Finante Publice Manual

1. Precizări şi recomandări….. Codul cursului Denumirea cursului Tip curs Durata cursului/nr credite Perioada de accesare a cursului Manualul recomandat

F1B2301 FINANTE PUBLICE Obligatoriu 42ore (28 curs+14seminar)\6 în curs de apariţie la Editura Fundaţiei “România de Mâine” Cunoaşterea aspectelor esenţiale privitoare la: necesitatea, caracteristicile, modul de formare şi repartizare a fondurilor financiare publice; principii bugetare; cheltuirea banului public în condiţii de eficienţă, eficacitate şi economicitate; conţinutul şi implicaţiile apelului la credit public; presiunea fiscală. Rezultă din punctajul afişat, în urma susţinerii examenului pe calculator Conf. Univ. Dr. MARIANA-CRISTINA CIOPONEA cristina _cioponea @yahoo.com 3169785/103


Obiectivul principal al cursului

Modul de stabilire a notei finale Titularul cursului/

Conţinutul tematic al cursului




















































s











concept, conţinut, funcţii metode privind dimensionarea indicatorilor bugetari; principii bugetare; procesul bugetar aspecte generale privind bugetul public; rolul bugetului de stat; componentele bugetului public naţional şi ale bugetului general consolidat conţinutul cheltuielilor publice; criterii de clasificare a cheltuielilor pulice; indicatori de analiză a cheltuielilor publice; factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice 







































!









"



#





$





!

#



%







!

#



%







!

#



%









"



#





$





&





#





























$ 







!





!



'





































noţiuni generale privind impozitul; conţinutul şi rolul impozitului; clasificarea impozitelor; elementele impozitului; principiile impunerii; sistemul fiscal; aspecte generale privind sistemul fiscal conceptul, semnificaţia şi limitele presiunii fiscale; modalităţi de exprimare a presiunii fiscale; factori de influenţă şi efecte provocate de creşterea ratei presiunii fiscale 

'



!













!







(



) 





*



#

















+

,



#

















(

+

Conţinutul şi trăsăturile creditului public; 1

destinaţia şi rolul creditului public; tehnica derulării creditului public; elementele tehnice ale creditului public; operaţiuni legate de acordarea creditului public; Deficitul bugetar: concept, cauze, efecte; indicatori de comensurare a gradului de îndatorare a statului concept, conţinut; necesitatea înfiinţării Trezoreriei în ţara noastră; modul de organizare şi funcţionare a Trezoreriei finanţelor publice; funcţiileTrezoreriei finanţelor publice 





2
























(



Bibliografie minimă obligatorie

– MarianaCristina Cioponea – în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ , Bucureşti 2007 Luminiţa Ristea, Adina Trandafir, Ed. Fundaţiei , Bucureşti, 2005 Legea privind finanţele publice nr. 500/2002, publicată în MO nr. 597/2002 Mariana-Cristina Cioponea,

































































s































Bibliografie facultativă


















































































































































































































































Ed. Fundaţiei , Bucureşti, 2004 Nicolae -Grigorie Lăcriţa, Mariana-Cristina Ed. Cioponea, Fundaţiei , Bucureşti, 2004 























































































































s



























FINANŢE PUBLICE - sinteza cursului )

) '



) 



%









+























+

)















+

*









1.1. Conceptul de finanţe publice 1.2. Evoluţia conceptului de finanţe publice 3





















!

 



)



+

)



) 







)









#









































1.3. Funcţiile finanţelor publice 









#



















#











Studenţii vor cunoaşte: - necesitatea şi caracteristicile bunurilor sociale/ colective; - conţinutul, funcţiile şi rolul finanţelor publice; - modul cum au evoluat finanţele publice, odată cu evoluţia rolului statului relaţii financiare sau finanţe; utilităţi (bunuri/servicii) publice (colective); nevoi publice şi cvasipublice; funcţia de repartiţie; constiruirea fondurilor financiare publice; repartizarea fndurilor financiare publice; funcţia de control. )









#





&









Satisfacerea nevoilor cu caracter colectiv reclamă existenţa şi functionarea unor instituţii publice care să furnizeze bunurile sociale respective, acestea neputând fi dobândite prin intermediul pieţei. Bunurile publice aduc foloase tuturor membrilor societăţii, indiferent dacă aceştia au participat sau nu la efortul de finanţare a lor. Consumul utilităţilor publice este indivizibil şi neconcurenţial; acestea se folosesc în comun, de ele beneficiind mai multe persoane în acelaşi timp. Totodată, accesul unui individ la utilităţile publice nu este condiţionat de plata vreunei contribuţii din partea sa şi nici nu are loc în detrimentul altora. În ceea ce priveşte oferta de utilităţi publice, sunt situaţii în care unii membrii ai societăţii nu o sesizează, întrucât nevoile sociale pe care le acoperă nu sunt percepute ca nevoi personale. Satisfacerea nevoilor publice antrenează efectuarea unor cheltuieli din partea instituţiilor publice, cheltuieli care se acoperă din venituri de aceeaşi mărime. Cum însă, doar o mică parte a serviciilor publice sunt prestate contra plată, finanţarea cheltuielolor publice se asigură pe seama resurselor colectate prin impozite, taxe sau contribuţii, la nivelul autorităţilor publice centrale sau locale. Prin intermediul finanţelor publice, statul pune la dispoziţia membrilor societăţii o gamă largă de utilităţi, în condiţii specifice. Această activitate presupune realizarea unui amplu proces de redistribuire a veniturilor şi averilor persoanelor fizice şi juridice, după criterii stabilite de instituţiile de decizie politică. ) 



'

+

+









#





*





























Finanţele publice reprezintă o importantă componentă a vieţii social-economice a fiecărei ţări, iar impactul lor asupra economiei naţionale este determinat, atât de proporţiile redistribuirii produsului intern brut, cât şi de modul concret de realizare a acestui proces. Din punct de vedere tehnic, finanţele reprezintă totalitatea fluxurilor băneşti dintr-o economie având ca scop încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor la diverse niveluri; individ, organizaţie, stat. Între conceptul de finanţe publice şi cel de finanţe există o relaţie de la parte la întreg. Termenul de finanţe publice vizează mai ales plăţile băneşti de interes public necesare în relaţiile cu statul şi alte colectivităţi publice. Apariţia şi funcţionarea finanţelor publice sunt indisolubil legate de existenţa statului şi de utilizarea banilor şi a formelor valorice în repartizarea produsului intern brut. Pe parcursul tuturor orânduirilor social-economice, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale de natură economică, apărute în procesul repartiţiei produsului intern brut şi a venitului naţional, în stânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor statului. În tot acest timp, finanţele au îmbrăcat, fără excepţie, forma bănească şi au îndeplinit un anumit rol, mai mult sau mai puţin important, în funcţie de condiţiile economice, politice şi sociale.


























#



"













%





(







4

*











#







!

#





+




















































#



(













!











*







#





(







%





(





(



#


















!

























!






























#





*












(





(



(







*



!









#







!







!























#





!







!

#



#





















#













%



*







!

#



#











%



*

*







#



!



#













*













!







#



"





+

Corespunzător demarcaţiei dintre sectoarele public şi particular din economia de piaţă, se impune şi distincţia dintre finanţele publice şi finanţele private. Fondurile care se constituie la dispoziţia autorităţilor publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, se formează pe seama transferului de putere de cumpărare de la diverse persoane fizice sau juridice către organele administraţiei de stat centrale sau locale. Relaţiile financiare publice apar ca urmare a transferului de valoare la fondurile ce se constituie în economie sau de la acestea către diverşi beneficiari; transferul se efectuează , fără echivalent, în cea mai mare parte cu titlu nerambursabil, în scopul satisfacerii nevoilor sociale. Finanţele publice reprezintă o disciplină de graniţă, interferându-se pregnant cu: economia politică, economiile de ramură, alte discipline cu profil monetar şi financiar, dreptul administrativ şi cel constituţional, managementul, precum şi cu alte discipline cu profil social şi politic. Caracterul politic al ştiinţei finanţelor publice este dat de faptul că obiectivele colective ce trebuie satisfăcute şi cheltuielile publice pentru atingerea acestor obiective (activitatea financiară) nu ar exista în afara organizării politice. )

'





















































#


























































+





#












(

+



'

+

+



























#









*





























Rolul şi importanţa finanţelor publice s-au manifestat şi au evoluat în strânsă legătură cu rolul statului în economie. Astfel, teoreticienii delimitează trei mari perioade; epoca statului-jandarm, a statului-providenţă şi cea în care statul devine actor economic. În conceptul despre finanţe avea un pronunţat caracter juridic. Doctrina perioadei era cea a liberalismului economic, conform căreia preocupările specialiştilor erau orientate îndeosebi spre problemele procurării resurselor necesare statului, utilizării lor cu spirit de economie, repartizării sarcinilor fiscale pe categorii de plătitori, întocmirii şi executării bugetului în condiţii de echilibru. Conform principiului “laissez faire, laissez passer”, statul trebuia să lase liber jocul concurenţei, al iniţiativei particulare şi al legilor obiective ale pieţei. Astfel, statul se situa în afara vieţii economice, iar acţiunea sa trebuia să fie, pe cât posibil, cât mai neutră. a condus la o concepţie total diferită despre finanţele publice. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea (mai pregnant după criza economică din anii 1929-1933) s-a afirmat tot mai mult concepţia intervenţionistă, datorită fluctuaţiilor pe care le-a cunoscut viaţa economică din primele decenii). Sub presiunea evenimentelor vremii, concepţia cu privire la rolul statului a evoluat, în sensul că acesta poate şi trebuie să să-şi extindă aria misiunilor sale tradiţionale, pentru a corecta deficienţele cauzate de jocul liber al economiei de piaţă. În planul finanţelor publice doctrina intervenţionistă încurajează înfiinţarea de întreprinderi publice şi societăţi mixte, acordarea de subvenţii şi alte facilităţi întreprinderilor particulare, adoptarea de către autorităţile publice a unor măsuri de combatere a şomajului şi de redresare a economiei stagnante. Finanţele publice în perioada în care se manifestă ca . Statul realizează cadrul juridic de reglemenrare în toate domeniile, dar în acela şi timp desfăşoară el însuşi o serie de activităţi în domeniul public sau economic. 











*



!

#



#

















*





%











!

#



#

















*







(



!

#

5



#









#







%





În cursul – Mariana-Cristina Cioponea – în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ , sunt prezentate unele concepţii de factură neoliberală privind rolul şi implicaţiile în viaţa economico-socială a finanţelor publice.






















+























'

+















































s















































Misiunea socială a finanţelor publice se îndeplineşte prin funcţiile pe care le exercită şi anume: funcţia de repartiţie şi funcţia de control. Funcţia de repartiţie se compune din , foarte strâns legate între ele: constituirea fondurilor şi repartizarea acestora. Constituirea fondurilor se referă la formarea fondurilor publice de resurse băneşti, care se pot alimenta pe mai multe căi; impozite, taxe, contribuţii pentru asigurările sociale de stat, amenzi, penalităţi, vărsăminte din profitul regiilor autonome, vărsăminte din veniturile instituţiilor publice, chirii din concesiuni şi închirieri ale unor bunuri aparţinând statului, venituri din valorificarea bunurilor aparţinând statului etc. Distribuirea fondurilor financiare pe beneficiari (persoane fizice sau juridice) este precedată de inventarierea şi evaluarea în expresie bănească a nevoilor sociale din perioada de referinţă. Datorită faptului că cererea de resurse financiare este mai mare decât oferta lor, este necesar ca autorităţile publice să trieze şi să ierarhizeze cererile beneficiarilor de fonduri publice solicitate de realizarea diverselor obiective şi să stabilească unele priorităţi în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei etape. Constituirea şi dirijarea fondurilor publice reprezintă un proces unitar şi neîntrerupt, având un rol important în funcţionarea economiei. Necesitatea constituirii unor fonduri financiare la dispoziţia statului, în vederea înfăptuirii funcţiilor şi sarcinilor sale, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul de dezvoltate, ceea ce conferă funcţiei de repartiţie un caracter obiectiv. :n schimb, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse are un caracter subiectiv, depinzând de; capacitatea factorilor de răspundere de a percepe şi răspunde nevoii sociale la un moment dat; gradul de dezvoltare economico-socială ţării; orientarea forţelor politice aflate la putere. Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, având însă o sferă de cuprindere mult mai mare, deoarece vizează atât constituirea şi repartizarea fondurilor publice, cât şi modul de utilizare a acestora. Controlul statului are o sferă vastă de manifestare, cuprinzând toate domeniile vieţii sociale care ţin de sectorul public şi anume; activitatea economică, educativă, culturală, ocrotirea sănătăţii, protecţia socială, asigurări sociale de stat, menţinerea ordinii publice, apărarea ţării, promovarea relaţiilor cu alte state etc. Ca urmare, controlul ;mbracă forme diferite, este exercitat de organe diferite şi foloseşte instrumente diferite. În cursul - autor conf. univ. dr. Mariana-Cristina Cioponea – în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ , este prezentat contextul intern şi internaţional în care se manifestă finanţelepublice în perioada actuală. 



















































s























































#







(





*







#















1. Prin ce se caracterizează bunurile publice? a) Consum indivizibil şi concurenţial în detrimentul altor indivizi. b) Consum indivizibil şi concurenţial, presupunând o plată. c) Accesul este condiţionat de plata unui tarif sau taxă. d) Consum indivizibil, neconcurenţial, fără să presupună o plată. e) Toate enunţurile de mai sus caracterizează bunurile publice. Răspuns:d 2. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la relaţiile financiare publice nu este falsă: 6

a) condiţionează relaţiile băneşti b) reprezintă un transfer de valoare în dublu sens c) se suprapun prefect cu relaţiile băneşti d) au ca scop satisfacerea nevoilor individuale e) reprezintă doar un transfer de valoare de la persoanele fizice şi juridice către stat Răspuns: b 3. Constituirea şi dirijarea fondurilor financiare publice: a) se realizează prin intermediul statului b) se realizează prin intermediul sistemului bancar c) se realizează prin intermediul agenţilor economici d) se realizează prin intermediul societăţilor de asigurări e) au ca scop corectarea integrală a inegalităţilor dintre diverse categorii şi grupuri sociale Răspuns: a 4. Constituirea şi dirijarea fondurilor financiare publice: a) se realizează prin intermediul agenţilor economici b) se realizează prin intermediul băncilor c) au ca scop corectarea parţială a inegalităţilor dintre diverse categorii şi grupuri sociale, provenite din repartiţia primară a veniturilor şi averilor d) au ca scop repartizarea veniturilor între agenţii economici din mediul rural şi cei din mediul urban e) toate afirmaţiile de mai sus cu privire la constituirea fondurilor financiare publice sunt adevărate Răapuns: c

 



%



)

$





+



+


















2.1. Metode privind dimensionarea indicatorilor bugetari 2.2. Principii bugetare 2.3. Procesul bugetar 









#



















#













Studenţii vor cunoaşte: - avantajele şi dezavantajele ptezentate de metodele clasice şi moderne de cuantificare a indicatorilor bugetari; - principiile bugetare şi abaterile în practică de la acestea; - trăsăturile şi etapele procesului bugetar. sistem de gestiune; sistem de exerciţiu; echilibru bugetar; unitatea bugetară; universalitatea; neafectarea veniturilor bugetare; anualitatea bugetară; specializarea bugetară. )









#





&









Bugetul de stat reprezintă principalul plan financiar centralizat al statului pe termen scurt. Acesta face parte dintr-un sistem unitar de bugete, iar elaborarea, aprobarea, execuţia şi controlul său formeazâ un complex de activităţi care alcătuiesc procesul bugetar. 



+



+





#

*















*

*



%





!

















*









#











"



#





În vederea cuprinşi în buget, se utilizează numeroase metode, grupate în două mari categorii: clasice şi moderne. Dintre acestea, menţionăm; metoda automată sau a penultimei, metoda majorării sau diminuării, metoda evaluării directe. '





+





#

*















#

!















(











*







#









*

+

7











#












&





#











Metoda automată sau a penultimei constă în întocmirea proiectului de buget, luând ca bază execuţia bugetară a penultimului an bugetar (ultimul an bugetar nefiind încheiat, nu poate oferi decât informaţii preliminare). Metoda are avantajul simplităţii, dar dezavantajul că datele oferite drept bază sunt deja perimate, mai ales în condiţiile unei economii în plin proces de transformare. Metoda majorării sau diminuării presupune stabilirea unui ritm mediu de variaţie a indicatorilor bugetari pe o perioadă 5-10 ani. Pentru aceasta, se iau în calcul indicatorii rezultaţi în exerciţiile bugetare ale perioadei anterioare anului pentru care se proiectează noul buget. Valoarea ritmului mediu astfel rezultată, se aplică asupra indicatorilor aferenţi anului bugetar în curs, determinând nivelul veniturilor şi al cheltuielilor pentru anul următor. Această metodă este aproximativă, deoarece se bazează pe extrapolarea tendinţelor manifestate în evoluţia indicatorilor din anii precedenţi, neavând în vedere influenţele unor factori diverşi care pot acţiona în realitatea economică viitoare, mai mult sau mai puţin intens. :n general, practica bugetară modernă a renunţat la aceste metode din necesitatea evaluării cât mai reale a valorilor înscrise în proiectele de buget. Metoda evaluării directe are în vedere calcule pentru fiecare sursă de venit sau categorie de cheltuieli, bazate pe execuţia preliminară a bugetului pe anul în curs, precum şi pe previziunile în domeniul economico-social ale perioadei pentru care se previzionează bugetul. În general, metodele clasice sunt depăşite, având anumite limite din următoarele considerente; - volumul insuficient de informaţii utilizat la construirea bugetului; - imposibilitatea previzionării şi cuantificării efectelor unor factori ce pot interveni pe parcurs în economia reală şi finanţele ţării; - nu vizează urmărirea eficienţei acţiunilor ce se finanţează din resursele publice; - nu-şi propun să coreleze cheltuielile la nivelul tuturor instituţiilor publice participante la implementarea unui anumit obiectiv. Dintre menţionăm: metoda de planificare, programare, bugetizare; bugetele bazate pe programe; metoda denumită “baza bugetară zero”; managementul prin obiective; raţionalizarea opţiunilor bugetare. Metoda de planificare, programare şi bugetizare reprezintă o metodă de utilizare optimă a cheltuielilor bugetare în contextul aplicării deciziilor într-un mod cât mai eficient. Aceasta constă într-un sistem de contabilizare prin care se corelează costurile input-urilor cu output-urile sau cu activităţile realizate în sectorul public. Cheltuielile publice sunt evidenţiate, în mod tradiţional, în funcţie de domeniul unde se efectuează (ministerul care le administrează), precum şi în funcţie de modul cum se efectuează (cheltuieli de personal, cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli de capital etc.). Bugetele bazate pe programe utilizează informaţiile de care dispun autorităţile publice pentru clarificarea unor probleme cum sunt; - stabilirea obiectivelor în cadrul fiecărui program; - selectarea informaţiilor referitoare la modul în care sunt folosite resursele financiare; - aprecierea eficienţei programelor prin prisma obiectivelor prevăzute; - evaluarea mijloacelor alternative pentru realizarea obiectivelor propuse; - revederea periodică a programelor, corespunzător schimbărilor intervenite. Metoda este precisă, dar laborioasă şi necesită existenţa unei baze de date referitoare la fiecare obiectiv în parte, ceea ce este relativ dificil de determinat sau prognozat. De asemenea, întocmirea unui buget pe baza metodei de planificare, programare şi bugetizare nu 



