul simplu, superfosfatul dublu, fosforitele activate etc;  îngrăşăminte cu potasiu: sulfatul de potasiu, sarea potasică, clorura de potasiu;  îngrăşămintele complexe – binare N22P22 şi ternare N11P22K11 sau N16P16K16;  îngrăşămintele de tip „Cristalin”, utilizate cu apa de irigare.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice se face ţinând cont de analiza agrochimică a solului, producţia planificată de struguri şi alţi factori de influenţă (fertilitatea solului, soiul şi portaltoiul folosit, consumul specific, regimul hidric). Ca şi epocă de administrare, aplicarea îngrăşămintelor chimice se face diferenţiat; toamna, după căderea frunzelor se aplică îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu (greu levigabile, adică se spală greu în profunzimea solului), iar primăvara înainte de dezmugurit, îngrăşămintele cu azot. Dozele de îngrăşăminte chimice recomandate (în substanţă activă), sunt prezentate în tabelul 13.1, pe grupe de soiuri, în funcţie de fertilitatea solului şi recolta scontată. Aplicarea foliară a îngăşămintelor chimice. După cum se cunoaşte, frunzele pot absorbi substanţe minerale din soluţiile pulverizate pe suprafaţa lor. De aceea, pentru completarea fertilizării cu îngrăşăminte organice sau chimice, a fost elaborată fertilizarea pe cale foliară, folosind soluţii cu azot, fosfor şi potasiu sau cu microelemente (B, Mn, Zn etc). Stropirile cu îngrăşăminte foliare au un rol complementar, de corecţie, sunt preluate de către viţa-de-vie în timp foarte scurt şi pot fi astfel corectate dezechilibrele de nutriţie. Soluţiile au concentraţii reduse, pentru a nu produce arsuri pe organele verzi ale viţei-de-vie, şi sunt pulverizate în special pe faţa inferioară a frunzelor. Azotul, fosforul şi potasiul se aplică sub formă de azotat de amoniu (0,3%), superfosfat (0,5%) şi sare potasică (0,5% s.a.). 172

Tabelul 13.1 Dozele de îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu recomandate orientativ, pe grupe de soiuri, în funcţie de fertilitatea solului şi recolta scontată (după Dejeu L., 2010)

Grupa de soiuri Soiuri pentru masă cu maturare timpurie Soiuri pentru vinuri de calitate superioară cu denumire de origine Soiuri pentru masă cu maturare mijlocie; soiuri pentru vinuri de calitate Soiuri pentru masă cu maturare tardivă Soiuri pentru vinuri de masă Grupa de soiuri Soiuri pentru masă cu maturare timpurie Soiuri pentru vinuri de calitate superioară cu denumire de origine Soiuri pentru masă cu maturare mijlocie, soiuri pentru vinuri de calitate Soiuri pentru masă cu maturare tardivă Soiuri pentru vinuri de masă Grupa de soiuri Soiuri pentru masă cu maturare timpurie Soiuri pentru vinuri de calitate superioară cu denumire de origine Soiuri pentru masă cu maturare mijlocie, soiuri pentru vinuri de calitate Soiuri pentru masă cu maturare tardivă Soiuri pentru vinuri de masă

Recolta scontată (t∕ha) 6

Dozele de N (kg/ha) în funcţie de indicele de azot: 0,5 1,5 2,5 90 70 60

10

120

95

90

10

130

102

95

10 14 Recolta scontată (t∕ha) 6 10 10 10 14 Recolta scontată (t∕ha) 6

140 110 100 170 125 120 Dozele de P2O5 (kg∕ha) în funcţie de conţinutul solului în P (mg∕100 g): 2 4 6 110 80 65 120

95

90

130 102 95 140 110 100 170 125 120 Dozele de K2O5 (kg∕ha) în funcţie de conţinutul solului în P (mg∕100 g): 12 18 24 135 125 115

10

180

165

155

10 10 14

175 170 195

160 155 175

150 145 165

Aplicarea amendamentelor. În ţara noastră, unele podgorii (Ştefăneşti-Argeş, Sâmbureşti etc.), au soluri cu o aciditate prea accentuată (pH sub 5,5), ceea ce dăunează dezvoltării normale a viţei-de-vie (pH-ul optim 6-7,5). În scopul reducerii acidităţii se administrează amendamente calcaroase cum sunt: carbonatul de calciu (calcarul), oxidul de calciu (varul ars), hidroxidul de calciu (varul stins), spuma de defecaţie (deşeu din industria zahărului), precipitatul de Govora etc. Dozele de amendamente calcaroase variază în limite destul de mari (5-16 t/ha CaCO3), fiind stabilite numai pe baza analizelor de laborator. Orientativ, se recomandă o cantitate de 22,5 t/ha pe solurile uşoare şi 3-3,5 t/ha pe solurile grele, pentru ridicarea valorii pH cu o 173

unitate. Amendamentele se pot administra la desfundarea terenului (când se înfiinţează plantaţia), dar şi în viile pe rod (toamna prin împrăştiere la suprafaţa solului şi se încorporează odată cu arătura adâncă). 13.4. Sistemele de întreţinere a solului în viticultură se stabilesc ţinând seama de condiţiile climatice ale zonei, tipurile de sol, soiurile cultivate şi particularităţile de cultură a viţei-de-vie. Astfel, solul se poate întreţine: ca ogor negru; prin erbicidare; prin folosirea îngrăşămintelor verzi şi prin înierbare alternativă de durată. Sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru reprezintă sistemul tradiţional prin care solul este menţinut permanent în stare lucrată şi afânată. Deşi asigură folosirea apei din sol cu eficienţă maximă, precum şi acumularea unor cantităţi mari de zaharuri în boabe, a devenit neeconomic deoarece necesită un volum mare de carburanţi şi cheltuieli ridicate pentru executarea mecanizată a lucrărilor. Sistemul de întreţinere a solului prin erbicidare elimină praşilele din perioada de vegetaţie a viţei-de-vie. Erbicidarea este eficientă în plantaţiile de vii roditoare atunci când se aplică în benzi, sau atunci când se execută în cadrul unor măsuri de combatere integrată a buruienilor (Bernaz Gh., Mihalca Haretia,1978; citaţi de Dejeu L., 2010). Acest sistem prezintă avantajul că suplineşte lipsa forţei de muncă pentru executarea praşilelor, dar determină costuri mari de producţie. Sistemul de întreţinere a solului prin folosirea îngrăşămintelor verzi este recomandat în podgoriile cu precipitaţii anuale de peste 600 mm, precum şi în plantaţiile de vii irigate, cu distanţe mari între rânduri (3,0-3,6 m). AVANTAJE:

 îmbogăţeşte solul în materie organică (cu până la 80,3 %);  se îmbunătăţeşte mobilitatea elementelor nutritive;  se diminuează excesul de umiditate în sol în prima parte a perioadei de vegetaţie;  se reduce eroziunea prin folosirea îngrăşământului verde ca mulci pe suprafaţa solului.

Ca îngrăşământ verde se foloseşte lupinul, mazărea de grădină sau borceagul de primăvară; se însămânţează pe intervalele dintre rânduri, alternativ, o dată la 2 ani, în benzi late de 1,4 -1,75 m. Încorporarea în sol a îngrăşămintelor verzi se face în faza de înflorire a mazărei sau lupinului.

174

Sistemul de întreţinere a solului prin înierbarea alternativă de durată se recomandă în podgoriile în care, în timpul perioadei de vegetaţie, precipitaţiile însumează minim 350 mm (Piţuc P.,1989; citat de Dejeu L., 2010). AVANTAJE:

   

limitează eroziunea de suprafaţă; sporeşte aportul de materie organică în sol; permite intrarea maşinilor în perioadele ploioase; reduce cheltuielile pentru carburanţi;  reduce cheltuielile cu forţă de muncă necesare lucrărilor solului.