+

%



#

*







%

*







8

înlocuieşte bugetul de stat, între cele două planuri financiare existând numeroase deosebiri legate de conţinut, sferă de cuprindere, orizont de timp, forţă juridică. Metoda denumită “baza bugetară zero” constă în examinarea critică a fiecărui tip de cheltuială bugetară şi aprecierea utilităţii şi eficienţei sale. Pentru aceasta este necesară existenţa unei multitudini de programe alternative, urmând a se opta pentru unul dintre ele, în funcţie de efectele posibil de obţinut la un anumit nivel al cheltuielii. Baza bugatară zero presupune reluarea în permanenţă a analizei tuturor cheltuielilor bugetare, ca şi cum s-ar porni de la zero pentru toate cheltuielile publice. Nivelul angajamentelor bugetare (sumele ce urmează a se aloca din buget ) se încadrează într-una din următoarele posibilităţI; nivelul zero, care înseamnă anularea resurselor bugetare pentru o acţiune apreciată ca nefiind prioritară; nivelul redus, care presupune continuarea acţiunii cu resurse scăzute; nivelul normal corespunde situaţiei în care acţiunea se desfăşoară la acelaşi nivel comparativ cu perioada anterioară; nivelul crescut permite suplimentarea resurselor financiare pentru acţiunile considerate prioritare. Aplicarea bugetului cu bază zero pe perioade mai îndelungate permite ca la anumite intervale de timp, fiecare dintre beneficiarii de fonduri publice (de exemplu fiecare minister) să fie supus examinării tuturor cheltuielilor publice pe care le-a ocazionat, identificând acele cheltuieli care s-au dovedit ineficiente de-a lungul perioadei de timp analizate. Managementul prin obiective reprezintă o metodă de cuantificare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare care pune accentul pe identificarea finalităţilor pentru fiecare domeniu de activitate. Astfel, fiecare administrator al banului public stabileşte propriile sale obiective, care vor contribui la construirea finalităţilor propuse. :n cadrul fiecărui minister, are loc rediscutarea finalităţilor, precum şi coordonarea obiectivelor şi resurselor. Această metodă a fost concepută în contextul unei planificări globale pe termen mediu, astfel încât să permită coordonarea între ministere a obiectivelor. Ea permite identificarea opţiunilor orizontale privind diferenţierea mărimii creditelor bugetare distribuite între ministere. Decidentul care procedează la selectarea obiectivelor este diferit de utilizator. Bugetul bazat pe program (bugetul de program) reprezintă o modalitate de pregătire şi prezentare a bugetelor, pornind de la obiectivele urmărite şi nu de la organizarea administraţiei. Se pune accentul pe obiectivele de realizat şi pe determinarea ansamblului de mijloace utilizate pentru atingerea lor. Astfel, bugetul de program devine un instrument util şi original pentru programarea bugetară şi corelarea ei cu un anumit plan. :n acest sens, metoda permite; - stabilirea de către fiecare minister a priorităţilor relative; - alegerea acţiunilor prioritare, într-un cadru bugetar dat; - afectarea alocaţiilor bugetare şi compararea cu rezulatatele; - analiza obiectivităţii şi eficacităţii pe baza comparaţiei dintre costurile implicate şi rezultatele obinute; - evitarea acoperirii prin finanţare bugetară a unor acţiuni neoportune ale administraţiei (în special cele care nu fac obiectul acestei finanţări). Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare este concepută ca un sistem cibernetic închis, între componentele căruia sunt relaţii de interdependenţă, astfel că nerealizările dintr-o fază se repercutează asupra celorlalte. Analiza sistemică are drept scop, ca în urma unor iteraţii succesive, să se reformuleze obiectivele şi mijloacele utilizate pentru atingerea lor. Originalitatea şi un mare avantaj al metodei constau în capacitatea ridicată de adaptabilitate şi de reformulare a opţiunilor. :n aplicarea metodei se remarcă patru faze; studiul, decizia, execuţia şi controlul. Prin această metodă se urmăresc obiective pe termen mijlociu şi are avantajul că oferă posibilitatea reexaminării periodice a opţiunilor, în funcţie de eventualele modificări apărute. Totodată, utilizând modele matematice, se ajunge la o estimare a veniturilor şi cheltuielilor 9

mai apropiată de cuantumul nevoilor reale ale fiecărei perioade. Astfel, metoda permite determinarea costului global al operaţiunilor, indiferent de sursa de finanţare. De asemenea, metoda oferă informaţii cu privire la costul unui anumit capitol de cheltuieli în varianta clasificaţiei funcţionale. 

+





+























"



#





Bugetul public trebuie să reflecte în mod real venitul statului posibil de realizat şi cheltuielile aferente perioadei la care se referă. El este construit ţinând seama de unele , a căror importanţă diferă de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare a economiei, de implicarea statului în plan economico-social, de stadiul de democratizare, de tradiţiile social-culturale etc. De-a lungul timpului, unele dintre aceste principii şi-au pierdut în bună măsură semnificaţia iniţială, iar altele au fost adaptate cerinţelor epocii contemporane. sunt: universalitatea, unitatea, anualitatea, echilibrul, specializarea, publicitatea bugetului, neafectarea veniturilor bugetare. Universalitatea presupune ca veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise în bugetul de stat în sumele lor totale, astfel încât Parlamentul să dispună de informaţiile privind veniturile totale pe care statul urmează să le încaseze în perioada considerată, precum şi destinaţia acestora În perioada actuală, în România, bugetul de stat este un buget mixt, adică veniturile extrabugetare sunt lăsate la dispoziţia instituţiilor care le obţin, urmând a le folosi direct, pentru acoperirea nevoilor proprii. Unitatea bugetară necesită existenţa unui document unic în care se înscriu veniturile şi cheltuielile publice exprimate în sumele lor totale. În acest mod se creează posibilitatea stabilirii raportului dintre veniturile şi cheltuielile bugetare, adică să se cunoască dacă bugetul este echilibrat, excedentar sau deficitar, luându-se, pe acestă bază, măsurile adecvate cu privire la oportunitatea unor cheltuieli. Abaterile de la principiul unităţii bugetare sunt, în prezent, acceptate de practica financiară internaţională şi constau în elaborarea, pe lângă bugetul de stat a unor tipuri de bugete diverse: bugete autonome; bugete extraordinare; bugete anexă; conturi speciale de trezorerie. O categorie aparte de bugete autonome o constituie bugetele colectivităţilor locale care se întocmesc de fiecare unitate administrativ teritorială (judeţ, oraş, comună). Aceste colectivităţi au personalitate juridică, dispun de patrimoniu propriu, ;şi gestionează singure afacerile şi ;şi evidenţiază veniturile şi cheltuielile separat de cele ale administraţiei centrale a statului. Bugetele locale sunt votate de reprezentanţii aleşi ai fiecărei unităţi administrativteritoriale şi se supun regulamentelor în vigoare privind controlul bugetar. Anualitatea reprezintă prima regulă bugetară aplicată în practică. Acest principiu se referă pe de o parte, la perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul şi, pe de altă parte, la perioada de timp în care se încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile. Datorită faptului că execuţia prevederilor din buget, atât la venituri cât şi la cheltuieli, nu se încheie întotdeauna la data expirării anului bugetar, practica financiară oferă două posibilităţi pentru soluţionarea acestei situaţii; sistemul de gestiune şi sistemul de exerciţiu. Sistemul de gestiune constă în închiderea automată a bugetului la data expirării; veniturile şi cheltuielile neefectuate urmează să fie înscrise în contul anului bugetar următor. Sistemul de exerciţiu prevede o perioadă de 3 - 6 luni după expirarea anului bugetar, timp în care este permisă înregistrarea veniturilor şi cheltuielilor aferente anului bugetar încheiat. Aceasta conduce la prelungirea perioadei de exerciţiu bugetar de la 12 la 15 – 18 luni, ceea ce permite reflectarea tuturor operaţiunilor de încasare a veniturilor şi efectuare a cheltuielilor în contul 













































"



#





10

de încheiere a execuţiei bugetului din anul în care au fost prevăzute şi autorizate. Astfel, sistemul de exerciţiu are avantajul că permite reflectarea exactă, în buget, a tuturor veniturilor şi cheltuielilor proiectate, chiar dacă ele nu se încadrează pe deplin în anul bugetar. Dezavantajul metodei constă în faptul că, pe perioada de prelungire a exerciţiului bugetar funcţionează, în paralel, două bugete; cel al anului expirat (pentru care se mai permite înregistrarea veniturilor şi cheltuielilor care îi aparţin) şi bugetul anului în curs, ceea ce îngreunează operaţiunile de evidenţă şI control. În ţara noastră, anul bugetar coincide cu cel calendaristic, iar sistemul aplicat este cel de gestiune. Echilibrul bugetar a fost considarat vreme îndelungată ca fiind “principiul de aur al gestiunii bugetare” şi constă în asigurarea egalităţii dintre venituri şi cheltuieli, atât în faza de întocmire a bugetului, cât şi în perioada de execuţie a acestuia. Accepţiunea modernă a echilibrului bugetar scoate în evidenţă rolul de instrument al bugetului de stat prin intermediul indicatorilor de venituri, de cheltuieli şi mai ales prin soldul bugetar. În ceea ce priveşte deficitul bugetar, este necesară urmărirea sistematică a nivelului său, corelat cu evoluţia indicatorilor macroeconomici. Potrivit specializării veniturile înscrise în buget sunt aprobate de Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile pe categorii. Pentru a oferi puterii legislative o imagine cât mai clară asupra bugetului de stat, înscrierea veniturilor şi cheltuielilor trebuie să urmeze o schemă unitară, care se regăseşte în clasificaţia bugetară. Schema clasificaţiei bugetare trebuie să fie simplă, concisă şi clară şi să grupeze veniturile după provenienţă iar cheltuielile conform destinaţiei. Legea privind finanţele publice prevede în mod expres necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şI cheltuielilor conform clasificaţiei concepută de Ministerul Finanţelor Publice şi agreată de Fondul Monetar Internaţional. Publicitatea (transparenţa) bugetului presupune ca, în urma dezbaterii şi aprobării de către Parlament, bugetul de stat să fie adus la cunoştinţa opiniei publice, fapt realizat prin publicarea în Monitorul Oficial şi culegeri de legi. Informarea trebuie să se extindă şi asupra execuţiei acestor prevederi. Astfel, legea privind adoptarea bugetului de stat şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar pe anul precedent celui în curs, trebuie date publicităţii. Principiul neafectării veniturilor bugetare se referă la faptul că, odată vărsate la buget, veniturile se depersonalizează. Altfel spus, veniturile, în ansamblul lor finanţează cheltuielile în totalitatea lor. Conform acestui principiu, se interzice ca un anumit venit să fie destinat unei anumite cheltuieli, deoarece, în general, nu se poate realiza o concordanţă deplină între nivelul unei cheltuieli şi nivelul unui anumit venit care ar urma să o acopere. În cazul veniturilor cu afectaţie specială, care reprezintă o abatere de la acest principiu, veniturile fie sunt insuficiente, ceea ce ridică probleme în privinţa realizării din fonduri bugetare a obiectivului respectiv, fie sunt mai mari decât necesarul, ceea ce generează o risipă de fonduri. În România, fondurile speciale aprobate annual prin legile bugetare, cuprind venituri cu afectaţie specială, ceea ce reprezintă o abatere şi de la principiul neafectării veniturilor bugetare. 





+

































+





!









"



#



poate fi definit ca ansamblul operaţiunilor succesive pe parcursul unui an şi care privesc elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar. 









!









"



#



11

În funcţie de practica financiară şi de experienţa acumulată în domeniul democraţiei, procesul bugetar poate să se desfăşoare în mod diferit de la o ţară la alta. Separat de particularităţile care se pot manifesta, procesul bugetar are unele trăsături specifice şi anume: caracter decizional, ciclic, politic, democratic şi cu impact public. Caracterul decizional decurge din însuşi conţinutul procesului bugetar, de alocare a resurselor financiare limitate comparativ cu nevoile de servicii publice ale societăţii. Continuitatea ciclică este strâns legată de principiul anualităţii bugetare, care prevede reluarea anuală a fazelor care compun procesul bugetar, conform prevederilor cuprinse în legile anuale specifice, în care sunt prevăzute, printre altele şi termenele concrete de realizare. :n ţara noastră, din practica ultimilor ani, rezultă şi periodicitatea revizuirii solicitărilor bugetare (legile bugetare rectificative) dar momentul şi intensitatea cu care se manifestă aceste revederi sunt variabile. Caracterul preponderent politic derivă din faptul că opţiunea pentru un anumit tip de politică financiară, monetară, de credit, de preţuri reflectă, în general, orientarea şi interesele forţelor politice din care este alcătuit Parlamentul. Procesul bugetar are caracter democratic datorită faptului că, pe parcursul etapelor sale componente, se manifestă atât atributele statului de drept (separaţia puterilor în stat), cât şi posibilitatea diverselor grupuri de cetăţeni, detinători ai majorităţii politice decizionale, de a-şi impune interesele economico-sociale. Impactul public al procesului bugetar are implicaţii în plan economico-social, atât la nivel micro cât şi macroeconomic. Opţiunile de politică financiară cuprinse în conţinutul bugetului – ce impozite să fie aplicate, care să fie materia supusă impozitării, cine să fie plătitorii impozitelor, cuantumul impozitelor şi taxelor, mărimea presiunii fiscale, cine să beneficieze şi în ce proporţii de alocaţiile bugetare etc. - influenţează în mod hotărâtor comportamentul actorilor economici. Procesul bugetar cuprinde (etape) cum sunt: - elaborarea proiectului de buget; - aprobarea proiectului de buget; - execuţia bugetului; - încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară. Fiecare dintre aceste etape implică un volum mare de activităţi (subetape) foarte laborioase, cu termene precise, a căror derulare este reglementată prin Legea finanţelor publice nr. 500/2002. În cursul – autor conf univ. Dr. Mariana-Cristina Cioponea - în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ , aspectele tratate în acest capitol sunt prezentate mai detaliat. 































#














#



(


















s












































#







(





*







#















1. Întocmirea bugetelor autonome reprezintă o abatere de la principiul: a) universalităţii b) specializării c) unităţii d) anualităţii e) neafectării veniturilor bugetare Răspuns: c 2. Potrivit cărui principiu bugetar, veniturile se înscriu în buget după provenienţă, iar cheltuielile după destinaţie? a) unitatea bugetară b) specializarea c) universalitatea d) neafectarea veniturilor bugetare 12

e) anualitatea Răspuns: b 3. Potrivit cărui principiu bugetar, veniturile în ansamblul lor finanţează cheltuielile bugetare în ansamblu? a) unitatea bugetară b) specializarea c) universalitatea d) neafectarea veniturilor bugetare e) anualitatea Răspuns: d 4. Care dintre principiile bugetare impune ca veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise în buget în sumele lor totale? a) unitatea bugetară b) neafectarea veniturilor bugetare c) specializarea bugetară d) echilibrul bugetar e) universalitatea Răspuns: e $

$





%







+

+




















3.1. Aspecte generale privind bugetul public 3.2. Rolul bugetului de stat 3.3. Componentele bugetului public naţional şi ale bugetului general consolidat 









#



















#













Studenţii vor cunoaşte: - conceptul de buget al statului; - rolul bugetului; - verigile bugetare (structura bugetului general consolidat). buget de stat; buget general consolidat; bugete locale; bugetul asigurărilor sociale de stat ; descentralizare; fonduri speciale )









#





&











+



+



!







#



"

























*





"



#

















La nivelul fiecărui stat se elaborează mai multe categorii de bugete, corelate între ele, alcătuind sistemul bugetar. Componenţa sistemului bugetar se află în strânsă interdependenţă cu structura organizatorică a statului (de tip unitar sau federal) şi diferă de la o ţară la alta. Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între bugetul central şi cele locale, se realizează corespunzător atribuţiilor ce revin aparatului de stat central şi celui local. În mod obişnuit, veniturile cele mai importante şi principalele categorii de cheltuieli intră în atribuţiile bugetului central (sau federal), iar în bugetele statelor şi în cele locale sunt înscrise venituri şi cheltuieli de importanţă mai redusă. Structura veniturilor şi cheltuielilor aferente verigilor sistemului bugetar diferă şi de la o perioadă la alta, fiind influenţată de importanţa şi diversitatea obiectivelor ce revin organelor centrale şi locale. În România, necesarul de resurse la nivelul societăţii şi posibilităţile de acoperire a acestor nevoi sunt reflectate în bugetul general consolidat, care cumulează la nivel naţional toate veniturile şi cheltuielile publice. Caracterul de buget consolidat decurge din tehnica întocmirii lui, adică eliminarea transferurilor dintre diferitele categorii de bugete. Astfel, dacă bugetele locale sau cel al 13

asigurărilor sociale nu se întocmesc şi execută în echilibru, acestea vor primi transferuri de echilibrare de la bugetul central. Sumele respective reprezintă cheltuieli pentru bugetul central şi venituri pentru bugetele locale sau al asigurărilor sociale, dar ele nu se regăsesc în totalul veniturilor şi cheltuielilor publice ale bugetului consolidat. Bugetul general consolidat reflectă dimensiunea efortului financiar public, precum şi starea de echilibru sau dezechilibru bugetar pe parcursul unui an. În forma sa tradiţională, este un cuprinzând detalierea mijloacelor financiare alocate diverselor servicii publice. Un asemenea buget este înlocuit în funcţie de mijloacele ce pot fi utilizate într-un an bugetar (şi nu corespunzător obiectivelor care trebuie îndeplinite). Având în vedere caracterul limitat al resurselor financiare, este necesară selectarea cheltuielilor care urmează a fi efectuate într-o anumită perioadă, pe criterii cum sunt; costul şi randamentul serviciilor publice în cauză. Bugetul de stat poate fi conceput şi ca un orientat spre scopurile şi obiectivele de atins în anul bugetar vizat. Necesitatea respectării unui nivel maxim al fiscalităţii (ratei prelevărilor obligatorii) precum şi tendinţa actuală de creştere mai accentuată a cheltuierilor publice comparativ cu produsul intern brut, pledează pentru modificarea structurii bugetului, în sensul trecerii la finanţarea obiectivelor şi renunţarea la bugetul prin care se repartizau mijloace financiare. De asemenea, realizarea echilibrului anual (pe termen scurt) este înlocuită cu atingerea echilibrului pe perioade mai mari de timp, corespunzător programării plurianuale a “bugetelor-program”. Bugetul este un instrument aflat în mâna conducerii pentru a previziona resursele şi alocarea lor, cu scopul îndeplinirii unor obiective urmărite în cadrul politicii sale. În acelaşi timp, bugetul este un instrument contabil şi financiar, un act juridic şi unul politic. Bugetul este un cont al statului, care arată cât de mult cheltuieşte guvernul şi cum sunt finanţate cheltuielile sale publice. Este un act juridic, deoarece este un act de autorizare de către Parlament sau guvern. Fiind un document ce necesită autorizarea prealabilă a puterii legislative, bugetul are caracter obligatoriu. Este un act politic, pentru că transpune în plan financiar o viziune politică. Din punct de vedere economic, bugetul reflectă corelaţiile macroeconomice, în special legătura cu produsul intern brut. Teoria economică modernă consideră bugetul ca o variabilă esenţială în determinarea produsului intern brut şi a nivelului folosirii resurselor. În economia modernă, bugetul nu constituie doar un document în care se înscriu veniturile şi cheltuielile statului pe parcursul unui an bugetar, ci reprezintă un plan financiar la nivel macroeconomic pe termen scurt. 