Înierbarea se face din două în două intervale, cu ierburi de talie mică (Lolium perene), iar după 8-9 ani benzile înierbate se desfiinţează prin arătura de toamnă, urmând să fie înierbate intervalele dintre rânduri care au fost întreţinute ca ogor negru. În timpul perioadei de vegetaţie, ierburile cosite şi tocate sunt lăsate deasupra benzii înierbate ca mulci. 13.5. Irigarea viilor. Comparativ cu alte plante de cultură, viţa-de-vie se caracterizează printr-o mai bună rezistenţă la secetă. Această rezistenţă este determinată de sistemul său radicular puternic, care, în căutare de apă şi hrană, explorează un volum mare de sol. Cu toate acestea, consumul de apă în cursul perioadei de vegetaţie este destul de mare. De aceea, în special în zonele secetoase viţa-de-vie răspunde bine la irigare. În condiţiile ţării noastre, irigarea este necesară mai ales în podgoriile din Dobrogea, Oltenia, Muntenia şi o parte din sudul Moldovei, pe solurile nisipoase şi cu precădere în plantaţiile cu soiuri de masă. Se recomandă folosirea unor norme de irigare (cantitatea totală de apă administrată pe întreaga perioadă de vegetaţie), cuprinsă între 1 000 şi 2 500 m³/ha. Această cantitate de apă se aplică prin 2-4 udări, folosind la o udare 400-800 m³/ha, în perioada iulie – august. Udările au ca scop să asigure cu apă stratul de sol pe o adâncime de 0,8-1,0 m, acolo unde se întâlnesc majoritatea rădăcinilor şi cantităţile cele mai mari de substanţe nutritive, înlesnind în felul acesta absorbţia lor. Cantitatea de apă dată la o udare variază în funcţie de sol, astfel pe solurile uşoare se dau cantităţi mai mici de apă, dar mai des, comparativ cu solurile grele. Fenofaze critice:

 în faza de creştere intensă a lăstarilor;  în faza de creştere a boabelor.  irigarea se sistează la intrarea strugurilor în pârgă, DAR poate continua încă 2-3 săptămâni în anii cu secetă prelungită pe solurile nisipoase. 175

Metodele de irigare folosite în plantaţiile viticole sunt prezentate în continuare. Udarea prin brazde poate fi folosită numai pe terenurile plane sau cu pantă de până la maximum 1,5 %. Brazdele se deschid de-a lungul rândurilor de viţe, lungimea lor fiind egală cu lungimea rândurilor din parcelă (100 ± 20 m) şi adâncimea de 18-22 cm. Udarea prin aspersiune are avantajul că se poate folosi şi pe terenurile în pantă. În cazul teraselor cu lăţimea de 8-18 m, un aspersor udă două terase. Udarea prin microaspersiune elimină neajunsurile irigării prin aspersiune, presupune folosirea unor microaspersoare dispuse la înălţimi diferite de la sol având o rază de acţiune de la 1-2 m la 3-4 m. La udarea prin picurare, conductele din materiale plastice sunt fixate de spalier la înălţimea sârmei portante; pe conducte sunt amplasate picurătoarele la distanţa de 1,0-1,2 m, câte unul între doi butuci. Debitul picurătoarelor este de 2-4 litri∕oră. Irigarea prin picurare permite să se facă fertilizarea cu cantităţi mici de îngrăşăminte chimice, pe parcursul perioadei de vegetaţie. La irigarea prin rampe perforate, conductele de udare sunt reprezentate prin tuburi duble concentrice din PVC, prevăzute cu oificii, instalate la înălţimea sârmei portante a spalierului. Debitul orificiilor de udare este de 20-40 litri apă∕oră. Apa este administrată sub forma unor şuviţe continui sau întrerupte şi preluată de rigole deschise de-a lungul rândului de viţe. În plantaţiile irigate creşterile vegetative sunt mai puternice, se creează condiţii favorabile dezvoltării buruienilor precum şi atacuri mai intense de boli. De aceea este necesar să se aplice praşile suplimentare şi 1-2 tratamente în plus de combatere a bolilor, iar dirijarea şi legarea lăstarilor se face mai des. Irigarea viţei-de-vie trebuie să fie însoţită şi de utilizarea mai intensă a îngrăşămintelor, îndeosebi a celor organice. 13.6. Rezumatul temei În perioada de rodire se aplică un complex de măsuri agrotehnice care să contribuie la manifestarea potenţialului productiv şi calitativ al diferitelor soiuri, cum sunt: lucrările de mobilizare a solului, erbicidarea, fertilizarea, irigarea (dacă este cazul) etc. Viţa-de-vie ocupă acelaşi teren 30 – 40 de ani, alcătuind o monocultură îndelungată, de aceea lucrările solului capătă o importanţă deosebită. Ele asigură menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor favorabile de nutriţie a viţei-de-vie. În plantaţii se aplică lucrări anuale şi lucrări periodice, superficiale şi profunde. Necesitatea folosirii îngrăşămintelor în plantaţiile viticole rezultă din faptul că acestea sunt amplasate, în majoritatea cazurilor, pe terenurile în pantă, erodate şi slab productive. Cantitaţile de 176

substanţe minerale pe care le extrage anual viţa-de-vie din sol variază în funcţie de regimul hidric al solului, de conţinutul lui în substanţe nutritive, de vârsta plantaţiei, de soi şi portaltoi, de încărcătura de ochi lăsată la tăiere pe butuc. Tocmai de aceea este necesară reînoirea rezervelor de substanţe nutritive din sol, care au fost levigate sau utilizate de viţa-de-vie. Principalele îngrăşăminte folosite în viticultură sunt cele organice, minerale şi organominerale. În ceea ce priveşte consumul de apă, viţa-de-vie este o mare consumatoare, iar în zonele în care perioadele de secetă au o frecvenţă regulată, irigarea trebuie să constituie o măsură agrotehnică curentă. Astăzi, în cadrul politicii agricole comunitare (PAC), se urmăreşte îmbinarea obiectivului obţinerii produselor de calitate cu cel al protecţiei mediului înconjurător. Pentru aceasta sunt importante nu numai alegerea mediilor cu vocaţie, ci şi gestionarea corespunzătoare a solului în plantaţiile viticole, reducerea input-urilor, recuperarea produselor în exces, menţinerea echilibrului fiziologic al butucilor etc.

TEST DE EVALUARE 1. Enumeraţi lucrările solului aplicate în plantaţiile de vii roditoare. Răspuns: Lucrările solului aplicate în plantaţiile de vii sunt: dezgropatul butucilor, dezmuşuroitul (debilonarea), arătura de primăvară, afânarea adâncă a solului pe rând (sapa mare), afânarea superficială a solului (4-5 praşile în intervalul mai-august, la o adâncime de 5-10 cm), mulcirea, arătura de toamnă. 1. Enumeraţi avantajele erbicidării la viţa-de-vie. 2. Precizaţi efectele fertilizării organice. 3. Enumeraţi metodele de irigare folosite în viticultură.

4. Ce avantaje prezintă sistemul de întreţinere al solului ca ogor negru? 5. Ce condiţii climatice trebuie să îndeplinească arealul unde se întreţine solul prin înierbare?

177

TEMA NR. 14 RECOLTAREA STRUGURILOR Unităţi de învăţare  Recoltarea strugurilor pentru masă.  Recoltarea strugurilor pentru vin. Obiectivele temei:  stabilirea momentului optim de recoltare a strugurilor pentru masă şi vin;  însuşirea tehnicii de recoltare;  prezentarea lucrărilor aplicate strugurilor pentru masă (sortat, cizelat, ambalat), în vederea livrării pe piaţă sau păstrării în depozite frigorifice. Timpul alocat temei: 2 ore Bibliografie recomandată: 1. 2. 3. 4.

Berbecel, O. şi colab., 1981 – Vreme şi recoltă. Editura Ceres, Bucureşti. Dejeu, L., 2006 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti. Dejeu, L., 2011 – Vinul şi sănătatea. Editura Ceres, Bucureşti. Pomohaci, N., Stoian, V., Gheorghiţă, M., Sîrghi, C., Cotea, V.V., Nămoloşanu, I., 2000 – Oenologie. Vol. 1 – Prelucrarea strugurilor şi producerea vinurilor. Editura Ceres, Bucureşti.