"



#





!

#



#









































































+



+











"



#









*



!

#



#

Rolul bugetului de stat este evidenţiat şi strâns legat de funcţiile finanţelor publice. Bugetul nu reprezintă doar un tablou sintetic în care se înscriu şi se compară veniturile şi cheltuielile publice; rolul său este mult mai complex şi vizează: alocarea şi redistribuirea resurselor, precum şi reglarea vieţii economice. Rolul alocativ al bugetului decurge din faptul că, în mod tradiţional, statul îşi asumă sarcina finanţării serviciilor publice. La partea de cheltuieli, bugetul reflectă modul de alocare a resurselor în fiecare an bugetar. Rolul redistributiv al bugetului se manifestă pe de o parte prin intermediul impozitelor şi taxelor şi pe de altă parte prin intermediul cheltuielilor. Rolul de reglare se referă la posibilitatea autorităţilor publice de a acţiona asupra economiei, stimulând sau frânând anumite activităţi, cu ajutorul veniturilor, cheltuielilor şi soldului bugetar. 14

) 

+

+

%









#











"



#


















































"



#









"















!





*



#

Bugetul public naţional este alcătuit din următoarele verigi: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale. este o componentă importantă a bugetului public naţional, care reflectă constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii pensionarilor, salariaţilor şi membrilor lor de familie. Unul dintre principalii factori ai creşterii bunăstării este securitatea socială, fapt pentru care statul intervine în mod direct, fie pentru finanţarea cheltuielilor sociale, fie pentru a lua în sarcina sa activităţi care ameliorează nivelul de trai al persoanelor. Prin sistemul de asigurări sociale are loc un proces pronunţat de redistribuire a veniturilor. Persoanele active plătesc pentru cele aflate la pensie, cei sănătoşi pentru cei bolnavi, cei care au un loc de muncă pentru cei care nu au, cei care nu au persoane în întreţinere pentru cei care au. Sistemul de securitate socială este, în primul rând, un sistem de asigurări. În ţara noastră, începând din anul 1992, s-au pus bazele realizării unui sistem public naţional unificat de asigurări sociale, prin integrarea în asigurările sociale de stat a sistemelor, până atunci independente, de asigurări sociale (asigurările sociale pentru agricultori, ale cooperaţiei meşteşugăreşti, ale Bisericii Ortodoxe Române, ale artiştilor plastici, ale muzicienilor, compozitorilor şi scriitorilor). Prin instituirea acestui sistem, s-a creat un cadru unitar de aplicare a legislaţiei în domeniu, ceea ce contribuie la ; - economisirea resurselor materiale şi umane; - asigurarea flexibilităţii în redistribuirea resurselor disponibile, corespunzător cerinţelor pentru anumite prestaţii; - întărirea controlului privind constituirea, utilizarea resurselor, precum şi calitatea prestaţiilor . Finanţele publice locale ocupă în prezent un loc esenţial în procesul transformării societăţilor moderne care sunt angajate în realizarea descentralizării colectivităţilor teritoriale. Parte integrantă a finanţelor publice, finanţelor locale li s-a acordat un rol secundar, pentru ca relativ recent să li se recunoască locul real pe care ;l ocupă în cadrul finanţelor publice şi influenţa pe care o exercită asupra economiei naţionale. :n majoritatea ţărilor dezvoltate, finanţele publice locale au luat o amploare deosebită, corespunzător iniţiativelor din ce în ce mai largi acordate colectivităţilor locale. Descentralizarea poate să fie mijlocul prin care toate unităţile administrativ-teritoriale îşi pot controla mai bine evoluţia şi îi pot mobiliza mai eficient pe cei implicaţi: persoane fizice şi juridice. Descentralizarea deciziilor şi responsabilităţilor este de natură să producă transferuri de competenţe şi sarcini de la nivelul administraţiei centrale spre cele locale. În ţara noastră, autonomia locală este consfinţită prin Constituţie. De asemenea, în perioada de tranziţie, s-au luat unele măsuri pentru accentuarea descentralizării şi autonomiei locale, prin adoptarea următoarelor legi: Legea nr. 68/1991 privind administraţia publică locală, în prezent în vigoare Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală; Legea nr.10/1991 privind finanţele publice, înlocuită succesiv cu Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice şi cu Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice – cea din urmă fiind în vigoare în prezent; Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale, în prezent în vigoare OUG nr. 45/2003 privind finanţele publice locale. Ca o excepţie de la principiul clasic al unităţii bugetare, începând din anul 1990, anual sunt aprobate veniturile şi cheltuielile fondurilor speciale, care se constituie în afara bugetului de stat şi care au destinaţii clar precizate prin legi speciale. Fondurile speciale funcţionează pe principiul bugetelor anexă şi diferă de la un an la altul ca număr şi dimensiune, în raport cu scopurile pentru care se constituie. Conform Legii 





"



#





"



#







!



"







(





!











*



!

#



#























*









!















+

15

finanţelor publice 500/2002, fondurile speciale sunt integrate în sistemul unitar de bugete care se constituie şi gestionează anual, în condiţiile asigurării echilibrului financiar. Astfel, fondurile speciale împreună cu bugetul public naţional formează bugetul general consolidat. În cursul – autor conf univ. Dr. Mariana-Cristina Cioponea - în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ , aspectele tratate în acest capitol sunt prezentate mai detaliat.

















































s














































#





(





*







#















1. Dintre următoarele enunţuri care nu coincide cu ceea ce reprezintă bugetul statului? a) plan financiar la nivel macroeconomic, pe termen scurt b) instrument contabil şi financiar c) un act juridic d) un act politic e) instrument la îndemâna agenţilor economici Răspuns: e 2. Dintre următoarele enunţuri care coincid(e) cu rolul finanţelor publice? a) alocativ b) redistributiv c) de reglare d) de echitate orizontală şi verticală e) de neutralitate Răspuns: a,b,c 3. Dintre următoarele enunţuri care nu reprezintă o verigă a bugetului general consolidat? a) bugetul asigurărilor sociale de stat b) bugetul de stat c) bugetul societăţilor de asigurări şi reasigurări d) bugetele locale e) bugetele fondurilor speciale Răspuns: c 4. Caracterul de buget consolidat decurge din: a) tehnica întocmirii lui, adică eliminarea transferurilor dintre diferitele categorii de bugete b) funcţia de redistribuire a bugetului c) faptul că însumează veniturile şi cheltuielile bugetelor componente d) posibilitatea de a oferi informaţii reale asupra venituilor şi cheltuielilor publice dintr-o anumită perioadă e) nici unul dintre răspunsurile de mai sus nu este adevărat Răspuns: a $

$

)





%












+

+























4.1. Conţinutul cheltuielilor publice 4.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice 4.3. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice 4.4. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice 









#



















#











Studenţii vor cunoaşte: - definirea conceptului de cheltuieli publice; - clasificarea cheltuielilor publice; 16

) 













-

indicatori privind volumul, structura şi dinamica utiliuaţi în analiza cheltuielilor publice Factorii de influenţă şi tendinţele privind cheltuielile publice

-

cheltuieli publice; cheltuieli bugetare; factori de influenţă a cheltuielilor publice; clasificaţia cheltuielilor publice; clasificaţia economică; clasificaţia funcţională. )









#





&









Pentru realizarea practică a deciziilor publice, statul, colectivităţile locale şi alte entităţi publice ocazionează costuri financiare, cunoscute ca fiind cheltuieli publice. Ele reflectă opţiunile politice ale statului (guvernului). Cheltuielile publice sunt ocazionate de realizarea rolului statului ca autoritate publică şi ca actor economic, fiind suportate de către toţi cetăţenii acestuia, în proporţii diferite. Deoarece rolul statului este atins prin intermediul politicilor publice pe care autorităţile publice le transpun în viaţă, cheltuielile publice pot fi considerate ca reprezentând costul realizării politicilor publice. Toate aceste componente sau politici sunt semnificative în privinţa ocazionării de cheltuieli care sunt menite să acopere nevoi de interes general (educaţie, sănătate, apărare naţională, ordine publică, siguranţă naţională, protecţie socială etc.). Prin cheltuielile publice se concretizează cea de a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice şi anume, aceea de repartizare a resurselor financiare publice pe diverse destinaţii. Utilizarea propiu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele guvernamentale privind activitatea economică, socială, culturală sau de altă natură, desfăşurată de aceasta, se reflectă în cheltuielile publice. Prin cheltuielile publice, statul acoperă necesităţile publice de bunuri şi servicii considerate prioritare în diverse perioade. ) 



+

+











#







&





#



























Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, manifestate între stat, pe de o parte şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia. : - urmăresc satisfacerea unor preferinţe colective, stabilite pe baza opţiunilor colective (se consideră că există un anumit grad de omogenitate a preferinţelor); - privesc finanţarea de bunuri şi servicii publice, dar şi transferuri în scopul redistribuirii veniturilor în societate; - mărimea lor depinde de numeroşi factori, cum sunt: înclinaţia populaţiei spre consumul de bunuri şi servicii publice; potenţialul economic al ţării respective; ideologia partidelor aflate la putere; gradul de consimţire la plata impozitelor etc.; - sunt efectuate de un intermediar – statul – beneficiarii bunurilor şi serviciilor publice neputând să facă o legătură directă între contribuţia lor la aceste cheltuieli (impozitele plătite) şi beneficiile obţinute din consumuarea bunurilor şi serviciilor publice; altfel spus, beneficiarii bunurilor şi serviciilor publice nu cunosc preţul plătit pentru accesul la consumul unui anumit bun sau serviciu public. Conţinutul economic al cheltuielilor publice este stâns legat de destinaţia acestora. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut (cheltuieli cu administraţia generală, plata dobânzilor la împrumuturi ş.a.) iar altele reprezintă doar o avansare de produs intern brut reflectând participarea statului la finanţarea formării brute de 






































17

capital, atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera nematerială (echipamente de investiţii, construcţia de drumuri, poduri, aeroporturi etc.). Complexitatea funcţiilor statului contemporan, precum şi creşterea rolului intervenţionist al acestuia influenţează legătura tot mai strânsă dintre cheltuielile publice şi viaţa economico-socială a fiecărei ţări. ) 

+



+





#

'







*









!



















&





#



























Structura cheltuielilor publice poate fi abordată corespunzător mai multor criterii de clasificare şi anume; administrativă; economică; funcţională; financiară; după rolul lor în procesul reproducţiei sociale; gruparea folosită de organismele ONU. a) Clasificaţia administrativă se bazează pe criteriul instituţiilor prin intermediul cărora se efectuează cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ-teritoriale, instituţii publice autonome etc. Utilitatea acestei grupări este legată de faptul că alocaţiile bugetare sunt stabilite pe beneficiari, dar prezintă şi unele neajunsuri, ca: - fiecare beneficiar (minister, departament, agenţie guvernamentală, judeţ, municipiu etc.) reuneşte cheltuieli cu destinaţii diverse; - în cazul schimbării structurii sau subordonării acestor entităţi, datele privind structura cheltuielilor publice devin incomparabile de la o perioadă la alta. b) Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice în cheltuieli curente şi cheltuieli de capital. Cheltuielile curente asigură buna funcţionare şi întreţinerea instituţiilor publice, finanţarea satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane, sau pentru onorarea angajamentelor speciale ale statului. Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual. Cheltuielile de se concretizează în achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată, capital destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale, şosele ş.a.). Ele reprezintă doar o avansare de produs intern brut, contribuind la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public. c) Clasificaţia financiară scoate în evidenţă momentul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare ale statului. Corespunzător acestui criteriu, cheltuielile publice pot fi: - cheltuieli definitive – cuprind cheltuieli de funcţionare sau de investiţii şi formează ponderea cea mai mare a cheltuielilor publice; - cheltuieli temporare – care sunt evidenţiate în conturile speciale de trezorerie (avansuri, ;mprumuturi); - cheltuieli virtuale (sau posibile) – cele pe care statul se angajează să le efectuaze în anumite condiţii. :n cazul în care statul intervine ca girant pentru un ;mprumut care, din diverse motive, nu mai poate fi rambursat de către debitori, sumele respective sunt achitate de stat, devenind o cheltuială a acestuia. d) În funcţie de rolul lor în viaţa economică, cheltuielile publice se împart în: cheltuieli reale (sau negative) care reprezintă un consum definitiv de produs intern brut (cheltuielile militare, cele cu întreţinerea aparatului administrativ etc.); cheltuieli economice (sau pozitive) care contribuie la creşterea avuţiei naţionale (construcţia de drumuri, poduri, aeroporturi, susţinerea unor proiecte economice din fonduri publice etc.). e) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate sau alte destinaţii spre care sunt dirijate resursele financiare publice. Ele reflectă obiectivele financiare a statului. Instituţiile care funcţionează în diferite domenii de activitate 










s























18

constituie consumatorii de resurse financiare publice, iar conducătorii lor sunt ordonatori de credite bugetare. Importanţa acestui criteriu derivă din faptul că arată care este repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate care definesc nevoile publice, fiind principalul obiectiv urmărit la examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către Parlament. Această grupare reflectă compoziţia cheltuielilor publice, conform principalelor funcţii prevăzute în bugetul de stat: educaţie şi cultură, sectorul social, sănătate, apărare naţională etc. f) Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale ONU are la bază două criterii principale: clasificaţia funcţională şi cea economică. Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru; servicii publice generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; locuinţe şi servicii comunale; cultură, religie, sport; acţiuni economice; alte scopuri. Clasificaţia economică ONU urmăreşte gruparea cheltuielilor publice în: cheltuieli care reprezintă consum final; dobânzi aferente datoriei publice, subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente; formarea brută de capital (investiţii brute şi creşterea stocurilor materiale); achiziţii de terenuri şi active necorporale; transferuri de capital. 






+

+





*









#



*
















(





&





#



























Analiza cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii bugetare a unui stat în diverse perioade de timp. Pentru a aprecia efectele intervenţiei statului în viaţa economicosocială, este necesară cunoaşterea volumului şi structurii cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi locale ale statului din fondurile publice de resurse financiare. Analiza cheltuielilor publice se realizează cu ajutorul indicatorilor privind (volumul sau mărimea acestora), (care reflectă destinaţia resurselor financiare publice) şi acestora (care reflectă evoluţia în timp a cheltuielilor publice). Analiza din puctul de vedere al nivelului se bazează pe următorii indicatori: volumul cheltuielilor publice, ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut şi volumul cheltuielilor publice care revine în medie pe un locuitor. a) Volumul cheltuielilor publice poate fi exprimat în mărimi nominale sau reale. Exprimarea în mărime nominală (Cnp) are dezavantajul denaturării indicatorului în perioadele caracterizate prin inflaţie accentuată (dacă se urmăreşte evoluţia în timp), fiind tributară preţurilor curente ale perioadei. Exprimarea în mărime reală (Crp) elimină acest dezavantaj, cheltuielile publice fiind cuantificate în preţuri constante (preţurile unui anumit an luat ca bază). Dacă evidenţele privind nivelul cheltuielilor publice nu sunt efectuate în preţuri constante, se poate proceda la transformarea acestora din preţuri curente în preţuri constante corectând valoarea cu indicele preţurilor, astfel: 





!

*







%







#





#















&





#





















&





#



















+
















C rp





















&

= Cnp : Ip





#







,



















în care:



+

(1)

Crp - cheltuielile publice ale perioadei curente exprimate în mărime reală (în preţuri constante); Cnp - cheltuielile publice ale perioadei curente exprimate în mărime nominală (în preţuri curente); Ip - indicele preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază. Indicatorul cheltuieli publice (în mărime nominală sau reală) este util pentru a reflecta volumul acestora în monedă naţională şi serveşte la efectuarea de analize doar pe plan naţional. El nu are putere de comparaţie internaţională. 19

b) Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (G) este un alt indicator care poate caracteriza nivelul cheltuielilor publice şi dinamica acestora într-o anumită perioadă. Se calculează pe baza relaţiei: G = Cp / PIB x 100

,

în care:

(2)

G - ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut; Cp - cheltuielile publice totale; PIB - produsul intern brut. Acest indicator permite analiza cheltuielilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare economico-socială şi este utilizat frecvent în comparaţiile internaţionale. c) Cheltuielile publice medii pe un locuitor reprezintă un indicator de nivel foarte sugestiv, care arată cât din cheltuielile publice ale statului revin pe un locuitor. Se calculează astfel: = Cp / N ,




în care:

(3)

- cheltuieli publice medii pe locuitor (lei pe un locuitor); Cp - cheltuielile publice exprimate în preţuri curente ale anului; N - numărul de locuitori corespunzător anului bugetar. Pentru a permite comparaţiile internaţionale, cheltuielile publice anuale pot fi exprimate într-o monedă de circulaţie internaţională: dolari, Euro. vizează calculul proporţiei (ponderii) pe care o are fiecare dintre grupele de cheltuieli publice în total. Formula de calcul este:






+
















!

gs



#





=

#











&





#















cpi / Cp x100

,













în care:

(4)

gs - greutatea specifică (ponderea) cheltuielilor publice din grupa “i” în totalul cheltuielilor publice. cpi - nivelul cheltuielilor publice din grupa “i”; Cp - cheltuieli publice totale. Din analiza structurii cheltuielilor publice, reiese modul în care sunt direcţionate resursele financiare publice în cursul unui an bugetar. Pe această bază, se pot desprinde concluzii cu privire la orientarea politicii bugetare spre anumite obiective (sociale, economice, militare ş.a.) considerate ca fiind prioritare într-o anumită perioadă. relevă modificările care intervin în cuantumul şi structura cheltuielilor publice în decursul unei perioade de timp. Indicatorii de analiză ai dinamicii cheltuielilor publice sunt: modificarea absolută şi relativă (nominală sau reală) a cheltuielilor publice; modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut; modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor; modificarea structurii cheltuielilor publice; coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuiellilor publice; elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut. Coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuielilor publice este un indicator care reflectă corespondenţa dintre evoluţia celor doi indicatori. Se calculează pe baza relaţiei: )



+









k








*

=







%











&





#







ICp1/0 / IPIB1/0 ,





















în care: 20

(5)

k coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuielilor publice; I Cp1/0 - indicele creşterii cheltuielilor publice, calculat ca raport între cheltuielile publice din perioada curentă şi cheltuielile publice din perioada de bază; I PIB1/0 - indicele creşterii produsului intern brut. În funcţie de ritmul de creştere a cheltuielilor publice şi a produsului intern brut, coeficintul poate lua următoarele valori: k > 1 semnifică o creştere mai accentuată a cheltuielilor publice comparativ cu produsul intern brut; k = 1, când ambele mărimi au ritmuri de creştere identice; k < 1, reflectă o creştere mai lentă a cheltuielilor publice comparativ cu sporirea produsului intern brut. Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea produsului intern brut. Calculul se efectuează astfel: ecp = ∆Cp (1-0) / Cp0 : ∆PIB(1-0) / PIB0 ,

în care:

(6)

e cp - elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut; ∆Cp (1-0) - modificarea cheltuielilor publice în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0); Cp0 - cheltuielile publice din perioada de bază; ∆ PIB(1-0) - modificarea produsului intern brut în perioada de referinţă; PIB0 - produsul intern brut din perioada de bază. Acest indicator exprimă tendinţa de modificare a cheltuielilor publice la modificarea produsului intern brut şi poate lua următoarele valori: ecp > 1 cheltuielile publice sunt foarte elastice în raport cu produsul intern brut; ecp = 1 cheltuielile publice sunt elastice în raport cu produsul intern brut; ecp < 1, reflectă inelasticitatea cheltuielilor publice la creşterea produsului intern brut. 

+

+









#







'




























(







#














&





#



























Volumul cheltuielilor publice este într-o continuă creştere de la o perioadă la alta. Dintre factorii care au ifluenţă asupra cheltuielilor publice, majoritatea acţionează în sensul creşterii acestora: - cererea de bunuri şi servicii publice; - ansamblul activităţilor de producţie utilizate pentru realizarea bunurilor şi serviciilor; - numărul şi structura populaţiei; - calitatea bunurilor şi serviciilor publice; - preţurile intrărilor; - regionalizarea şi globalizarea economiei; - capacitatea de a plăti impozite; - factori politici şi sociali. În cursul – autor conf univ. Dr. Mariana-Cristina Cioponea - în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ aspectele tratate în acest capitol sunt prezentate mai detaliat.

















































s














































#







(





*







#















1. Clasificarea economică împarte cheltuielile bugetare în următoarele grupe: a) cheltuieli curente şi cheltuieli de capital b) cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli de personal şi subvenţii 21

c) cheltuieli virtuale, cheltuieli temporare şi cheltuieli definitive d) cheltuieli ale administraţiei centrale şi cheltuieli ale administraţiei locale e) cheltuieli ale bugetului public naţional şi cheltuieli ale fondurilor speciale Răspuns: a 2. Clasificarea funcţională a cheltuielilor publice: a) scoate în evidenţă momentul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare ale statului b) foloseşte drept criteriu de grupare a cheltuielilor, domeniile, ramurile, sectoarele de activitate sau alte destinaţii spre care sunt îndreptate resursele financiare publice c) grupează cheltuielile publice în cheltuieli de investiţii şi cheltuieli funcţionale, acestea din urmă având ponderea cea mai mare în total d) grupează cheltuielile în funcţie de rolul lor în viaţa economică şi socială e) cuprinde cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli economice (pozitive) Răspuns: b 3. Dintre următoarele enunţuri, selectaţi cheltuielile publice grupate conform criteriului financiar: a) cheltuieli curente, de capital şi virtuale b) cheltuieli economice (pozitive), cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli temporare c) cheltuieli de capital, cheltuieli curente şi cheltuieli definitive d) cheltuieli reprezentând consum definitiv de PIB şi cheltuieli reprezentând o avansare de PIB e) cheltuieli temporare, virtuale şi definitive Răspuns: e 4. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la cheltuielile publice este adevărată: a) acoperă satisfacerea unor preferinţe individuale, având la bază opţiunea individuală b) concretizează prima fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice şi anume, cea de mobilizare a fondurilor financiare publice c) se efectuează direct de către beneficiarul bunurilor şi serviciilor publice, cunoscând preţul acestora d) privesc finanţarea de bunuri şi servicii publice, precum şi efectuarea de transferuri în scopuri sociale e) nici una dintre afirmaţiile de mai sus nu este adevărată cu privire la cheltuielile publice Răspuns: d 5. Pe baza următoarelor date: - cheltuielile bugetului central……………………………………..895 350 mld um - cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat………………...245 700 mld um - cheltuielile fondurilor speciale………………………………….…85 270 mld um - cheltuielile bugetelor locale………………………………………175 450 mld um - transferuri între bugetul central şi bugetele locale…………………22 900 mld um - transferuri între bugetul central şi fondurile speciale………………..5 800 mld um - PIB în anul curent……….………………………………………2 205 500 mld um - PIB în anul anterior……………………………………………..2 193 660 mld um - cheltuielile bugetului public naţional în anul anterior…………. 1 169 600 mld um - număr locuitori în anul curent…..……………………………………….38 mil loc - număr locuitori în anul anterior………………………………………..37,2 mil loc să se calculeze: a) ponderea cheltuielilor bugetului general consolidat în PIB, pentru anul curent. (Se foloseşte formula (2) şi cunoştinţele legate de structura bugetului general consolidat.) 22

b) modificarea absolută a cheltuielilor bugetului public naţional ce revin în medie pe un locuitor, în anul curent faţă de anul anterior. (Se aplică formula (3) precum şi cele privind dinamica indicatorului.) c) coeficientul de devansare a cheltuielilor bugetului public naţional faţă de PIB. (Se aplică formula (5).) Menţionaţi modul de calcul şi/sau semnificaţia indicatorilor/indicilor de la a-c. 6. Pe baza următoarelor date: - cheltuieli de personal………………………………….35 870 mld um - cheltuieli materiale şi servicii…………………………41 690 mld um - cheltuieli de capital……………………………………18 750 mld um - subvenţii………………………………………………19 875 mld um - transferuri……………………………………………..31 650 mld um - dobânzi aferente datoriei publice………………………9 550 mld um - PIB…………………………………………………..239 680 mld um - cheltuieli bugetare totale în perioada anterioară…….146 890 mld um - PIB în perioada anterioară…………………………..238 640 mld um să se calculeze: a) ponderea cheltuielilor de personal în grupa de cheltuieli bugetare din care fac parte b) modificarea absolută a cheltuielilor bugetare totale în perioada curentă faţă de perioada anterioară c) coeficientul de devansare a creşterii cheltuielilor bugetare faţă de creşterea PIB Menţionaţi modul de calcul şi/sau semnificaţia indicatorilor/indicilor de la a-c. 7. Pe baza următoarelor date: - cheltuieli pentru ordine publică şi siguranţă naţională………39 550 mld um - cheltuieli pentru învăţământ………………………………….43 690 mld um - cheltuieli pentru sănătate…………………………………….38 480 mld um - cheltuieli pentru transport şi comunicaţii……………………36 420 mld um - cheltuieli pentru protecţie socială…………………………..128 360 mld um - cheltuieli pentru apărare……………………………………..55 670 mld um - cheltuieli pentru agricultură………………………………….25 990 mld um - cheltuieli pentru industrie……………………………………..9 590 mld um - cheltuieli pentru dobânzi la datoria publică………………….15 880 mld um - alte cheltuieli bugetare……………………………………….41 500 mld um - PIB în perioada curentă…………………………………...1 081 470 mld um - cheltuieli bugetare totale din anul anterior……..…………...429 810 mld um - PIB în perioada anterioară…………………………………..995 830 mld um - cheltuieli economice în perioada anterioară………………….87 130 mld um să se calculeze: a) ponderea cheltuielilor cu protecţia socială în cadrul cheltuielilor social-culturale. (Se aplică formula (4).) b) modificarea relativă a cheltuielilor economice în perioada curentă faţă de perioada anterioară (menţionaţi la indicatorii dinamicii) c) elasticitatea cheltuielilor bugetare totale în raport cu PIB. (Se aplică formula (6).) Menţionaţi modul de calcul şi/sau semnificaţia indicatorilor/indicilor de la a-c. 8. Pe baza următoarelor date: - cheltuielile bugetului de stat……………………………………...895 350 mld um - cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat………………...245 700 mld um - cheltuielile fondurilor speciale………………………………….…85 270 mld um - cheltuielile bugetelor locale………………………………………175 450 mld um - transferuri între bugetul central şi bugetele locale…………………22 900 mld um 23

- transferuri între bugetul central şi fondurile speciale………………..5 800 mld um - PIB în anul curent……….………………………………………2 205 500 mld um - PIB în anul anterior……………………………………………..2 193 660 mld um - cheltuielile bugetului public naţional în anul anterior…………. 1 169 600 mld um - cheltuielile bugetelor locale în anul anterior……………………...158 117 mld um să se calculeze: a) ponderea fondurilor speciale în bugetul general consolidat b) modificarea relativă a bugetelor locale în anul curent faţă de perioada anterioară c) elasticitatea cheltuielilor bugetului public naţional faţă de PIB Menţionaţi modul de calcul şi/sau semnificaţia indicatorilor/indicilor de la a-c.

$

$

$





%



$





+

+







)

)









































5.1. Noţiuni generale privind impozitul 5.1.1. Conţinutul şi rolul impozitului 5.1.2. Clasificarea impozitelor 5.1.3. Elementele impozitului 5.2. Principiile impunerii 5.3. Sistemul fiscal 5.3.1. Aspecte generale privind sistemul fiscal 5.3.2. Arhitectura şi participanţii sistemului fiscal 5.4. Codul fiscal 









#



















#











Studenţii vor cunoaşte: - conţinutul, clasificarea şi rolul impozitelor; - principiile impunerii; - sistemul fiscal: concept, componenţă, participanţi. impozit; prelevări obligatorii; principii ale fiscalităţii; rolul impozitelor; cod fiscal; sistem fiscal; echitate fiscală; randament fiscal. )









#





&









Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat. Între resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare publice există un raport ca de la parte la întreg, având în vedere coexistenţa finanţelor publice alături de cele particulare, precum şi distincţia dintre acestea. este foarte diversă, iar clasificarea acestora poate fi realizată din mai multe puncte de vedere: conţinutul economic, ritmicitatea încasării, provenienţă, structura administrativă a statului în cauză sau prin prisma bugetului consolidat. Din punctul de vedere al resursele financiare se împart în: prelevări cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii); resurse de trezorerie; împrumuturi publice; emisiune monetară fără acoperire. În cadrul prelevărilor obligatorii, ca de altfel şi în cadrul resurselor financiare publice, ponderea cea mai mare revine impozitelor. $





#





#











!





!



+



'





+













"

































































































*



%








#





Impozitul reprezintă punctul nodal al fiscalităţii, fiind un produs al istoriei care a însoţit permanent statul în prefacerile la care acesta a fost supus de evoluţia evenimentelor, sau la cele la care statul a contribuit de-a lungul istoriei. 24

) 

+



+



+











#


















%








#









Definiţiile atribuite impozitelor se circumscriu teoriilor despre impozit care au fost emise de-a lungul timpului. Modul în care a fost definit impozitul diferă corespunzător modului în care a fost perceput şi s-a impus de la o etapă sau alta în decursul vremii. Dintre definiţiile contemporane date impozitului, vom enumera doar câteva şi anume; - “prestaţie pecuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie, în vederea acoperirii cheltuielilor publice” (Gaston Jèze, Traité de la science de finance, Paris, Editure Francais, 1909); - “prelevare pecuniară pretinsă persoanelor fizice şi juridice, pe cale de autoritate, cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie directă, în vederea acoperirii cheltuielilor publice şi intervenţiei economice şI sociale a puterilor publice” (Alain Euzéby, Les prélévements obligatoires, PUF; Paris, 1992); - “obligaţii pecuniare pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la persoane fizice şi juridice, în raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluate la bugetul statului în mod silit şi fără contraprestaţie imediată şi folosite de către acesta ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice şi ca instrument de armonizare a interesului public cu interesele individuale ale oamenilor” (C. Tulai, Finanţele şi controlul financiar în actualitate, Târgu Mureş, 1998); - “o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului.” (Iulian Văcărel, Finanţe publice, Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti, 1999); - “obligaţii de plată ale contribuabililor (persoane fizice şi juridice) stabilite prin lege de către stat, pentru susţinerea cheltuielilor publice necesare furnizării de către acesta a unor bunuri şi servicii publice, inclusiv a unor transferuri, de care se bucură în mod diferenţiat şi nedeterminat toţi cetăţenii unui stat ( foşti, actuali şi viitori contribuabili), precum şi pentru influenţarea conjuncturii economice” (Nicolae Hoanţă, Economie şi finanţe publice, Editura POLIROM, Iaşi, 2000). : Din definiţiile de mai sus, se desprind unele - forţa puterii publice (elementul de autoritate); - caracter general; - transferul de avuţie; - caracterul pecuniar; - faptul că nu presupune o contraprestaţie directă şi imediată; - caracterul definitiv; - funcţia extinsă (rolul) impozitelor. În lumea contemporană, funcţia extinsă a impozitului este asigurată de politica fiscală a statelor, care la funcţia tradiţională financiară a acestuia (acoperirea cheltuielilor publice), au adăugat treptat şi funcţia redistributivă a avuţiei în societate, precum şi pe cea intervenţionistă în alocarea resurselor în economie. Aşadar, rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social. În plan financiar, impozitele reprezintă principalul mijloc de procurare a resurselor financiare publice necesare acoperirii nevoilor colective ale societăţii. O caracteristică importantă în evoluţia impozitelor, este tendinţa de creştere continuă a acestora – atât în valori absolute, cât şi ca pondere în produsul intern brut - dar nu în acelaşi ritm cu sporirea cheltuielilor publice, fapt ce favorizează apariţia deficitelor bugetare.





25














s



































































În plan economic, rolul impozitelor se manifestă în măsura în care autorităţile le folosesc în calitate de instrument (pârghii) de intervenţie în activitatea economică. În funcţie de necesităţile concrete ale perioadei, impozitele pot fi utilizate ca instrumente de încurajare sau frânare a unei anumite activităţi, pentru creşterea sau reducerea producţiei, a comerţului exterior, sau consumului anumitor produse. Rolul în plan social constă în redistribuirea, prin intermediul impozitelor, a unei importante părţi din produsul intern brut între persoane fizice şi juridice, precum şi între diverse grupuri sociale. ) 

'

+

+

+







!



















%








#





Impozitele întâlnite în practica financiară sunt foarte diverse, deosebindu-se între ele prin conţinut şi prin formă. Gruparea acestora se realizează pe seama unor criterii ştiinţifice diverse, cum sunt: - trăsăturile de formă şi fond; - obiectul impunerii; - scopul urmărit de autoritatea publică prin introducerea şi perceperea lor; - frecvenţa realizării; - cota aplicată; - destinaţia impozitelor pe verigi administrative. Clasificarea după împarte impozitele în două mari grupe: directe şi indirecte. Conform acestei clasificări sunt înscrise veniturile fiscale în buget. Distincţia între aceste mari grupe se bazează pe criteriile: – pe care se bezează noţiunea de rol nominativ; – care se referă la distribuţia ultimă a poverii unui impozit; – care constă în aşezarea acestuia în funcţie de capacitatea contributivă a plătitorului; - variaţia randamentului impozitelor în funcţie de evoluţia condiţiilor economice. Din punctul de vedere al relaţiilor dintre autoritatea fiscală şi contribuabil, se remarcă o mare deosebire între impozitele directe şi cele indirecte. Astfel, în cazul impozitelor directe, autoritatea de impunere stabileşte (aşează) obligaţia în mod direct pe fiecare contribuabil, persoană fizică sau juridică, în funcţie de situaţia lor specifică. Aceştia plătesc impozitul direct către autorităţi. În cadrul impozitelor indirecte, obligaţia fiscală este determinată de contribuabilii înşişi, deoarece ea depinde de structura şi volumul mărfurilor şi serviciilor procurate. O caracteristică importantă a impozitelor directe, care le deosebeşte de cele indirecte, este faptul că aşezarea lor permite să se ţină seama de situaţia particulară a contribuabilului. În schimb, impozitele indirecte, fiind incluse în preţurile mărfurilor şi serviciilor, sunt considerate ca având caracter regresiv. Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina contribuabililor, persoane fizice şi juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, prin aplicarea unor cote de impozit. La rândul lor, impozitele directe se subîmpart, corespunzător modului de aşezare, în impozite reale şi impozite personale. Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale aflate în posesia contribuabilului; pământ, clădiri, mijloace de transport etc., făcându-se abstracţie de situaţia personală a acetuia. Din această categorie de impozite fac parte; impozitul pe clădiri; impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere; impozitul pe capitalul imobiliar sau bănesc, impozitul funciar etc. Înţelese impozitele personale vizează persoana fără a ţine cont de capacitatea sa contributivă. Totuşi, în prezent, prin impozit personal se înţelege un impozit care ţine seama de situaţia personală şi familială a contribuabilului. La rândul lor, impozitele 



#








































s





!

(

#

'





*





'

%

(










s

(
























































































































s












s





s



26





*

personale pot fi: impozite pe venit şi impozite pe avere Impozitul pe venit atinge atât venitul persoanelor fizice (impozit pe salariu, impozit pe venitul global) cât şi pe cel al agenţilor economici (impozit pe profit, impozit pe cifra de afaceri). Impozitul pe avere (pe patrimoniu) afectează bunurile mobiliare sau imobiliare ale contribuabilului. Impozitele indirecte, (impozitele pe cheltuieli) se percep cu prilejul vânzării unor bunuri, prestării de servicii sau activităţilor de export-import. După formă, impozitele indirecte se subîmpart în; taxe de consumaţie; taxe vamale; taxe de timbru şi înregistrare; venituri de la monopoluri fiscale. În funcţie de , impozitele se clasifică în: impozite pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (cheltuială). Impozitul pe consum afectează cheltuielile contribuabililor (taxa pe valoarea adăugată, accizele), astfel că încasările la buget din aceste surse depind de volumul vânzărilor de mărfuri şi servicii. urmărit la introducerea lor, impozitele sunt: financiare şi de Corespunzător ordine Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri din care să se finanţeze cheltuielile publice. Printre cele mai importante impozite financiare sunt: impozitele pe venit şi taxele de consumaţie, acestea procurând ponderea cea mai mare a veniturilor fiscale. Impozitele de ordine au ca scop principal limitarea unei anumite acţiuni sau atingerea unui anumit obiectiv care nu are caracter fiscal. Exemplul cel mai comun privind aceste impozite îl reprezintă impozitele şi taxele asupra ţigărilor şi băuturilor alcoolice, al căror nivel ridicat urmăreşte limitarea consumului, dat fiind caracterul lor nociv. lor, impozitele se grupează în: permanente şi În funcţie de incidentale. Impozitele permanente se încasează periodic la bugetul central sau local, după caz. În această categorie se cuprinde partea cea mai mare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor. Impozitele incidentale se introduc şi se încasează doar în cazuri deosebite, neavând o periodicitate în plata către buget. De exemplu, impozitarea, o singură dată, a profiturilor sau averilor excepţionale obţinute în perioadele de război, taxa de ieşire din ţară aplicată pe perioade scurte după anul 1990 în România ş.a. , impozitele sunt specifice şi ad valorem Impozitele Corespunzător specifice sunt calculate prin aplicarea unei sume fixe pe unitatea de produs. Impozitele de acest tip sunt destul de rare (de exemplu taxa de afişaj). Impozitele ad valorem se calculează prin aplicarea unei cote (tarif sau rată) asupra bazei impozabile. Acesta este procedeul utilizat cel mai frecvent. În prezent, la numeroase produse, accizele sunt calculate prin aplicarea combinată a unor sume fixe şi cote procentuale pe unitatea de măsură. In funcţie de raportul dintre rata de impozitare aplicată şi baza impozabilă, impozitele sunt în cote proporţionale sau progresive Impozitul proporţional constă în aplicarea asupra bazei impozabile a unei singure cote de impozitare, indiferent de mărimea acestei baze. Impozitul progresiv constă în aplicarea unor cote (rate) de impozitare, a caror mărime creşte odată cu sporirea materiei impozabile. În literatura de specialitate, se mai întâlnesc şi impozite în cote regresive, care constau în aplicarea unor cote în descreştere, pe măsură ce baza de impozitare creşte. În practică, acest ultim impozit nu se mai practică. În funcţie de sunt: impozite ale administraţiei de stat centrale şi impozite locale – în statele de tip unitar; iar în statele federale, în afara impozitelor federale şi locale se mai percep şi impozite la nivelul statelor, provinciilor, landurilor sau regiunilor membre ale federaţiei. Astfel, în ţara noastră, accizele, impozitul pe profit, taxele vamale alimentează în exclusivitate bugetul central (bugetul de stat), iar impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, impozitul pe spectacole, taxele de afişaj etc. alimentează bugetele locale. În ceea ce priveşte impozitul pe venitul global şi 





!