Recoltarea strugurilor reprezintă una din verigile tehnologice principale în cultura viţei-de-vie, care necesită volumul cel mai mare de muncă şi de care depinde, în mare măsură, cantitatea şi calitatea produsului obţinut. Pentru buna desfăşurare a recoltării este necesar să se cunoască: destinaţia producţiei (struguri de masă pentru export, consum intern, păstrare prin frig, pentru diferite categorii de vinuri etc.), precum şi prognoza meteorologică pentru perioada în care urmează să se facă recoltarea. 14.1. Recoltarea strugurilor pentru masă Stabilirea momentului recoltării. Întrucât strugurii nu-şi continuă coacerea după recoltare, ei trebuie culeşi la un stadiu de maturare corespunzător, respectiv la maturitatea de consum sau la maturitatea deplină. Aceasta este dată de momentul în care strugurii prezintă însuşiri şi caracteristici de compoziţie care îi fac apţi pentru a fi consumaţi. Stabilirea momentului optim de recoltare se face prin metoda organoleptică (cu ajutorul organelor de simţ) şi prin metoda fizico-chimică (pe baza analizelor de laborator). Strugurii de masă au ajuns la maturitatea de consum când:

 au un gust plăcut, dulce acrişor: conţinutul în zaharuri 130 - 180 g/l; aciditatea între 3 - 5 g/l, exprimată în acid sulfuric;  boabele au ajuns la mărimea normală, sunt crocante, 178



Determinarea zahărului

 



Determinarea acidităţii



Determinarea momentului recoltării



prezintă o uşoară înmuiere la pipăit, se desprind uşor de pedicel (codiţă); coloraţia este uniformă pentru toate boabele şi caracteristică soiului, cu pruina (ceara) densă şi bine reliefată. se face cu refractometrul, la mustul rezultat în urma zdrobirii şi presării boabelor. la soiurile cu maturare extratimpurie şi timpurie este suficient un conţinut în zaharuri de 120-140 g/l, mai ales la soiurile cu aciditate scăzută (ex.: Cardinal); pentru soiurile cu maturare mijlocie, târzie şi foarte târzie, strugurii sunt apţi pentru consum la un conţinut în zaharuri de 140-160 g/l (Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Coarnă neagră, Afuz Ali, Italia etc). se face cu soluţie de hidroxid de sodiu, în prezenţa soluţiei alcoolice de fenolftaleină, folosită ca indicator. se face în funcţie de valorile indicelui gluco-acidimetric (raportul zaharuri/aciditate total : 10), ce preia valori cuprinse între 2,5 şi 4,5.

Tehnica recoltării. Recoltarea strugurilor de masă se face în funcţie de epoca de maturare a soiului respectiv, etapizat, adică de 2-3 ori pe acelaşi butuc, pe măsură ce strugurii ajung la maturare. Această recoltare eşalonată este necesară deoarece maturarea strugurilor nu are loc simultan, datorită momentului diferit de legare a boabelor, poziţiei strugurilor pe butuc, posibilităţilor diferite de hrănire şi iluminare. Culesul trebuie să se facă pe timp frumos, uscat, după ce s-a zvântat roua; nu se recoltează pe ploaie sau imediat după aceasta, pentru a preveni infecţiile de mucegai, precum şi în orele cu arşiţă puternică, în scopul evitării deshidratării, care influenţează negativ aspectul strugurilor, rezistenţa la transport şi păstrare. Pentru recoltare se aleg numai strugurii bine maturaţi, cu boabe de mărime normală, uniform coloraţi şi sănătoşi. Strugurii recoltaţi se aşază în lădiţe de recoltare (de 10-15 kg capacitate), într-un singur strat, în poziţie uşor înclinată, cu pedunculul orientat în sus, până când se completează suprafaţa lădiţei. În funcţie de mărimea strugurilor, în lădiţă se mai poate pune încă un rând de struguri. Lădiţele cu struguri rămân pe loc, la umbră sub rândurile de viţă, pentru un timp scurt, de unde sunt încărcate în mijloace de transport, aşezate una peste alta, bine fixate pentru a nu avea joc în timpul transportului. Pentru a evita deprecierea strugurilor, aceştia se transportă cu viteză redusă la locul de condiţionare. 179

Sortarea, cizelarea şi ambalarea strugurilor de masă. Lucrările de sortare, cizelare şi ambalare a strugurilor se fac în spaţii special amenajate (şoproane, umbrare, hale) sau direct în plantaţii. Prin operaţia de cizelare se îndepărtează, cu pedicel cu tot, boabele strivite, cele mărgeluite şi meiate, necoapte, ofilite, uscate, atacate de boli şi dăunători, precum şi vârfurile prea lungi ale strugurilor cu boabe puţine şi neuniforme. Grupele de încadrare a strugurilor de masă:

Categorii de calitate:

 grupa S – superioară (Cardinal, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Afuz Ali, Italia);  grupa M – mijlocie (Chasselas doré, Coarnă neagră);  grupa O – obişnuită (Muscat Perlă de Csaba, Regina viilor etc.).  extra - strugurii trebuie să fie fără nici un defect, cu boabe întregi, normal dezvoltate, tari, bine prinse pe ciorchine, cu pruina intactă şi uniform răspândită pe boabe, greutatea să fie de cel puţin 200 g la soiurile cu bobul mare şi minimum 150 g, la cele cu bobul mijlociu şi mic;  categoria a I-a aceleaşi calităţi ca mai sus, dar cu uşoare defecte de formă, coloraţie, admiţându-se maximum 5 % boabe meiate, mărgeluite şi fragmente de struguri, greutatea de cel puţin 150 g la soiurile cu bobul mare şi 100 g la cele cu bobul mijlociu sau mic;  categoria a II-a: aici se încadrează strugurii cu defecte de coloraţie şi uniformitate a boabelor, admiţându-se o uşoară supramaturare şi maximum 10 % struguri cu boabe mărgeluite, meiate şi fragmente de struguri.

Pentru ambalarea strugurilor de masă se folosesc lădiţe speciale din lemn, cu capacitatea de 5-6 kg. Se are în vedere ca strugurii să nu depăşească marginea lădiţei, pentru ca boabele să nu fie strivite la stivuire. Până în momentul expedierii, lădiţele se aşază în stive, având grijă ca strugurii să fie feriţi de soare, ploaie şi praf. Transportul strugurilor la locul de desfacere. Întrucât strugurii fac parte din categoria produselor foarte perisabile, transportul lor la locul de desfacere se face imediat după condiţionare. Se folosesc mijloace diferite, rutiere, feroviare, aeriene şi navale, ideale fiind acelea care asigură rapiditate, temperatură scăzută şi lipsa zdruncinăturilor. Încărcătura trebuie să fie acoperită cu prelate, pentru a feri strugurii de praf, soare sau ploaie. Strugurii destinaţi transportului cu mijloace frigorifice sau păstrării îndelungate, sunt supuşi operaţiei de prerăcire (încetinirea proceselor metabolice – respiraţie, transpiraţie; şi prevenirea atacului de putregai cenuşiu).

180

Păstrarea strugurilor de masă. Pentru prelungirea perioadei de consum a strugurilor în stare proaspătă se recurge la păstrarea lor prin diferite metode. Pentru păstrare se aleg struguri sănătoşi, culeşi la maturitatea de consum, pe timp uscat, introduşi în spaţiile de păstrare la cel mult 6-8 ore de la recoltare. O bună capacitate de păstrare o au soiurile târzii, cu boabe mari, struguri lacşi, cu pieliţa groasă şi elastică, cu pruina densă şi miezul cărnos (Afuz Ali, Italia, Coarnă neagră, Alphonse Lavallée etc). Condiţiile optime de păstrare se realizează la temperatura de 0-1ºC, umiditatea relativă a aerului între 85 şi 95 %, în prezenţa unei aeraţii corespunzătoare; aceste condiţii asigură reducerea la minimum a transpiraţiei, respiraţiei şi atacului de putregai cenuşiu. Durata păstrării strugurilor de masă variază, în funcţie de soi, între 1-2 luni (de exemplu Muscat de Hamburg) şi 3-5 luni (Afuz Ali, Coarnă neagră). Păstrarea pe perioade mai scurte de timp se face cu rezultate bune şi în spaţii improvizate: poduri, camere nelocuite, beciuri, magazii şi depozite cu ventilaţie naturală. Înainte de introducerea strugurilor la păstrare, localurile se curăţă şi se dezinfectează. 14.2. Recoltarea strugurilor pentru vin Stabilirea momentului recoltării. Strugurii pentru vin se recoltează la maturitatea tehnologică, respectiv în momentul în care ei prezintă caracteristicile de compoziţie şi calitate (conţinut în zahăr, aciditate, substanţe colorante la soiurile negre, aromă la cele aromate etc.), necesare obţinerii unui anumit tip de vin. Pe cale grafică se stabileşte momentul maturităţii depline şi se decide asupra celui de recoltare. În acest scop, din 5 în 5 zile, după pârgă, se recoltează probe reprezentative de struguri şi se determină greutatea a 100 de boabe (după secţionarea cu o forfecuţă la nivelul bureletului), conţinutul în zaharuri şi în aciditate. Concentraţia în zaharuri se poate determina cu ajutorul metodei refractometrice sau a celei densimetrice. Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii viei şi vinuluiîn sistemul organizării comune a pieţei vitivinicole nr.244/2002, strugurii trebuie culeşi la numite limite ale conţinutului lor în zaharuri, în funcţie de categoriile de calitate ale vinurilor. Când strugurii sunt afectaţi de mucegai, făinare, grindină etc, iar vremea se menţine umedă şi rece este necesară recoltarea imediată, pentru a se evita deprecirea accentuată şi pierderi mari de recoltă.

181

Recoltarea:

Pentru obţinerea vinurilor de masă: Pentru obţinerea vinurilor de calitate:

 pe soiuri, în funcţie de tipul de vin ce urmează a fi produs;  în funcţie de starea de sănătate a strugurilor, de capacitatea de prelucrare imediată (dată fiind perisabilitatea lor), de evoluţia vremii.  conţinutul strugurilor în zahăr la cules de 145 g/l, pentru a obţine o tărie alcoolică dobândită de minim 8,5 % în volume;  179 g/l pentru vinurile de calitate cu indicaţie geografică şi vinurile de calitate superioară (VS); acestea trebuie să aibă o tărie alcoolică dobândită de minim 10,5 % în volume;  187 g/l pentru vinurile cu denumire de origine controlată (DOC), tăria alcoolică dobândită de minim 11 % volume.  în vederea obţinerii vinurilor cu denumire de origine controlată din categoria DOC-CT (cules târziu), strugurii trebuie culeşi la un conţinut în zaharuri de minim 220 g/l;  în vederea obţinerii vinurilor cu denumire de origine controlată din categoria DOC-CIB (cules la înnobilarea boabelor), strugurii trebuie să aibă un conţinut în zaharuri de minim 240 g/l, cu atac de „mucegai nobil” sau culeşi la stafidirea boabelor.

Tehnica recoltării şi transportul strugurilor. Culegătorii, câte doi pe un rând, lucrează fiecare pe câte o parte, folosind pentru tăierea pedunculului, foarfeci, cuţite, bricege bine ascuţite, având grijă să nu se strivească boabele. Strugurii recoltaţi sunt puşi cu grijă în găleţi de plastic sau coşuri; se recomandă ca recoltarea să se înceapă de la mijlocul rândului spre margine, astfel ca pe măsură ce găleţile sau coşurile sunt umplute cu struguri să fie scoase la capăt de rând. Aici strugurii sunt trecuţi în vase de transport mai mari şi transportaţi în cel mai scurt timp la cramă. Se interzice zdrobirea (mustuirea) strugurilor în vie, în grămezi, pe folii de polietilenă, în saci de plastic etc., ori amânarea transportului şi prelucrării pentru a doua zi. În plantaţiile cu amestec de soiuri, strugurii albi şi roşii se recoltează separat pentru a evita vinificarea în amestec. Când transportul strugurilor se face pe distanţe mari, mai ales atunci când recolta este avariată (struguri mucegăiţi), se recomandă sulfitarea strugurilor în vie, în recipienţii de transport, prin administrarea unei soluţii de SO2 (15-20 % din cantitatea totală folosită la vinificare). 182

Fiind o lucrare care necesită un volum mare de forţă de muncă, s-a trecut la recoltarea mecanizată a strugurilor, folosind o gamă largă de maşini de recoltat. 14.3. Rezumatul temei Timpul şi tehnica recoltării, condiţionarea strugurilor în vederea consumului imediat sau conservării, prezintă importanţă deosebită în asigurarea calităţilor gustative, a aspectului comercial, în prevenirea sau reducerea pierderilor prin degradare. Recoltarea strugurilor de masă se face în funcţie de epoca de coacere a soiului respectiv, pe etape, adică de 2-3 ori pe acelaşi butuc. Acest mod de recoltare este necesar, deoarece strugurii nu se maturează simultan. Concomitent cu recoltarea se execută şi condiţionarea strugurilor (sortarea, cizelarea, ambalarea, eventual prerăcirea şi sulfitarea acestora), apoi sunt transportaţi la locul de comercializare sau la depozitele frigorifice unde vor fi păstraţi o perioadă. Culesul strugurilor pentru vin, este o lucrare de mare răspundere, pentru că în funcţie de momentul când se efectuează şi modul cum este pregătită, organizată şi efectuată, depinde cantitatea, dar mai ales calitatea vinului. Recoltarea strugurilor destinaţi vinificării se face după un plan riguros stabilit, ţinându-se cont de cantitatea de struguri ce urmează să fie recoltată, vasele şi uneltele pentru cules, lungimea perioadei de cules, modul de recoltare, condiţiile climatice, tehnica aplicată şi forţa de muncă necesară. Strugurii de vin se pot recolta manual (fără a fi sortaţi şi cizelaţi), în găleţi, coşuri, lădiţe, care se deversează în remorci sau bene, fiind transportaţi apoi la centrele de vinificaţie, pentru recepţia cantitativă, calitativă şi prelucrare. Recoltarea mecanizată nu este generalizată în ţara noastră, fiind folosită mai mult experimental, numai pentru soiurile de struguri pentru vin.

TEST DE EVALUARE 1. Când se consideră că au ajuns la maturitatea de consum strugurii de masă? Răspuns: Strugurii de masă au ajuns la maturitatea de consum când: au un gust plăcut, dulce acrişor (conţinutul în zaharuri 130 - 180 g/l; aciditatea între 3 - 5 g/l, exprimată în acid sulfuric); boabele au ajuns la mărimea normală, sunt crocante, prezintă o uşoară înmuiere la pipăit, se desprind uşor de pedicel (codiţă); coloraţia este uniformă pentru toate boabele şi caracteristică soiului, cu pruina (ceara) densă şi bine reliefată.