#













%















+

'











#

































#








(







+

+










!

#



#























*

%







27

!

#

'








(







!



















*

%







!

#





#





(

TVA, acestea alimentează bugetul de stat, dar o cotă (al cărei cuantum este stabilit prin legea bugetară anuală) este destinată bugetelor locale, pentru suplimentarea veniturilor lor (aşanumitele cote defalcate din impozitele centrale). 

+

+

+







%





#









%








#









Elementele constitutive ale impozitului sunt definitorii pentru stabilirea legalităţii perceperii şi a cuantumului obligaţiei fiscale din partea contribuabilului. este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia, denumită şi contribuabil. Astfel, în cazul impozitului pe salariu, subiectul este angajatul căruia i se reţine impozitul, iar în cazul impozitului pe profit subiectul este agentul economic. Uneori, impozitul datorat de un contribuabil este vărsat la buget de către o altă persoană; este cazul impozitului pe salarii, impozitul vizând dreptul de autor, impozitul pe dobânzi ş.a. este persoana care suportă efectiv impozitul. În unele cazuri, subiectul este şi suportatorul impozitului; impozitul pe salarii, impozitul pe venitul global etc. În practică, sunt foarte numeroase cazurile în care suportatorul şi subiectul sunt persoane diferite. Acest lucru este posibil deoarece sunt numeroase cazurile de a transpune (transla) într-o măsură mai mare sau mai mică impozitele plătite de unii contribuabili asupra altora. constă în materia supusă impunerii. Astfel, la impozitele directe, obiectul poate fi averea sau venitul (salariul, profitul etc.). În cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii (obiectul) poate fi: bunul care este supus vânzării, serviciul prestat, bunul importat (mai rar cel exportat) etc. Pentru a exprima mărimea obiectului impozabil, se foloseşte o anumită unitate de , care poate fi: unitatea monetară (impozitul pe venit), măsură, denumită mp de suprafaţă utilă (impozitul pe clădiri), hectarul de teren (la impozitul funciar), bucata, litrul, kg etc. (la taxele de consumaţie). arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide cu sursa. În cazul impozitelor pe avere, această suprapunere nu se realizează întotdeauna, deoarece, de obicei, impozitul se plăteşte din venitul obţinut de pe urma averii respective şi numai arareori acesta diminuează averea propriu-zisă. (cota de impunere) reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale, care pot fi: proporţionale, progresive sau regresive. indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. În cazul neachitării impozitului până la termenul legal, contribuabilul este obligat să plătească în plus majorări de întârziere, iar în situaţiile în care se constată reaua credinţă a contribuabilului, se prevăd şi sancţiuni ;mpotriva acestuia (popriri, sechestrarea unor bunuri până la concurenţa valorii impozitului neachitat). $















#







%








#









$





#



#

















#







%





















#



#



*





%











$





!





%








#









)

#





%








#













%





+



+







*









#

(

























%













Impunerea, privită ca ansamblul măsurilor şi operaţiunilor pe baza cărora se stabilesc obligaţiile fiscale ale persoanelor fizice şi juridice, prezintă o latură tehnică şi una politică. Sub aspect tehnic, impunerea vizează următoarele aspecte: alegerea materiei impozabile, evaluarea bazei de impozitare, determinarea (lichidarea) impozitului (altfel spus, calcului sumei datorate de contribuabil) şi perceperea impozitului. Din punct de vedere politic, se urmăreşte ca impozitele să răspundă anumitor cerinţe corespunzător necesităţii de respectare a unor principii în stabilirea impozitelor. 28

Cel care a formulat pentru prima dată principiile în acest domeniu este Adam Smith (reprezentant al economiei politice clasice); în opinia sa, constau în: justeţea impunerii (sau echitatea fiscală care se referă la stabilirea impozitelor în conformitate cu capacitatea de plată a fiecărui contribuabil; certitudinea impunerii constă în faptul că, pe de o parte, orice contribuabil trebuie să ştie dinainte obligaţia sa privind plata (cuamtumul) impozitelor, iar pe de altă parte, autoritatea fiscală trebuie să ştie cu anticipaţie acestuia) se referă veniturile fiscale pe care contrează; randamentul impozitului (sau la faptul că o bună impozitare trebuie să fie administrată în mod economic, iar costurile de administrare trebuie să fie cât mai mici în comparaţie cu veniturile din impozite; comoditatea perceperii impozitelor constă în necesitatea colectării impozitelor la intervalele de timp şi la locul convenabil contribuabilului (cu alte cuvinte, mijloacele de plată şi termenele de plată trebuie să îi convină contribuabilului). Corespunzător realităţilor dintr-o economie modernă, expuse de A.Smith rămân de actualitate, dar pot fi extinse şi grupate astfel: 

























%








#

(






















































'







'















*











#





(































*







&



#



#







!







(



(























*









#





(







%





(






!









(

+

'















*







&



#



#





!







(

Acest principiu urmăreşte înfăptuirea dreptăţii sociale în materie de impozite. Pentru respectarea echităţii fiscale, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, cum sunt: - stabilirea minimului neimpozabil – constă în scutirea de impozit a unui venit minim care să asigure satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Această măsură vizează doar aplicarea impozitelor pe venit, sau în general a celor directe, neavând aplicabilitate asupra impozitelor indirecte; - stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor – presupune luarea în consideraţie a atât a veniturilor sau averii, cât şi a situaţiei familiale a contribuabilului (să se ţină seama de aspecte cum sunt: persoană singură sau căsătorită; numărul copiilor sau al altor membrii de familie aflaţi în întreţinere ş.a.); - prevederea unei echivalenţe între mărimea veniturilor supuse impozitării sau capacitatea contributivă a plătitorilor, pe de o parte şi sarcina fiscală datorată, pe de altă parte; - impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere (cu excepţia celor care obţin venituri sub minimul neimpozabil). În asigurarea echităţii sociale, un rol deosebit de important revine modului de dimensionare a impozitului: în sumă fixă sau cote procentuale. Impozitul în sumă fixă, denumit şi capitaţie, practicat pe scară largă în orânduirea feudală şi în stadiile de început ale orânduirii capitaliste, nu avea în vedere respectarea acestui principiu, deoarece la stabilirea lui nu se ţinea seama de mărimea venitului, averii sau situaţiei personale a plătitorilor. 





'















*









#





(

















(

Acestea vizează aspecte cum sunt: obţinerea unui randament fiscal ridicat, stabilitate şi elasticitate a impozitelor. Randamentul fiscal ridicat se obţine prin îndeplinirea următoarelor condiţii: - impozitul să aibă caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice şi juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă, deţin acelaşi gen de averi sau procură aceleaşi grupe de produse; - să nu existe posibilităţi de sustragere a materiei impozabile de la impozitare; - cheltuielile administraţiei fiscale în legătură cu stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor să fie cât mai reduse. Stabilitatea impozitului implică menţinerea unui randament fiscal constant de-a lungul întregului ciclu economic. În acest sens, este de dorit ca un impozit să nu înregistreze 29

fluctuaţii importante odată cu sporirea sau reducerea volumului activităţii sau al veniturilor din perioadele de avânt sau criză economică. Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanenţă la necesitatea de procurare a veniturilor statului. Astfel, dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor bugetare, este necesar ca impozitele să poată fi majorate corespunzător. În general, elasticitatea impozitelor acţionează mai ales în sensul majorării impozitelor. c) Impozitele pot fi folosite ca instrumente pentru: - redresarea situaţiei economice ; - stimularea investiţiilor particulare; - creşterea/reducerea consumului anumitor mărfuri; - stimularea exportului şi/sau descurajarea importurilor etc. 



















*















!









#





(







%





(



*

















#







Obiectivele cu caracter politic şi social vizează aspecte cum sunt: - promovarea intereselor grupurilor sociale pe care le reprezintă formaţiunea aflată la putere, prin măsuri fiscale adecvate; - spijinirea contribuabililor cu venituri reduse şi un număr mare de membrii de familie prin acordarea unor facilităţi fiscale; - limitarea consumului anumitor produse considerate nocive pentru sănătatea populaţiei, prin aplicarea unor impozite mari care sporesc preţul acestora; - creşterea natalităţii prin practicarea unor impozite pe venit sporite pentru persoanele celibatare sau căsătorite fără copii, etc. $ '

+

+



!

#



%







!







Sistemul fiscal este expresia voinţei politice a unei comunităţi umane organizate, fixată pe un teritoriu determinat şi dispunând de o autonomie suficientă pentru a putea, prin intermediul organelor pe care le reprezintă să se doteze cu o întreagă serie de reguli juridice şi, în special, fiscale. Sistemul fiscal, alături de alte sisteme (monetar sau bănesc, de credit şi financiar), urmăreşte realizarea obiectivelor politicii economice şi a celei sociale a statului. Luarea în discuţie a sistemului fiacal este importantă şi necesară întrucât din modul în care acesta este construit şi funcţionează se pot desprinde concluzii referitoare la presiunea fiscală, politica fiscală şi eficienţa implicării puterii publice în viaţa economică şi socială a unei societăţi. 

+

+



+



!







#



"

















'









*

!



!

#



%







!







Sistemul fiscal reprezintă un sistem complex, alcătuit dintr-o diversitate de elemente, care interacţionează între ele si care influenţează structura şi comportamentul sistemului, contribuind la realizarea obiectivelor sale. Există cel puţin două abordări ale conceptului de sistem fiscal. În cadrul primei abordări, sistemul fiscal este văzut ca totalitatea impozitelor dintr-un stat. Cea de a doua abordare îl defineşte prin prisma elementelor componente şi a relaţiilor dintre elementele care formează acest sistem. Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordări, se defineşte ca ansamblul de concepte, principii, metode, procese cu privire la o multitudine de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali) între care se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale în scopul realizării obiectivelor sistemului. '

!

30



!

#



%







!







Indiferent de natura lor (economică, socială, tehnică) toate elementele sistemului fiscal sunt reglementate juridic, asigurând preluarea reglementată a unor părţi din produsul intern brut, de către stat, în procesul redistribuirii şi consumului. Sistemul fiscal este un sistem deschis, deoarece, pe de o parte, mediul economicosocial acţionează asupra sa modificându-l sau orientându-l, iar pe de altă parte, sistemul fiscal acţionează asupra mediului, în mod direct sau indirect. Fiecare stat şi-a adoptat propiul său sistem fiscal, mai mult sau mai puţin perfecţionat, în strânsă legătură cu gradul de dezvoltare economică, socială şI militară. :n măsura în care statul suveran din punct de vedere politic îşi poate exercita o putere fiscală absolută pe teritoriul său, se poate vorbi de Pentru ca un sistem fiscal să dispună de (suveranitate fiscală), este necesar ca acesta să întrunească următoarele cerinţe; exclusivitatea aplicării, care presupune faptul că se aplică într-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau sistem unitar de bugete; autonomia tehnică se referă la necesitatea ca sistemul fiscal să fie complet, adică să conţină toate regulile de aşezare, lichidare şi încasare a impozitelor astfel încât să fie posibilă punerea sa în aplicare. Astfel, suveranitatea fiscală înseamnă ca fiecare stat suveran să aibă libertatea deplină în alegerea sistemului fiscal pe care să-l promoveze, în definirea impozitelor pe care îl compun, în stabilirea contribuabililor, în stabilirea ariei masei impozabile, în dimensionarea cotei de impunere, în fixarea termenelor de plată, în acordarea de facilităţi fiscale, în sancţionarea abaterilor de la prevederile legilor fiscale, în soluţionarea litigiilor dintre administraţia fiscală şi contribuabili etc. Totodată, suveranitatea fiscală implică faptul că nici un alt stat, organizaţie sau organism internaţional nu are dreptul de a emite reglementări fiscale sau de a institui impozite în interiorul statului în cauză, sau la scară internaţională. 

!





'









#



#





!







(

+

'





#



%







!







(



%







#

(







+

+



+





&



#





#
















'

#



















!



!

#



%











!







Arhitectura sistemului fiscal evidenţiază funcţionalitatea acestuia, caracterizată prin structură, comportament şi reglare. reflectă ordinea, relativ stabilă, a relaţiilor dintre elementele sistemului fiscal, funcţionarea sistemului depinzând de calitatea acestor structuri. Decidentul fiscal relaţionează diferite componente specifice sistemului fiscal, construind un impozite şi taxe, a căror aplicare respectă anumite principii şi reguli. Funcţionarea impozitului presupune existenţa unor structuri adecvate ale sistemului fiscal, caracterizate printr-un ansamblu de instrumente fiscale şi printr-un ansamblu de instituţii centrale şi teritoriale, cu competenţe generale şi speciale, prin care se aplică politica fiscală şi se gestionează relaţiile fiscale. Comportamentul sistemului fiscal reprezintă modul de acţionare a sistemului fiscal asupra economiei şi de adaptare a acestuia la evoluţia economiei, fiind rezultatul deciziilor de conducere a sistemului. Comportamentul sistemului fiscal, stabilitatea şi evoluţia sa se asigură prin intermediul politicii fiscale, care oferă baza financiară pentru exercitarea autorităţii decizionale a statului şi totodată concretizează şi activează mecanismele de reglare ale sistemului fiscal. Mecanismele de reglare a sistemului fiscal se realizează prin două forme: acomodarea nivelului fluxurilor fiscale reale la valorile prestabilite, utilizându-se instrumente de reglare, precum şi informaţii adecvate; asigurarea parametrilor structurali şi funcţionali ai sistemului fiscal astfel încât acesta să corespundă strategiei de politică fiscală pe termen lung, ceea ce necesită decizii de natură legislativă, instituţională, organizatorică şi instrumentală.















31

În cadrul structurilor sistemului fiscal acţionează, în mod activ sau pasiv, mai mulţi participanţi. Corespunzător funcţiilor pe care le îndeplinesc, se pot delimita trei categorii de actori ai sistemului fiscal: , . . Conform Constituţiei României, deciziile pe probleme de drept fiscal revin Parlamentului şi se concretizează în dispoziţii (reglementări) care sunt înscrise fie în legea finanţelor publice şi legea anuală a bugetului de stat, fie în legi fiscale generale – Legea privind Codul fiscal Deşi măsurile fiscale sunt votate de Parlament, iniţiativa proiectelor de legi fiscale şi deci a deciziei fiscale revine Guvernului, datorită tehnicităţii impozitului şi faptului că reprezintă un subiect destul de sensibil. În consecinţă, guvernul are de cele mai multe ori rolul esenţial în luarea deciziei fiscale, acesta fiind, în majoritatea cazurilor, la originea textelor de legi fiscale înaintate spre aprobare Parlamentului. În ceea ce priveşte bugetele locale, proiectele acestora se întocmesc de către primar sau preşedintele consiliului judeţean, care îl supune spre aprobare consiliului local, după cum se prevede în Legea administraţiei publice locale. Metodologia de elaborare a bugetelor locale, ca şi a bugetelor instituţiilor publice, se stabileşte de către Ministerul Finanţelor. 







*

%







!

'

#

















*

#







!







(






*







#







*





"





%





#



*





#

































#



"



















#

#





























#





































%





#









*











*



*




















#





(










































%





#









*





*

%







!

#







*



%






'











#











!







(






*







"





%





#







În mod tradiţional, responsabilitatea gestiunii fondurilor publice revine Ministerului Finanţelor, ceea ce conferă acestuia un rol dominant în viaţa politică şi administrativă. Prerogativele care aparţin acestui minister se referă, în principal, la poziţia sa privilegiată în procesul deciziei fiscale şi bugetare, precum şi la competenţa cvasi-exclusivă asupra gestiunii financiare de ansamblu a statului. Deşi Guvernul este însărcinat cu elaborarea bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, precum şi a conturilor speciale de execuţie a acestora, potrivit prevederilor Legii Finanţelor publice (nr. 500/2002), Ministerul Finanţelor este cel care ia măsurile necesare pentru asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului, cheltuirea cu eficienţă a resurselor financiare. De asemenea, îi revine sarcina de a întocmi bugetele menţionate anterior, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite. formează un ansamblu foarte heterogen de participanţi, în cadrul căruia unele categorii dovedesc un bun civism fiscal, iar altele sunt înclinate spre un comportament antifiscal (întrucât se sustrag de la plata unor impozite). Gradul de civism fiscal depinde în mare măsură de sensibilitatea contribuabilului la impozite. Întrucât impozitele indirecte sunt incluse în preţul sau tariful mărfurilor şi serviciilor, contribuabilii nu conştientizează plata acestora. În schimb, la impozitele directe, fiind caracterizate printr-o transparenţă ridicată, plata lor este pe deplin conştientizată de către contribuabili. 





#



"







+

)







#



















) '

+

+

*







!