183

1. Care sunt lucrările ce se aplică strugurilor pentru masă, după recoltare?

2. Cum se păstrează strugurii pentru masă?

3. Când se recoltează strugurii pentru vin?

4. Prezentaţi categoriile de calitate la strugurii pentru masă.

184

BIBLIOGRAFIE Alleweldt, G., Dettweiler-Münch, E.,1992 – The Genetic Resources of Vitis. Part I and II. Bundesanstalt für Züchtungforschung im Wein – und Gartenbau, Institut für Rebenzüchtung Geilweilerhof, Siebeldingen. Anghel, Gh. şi colab.,1970 – Morfologia şi anatomia familiei Vitaceae. În: Ampelografia RSR, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti. Astruc, H.,

Heritier, J., Jacquinet, J.C., 1980 – Zonage des potentialités agricoles d'un

departement: méthode appliquée à la viticulture. Chambre d'Agriculture de l'Aude, 56 pp. Astruc, H., Jacquinet, J.C., Heritier, J., 1981 – Un exemple de zonage synthétique L’Aude Séminaire AgrométéorologieNigne, Bordeaux. Numéro spécial Vignes et Vins, septembre 1982. Baggiolini, M.,1952 – Les stades repère dans le développment annuel de la vigne. Rev. Romande Agric. et Vitic., 8, 4-6. Baniţă, P.M., Grumeza, N.,1978 –Aspects de la valorisation des resources de la vigne sur les sables améliorés du sud de l’Oltenie-Roumanie. Symp. Int. „Écologie de la vigne“, Constanţa. Baniţă, P. M., 1983 – Viticultura pe nisipuri. Ed. Ceres, Bucureşti.Barbeau, G., Asselin, C., Morlat, R., 1997 – Estimation du potentiel viticole des terroirs en Val de Loire selon un indice de précocité du cycle de la vigne. OIV XXIIéme Congrès de la vigne et du vin, Buenos Aires, Argentine. Bavaresco, L.,1990 – Excursus mondiale sugli ibridi produttori di vite di terza generazione resistenti alle malattie. Vignevini, 6, 29-38. Bavaresco, L. şi colab.,1991 – Investigations on iron uptake and reduction by excised roots of different rootstocks and a V. vinifera cultivar. Plant and Soil 130, 109-113. Bavaresco, L., Fregoni, M., Fraschini P.,1992 – Investigation on some physiological parameters involved in chlorosis occurrence in grafted grapevine. Journal of Plant Nutrition, 15, 1791-1807. Becker, N., Zimmermann, H.,1983 – Der Einfluss verschiedener Wasserversorgung auf Triebwachstum, Beerenentwicklung, Holzreife und Holzstruktur bei Tropfreben. Wein-Wissenschaft, 38.

185

Becker, W., 1994 – The effect of climate on grape ripening: application to the zoning of sugar content in the European Community. Centre Commun de Recherche. Commission Europeenne. CECA-CEE-CECA Bruxelles. 319 pp Mapas. Belea, Mihaela Geanina, Dejeu, L., Bădulescu, Liliana,2003 – Research concerning the variation content in leves’ pigments at different types of pruning and bud loads. Scientifical Papers USAMV Bucharest, serie B, Horticulture, Vol. XLVI, 338-342. Belea, Mihaela, Geanina, 2008 – Cercetări privind optimizarea structurii vegetaţiei viţei-devie în vederea îmbunătăţirii calităţii producţiei. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti, 226 p. Beran, N.,1982 – Die transpiration der Rebe (Vitis vinifera) in Abhanggigkeit von der Blattemperatur unter besonderer Berücksichtigung des Bodenvasergehaltes. WeinWissenschaft, 5. Beran, N.,1985 – Die Sauerstoffproducktion der Rebe (Vitis vinifera L.)-ein Vergleich mit Forstgehölzen und anderen landwirtschaftlichen Kulturplanzen. Wein-Wissenschaft, 40, 1. Berbecel O. şi colab., 1981 – Vreme şi recoltă, Editura Ceres, Bucureşti. Bessis, R., Fournioux, J.C.,1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne. Vitis, 31, 9-21. Bernaz, D., Hogaş, C., Billeau, A.,1937 – Tratat de Viticultură. Vol. I, Huşi. Bernaz Gh.,2003 – Via familială. Editura M.A.S.T., Bucureşti. Bessis R., Fournioux J. C., 1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne. Vitis, 31, p. 9-21. Bock Anna, Sjarks T., Estrella N., Menzel Annette, 2011 – Changes in the phenology and composition of wine from Franconia, Germany. Climate Research, vol. 50, pg. 69-81. Boselli, M., Pasquali, A., Zinoni, F., Lega, P., 1990 – Caratterizzatione del territorio dell'Emilia Romagna mediante l'uso di indici bioclimatici. Atti del Convegno: Agrometeorologia per un servizio regionale. Perugina, 26-28 settembre: 127-140. Borlan, Z. şi colab., 1982 – Tabele şi nomograme agrochimice. Ed. Ceres, Bucureşti. Bourzeix, M. şi colab.,1977 – De l’influence de l’alimentation hydrique de la vigne sur le caracteristiques des bais de raisins et leur richesse en couleur et autres constituants phénoloques. C.R. Acad. Sc. Paris, 284, D. Branas, J.,1974 – Viticulture. Imprimérie Déhan, Montpellier. Budan, C.,1974 – Studiul condiţiilor ecologo-geografice în relaţiile cu viţa de vie şi eficienţa producţiei din podgoria Ştefăneşti-Argeş. Teză de doctorat I.A.N.B., Bucureşti.

186

Buiuc, M., 1984 – Estimarea radiaţiei solare pe teritoriul României. Studii şi cercetări în fundamentarea meteorologică şi hidrologică a resurselor energetice neconvenţionale. Institutul de Meteorologie şi Hidrologie, Bucureşti. Buiuc, M., 2000 – Agrometeorologie, vol. I, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, Curs pentru uzul studenţilor. Bulencea, A.,1975 –Viile şi vinurile Transilvaniei. Editura Ceres, Bucureşti. Burzo, I., Toma, S., Olteanu, I., Dejeu, L., Delian, Elena, Hoza, D.,1999 – Fiziologia plantelor de cultură. Vol. 3 – Fiziologia pomilor fructiferi şi a viţei de vie. Editura Ştiinţa, Chişinău. Burzo I., Dobrescu Aurelia, 2011 – Stresul termohidric la plante. Temperaturi ridicate şi secetă. Editura Ceres, Bucureşti. Calo, A., Scienza, A., Costacurta, A.,2001 – Vitigni d'Italia. Edagricole, Bologna. Carbonneau, A., Casteran, P.,1978 – Modification microclimatiques induites par des systèmes de conduite de la vigne au niveau des feuilles et de raisins. Symp. Int. „Écologie de la vigne“, Constanţa. Carbonneau, A., 1980 – Recherche sur les systèmes de conduite de la vigne: essai de maîtrise du microclimat et de la plante entière pour produire économiquement du raisin de qualité. Thèse Université de Bordeaux II, 240 p. Carbonneau, A., Tonietto, J., 1998 – La géoviticulture – De la géographie viticole aux évolution climatique et tehnologiques à l’échelle mondiale, Revue des Oenologues et des Techniques Vitivinicoles et Oenologiques, n.87, 16-18. Carbonneau, A., Deloire, A., Jaillard, B., 2007 – La vigne – physiologie, terroir, culture. Edition Dunod, Paris, 442 p. Cartechini, A. şi colab., 1993 – Il vigneto in Umbria. Suggerimenti per l’impianto e la conduzione. Quderno nr. 49, Perugia Cazacu, Silvia, Voiculescu, I., Fîciu, Lidia, Nămoloşanu, I., Antoce, Oana, Arina, 2008 – Studies regarding the elaboration of some instruments for the evaluation of the suitability of viticultural areas for ecological viticulture. Lucrări Ştiinţifice USAMV Bucureşti, Seria B, Horticultura, vol. LI, 451-457. Cichi, Daniela, Doloris,2006- Modificările termice din ecosistemul viticol (Cauze, efecte asupra viţei de vie, studii). Editura Universitaria, Craiova. Cichi, Daniela, Doloris, Olteanu, I., Costea, D.C., Ramona, Căpruciu, Ciupeanu Călugăru, D.E.,2006 – Reserches on certaines metabolites of thermic stress in grapevines. 187

Proceedings 41st Croatian International Symposium on Agriculture, 13-17 February, Opatija Croatia, 719-722. Condei, Gh., Ciolacu, M., Seiculescu, M., 2003 – Elaborarea metodologiei de delimitare multicriterială a arealelor de obţinere a produselor vitivinicole DOC-IC prin bonitare vocaţională calitativă. Analele I.C.V.V. Valea Călugărească, vol. XVIII. Constantinescu, Gh. şi colab.,1964 – Détermination de la valeur de l'indice bioclimatique de la vigne pour les principaux vignobles de la R.P. Roumanie. Revue Roumaine de Biologie, Série de Botanique, 9, 1. Constantinescu, Gh., Indreaş, Adriana,1976 – Ampelologia soiurilor apirene. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti. Constantinescu, Gh. şi colab.,1965 –Aspecte morfo-anatomice care indică slăbirea rezistenţei la ger a viţei de vie. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. VIII. Constantinescu, Gh. şi colab.,1978 – La répartition territoriale des cépages à raisin de table et de cuve en Roumanie selon le système écologo-géographyque. Bucureşti. Costea, D.C.,2005 – Influenţa regimului de subasigurare hidrică asupra unor parametri bioproductivi la viţa-de-vie. Teză de doctorat, Universitatea din Craiova. Costea, D.C., Cichi Daniela Doloris, Căpruciu Ramona, Genoiu Elena,2008 – The influence of the hydro-thermal regime over bioproductive parameters of Fetească neagră variety cultivated at Banu Mărăcine Viticultural Centre. Bulletin USAMV Cluj-Napoca, Horticulture, 65 (1), 2, 530. Cotea, V.D., Cotea, Victoria,1967 – Caracteristicile vinurilor obţinute în zona nisipurilor de la Iveşti-Hanul Conachi. Revista de horticultură şi viticultură, 6. Cotea, V.D., Barbu N., Grigorescu, C., Cotea, V.V.,2000 – Podgoriile şi vinurile României. Editura Academiei Române, Bucureşti. Cotea, Victoria, Cotea, V.V.,1996 – Viticultură, ampelografie şi oenologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Cotea, V.V., Rotaru, Liliana, Irimia, L.M., Colibaba, C., Tudose Sandu-Ville S.,2008 – The greenhouse effect on the viticultural ecoclimat in northern Moldavia, Romania. 31st World Congress of Vine and Wine, Verona, Italia. Cotea V.V., Rotaru Liliana, Irimia L.M., Colibalea C., Tudose Sandu- Ville S., 2008 – The grean house effect on the viticultural ecoclimat in Northern Moldavia, Romania. 31st World Congress of vine and wine, 15-20 June, 2008, Verona, Italy.

188

Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă. Ed. Academiei Române, Bucureşti. Dejeu, L., 1984 – Caracterizarea solurilor în legătură cu cultura viţei-de-vie în centrul viticol Valea Călugărească. Teză de doctorat, I. A. N. B., Bucureşti. Dejeu, L., Puiu, Şt.,1985 – Cercetări privind influenţa unor condiţii ecopedologice asupra creşterii şi rodirii viţei de vie. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. XXVIII, 77-82. Dejeu, L., Oprea, A., Nămoloşanu, I., Leţ, G.,1987 – Comportarea câtorva soiuri de struguri pentru vinuri roşii cultivate pe nisipurile din judeţul Brăila. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. XXX, 87-94. Dejeu, L.,2006 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti. Dejeu, L.,2010 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti. Dejeu, L.,2011 – Vinul şi sănătatea. Ed. Ceres, Bucureşti. Dejeu, L., Bucur, Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică. AMC, UŞAMV Bucureşti, 158 p. Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A.,1997 – Hortiviticultura şi protecţia mediului. Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti Dejeu, L., Patic M., Mereanu, Diana, Bucur, Mihaela, Georgeta, Gutue C.,2008 – Impact of climat change on grapevine culture durability. 31st World Congress of Vine and Wine, 15-20 June, Verona, Italia. Dejeu, L., Patic, M., Mereanu, Diana, Bucur, Mihaela, Georgeta, Gutue, C.,2008 – Globalisation and Romanian Viticulture: Opportunities and restrictions. 31st World Congress of Vine and Wine, 15-20 June, Verona, Italia. Dejeu, L., Mereanu, Diana, Matei, Petruţa, Agavriloaei, Cătălina, 2009 – Effect of climate change on dry matter accumulation and partitioning at grapevine. Lucrări ştiinţifice U.Ş.A.M.V.B., Seria B, Vol. LIII , 547-552. Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M.,2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed. Solnes, Timişoara. Dobrei, A., Sala, F., Ghiţă, Alina, Kocsis, Elisabeta,2008 – Research regarding varieties and technological level practiced in few viticultural exploatations from Banat. Bulletin USAMV Cluj-Napoca, Horticulture, Vol. 65, nr. 1, 2, 531. Dobrei, A., Mălăescu, Mihaela, Ghiţă, Alina, Sala, F., Grozea, Ioana, 2011 – Viticultură bazele biologice şi tehnologice. Editura Solness, Timişoara. Dosualdo, D. şi colab.,1990 – Influenza della temperatura sulla composizione della bacca di Cabernet franc del corso della maturazione. Vignevini 17, 7/8, 59-65. 189

Dumitriu, I.C.,2008 – Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti, 440 p. Dvornic, V., şi colab.,1966 – Cercetări cu privire la relaţia dintre dinamica hidraţilor de carbon, respiraţia, transpiraţia şi rezistenţa la iernare a viţei de vie. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. IX. Eynard, I., Dalmasso, G., 1990 – Viticoltura moderna. Ed. Ulrico Hoepli, Milano. Fregoni, M., 1987 – Viticoltura generale. Compendi didattici e scientifici. Ed. Reda, Roma. Fregoni, M.,1991 – Origines de la vigne et de la viticulture. Contribution des peuples antiques. Musumeci Editeur. Fregoni, M., Schuster, D., Paoletti, A.,2003 – Terroir, Zonazione, Viticoltura. Phytoline Editore, Affi. Fregoni, M.,2005 – Viticoltura di qualità. Editore Phytoline, Affi, 819 p. Georgescu, Magdalena, Grecu, V., Dejeu, L., 1986 – Ghid pentru meseria de viticultor. Ed. Ceres, Bucureşti. Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., Ionescu, P.,1991 – Ecofiziologia viţei de vie. Editura Ceres, Bucureşti. Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., 1992 – Tăierea viţei-de-vie. Ed. Ceres, Bucureşti. Georgescu, Magdalena, Dejeu, L.,1993 – Lucrări şi operaţii în verde la viţa-de-vie. Editura Ceres, Bucureşti. Giugea, N.,2000 – Cercetări privind modul în care unii factori biopedoclimatici influenţează compoziţia chimică a strugurilor. Teză de doctorat, Universitatea din Craiova. Gribaudo, I., 1988 – Micropropagazione della vite. Quad. Vitic. Enol. Univ. Torino, 12, p. 165-180 Hidalgo, L.,2002 –Tratado di Viticultura General. Ed. Mundi Prensa, Madrid. Huglin, P., Schneider C.,1998 – Biologie et écologie de la vigne. Paris, Lavoisier, 370 p. Indreaş, Adriana, Vişan, Luminiţa,2001 – Principalele soiuri de struguri de vin cultivate în România. Editura Ceres, Bucureşti. Indreaş, Adriana, Vişan, Luminiţa,2001 – Principalele soiuri de struguri pentru masă cultivate în România. Editura Ceres, Bucureşti. Ion, M.,2006 – Optimizarea amplasării soiurilor pentru vinuri roşii în funcţie de combinaţia soi-portaltoi în interacţiune cu condiţiile de biotop în centrul viticol Valea Călugărească. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti. Ion, M., Şerdinescu, A., Varga, N., Pârcălabu, Liliana,2004 – Portaltoiul factor de optimizare a cantităţii şi calităţii recoltei de struguri. Editura Ceres, Bucureşti, 71 p. 190