De la 1.01.2004 a intrat în vigoare Codul fiscal1) care preia în cuprinsul său, prin actualizare şi corelare, o seamă de impozite şi taxe 2) - reglementate până la acea dată prin legi separate - tratate ca titluri distincte. Scopul şi sfera de cuprindere a Codului fiscal sunt:

1)

Legea privind Codul fiscal nr. 571/2003, publicată în Monitorul Oficial nr.927/23.12.2003 Articolul 2 din Lege prevede aceste impozite şi anume: impozitul pe profit (Titlul II), impozitul pe venit (Titlul III), Impozitul pe venitul microîntreprinderilor (Titlul IV), impozitul pentru veniturile obţinute din România de nerezidenţi (Titlul V), impozitul pe reprezentanţele firmelor străine înfiinţate în România (inclus laTitlul V pentru persoane juridice şi la Titlul II pentru persoane fizice), taxa pe valoarea adăugată (Titlul VI), accizele (Titlul VII), impozitele şi taxele locale (Titlul IX). 32 2)

- stabilirea cadrului legal pentru principalele impozite şi taxe care constituie surse de venit pentru bugetul central şi cele locale; - precizarea contribuabililor care trebuie să plătească impozitele şi taxele, precum şi modul de calcul şi de plată a acestora; - prevederea procedurii de modificare a impozitelor şi taxelor reglementate; - autorizarea Ministerului Finanţelor Publice de a elabora norme metodologice, instrucţiuni şi ordine de aplicare a Codului şi a convenţiilor de evitare a dublei impuneri. care stau la baza Codului fiscal sunt: - neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferite categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, urmărind asigurarea unor condiţii egale pentru investitorii şi capitalurile autohtone şi străine; - echitatea fiscală, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora. Cadrul legal de administrare a impozitelor şi taxelor reglementate de Codul fiscal, este întregit prin Codul de procedură fiscală3) , a cărui sferă de aplicare cuprinde: - drepturile şi obligaţiile părţilor în raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor bugetului de stat şi bugetelor locale, - drepturile şi obligaţiile vamale; - administrarea creanţelor provenite din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat. în Conform Codului de procedură fiscală, administrarea impozitelor şi taxelor sunt: - aplicarea unitară a legislaţiei pe teritoriul României; - exercitarea dreptului de apreciere a organului fiscal; - rolul activ al organului fiscal în raporturile cu contribuabilul; - limba oficială în administraţia fiscală este limba română; - dreptul de a fi ascultat de organul fiscal; - obligaţia contribuabilului de a coopera cu organul fiscal; - secretul fiscal asupra informaţiilor deţinute de organul fiscal referitoare la impozite, taxe şi obligaţii fiscale; - buna credinţă fundamentează relaţiile dintre contribuabil şi organul fiscal. – autor conf. univ. dr. Mariana-Cristina În cursul Cioponea - în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ aspectele tratate în acest capitol sunt prezentate mai detaliat. 













































































s

























"













*







*





#

(








































#







(





*







#















1. Definiţia impozitului precizează că: A) este rambursabil B) plata sa este obligatorie pentru toate persoanele fizice şi juridice C) are caracter definitiv D) nu presupune o contraprestaţie directă şi imediată E) este datorat de stat persoanelor fizice şi juridice F) presupune o contraprestaţie directă şi imediată Răspunsul corect este: a) A;B;C b) A;C;F c) A; D;E 3) Codul de procedură fiscală a fost aprobat prin Ordonanţa de Guvern nr. 92/2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 941/29.12.2003 33

d) B;C;D e) C;D;F 2. Impozitul nu este: a) o prelevare obligatorie b) datorat de către stat persoanelor fizice şi juridice c) o prelevare definitivă d) o prelevare fără contraprestaţie directă şi imediată e) datorat şi plătit în bani de către contribuabili Răspuns: b 3. Resursele financiare publice sunt alimentate în cea mai mare proporţie de: a) împrumuturile interne b) veniturile din capital c) vărsămintele de la întreprinderile de stat d) împrumuturile externe e) veniturile fiscale Răspuns: e 4. Resursele financiare publice nu includ: a) emisiunea monetară fără acoperire în mărfuri şi servicii b) împrumuturile de trezorerie c) veniturile fiscale d) veniturile bugetare nefiscale e) salariile personalului angajat în administraţia publică Răspuns: e 5. Pe baza următoarelor date: - impozit pe profit……………………………..…..327 880 mld um - accize………………………………………….....198 640 mld um - impozit pe venitul global……………………..….578 380 mld um - TVA…………………………………………..….452 890 mld um - venituri din capital……………………………..….68 830 mld um - taxe vamale……………………………………....168 490 mld um - venituri nefiscale………………………………..…93 470 mld um - alte impozite directe…………………………….....86 990 mld um - alte impozite indirecte…………………………....111 450 mld um - PIB în perioada curenta………………………...5 128 750 mld um - venituri din capital în perioada anterioara……..…..35 500 mld um - venituri publice totale în perioada anterioara…..1 428 840 mld um - PIB în perioada anterioara…………………….4 870 500 mld um - impozite indirecte în perioada anterioara……….775 340 mld um să se calculeze: a) ponderea impozitelor directe în cadrul veniturilor fiscale b) modificarea absolută a ponderii veniturilor din capital în total venituri, în perioada curentă faţă de perioada anterioară c) elasticitatea impozitelor indirecte faţă de PIB (Se aplică formulele de la paragraful referitor la analiza cheltuielilor publice şi cunoştinţele despre resursele financiare publice.) Menţionaţi modul de calcul şi/sau semnificaţia indicatorilor/indicilor de la a-c. 6. Pe baza următoarelor date: - impozite directe……………………………………….665 370 mld um - impozite indirecte……………………………………..820 500 mld um - venituri din privatizare………………………………..185 730 mld um 34

- venituri din chirii……………………………………...117 850 mld um - vărsăminte de la întreprinderi…………………………. 55 860 mld um - PIB în perioada curentă……………………….…….4 974 880 mld um - venituri fiscale în perioada anterioară………………1 310 490 mld um - PIB în perioada anterioară…………………………..4 417 500 mld um să se calculeze: a) ponderea veniturilor din chirii în veniturile curente b) modificarea absolută a ratei presiunii fiscale în perioada curentă faţă de perioada anterioară c) elasticitatea veniturilor fiscale în raport cu PIB Menţionaţi modul de calcul şi/sau semnificaţia indicatorilor/indicilor de la a-c.




$ 



%



$





+

)



+



















6.1. Conceptul, semnificaţia şi limitele presiunii fiscale 6.2. Modalităţi de exprimare a presiunii fiscale 6.3. Factori de influenţă şi efecte provocate de creşterea ratei presiunii fiscale 









#



















#











Studenţii vor cunoaşte: - conceotul de presiune fiscală; - limitele presiunii fiscale; curba Laffer; - factori de influenţă a nivelului presiunii fiscale - efecte provocate de creşterea ratei presiunii fiscale presiune fiscală; rata presiunii fiscale; efectele creşterii presiunii fiscale; evaziunea fiscală; curba Laffer. )









#





&









Urmarea firească a instituirii impozitelor este resimţirea presiunii fiscale de către contribuabili – persoane fizice şi juridice. În literatura de specialitate se delimitează presiunea fiscală la nivel naţional, la nivelul agentului economic, precum şi la nivel individual. Presiunea fiscală la nivelul economiei naţionale se exprimă prin rata presiunii fiscale (rata prelevărilor obligatorii) care se măsoară ca raport procentual între veniturile fiscale ale statului şi produsul intern brut. 

+

.

) 









#





'

!



%




























%



#









'



!













!









Rata presiunii fiscale este un indicator de comensurare a acelei părţi din veniturile provenite din producţie, care trece printr-un proces de distribuire obligatorie şi publică, în loc de a fi lăsată la libera dispoziţie a iniţiativei particulare. Semnificaţia ratei presiunii fiscale se remarcă pe două planuri: -sub aspect contabil - rata presiunii fiscale nu ţine seama de faptul că prelevările obligatorii finanţează alte prelevări obligatorii. Într-adevăr, valoarea numărătorului nu este consolidată, adică nu elimină prelevările obligatorii vărsate de administraţia publică; -sub aspectul analizei economice rata presiunii fiscale evidenţiază doar aspectul confiscatoriu al prelevărilor obligatorii, neglijând faptul că acestea sunt reinjectate în circuitul economic sub forma cheltuielilor publice. Numeroşi teoreticieni au încercat de-a lungul timpului să stabilească limita maximă a ratei presiunii fiscale, considerând că presiuni fiscale prea ridicate pot periclita bunul mers al economiei. 35

reprezintă un demers întrucât mărimea sa diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, în funcţie de contextul economic, politic şi social. În ultimele două secole a avut loc o creştere a presiunii fiscale având la bază, în principal, extinderea rolului economic şi social al statului, fapt care s-a reflectat în sporirea cvasicontinuă a cheltuielilor publice. Tendinţa majorităţii guvernelor este de a spori resursele financiare publice, în scopul îndeplinirii promisiunilor din perioadele preelectorale. Problema de solutionat rămâne: cât de mult pot fi sporite impozitele, în anumite condiţii, încât acest lucru să nu conducă la o diminuare a încasărilor fiscale la nivelul statului. Economiştii liberali apreciază că o presiune fiscală prea accentuată descurajază contribuabilii (persoane fizice si juridice) să investească, să economisească, să producă şi să muncească. Arthur Laffer (reprezentant de seamă al aşa-numitei ”politici de ofertă”) transpune grafic (“Curba Laffer”) relaţia dintre nivelul ratei presiunii fiscale şi mărimea veniturilor fiscale ale statului. Curba Laffer reprezintă veniturile fiscale ca fiind o funcţie crescătoare a ratei presiunii fiscale, doar până la un punct de maxim al ratei, după care devine o funcţie descrescătoare a acesteia. Curba Laffer are semnificaţie doar în plan teoretic. Valoarea optimă a ratei presiunii fiscale - căreia îi corespunde mărimea maximă a o prelevărilor obligatorii - nu poate fi calculată.









s
















































































+



+



*







#

























s



















s























(





*













%











'



!













!









La nivelul economiei naţionale, presiunea fiscală se măsoară prin rata fiscalităţii, calculată ca raport între suma totală a încasărilor fiscale (la nivel central, local, inclusiv cotizaţii sociale) percepute pe o anumită perioadă şi mărimea produsului intern brut realizat în aceeaşi perioadă, de obicei un an. R = Vf : PIB x 100,

unde:

(7)

R - rata presiunii fiscale la nivel naţional; Vf - veniturile fiscale totale (alcătuite din impozite, taxe şi contribuţii sociale); PIB - produs intern brut. Această expresie este considerată în literatura de specialitate ca fiind rata presiunii fiscale în sens larg. Prin eliminarea de la numărător a contribuţiilor pentru asigurările sociale, relaţia devine rata presiunii fiscale în sens restrâns. Întrucât contribuţiile vărsate la fondurile pentru asigurări sociale reprezintă valori importante (uneori chiar apăsătoare pentru platitori persoane fizice şi juridice) eliminarea acestora de la numărător nu înseamnă a nu ţine cont de valoarea acestora la cuantificarea ratei presiunii fiscale, ci doar delimitarea componentelor ratei presiunii fiscale. Astfel, se poate calcula rata presiunii fiscale în scopuri sociale, ca raport procentual între contribuţiile la asigurările sociale (plătite de angajaţi şi angajatori) şi PIB. Rs = C : PIB x 100 ,

în care:

(8)

Rs - rata presiunii fiscale în scopuri sociale; C - contribuţiile la asigurările sociale. Pentru contribuabilii agenţi economici, impozitele pe care le datoreză statului sunt percepute ca elemente de presiune fiscală, cu atât mai accentuată cu cât ponderea lor în valoarea adaugată realizată de firmă este mai mare. La nivelul întreprinderii, rata presiunii fiscale poate fi măsurată astfel: 36

Rf = If : Vaf x 100 , în care:

(9)

Rf - rata presiunii fiscale la nivelul firmei; If - totalul impozitelor plătite de firmă; Vaf - valoarea adaugată la nivelul firmei. Această valoare a ratei presiunii fiscale este aproximativă, întrucât la numărător se cuantifică doar impozitele directe; or, în preţul produselor şi serviciilor procurate de firmă, intră şi numeroase impozite indirecte, a căror valoare este foarte dificil de delimitat şi comensurat. Pe lângă presiunea fiscală măsurată la nivel naţional şi la nivelul agentului economic, se remarcă şi presiunea fiscală individuală, care poate fi calculată ca raport între totalul prelevărilor fiscale suportate de contribuabil (persoană fizică) şi suma veniturilor brute obţinute de acesta (veniturile înainte de impozitare). Şi această valoare a ratei presiunii fiscale este dificil de cuantificat cu exactitate, fiind tributară unor elemente aleatorii, cum sunt: diversitatea prelevărilor fiscale, caracterul netransparent al încorporării impozitelor în preţuri, progresivitatea impozitelor, volumul mărfuriilor şi serviciilor procurate, volumul serviciilor publice de care beneficiează contribuabilul etc. Totodată, dincolo de aceste estimări matematice, presiunea fiscală trebuie apreciată şi analizată în raport cu puterea de cumpărare a veniturilor nete, pentru a se vedea în ce măsură veniturile rămase după impozitare reuşesc să satisfacă nevoile de subzistenţă, de economisire şi petrecere a timpului liber. 

+

+







#

'



*







'











(














#













#



*












#













#







'



!













!









Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi factori, aflaţi în legătură unii cu alţii, dintre care menţionăm: - performanţele economiei; - structura şi formele proprietăţii; - necesităţile publice stabilite de politica guvernamentală prin structura şi nivelul cheltuielilor publice; - eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin impozite; - gradul de adeziune a populaţiei la politica guvernului şi, în consecinţă gradul de consimţire la plata impozitelor; - mărimea datoriei publice; - stadiul democraţiei etc. În situaţiile de depăşire a nivelului optim al ratei presiunii fiscale, în funcţie de condiţiile social-economice ale perioadei, pot apărea o seamă de efecte negative, dintre care menţionăm: - scăderea efortului productiv, întrucât rate înalte ale impozitării au efecte descurajante asupra muncii, economisirii şi asumării riscurilor (investirii); - reducerea competitivităţii pe plan internaţional, întrucât prelevările obligatorii suportate de agenţii economici se regăsesc în nivelul preţurilor practicate la produsele lor, ceea ce se reflectă negativ asupra competitivităţii firmei în relaţiile cu exteriorul; - riscul de inflaţie prin fiscalitate provine din faptul că orice creştere a impozitelor şi cotizaţiilor sociale are tendinţa de a se repercuta asupra procesului de cuantificare a preţurilor, inclusiv a salariilor, alimentând astfel inflaţia; - apariţia/creşterea evaziunii şi fraudei fiscale. Evaziunea fiscală reprezintă totalitatea procedeelor, licite sau ilicite, prin care contribuabilii se sustrag, total sau parţial, de la plata impozitelor care le revin. Ea poate fi de două feluri: evaziune fiscală tolerată (“legală”) – 37

sustragerea de la plata impozitelor uzând de unele puncte slabe ale legislaţiei în vigoare şi evaziune fiscală frauduloasă – care constă în încălcarea voită a prevederilor legale cu scopul de a nu plăti impozitul datorat. Economia subterană, considerată o formă aparte a evaziunii fiscale este un fenomen prin care diverse forme de activitate au drept caracteristică sustragerea de la plata impozitelor. În cursul – autor conf. univ. dr. Mariana-Cristina este prezentată curba Cioponea – în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ Laffer, care realizează o corelaţie grafică între nivelul veniturilor fiscale ale statului şi mărimea ratei presiunii fiscale.

















































s














































#







(





*







#















1. Care este indicatorul de comensurare a presiunii fiscale din economie? a) ponderea veniturilor fiscale în PIB b) ponderea cheltuielilor publice în PIB c) ponderea veniturilor fiscale în totalul veniturilor publice ale bugetului general consolidat d) ponderea datoriei publice în PIB e) ponderea deficitului bugetar în PIB Răspuns: a 2. Curba Laffer este: a) o modalitate de comensurare a ratei presiunii fiscale din economie b) o modalitate de cuantificare a evaziunii fiscale din economie c) o reprezentare grafică a corelaţiei dintre presiunea fiscală din economie şi nivelul veniturilor fiscale ale statului d) o modalitate de cuantificare a inflaţiei din economie e)o modalitate de cuantificare a nivelului optim al cheltuielilor publice ale bugetului de stat Răspuns: c 3. Nivelul optim al ratei presiunii fiscale în economie: a) se stabileşte prin legea bugetară anuală b) se stabileşte prin legea finanţelor publice c) este o valoare prestabilită pentru fiecare an bugetar de către Ministerul Finanţelor Publice d) nu poate fi supus unor modificări ulterioare legii bugetare iniţiale prin legile bugetare rectificative e) reprezintă acea mărime a ratei, căreia îi corespunde valoarea maximă a veniturilor fiscale reprezentate pe Curba Laffer Răspuns: e 4. Care dintre următoarele enunţuri nu coincide cu efectele provocate de creşterea peste nivelul optim a ratei presiunii fiscale? a) scăderea efortului productiv b) creşterea veniturilor populaţiei c) reducerea competitivităţii pe plan internaţional d) apariţia/creşterea evaziunii şi fraudei fiscale e) riscul de inflaţie prin fiscalitate Răspuns: b

)

)





%







+

+



,















38

7.1. Conţinutul şi trăsăturile creditului public 7.2. Destinaţia şi rolul creditului public 7. 3.Tehnica derulării creditului public 7.3.1. Elementele tehnice ale creditului public 7.3.2.Operaţiuni legate de acordarea creditului public 









#



















#











Studenţii vor cunoaşte: - conceptul, rolul şi trăsăturile creditului public; - destinaţia creditului public; - elementele tehnice ale creditului public - operaţiuni legate de acordarea creditului public credit public; efect de evicţiune; credit particular; plasarea creditului public pe piaţă; amortizarea creditului public; repudierea obligaţiunilor; rambursarea creditului public. )









#





&









Pe piaţa liberă, capitalul aflat temporar disponibil la persoane fizice sau juridice (economiile populaţiei, capitalul liber posibil de a fi plasat al societăţilor comerciale, capitalurile temporar libere din sistemul bancar, al instituţiilor financiare, de asigurări şi reasigurări etc.) este oferit sub formă de credit solicitanţilor din sectorul public sau particular. ) 



+

+











#












#

(

!

(

#















*



#





















Este necesar să se facă diferenţa între creditul public şi cel comercial (la care apelează societăţile comerciale pentru susţinerea activităţii curente sau pentru efectuarea de investiţii). reprezintă resursele împrumutate pe piaţa internă sau externă de capital, în vederea acoperirii deficitului bugetar sau a golurilor temporare de trezorerie. Având aceleaşi surse de formare, creditul public intră în competiţie cu cel comercial. Oferta de capital de împrumut fiind limitată, satisfacerea cererii de credite din partea agenţilor economici limitează accesul la credite al autorităţilor publice şi invers. Creditul public reprezintă o înţelegere intervenită între stat, pe de o parte şi o persoană fizică sau juridică, pe de altă parte, prin care, cea din urmă consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar statul se angajează să restituie această sumă la un anumit termen, plătind şi dobânda cuvenită. Creditul public se caracterizează prin următoarele trăsături: a) Are caracter contractual, exprimând acordul de voinţă al părţilor. Condiţiile de emisiune, rambursare, mărimea dobânzii sau forma câştigurilor etc. sunt stabilite de organele competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali. Nu se fac diferenţieri între subscriitori (prin acordarea unor tratamente preterenţiale) iar persoanele interesate acceptă sau refuză în bloc toate condiţiile stabilite de stat. b) Creditul public are caracter rambursabil urmând a fi restituit la termenul fixat persoanelor care l-au acordat. Există şi unele excepţii: aşa-numitul “împrumut perpetuu”, când statul se limitează la plata unei dobânzi creditorilor săi, pe o perioadă nedeterminată de timp. c) Creditul public presupune o contraprestaţie şi anume, sau ambele forme. Acesta reprezintă “preţul” pe care statul se angajează să-1 plătească în calitate de debitor pentru su-mele avansate sub formă de împrumut. )





*



#























+



+

,



!