Ionescu, Al.,1982 – Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în agricultură. Editura Ceres, Bucureşti. Irimia, L.M., 2012 – Biologia, ecologia şi fiziologia viţei-de-vie. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. Kovacs, A. şi colab., 1987 – Delimitarea arealelor de cultură şi modul de protejare a viţei-devie în podgoriile din centrul Transilvaniei. Producţia vegetală-horticultura, 1, p. 32-35. Leţ, G., Dejeu, L., 1993 – Consideraţii asupra toleranţei ecobiologice a materialului săditor viticol pe terenuri afectate de sărăturare. Lucrări ştiinţifice S. C. C. C. A. S. Brăila, I, p. 231-342. Macici, M., Dejeu, L.,2008 – Elemente reper pentru o istorie a ştiinţei vitivinicole româneşti. Volumul Omagial „115 ani de cercetare, învăţământ şi producţie vitivinicolă şi pomicolă la Pietroasa şi Istriţa”. Editura INVEL-Multimedia, Bucureşti, 175-200. Martin, T.,1968 – Viticultura. Editura Agrosilvică, Bucureşti. Martin, T.,1972 – Viticultură generală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Matei, Petruţa,2002 – Variaţia unor indicatori fiziologici şi biochimici la unele soiuri noi de struguri de masă cu maturare diferită. Teză de doctorat, U.S.M.V. Bucureşti. Matei, Petruţa, Dobrescu, Aurelia,2004 – Diferenţe privind variaţia indicatorilor fiziologici şi biochimici la soiuri noi de struguri pentru masă. Analele ICDVV Valea Călugărească, vol. XVII, p. 128-132. Mihalache, L., Popa, Cr., Dejeu, L., Popescu, Maria, Baciu, M.,1976 – Evoluţia solurilor erodate şi a plantaţiilor de viţă de vie pe terenurile amenajate în terase. Analele ICVV Valea Călugărească, vol. VIII, 395-416. Moldovan, S. D.,1998 – Contribuţii la crearea de soiuri rezistente de viţă de vie pentru podgoriile din Transilvania. Teză de doctorat, USAMV Iaşi. Morlat, R.,1997 – Terroirs d'Anjou: objectifs et premiers résultats d'une étude spatialisée à l'echelle régionale. Bulletin de l'O.I.V., vol. 70, 797-798, 567-591. Morlat, R. şi colab.,2001 –Terroirs viticoles: Étude et valorisation. Ed. Oenoplurimedia, Chaintré. Mihalca, Al., Lazea E.,1990 – Tradiţiile şi experienţa culturii viţei de vie în zona Aradului. Editura Ceres, Bucureşti. Mihalca, Al.,2007 – Viticultura arădeană după anul 1944. Vol. II. Editura Multimedia International, Arad, 378 p.

191

Mustea, M.,2004 –Viticultură. Bazele biologice, înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor tinere de vii roditoare. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. Nămoloşanu, I.,1988 – Viticultura. Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu Bucureşti. Atelierul de multiplicat cursuri. Olteanu, I.,2000 – Viticultura. Editura Universitaria, Craiova. Olteanu, I.,Giugea, N.,2002 – The microzonation of the grapevine in the vineyard Craiova hills depending of the climate and geopedologic conditions. Lucrări Ştiinţifice U.Ş.A.M.V., Bucureşti, Seria B.,vol. XLV, p.245-248. Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002 – Viticultura specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura Universitaria, Craiova. Oprea, A., Indreaş, Adriana,2000 - Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti. Oprea, D.D.,1965 – Lucrări practice de viticultură. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti. Oprea, D.D.,1976 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti. Oprea, Şt.,2001 – Viticultura. Editura Academicpres, Cluj-Napoca. Oprean, M., Olteanu, I.,1983 – Viticultura generală (Bazele biologice ale viticulturii). Reprografia Universităţii din Craiova. Oşlobeanu, M.,1966 – Unele aspecte ale interacţiunii altoi-portaltoi şi rolul afinităţii în ridicarea producţiei de struguri. Teză de doctorat, I.A.N.B., Bucureşti. Oşlobeanu, M.,1978 – Quelques aspects de l'interaction entre le greffon et le porte-greffe de la vigne. 1er Symposium International sur l'Écologie de la Vigne, Constanţa, Roumanie, 227-236. Oşlobeanu, M. Budan, C., Ene, D., Dejeu, L.,1978 – Contribuţii la aboradrea viticulturii ca ecosistem agricol şi la interpretarea cibernetică a acestuia. În: Protecţia ecosistemelor, Constanţa, 128-135. Oşlobeanu, M., Alexandrescu, I., Dejeu, L.,1978 – Contributions à l'aproche de la viticulture en tant qu'agroécosystème. 1er Symposium International sur l'Écologie de la Vigne, Constanţa, Roumanie. Oşlobeanu, M., Poenaru, I., Dejeu, L., Oprea, A., Jabbar, A.H.,1978 – Critères écologiques utilisés dans la repartition territoriale des cepages de raisins de table en Roumanie. 1er Symposium International sur l'Écologie de la Vigne, Constanţa, Roumanie, 527-542. Oşlobeanu, M., Oprean, M., Alexandrescu, I., Georgescu, Magdalena, Baniţă, P., Jianu, L.,1980 – Viticultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

192

Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 – Zonarea soiurilor de viţă-de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti. Oşlobeanu, M., Gherghi, A., Glăman,Gh., Pomohaci, N., Popescu, V., Rusu, C., Ştefan, N., 2003 – Horticultura de-a lungul timpului. Vol. I – Perioada de la începuturi şi până la reîntregirea ţării (1918). Editura Academiei Române, Bucureşti. Pallioti, A., Silvestroni O., 2004 – Ecofisiologia applicata alla vite. În: Viticoltura ed enologia biologica. Mercato, techniche di gestione, difesa, vinificazione e costi. Edagricole, Bologna, 41-92. Palliotti, A, Cartechini, A., Guelfi, P., 2006 – Manuale di Viticoltura Applicata. Universita degli Studi di Perugia, 108 p. Patic, M.,2006 – Enciclopedia Viei şi Vinului. Editura Tehnică, Bucureşti, 1 303 p. Piţuc, P.,1989 – Înierbarea alternativă a intervalelor dintre rânduri în plantaţiile viticole din nord-estul Moldovei. Revista de Hoticultură, nr.9. Piţuc, P. şi colab., 1991 – Stabilirea distanţelor de plantare a viţei-de-vie în condiţiile din nord-estul Moldovei. Analele ICVV Valea Călugărească, vol. XIII, p. 185-206. Poenaru, I., Popa,V., Budan, C., Bobeleac, Maria, Barbu, I.,1976 – Influenţa încărcăturii de rod la diferite forme de conducere asupra producţiei unor soiuri de struguri pentru masă. Analele ICVV Valea Călugărească, vol. VIII. Perez, J., Kliewer, W. M.,1990 – Effect of shading on bud necrosis and bud fruitfulness of Thompson Seedless grapevines. American Journal of Enology and Viticulture, 41, 168-175. Pomohaci, N., Ilie, Maria,1968 – Contribuţii la studiul regimului de umiditate şi nutriţie la viţa de vie în zona solului brun-roşcat de pădure. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. XI. Pomohaci, N.,Gheorghiţă, M., Iuoraş, R., Cotrău, A., Cotea, V.V.,1990 - Oenologia. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Pomohaci, N., Nămoloşanu I., Nămoloşanu Adriana,2000 – Producerea şi îngrijirea vinurilor. Editura Ceres, Bucureşti Pomohaci, N., Stoian, V., Gheorghiţă, M., Sîrghi, C., Cotea, V.V., Nămoloşanu, I.,2000 – Oenologie. Vol. 1 – Prelucrarea strugurilor şi producerea vinurilor. Editura Ceres, Bucureşti. Pop, Nastasia,2010 – Curs de viticultură generală. Editura Eikon, Cluj-Napoca.

193

Pop, Nastasia, Babeş, Anca, Bunea, C., Pop, Tiberia,2008 – Studies regarding the total polyphenols content from several red grape varieties. Lucrări Ştiinţifice USAMV Iaşi, Seria Horticultură, vol. 51, 877-880. Popa, V. Gh., Dejeu,L.,1994 – Aspecte privind relaţiile între unele componente ale biomasei viticole în funcţie de oferta de resurse ecologice. Analele ICVV Valea Călugărească, Vol. XIV, 161-170. Popescu, Carmen Florentina, Vişoiu, Emilia,1998 – Regenerarea de plante din cultura in vitro de fragmente de peţiol şi limb foliar la viţa-de-vie. Analele I.C.V.V. Valea Călugărească, vol. XV, p. 19-26. Popescu, Carmen, Florentina, Teodorescu A.,2004 – Biotehnologii – Regenerarea in vitro la viţa-de-vie cu aplicaţii în ameliorarea sortimentului. Editura Ceres, Bucureşti. Popescu, Gh., Dejeu, L.,1987 – Rolul substanţelor bioactive şi utilizarea lor în horticultură. Natura, 38, 4. Popescu, V., Chira, Lenuţa, Dejeu, L.,2001 – Producerea materialului săditor pentru legume, pomi şi viţa-de-vie. Editura M.A.S.T., Bucureşti, 479 p. Ranca, Aurora,2005 – Improuving Grapevine Technology by Optimizing the Utilisation of the Environmental Resources in the Murfatlar Vineyard. Acta Horticulturae 689, ISHS, 29-39. Retallack Mary, 2012 – What can be done in the vineyard to manage risk in difficult seasons? Grapegrower & Winemaker, Novembre 2012, issues 5861. Răuţă, C. şi colab.,1983 – Studiul pedologic al condiţiilor de manifestare a clorozei în podgoriile din România. Analele I.C.V.V. Valea Călugărească, X, 95-110. Reynier, A.,1986 – Manuel de Viticulture. Lavoisier, Paris. Riou, C. et al.,1994 – Le déterminisme climatique de la maturation du raisin: application au zonage de la teneur en sucre dans la Communauté Européene. Luxemburg, Office des Publications Officielles des Communautés Européennes, 322 p. Savu, Georgeta, Mihaela,2004 – Studiul macroclimatului din diferite podgorii şi centre viticole ale României pe bază de multicriterii adoptate pe plan european şi cel al geoviticulturii. Teză de doctorat, U.S.A.M.V., Bucureşti. Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Evaluarea multicriterială a ecoclimatului din regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului. Lucrări ştiinţifice USAMV Iaşi, Seria Horticultura, vol. I (49), 531-536. Savu (Bucur), Georgeta, Mihaela, 2012 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti. 194

Savu (Bucur) Georgeta Mihaela, Dejeu L., Cazan G., Tănase Ana, 2012 - Researches concerning the influences of climate changes on grapevine. Scientifical Papers U.S.A.M.V. Bucharest, seria B, vol. LVI, 2012, CD-ROM with ISSN 2285-5661 (Cod CNCSIS 846 - categoria B), pag. 43-47. Salazar- Parra C., Aguirreol J., Sanchez- Diaz M., Irigoen J.J., Morales F., 2012 – Photosynthetic response of Tempranillo grapevine to climate change scenarios. Annals of Applied Biology, vol. 61, Issue 3, 277–292. Scienza, A., Anzani, R., Failla, O., De Micheli, L., Grando, S., Mattivi, F., Reina, A.,1993 – La vite selvatica Vitis vinifera silvestris in Italia: significato culturale, diffusione e possibili rapporti con i vitigni coltivati. Atti della Accademia Italiana della Vite e del Vino, Vol. 45. Scienza, A.,Falcetti,M.,Bogoni,M.,1996 - L'evoluzione del concetto di qualita in Europa. Vignevini, 23 (1/2), 57-64. Seguin, G.,1983 – Influence des terroirs viticoles sur la constitution et la qualité des vendanges. Bulletin de l'O.I.V., 56, 623. Severin, V., Dejeu L.,1994 – Bolile şi dăunătorii viţei-de-vie – prevenire şi combatere. Editura Ceres, Bucureşti. Silvestroni, Oriana, Palliotti A.,2005 – Distanze di impianto. În: Manuale di viticoltura. Impianto, gestione e difesa del vigneto. Edagricole, Bologna. Silvestroni, Oriana, Palliotti A.,2005 – Distanze di impianto. În: Manuale di viticoltura. Impianto, gestione e difesa del vigneto. Edagricole, Bologna. Stănescu, Doina, Teodorescu, R.,2003 – Horticultură generală. Tehnologia de producţie şi valorificare a culturilor horticole. Editura Ceres, Bucureşti, 232 p. Stroe, Marinela, Vicuţa, Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Studiu comparativ privind variabilitatea agrobiologică şi thnologică a trei selecţii clonale ale soiului Pinot noir în vederea stabilirii vocaţiei acestora în condiţiile Podgoriei Ştefăneşti-Argeş. Lucrări Ştiinţifice USAMV Iaşi, Seria Horticultura, vol.1 (49), 549-554. Stroe, Marinela, Indreaş, Adriana, 2010 – Ampelografie lucrări practice. Editura Coresi, Bucureşti. Stroe, Marinela, 2012 – Ampelografie. Editura Ceres, Bucureşti. Şerdinescu, A.,1998 –Studiul comportării la cloroza fero-calcică a unor selecţii clonale şi soiuri de portaltoi nou introduse în viticultura din România. Teză de doctorat, A.S.A.S. Bucureşti. 195

Şerdinescu, A., Ion, M., 2003 – Studiul ecopedologic şi ecoclimatic pentru încadrarea arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii Europene. Teodorescu, I.C., 1942 – Viticultura. Editura Cartea Românească, Bucureşti. Teodorescu, I. C. şi colab.,1966 – Viţa de vie şi vinul de-a lungul veacurilor. Editura Agrosilvică, Bucureşti. Teodorescu, Şt., Popa, A., Sandu, Gh.,1987 – Oenoclimatul României. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Tonietto, J., Carbonneau, A.,2000 – Le climat mondial de la viticulture et la liste des cépages associés. Système de Classification Climatique Multicritère (CCM) des Régions à l'Échelle Géoviticole. Session du Groupe d'experts de l'O.I.V. – Zonage Vitivinicole; Paris, le 6 mars 2000. Tudose, Minodora, Dobrin, Ionela, Vlad, Fulvia, Florica, Savu, Mihaela,2005 – Monitorizarea dăunătorilor din plantaţia experimentală viticolă a USAMV Bucureşti. Lucrări Ştiinţifice USAMV Bucureşti, Seria, A, XLVIII, p. 351-357. Turek Rahoveanu, A., Zahiu, Letiţia, Dachin, Anca, Manole, V., Boboc, D., Zaharia, C., Ion, Raluca, Turek, Magdalena, Subic, J., Popescu, C., Zaharia, Ioana,2009 – Analiza filierei sectorului vitivinicol în România. Ed. Ars Academica, Bucureşti. Ţârdea, C., Dejeu, L.,1995 – Viticultură. Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti. Ţârdea, C., Rotaru, Liliana,2003 – Ampelografie, vol. I. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. Ţârdea, C., Irimia, L., Rotaru, L.,2003 – Încă un test de rezistenţă la ger a soiurilor de viţă de vie cultivate pe tulpini înalte, în zona de nord-est a Moldovei. Lucrări ştiinţifice USAMV Iaşi, Seria Horticultura, vol. 1 (46). Varga N., Preda, Daniela, Ion, M., Burlacu, C.,2006 – Tehnologie optimizată privind obţinerea materialului săditor viticol. Editura Ceres, Bucureşti. * * * - Ordinul nr. 1267 din 30 noiembrie 2005 al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale pentru aprobarea Regulilor şi normelor tehnice privind producerea în vederea comercializării, controlul, certificarea calităţii şi comercializarea materialului de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 bis/9.01.2006. * * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor nobile de viţăde-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România. Monitorul Oficial al României, partea I, nr.324/11 aprilie 2006.

196