#



























































*



#





















Împrumutul public poate fi contractat fie pentru acoperirea necesităţilor de trezorerie, fie pentru echilibrarea bugetului de stat. 39

Necesităţile de trezorerie Chiar dacă bugetul de stat a fost întocmit şi aprobat în echilibru, pot exista situaţii în care încasările perioadei să fie insuficiente faţă de ritmul şi cuantumul efectuării cheltuielilor. Ca urmare, în unele perioade, plăţile devansează încasările (mai ales în primele luni ale anului), ceea ce provoacă o insuficienţă temporară de resurse (gol de casă). Imprumuturile la care apelează Trezoreria, pentru acoperirea golurilor temporare, sunt împrumuturi pe termen scurt. Acestea nu măresc masa monetară aflată în circulaţie, ci reprezintă doar o redistribuire a celei existente. Echilibrarea bugetului de stat. În situaţia în care veniturile ordinare (curente şi de capital) ale bugetului de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a cheltuielilor bugetare la nivelul întregului an, statul lansează un împrumut pe piaţa internă sau externă. Aceste credite se încheie, în general, pe termene medii şi lungi. Achitarea ratelor scadente, a dobânzilor aferente, a eventualelor comisioane etc. (respectiv serviciul datoriei publice) se realizează din veniturile curente ale bugetului de stat. Contractarea de împrumuturi aduce unele avantaje imediate (procurarea rapidă de fonduri pentru stat; posibilităţi de plasament sigur pentru deţinătorii de capital) dar şi dezavantaje: - antrenează cheltuieli bugetare suplimentare (dobânzi, comisioane, prime de rambursare etc.); - împovărează sarcina fiscală a generaţiilor viitoare (cu cheltuieli privind rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor). De aceea, în literatura de specialitate, creditul public este considerat a fi un “impozit amânat.” Datorită faptului că utilizarea împrumutului public are consecinţe multiple, rolul acestuia se manifestă pe mai multe planuri: - folosirea lor ca instrument de politică economică pentru impulsionarea activităţii economice şi restabilirea echilibrului macroeconomic. Astfel, dacă împrumutul public este direcţionat spre investiţii, restructurarea activităţii productive etc., efectul său va fi pozitiv, contribuind la sporirea valorii nou create în societate (ceea ce dă posibilitatea rambursării creditului şi a celorlalte cheltuieli publice generate). Teoria keynesiană (denumirea provine de la iniţiatorul său - John M. Keynes) a fost evunţată şi aplicată cu rezultate pozitive în perioada intervenţionistă din prima jumătate a secolului al XX-lea, când succesul său a fost posibil datorită manifestării unor condiţii specifice acelei perioade în unele state: lipsa inflaţiei, existenţa pieţei de capital şi a unor capitaluri mari posibil de a fi plasate pe piaţă, precum şi capacitate şi viteză redusă de informare; - redistribuirea prin intermediul creditului public a produsului intern brut, deoarece sumele temporar disponibile (inclusiv în sectorul productiv) sunt plasate în hârtii de valoare emise de stat şi folosite, în general, în scopuri neproductive (finanţarea cheltuielilor publice, în loc să contribuie la creşterea producţiei şi comertului, prin intermediul creditului comercial); - modalitate de procurare rapidă a fondurilor dar mai decât impozitele. După părerea economiştilor din perioada capitalismului clasic, generaţia care contractează împrumutul beneficiază de avantajele fondurile respective, iar generaţiile următoare suportă plata lor. 



+

+



&









*









(



s






s






















*



#





















În legătură cu lansarea unui credit public, autorităţile competente trebuie să stabilească detaliile privind elementele tehnice ale acestuia, care, pe de o parte, definesc împrumutul (din punct de vedere juridic), iar pe de altă parte, oferă informaţii potenţialilor subscriitori, care, pe această bază, iau decizii privind achiziţionarea unuia sau altuia dintre titlurile emise, în ce proporţii etc. 40



+



+

+







%





#







#



&



















*



#





















Din punct de vedere juridic, împrumutul de stat este definit prin următoarele componente (elemente) tehnice: denumirea împrumutului, valoarea nominală, valoareu reală, termenul de rambursare, forma sub care se contractează creditul public şi „costul" acestuia. Denumirea împrumutului este, în general, legată de scopul şi importanţa împrumutului. Valoarea nominală este cea înscrisă pe obligaţiunea unui împrumut de stat şi . Dacă deţinătorul o încasează la termenul stabilit, va primi valoarea nominală. Dacă, însă, din diverse motive, acesta doreşte să încaseze contravaloarea înainte de termenul prevăzut, deţinătorul poate să ofere obligaţiunea spre vânzare la bursă, unde va primi o altă valoare (decât cea nominală) şi anume valoarea reală. Valoarea reală şi poate fi: mai mare, mai mică sau egală cu cea nominală. Cuantumul valorii reale depinde de cursul la care sunt cotate la bursă înscrisurile în cauză. “Cursul” exprimă „preţul” cu care se vând 100 unităţi monetare valoare nominală. Cursul titlurilor de valoare emise de stat depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii la împrumutul respectiv, precum şi de alte avantaje oferite deţinătorilor de înscrisuri din acel credit public. Termenul de rambursare. Creditul public poate fi lansat cu specificarea termenului de rambursare (scurt, mediu sau lung) sau fară termen de rambursare (împrumut perpetuu). Forma sub care se contractează creditul public poate fi: – atunci când creditul public se înregistrează în evidenţele datoriei publice, fară eliberarea de înscrisuri. Se practică atunci când împrumutul se adresează unui număr limitat de creditori; - când statul se împrumută la un număr mai mare de creditori. În funcţie de termenul de rambursare, înscrisurile pot fi: - pentru împrumuturile fară termen de rambursare se emit titluri de rentă perpetuă; - pentru împrumuturile pe termen mediu sau lung se emit înscrisuri denumite obligaţiuni sau titluri de rentă; - pentru credite publice pe termen scurt se emit: bonuri de tezaur, certificate de datorie, certificate (bonuri) de impozite, poliţe de tezaur etc. „Costul" plătit de stat pentru împrumutul contractat reprezintă un alt element tehnic 






































s


























































































s
















s
































































s

























s
























*





































s


































s








s








'

şi constă în: dobândă, câştiguri sau alte avantaje acordate. Rata de emisiune a dobânzii la împrumuturile de stat este determinată de cererea şi oferta de capital de pe piaţă, de rata dobânzii practicată la creditele comerciale (de către bănci), de situaţia economică, precum şi de nivelul inflaţiei din perioada considerată. Limita minimă a ratei dobânzii este zero, iar cea maximă este egală cu rata medie a profitului. sau rata nominală a dobânzii se calculează la valoarea nominală a înscrisurilor emise. Noţiunea de rată reală a dobânzii semnifică mărimea venitului net ce revine creditorului la 100 unităţi monetare date cu împrumut pe termen de un an şi se determină prin corectarea dobânzii nominale cu influenţa (creşterii sau descreşterii) preţurilor pe piaţă. Rata reală a dobânzii se calculează: (l 00 + rdn ) x 100 

#



*





%



!









41

rdr = ——————— - 100 , Ip

unde:

(10)

rdr - este rata reală a dobânzii; rdn este rata nominală a dobânzii; Ip - este indicele de preţ faţă de anul precedent (în ţara creditorului, în cazul unui credit extern). Când are loc o creştere a preţurilor în decurs de un an, această evoluţie antrenează o diminuare a venitului realizat de creditor sub formă de dobândă; dacă, dimpotrivă, preţurile scad de la un an la altul, va avea loc o majorare a venitului real ce revine creditorului sub forma dobânzii. Acelaşi fenomen se produce şi în cazul împrumuturilor contractate în străinătate, în cazul în care , prin contract nu se prevăd clauze de contracarare a acestuia. Dacă preţurile produselor ţării debitoare (care solicită creditul) înregistrează o scădere pe piaţa externă, atunci dobânda reală a acestui împrumut va fi mai mare decât cea nominală. La împrumuturile publice cu câştiguri (sau premii) acestea se plătesc doar deţinătorilor obligaţiunilor declarate câştigătoare. Suma totală a câştigurilor se stabileşte ţinând seama de rata dobânzii. În acest caz, suma pe care statul ar achita-o sub formă de dobândă, se repartizează sub formă de câştiguri. În afara dobânzii şi a câştigurilor, se mai pot practica şi alte forme de avantaje pentru deţinătorii de înscrisuri ale creditelor publice: - lansarea împrumutului public sub-pari (adică valoarea de emisiune este mai mare decât cursul de schimb la Bursă (pe piaţa de acţiuni); - scutirea de impozite şi taxe a veniturilor deţinătorilor de înscrisuri publice, provenind din anumite tranzacţii cu acestea; - acceptarea de către stat, ca plată a unor impozite, a înscrisurilor reprezentând împrumuturi publice ş.a. 

 

+

+



+























"



#



*









*













*



#





















Creditul public ocazionează operaţiuni în legătură cu: plasarea pe piaţă, modificarea ratei dobânzii sau a termenului de rambursare şi amortizarea sa. A. Plasarea creditului se realizează prin mai multe modalităţi şi anume: - subscriere publică; - prin intermediul unor consorţii bancare; - vânzare la Bursa de Valori. B. Modificarea nivelului dobânzii. Mărimea dobânzii nu rămâne la acelaşi nivel vreme îndelungată, ci se modifică, în primul rând, în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut şi de alţi factori. Pentru reducerea efortului financiar determinat de contractarea unor împrumuturi publice în perioade mai puţin avantajoase, când rata dobânzii înregistrează scăderi considerabile, statul poate proceda la preschimbarea înscrisurilor pentru un împrumut vechi, în înscrisuri ale unui nou credit, cu o dobândă mai redusă. Această operaţiune se numeşte iar perioadele cele mai favorabile în care se poate recurge la ea, sunt cea de depresiune şi cea de înviorare a economiei. Conversiunea poate fi de trei feluri: - conversiunea fortată - când statul oferă o singură alternativă: preschimbarea titlurilor vechi în titluri ale noului împrumut, într-un anumit interval de timp, după care vechile înscrisuri îşi pierd valabilitatea; 











!



42







- conversiunea facultativă - când deţinătorilor de titluri de valoare li se oferă la alegere posibilitatea de preschimbare a înscrisurilor vechi cu cele noi sau păstrarea celor vechi; - conversiunea anticipată - (denumită şi rambursare anticipată) - când alternativele între care au de ales deţinătorii sunt: (1) preschimbarea înscrisurilor vechi cu cele noi (ceea ce presupune acceptarea de către creditor a noilor condiţii); (2) solicitarea rambursării anticipate a înscrisurilor vechi. C. Modificarea termenului de rambursare. În cazul în care, recurgând în mod repetat la împrumuturi pentru acoperirea unor deficite temporare, statul acumulează datorii de valori mai mari decât resursele de acoperire din anul respectiv, pentru depăşirea situaţiei, se recurge la consolidarea datoriei ajunsă la scadenţă. Consolidarea datoriei reprezintă preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare împrumuturilor exigibile imediat, sau pe termen scurt, cu înscrisuri ale unor credite pe termen mijlociu sau lung, sau fără termen de rambursare. Pentru acoperirea riscului creditorului, statul trebuie să ofere o dobândă mai mare. Această operaţiune oferă statului avantajul imediat constând în reducerea cheltuielilor publice cu rambursarea împrumutului ajuns la scadenţă, dar şi dezavantajul privind creşterea efortului financiar în viitor, legat de plata dobânzilor aferente până la rambursarea creditului. D. Amortizarea creditului public. Creditele publice contractate se pot amortiza (stinge) prin rambursare (situaţia normală) sau în cazuri excepţionale, cum sunt: incapacitate de plată, depreciere monetară şi repudierea obligaţiunilor. împrumutului reprezintă răscumpărarea înscrisurilor de la deţinătorii lor sau, altfel spus, restituirea sumelor împrumutate de către stat. Rambursarea poate fi obligatorie sau facultativă. In general. statul îşi asumă obligaţia de a restitui doar creditele cu termen, dar poate restitui şi împrumuturile perpetue, pentru care nu îşi asumase iniţial această obligaţie. a unui stat ( război, criză economică, administrarea defectuoasă a datoriei publice ş.a.).În cazul în care insolvabilitatea unui stat este consecinţa unui război, creditorii acestuia primesc, de obicei, promisiunea achitării într-un interval de timp, a unei anumite părţi din datoria restantă cu titlu de arierate financiare. Dacă împrumutul public este exprimat într-o monedă aflată într-un proces de depreciere, iar în clauzele acestuia nu sunt prevăzute indexări sau alte măsuri de protecţie, obligaţiile statului debitor se sting treptat, ca urmare a inflaţiei (deoarece statul respectiv are obligaţia de a rambursa împrumutul la valoarea nominală, indiferent de gradul de depreciere monetară, manifestat între momentul emisiunii şi scadenţă). este favorabilă efortului financiar al statului debitor, iar aprecierea monetară (consolidarea monedei) are efectul de a îngreuna efortul financiar al acestuia. În practica financiară, pot exista şi cazuri în care, deşi nu se află în situaţie de insolvabilitate, guvernul unei ţări să refuze, din motive politice, onorarea obligaţiilor ce decurg dintr-un credit public. Statul nu mai recunoaşte (sau refuză să plătească) obligaţiile financiare asumate de guvernarea anterioară. În cursul – autor conf univ. Dr. Mariana-Cristina Cioponea - în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ aspectele referitoare la creditul public, datoria publică şi datoria externă, sunt prezentate într-un singur capitol, datorită strânsei legături dintre aceste noţiuni. 



%







!







s












































#





#







s

*



















#







(













!















#



#







s












,









*
























"


































































*








s

#



















%












































#







(





*







#




























































1. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la creditul public este adevărată: 43





#



(









a) reprezintă o modalitate de completare a creditului particular insuficient într-o economie de piaţă funcţională b) reprezintă o posibilitate de a reduce nivelul inflaţiei din economie c) prin apelul la credit public are loc o reducere a presiunii fiscale prea ridicate din economie d) reprezintă o modalitate de completare a veniturilor publice ordinare insuficiente pentru a acoperi nivelul cheltuielilor publice ale unui an bugetar e) apelul la credit public nu are nici un fel de repercusiuni asupra generaţiilor următoare Răspuns: d 2. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la modalităţile de amortizare a creditului public este falsă? a) rambursarea are loc prin vânzarea la Bursă a înscrisurilor corespunzătoare unui credit public b) amortizarea are loc prin incapacitate de plată a statului debitor c) rambursarea împrumutului public are loc prin anuităţi, tragere la sorţi sau răscumpărare la Bursă d) amortizarea are loc prin repudierea obligaţiilor financiare asumate de guvernele anterioare ale statului în cauză e) amortizarea poate avea loc prin rambursare, incapacitate de plată sau repudierea acţiunilor Răspuns: a 3. Repudierea acţiunilor unui credit public reprezintă: a) preschimbarea înscrisurilor unui împrumut public mai vechi, cu înscrisuri ale unui nou împrumut cu o dobândă mai redusă b) o modalitate uzuală de plasare a creditului public pe piaţa de capital c) preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare împrumuturilor exigibile imediat, cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termene mijlocii, lungi sau fără termen de rambursare d) refuzul de restituire a unui credit public, chiar dacă statul în cauză nu a intrat în incapacitate de plată e) nici una dintre afirmaţiile de mai sus nu este adevărată Răspuns: d 4. Consolidarea reprezintă: a) o modalitate rapidă de procurare a creditului public b) o modalitate de repudiere a creditului public, chiar dacă statul în cauză nu a intrat în incapacitate de plată c) preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare împrumuturilor exigibile imediat, cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termene mijlocii, lungi sau fără termen de rambursare d) o modalitate de repudiere a unui credit public, atunci când statul intră în incapacitate de plată e) preschimbarea înscrisurilor unui împrumut public mai vechi, cu înscrisuri ale unui nou împrumut cu o dobândă mai redusă Răspuns: c


)







%







+

+

,


















) 










,















8.1. Echilibrul / dezechilibrul financiar public 8.2. Deficitul bugetar: concept, cauze, efecte 8.3. Finanţarea deficitului bugetar 8.4. Datoria publică. Indicatori de comensurare a gradului de îndatorare a statului 44











#



















#











Studenţii vor cunoaşte: - situaţia de apariţie a echilibrului sau dezechilibrului financiar public; - concept, cauze, efecte ale deficitului bugetar: - modalităţi de finanţare a deficitului bugetar; - indicatori de comensurare a gradului de îndatorare a statului. echilibru financiar; echilibru bugetar; deficit bugetar; finanţarea deficitului bugetar; gradul de îndatorare a statului. )









#





&













+

+





&















*










&







'



































Echilibrul / dezechilibrul financiar public la nivel macroeconomic este puternic influenţat de rezultatele activităţii desfăşurate de întreprinderile producătoare de bunuri şi servicii pentru piaţă, reflectând starea economiei reale. Abordarea problemei echilibrului / dezechilibrului la nivel macroeconomic şi sectorial este strâns legată de starea de echilibru / dezechilibru la nivel microeconomic. Starea de echilibru / dezechilibru financiar public pe ansamblul economiei se hotărăşte în activitatea de producţie a bunurilor şi serviciilor, în procesul de creare a valorii adăugate brute. Echilibrul financiar la nivel macroeconomic reprezintă expresia generalizată a echilibrelor individuale ale agenţilor economici. '

+

+



,











#









"



#

















#












'









#



Între principiile gestiunii bugetare în accepţiunea clasică, echilibrul anual al bugetului era considerat drept “principiul de aur”, anualitatea şi echilibrul fiind legate indisolubil. Echilibrul bugetar se referă la păstrarea egalităţii dintre veniturile şi cheltuielile bugetare, atât la întocmirea planului financiar centralizat anual, cât şi pe perioada de execuţie a acestuia. Ca urmare a creşterii mai rapide a cheltuielilor comparativ cu sporirea veniturilor publice, bugetele se întocmesc şi se încheie tot mai frecvent cu deficit, care este opusul excedentului bugetar - când suma veniturilor publice depăşeşte valoarea cheltuielilor publice. În situaţiile în care, încă din faza de elaborare a bugetului se constată că soldul acestuia este negativ, este vorba despre un Deficitul care provine din diferenţa dintre suma cheltuielilor publice ocazionate de plăţile prin transferuri şi cele pentru cumpărare de bunuri şi servicii publice, pe de o parte şi suma veniturilor publice, pe de altă parte, este considerat Dacă se întregesc cheltuielile publice cu plăţile de dobânzi aferente împrumutului public, se obţine 





























































































Deficitul bugetar poate să apară atât în ţări cu economie dezvoltată cât şi în ţări cu economie în curs de dezvoltare sau în tranziţie, iar cauzele pot fi generate de propria economie sau de conjunctura internaţională. Concret, printre se numără: - nivelul şi fluctuaţiile produsului intern brut reprezintă una din cauzele interne care duc la apariţia sau creşterea deficitului bugetar, prin încetinirea ritmului de creştere a veniturilor publice. În schimb, într-o economie dezvoltată, cu agenţi economici puternici, cu o pondere ridicată a populaţiei ocupate şi cu o populaţie cu venituri şi averi ridicate, în care disciplina financiară este respectată, veniturile publice care alimentează bugetul naţional se vor încasa în cuantum ridicat şi la termenele prevăzute, ceea ce crează premisele acoperirii cheltuielilor publice: - gradul de redistribuire a produsului intern brut poate conduce la dezechilibre între veniturile şi cheltuielile publice, în condiţiile în care cresc componentele privind ajutorul de










































45








































şomaj şi asistenţa socială. Pe de o parte gradul redus de ocupare a forţei de muncă implică încasări bugetare mai scăzute din impozitul pe venit, contribuţii la asigurări sociale ş.a., iar pe de altă parte necesită eforturi suplimentare din partea autorităţilor publice pentru protecţie socială: - creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare a fost adesea una dintre cauzele care au dus la depăşirea veniturilor publice de către cheltuielile publice: - fenomenele conjuncturale internaţionale îşi transmit influenţa prin intermediul cursului de schimb şi al ratei dobânzii. Astfel, în anii ‘70 - ’80, numeroase ţări (dezvoltate şi în curs de dezvoltare) s-au confruntat cu deficite bugetare puternice în urma crizei petrolului şi accentuării cursei înarmărilor. În funcţie de gradul de dezvoltare economică, diferite state au depăşit situaţia mai uşor sau mai greu, în unele situaţii influenţele negative fiind propagate (transferate) de la ţări bogate spre ţări sărace. în plan economic şi social ale sunt multiple: - creşterea datoriei publice şi implicit a serviciului acesteia, respectiv cheltuielile publice privind rambursările, dobânzile şi comisioanele exigibile în fiecare an pentru stingerea datoriei publice. În paralel cu sporirea cheltuielilor publice pe această cale, are loc o realocare a fondurilor publice în detrimentul furnizării bunurilor şi serviciilor publice către populaţie: - deficitul bugetar contribuie la creşterea ratei dobânzii pe piaţă, prin sporirea cererii de credite publice necesare acoperirii deficitului. În plus, creditul public, intrând în competiţie cu creditul particular (fenomenul de evicţiune) se opune investiţiilor private, încetinind ritmul creşterii economice: - în condiţiile în care împrumutul public este contractat de o generaţie şi este achitat de o alta, apare o distribuire între generaţii a beneficiilor şi costurilor acestuia, care poate fi considerată ca fiind inechitabilă, în funcţie de scopul iniţial al creditului public. 
























































+

+















'





*











#













"



#



Problema finanţării deficitului bugetar are două moduri de rezolvare: emisiunea monetară şi împrumutul de stat. a) Emisiunea monetară (monetizarea deficitului bugetar) constă în vânzarea de active lichide băncilor comerciale şi are un pronunţat caracter inflaţionist. În cadrul acestui proces Ministerul Finanţelor vinde titluri de stat Băncii Naţionale, care, pe această cale, acordă statului un împrumut. Pe măsură ce Banca Naţională achiziţionează titluri de stat, ea oferă băncilor comerciale rezerve suplimentare de active lichide şi astfel sporeşte masa monetară din economie. Banca Naţională poate cumpăra titluri de stat de pe piaţa secundară, ceea ce constituie un echivalent modern al emisiunii monetare. împrumutul b) Finanţarea deficitului bugetar prin credit public În general, generează starea de echilibru între nevoia crescută de resurse a debitorului şi nevoia de fructificare a resurselor excedentare aflate la creditori. Din cauza efectelor negative ale creşterii inflaţiei în situaţia monetizării deficitului bugetar, soluţia rămasă pentru acoperirea acestuia este recurgerea la împrumuturi publice de pe piaţa internă sau externă. Ca şi în cazul agenţilor economici, este necesar ca “profitul” pe termen mediu şi lung al împrumutului public contractat pentru finanţarea cheltuielilor publice să fie acoperitor pentru serviciul datoriei publice. Cu alte cuvinte, statul trebuie să utilizeze împrumutul pentru finanţarea de bunuri publice solicitate de piaţă în ansamblul ei, astfel încât, pe cât posibil, să nu se producă o pierdere de utilitate din cauza alocării resurselor prin intermediul deficitului bugetar. În cadrul economiei, în condiţiile unui anumit volum al resurselor financiare libere, contractarea de credite publice poate să conducă la reducerea investiţiilor particulare. Pentru ca pe ansamblu procesul investiţional să nu aibă de suferit, ar trebui ca statul să utilizeze 46

cheltuielile publice într-o proporţie mai accentuată pentru investiţii productive (şosele, autostrăzi, construirea de spitale, investiţii în capital uman, etc.). Atâta timp cât investiţiile publice sunt la fel de productive ca şi cele particulare, în viitor nu se va reduce nici stocul de capital şi nici venitul naţional. Altfel spus, este necesar ca împrumuturile publice să fie direcţionate către acele cheltuieli publice care finanţează bunuri de capital productive. În acest fel, finanţarea unui deficit bugetar ridicat (politică bugetară expansionistă), deşi va tempera investiţiile particulare, va conduce totuşi la o creştere economică, întrucât investiţiile totale nu sunt afectate. Pentru finanţarea deficitului bugetar Ministerul Finanţelor emite titluri de stat pe care le vinde către public, obligându-se să plătească annual deţinătorilor acestor înscrisuri (creditorilor) o anumită sumă reprezentând dobânda şi apoi să ramburseze sumele împrumutate la scadenţă. Împrumutul public conduce la reducerea rezervelor şi ofertei de monedă din economie. Prin împrumutul public se acoperă deficitul bugetar pe termen scurt fără să aibă loc o creştere a fiscalităţii, dar costurile legate de rambursarea împrumutului implică o creştere în viitor a cheltuielilor publice (nemaifiind în totalitate dedicate finanţării şi serviciilor publice viitoare). În timp ce excedentul bugetar este o formă a economisirii publice, deficitul bugetar reprezintă dezeconomisire publică (reducerea ratei de economisire la nivel guvernamental). Deficitul bugetar este echivalent cu scăderea economisirii (economisirea naţională se situează sub nivelul celei particulare) iar efectele ei pot fi pozitive sau negative. 

+

+

,

!

#



#



#

























(

+





*







#





*





%





!















"



*









*





*





#









Datoria publică include totalitatea sumelor împrumutate de administraţia de stat centrală, locală şi de alte instituţii publice, de la persoane fizice sau juridice, de pe piaţa internă sau externă, rămase de rambursat, la un moment dat. la un moment dat, se calculează ca raport între volumul datoriei publice şi produsul intern brut, astfel: Dpt Gî = —— x 100 , în care: (11) PIB








*





*





*



#













(







Gî - gradul de îndatorare al ţării; Dpt - datoria publică totală; PIB - produsul intem brut. Acest indicator arată în ce măsură valoarea nou creată într-un an este grevată de datoria publică. Sau, altfel spus, indicatorul arată cât din PIB ar trebui alocat pentru rambursarea integrală a datoriei în anul respectiv, ceea ce denotă că indicatorul are o valoare pur teoretică. Pentru a permite comparaţii la nivel internaţional, datoria publică trebuie exprimată în USD, Euro etc. La aceeaşi valoare a gradului de îndatorare, o ţară cu o economie dezvoltată suportă mai uşor povara datoriei publice de o anumită valoare, comparativ cu o ţară având o economie cu un grad mai redus de dezvoltare economică. Un alt indicator de analiză în acest domeniu este care se calculează prin raportarea volumului datoriei publice la numărul de locuitori, pe o anumită perioadă de timp. Astfel: 



























































_ dp

Dpt = ——— ,

în care: 47

(12)





















N _ dp - datoria publică medie pe locuitor; Dpt - datoria publică totală a ţării; N - numărul locuitorilor. Pentru măsurarea efortului financiar anual reclamat de datoria publică, se cuantifică care cuprinde: cheltuielile cu rambursarea împrumutului, dobanda, comisioanele şi spezele aferente acestuia, etectuate în decurs de un an. Alţi indicatori care reliefează povara datoriei publice sunt: ; ; ; ;

s




















































s





































































































































s




































































































































































s







































































































































































































































Prin Tratatul de la Maastricht, printre alte reglementări, s-a stabilit nivelul maxim al ponderii deficitului bugetar în PIB – de 3%. Încadrarea în această limită reprezintă una dintre condiţiile pentru aderarea la Uniunea Europeană. 





#







(





*







#















1. Deficitul bugetar poate apărea în: a) tări cu economie de piaţă dezvoltată b) ţări în curs de dezvoltare c) în ţări cu economie de tranziţie d) în toate categoriile de ţări enumerate mai sus e) în nici una dintre categoriile de ţări enumerate Răspuns: d 2. Printre cauzele care conduc la apariţia deficitului bugetar, nu se numără: a) nivelul şi fluctuaţiile produsului intern brut b) gradul de redistribuire a produsului intern brut (în condiţiile în care cresc componentele privind ajutorul de şomaj şi asistenţa socială) c) creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare d) creşterea veniturilor fiscale la nivelul bugetului e) fenomenele conjuncturale internaţionale Răspuns: d 3. Care dintre enunţurile următoare nu se numără printre efectele în plan economic şi social ale deficitului bugetar? a) creşterea datoriei publice şi implicit a serviciului acesteia, b) de creşterea ratei dobânzii pe piaţă, prin sporirea cererii de credite publice necesare acoperirii deficitului c) intră în competiţie cu creditul particular (fenomenul de evicţiune) şi se opune investiţiilor private, încetinind ritmul creşterii economice d) distribuirea între generaţii a beneficiilor şi costurilor acestuia e) repudierea creditului public. 4. Gradul de îndatorare a statului se calculează ca raport procentual între: a) Veniturile şi cheltuielile publice ale statului comensurate pe o perioadă de un an bugetar b) Veniturile fiscale ale bugetului general consolidat şi PIB c) Veniturile totale ale bugetului general consolidat şi PIB d) Datoria publică totală şi PIB e) Datoria publică totală şi numărul de locuitori ai ţării 48

Răspuns: d 5. Pe baza următoarelor date: - PIB (an curent) ……………………………..…2 557 785 mil lei - număr de locuitori (an curent) ………………………..21 mil loc - datoria publică totală a ţării (an curent) ………….37 450 mil lei - PIB (an anterior) ………………………………2 153 480 mil lei - datoria publică totală a ţării (an anterior) ………….45 750 mil lei Să se calculeze: a) datoria publică medie pe locuitor în anul curent; (se aplică formula (12)) b) gradul de îndatorare a ţării în anul curent; (se aplică formula (11)) c) modificarea absolută a gradului de îndatorare a ţării în anul curent faţă de anul anterior. (se aplică formula (11) şi cele de la Tema nr.4)




%







+

+

,




)




























9.1. Concept. Indicatori de cuantificare a datoriei publice externe 9.2. Clasificarea şi trăsăturile creditelor externe 9.3. Factori de influenţă şi măsuri de soluţionare a crizei datoriei externe 









#



















#











Studenţii vor cunoaşte: - conceptul şi indicatori de cuantificare a datoriei publice externe; - criterii de clasificare şi trăsăturile creditelor externe; - factori de influenţă a datoriei publice externe perioada de graţie a creditului; datorie externă; datoria publică externă; serviciul datoriei externe; criza datoriei externe. )









#





&









Datorită faptului că, pe lângă persoanele de drept public, pot contracta credite în străinătate şi alte persoane fizice şi juridice, noţiunea de datorie externă nu se suprapune perfect aceleia de datorie publică externă, aceasta din urmă având o arie mai restrânsă. ) 



+

+









#

+





*







'

#



*











#

















*





#









#









Datoria pubică externă reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului, de rambursare a împrumuturilor contractate în valută, de plată a dobânzilor şi a altor costuri aferente. Datoria publică externă contractată de Ministerul Finanţelor se rambursează prin Banca Naţională a României. Fondurile obţinute ca urmare a contractării creditelor publice externe de către Ministerul Finanţelor pentru finanţarea deficitului bugetului de stat sunt convertite în moneda naţională prin Banca Naţională a României sau pe piaţa valutară din România. Rambursarea împrumuturilor publice externe revine Ministerului Finanţelor care disponibilizează sumele în lei necesare efectuării plăţilor. Corespunzător metodologiei F.M.I, 







s






























s










































s




















s































































































































































































































s


























































s

s






















































































s











s










































s

















Pentru analiza datoriei externe şi a gradului de îndatorare a ţării faţă de străinătate, se folosesc diverşi indicatori, cum sunt: , care poate fi exprimată, fie în moneda naţională a ţării considerate, fie într-o monedă de largă circulaţie internaţională (prin transformarea 






















s







































49

diverselor valute în care a fost contractată datoria externă într-o sungură monedă), ceea ce permite comparaţii cu alte state; , care se calculează: 
























































=

e




,




în care:

(13)

_ 

e - datoria externă medie pe locuitor; De - datoria externă; N - numărul de locuitori. - arată cât din produsul intern brut aferent unui an s-ar consuma pentru acoperirea datoriei externe. Se calculează astfel: 















































gDe =



s









































x 100 ,



în care:

(14)

gDe - ponderea datoriei externe în PIB; 









- datoria externă: - produsul intern brut. 

s













s







- este raportul dintre serviciul datoriei externe şi PIB şi arată cât din valoarea nou creată în economie este afectat de contractarea şi rambursarea datoriei exteme. Se calculează: SDe G = ——— x 100 , în care: (15) PIB 

















































































G - ponderea serviciului datoriei externe în PIB; SDe - serviciul datoriei externe (rate scadente, dobânzi aferente, comisioane sau speze legate de rambursarea împrumuturilor externe, corespunzătoare unei perioade de un an). Indicatorii care stabilesc un raport între datoria publică externă sau serviciul datoriei publice externe şi produsul intern brut, dau imaginea asupra gradului de îndatorare a ţării faţă de exterior. externă se calculează ca raport între serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de mărfuri şi servicii: SDe efv = ——— x 100 , în care: (16) 





















































































ef v - efortul valutar implicat de datoria externă; SDe - serviciul datoriei externe; E - exportul (în valută) de produse şi servicii. Acest indicator arată cât din încasările în valută provenind din exportul de bunuri şi servicii corespunzătoare unui an, s-ar consuma în situaţia (ipotetică) a achitării integrale a serviciului datoriei publice externe din aceste sume. ) '

+



+





!






















#



(

!

(

#

















*



#





50







#







Clasificarea creditelor externe se realizează după mai multe criterii, cum sunt: destinaţia creditului, durata acordării, creditorul. a) se deosebesc: - credite pentru mărfuri - care se acordă pentru cumpărarea de mărfuri; - credite financiare - acordate în valută convertibilă de către organisme financiare internaţionale, autorităţi publice şi persoane fizice sau juridice străine. pot fi: b) - credite pe termen scurt (1-2 ani); - credite pe termen mediu (până la 5 ani); - credite pe termen lung (peste 5 ani). c) împrumuturile externe pot fi acordate de diverse persoane fizice sau juridice, cum sunt: - întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă); - bănci sau alte instituţii financiare (credite bancare): - guverne (credite guvemamentale); - rentieri şi alte persoane fizice; - organisme financiare intemaţionale (credite financiare). Principalele organisme intemaţionale care acordă asistenţă publică multilaterală sunt: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD); Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională (ADI): Corporatia Financiară Internaţională (CFI): Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD); Fondul European de Dezvoltare (FED); Banca Europeană de Investiţii (BEl) (ultimele două sunt organisme financiare ale Comunităţii Economice Europene). Prin contractul de împrumut se stabilesc diverse clauze privind: perioada de utilizare, durata şi modul de rambursare, garanţii, eventuale condiţii de acordare a creditului ş.a. Astfel, în contractul de împrumut se stabilesc perioade distincte pentru: - utilizarea creditului; - eventuale perioade de graţie, în care nu se fac plăţi cu rambursarea creditului, ci doar cu dobânzile aferente; - perioada de rambursare efectivă a creditului. Valoarea împrumutului poate fi acordată într-o singură tranşă rambursându-se tot întro tranşă, la scadenţă, sau poate fi acordată în mod eşalonat. Rambursarea eşalonată se poate efectua: - în sume egale; - în sume inegale, progresive sau regresive. La acordarea creditului, creditorul poate pretinde garanţii materiale sau morale. Garanţia materială constă în mărfuri, documente de dispoziţie asupra unor mărfuri, acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme sau instituţii guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri ale statului etc. Garanţia morală presupune ca împrumutul contractat de o ţară să fie garantat de două sau mai multe ţări, sau de organisme internaţionale. Beneficiari ai creditelor externe pot fi: guvernul, unităti administrativ - teritoriale, întreprinderi sau instituţii publice, bănci, întreprinderi particulare. Pentru acordarea unor împrumuturi pe baze bilaterale, creditorul poate solicita îndeplinirea unor condiţii economice, politice sau militare, ca de exemplu: - realizarea unor proiecte de investiţii într-un anumit domeniu, agreat de ţara creditoare; - achiziţionarea anumitor utilaje sau instalaţii provenind din ţara creditoare şi/sau transportul lor cu mijloace de transport aparţinând ţării creditoare; 





s


































































s








































































)











#







!

#

















*



#











#













+

51

- orientarea acţiunilor şi iniţiativelor debitorului pe plan internaţional corespunzător intereselor ţării creditoare, respectarea drepturilor omului, instaurarea democraţiei etc.; - aderarea ţării debitoare la anumite alianţe militare sau participarea la anumite acţiuni militare etc. 

+

+







'

#



*



















(






%

(

!







*



!
































*



#













#







Apariţia şi extinderea datoriei externe depind de acţiunea conjugată a unor factori interni şi externi. In cadrul , menţionăm: - dezechilibrul dintre resursele interne, pe de o parte, şi consumul intern productiv şi neproductiv, pe de altă parte; - politica economică neadecvată, de direcţionare a creditelor pentru consum neproductiv sau pentru investiţii neprofitabile etc. Dintre , enumerăm: - modificările conjuncturale pe plan intemaţional (criza energetică, cea economică mondială, fluctuaţiile preţurilor externe, instabilitatea sistemului monetar internaţional); - nivelul real al dobânzilor percepute la creditele externe (mai ales dobânzile solicitate pentru creditele renegociate) etc. Din cauza acţiunii acestor factori, în anii '80 s-a ajuns la o criză a datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare, care s-a concretizat în imposibilitatea debitorilor de a-şi respecta obligaţiile asumate faţă de creditori, pe de o parte şi lipsa mijloacelor adecvate de recuperare a creanţelor şi de încasare a dobânzilor de către ţările creditoare, pe de altă parte. În declanşarea crizei, un rol hotărâtor 1-au avut factorii externi, iar contextul internaţional a oferit un cadru prielnic acţiunii factorilor endogeni, ceea ce a imprimat problemei datoriei externe un pronunţat caracter politic. Generalizarea crizei datoriei externe reprezintă o problemă politică, atât datorită faptului că are la bază sistemul actual al relaţiilor economice internaţionale, cât şi din cauză că efectele sale afectează grav stabilitatea ţărilor debitoare, dereglează economia mondială şi ameninţă pacea şi securitatea intemaţională. În paralel cu relansarea condiţiilor de restructurare a datoriei externe, ţările debitoare au încheiat acorduri cu băncile creditoare, în urma cărora, în perioada 1990-1996, s-au obţinut rezultate pozitive pentru unele dintre ţările cu economie slab dezvoltată. Având în vedere că numeroase ţări în curs de dezvoltare sau în tranziţie se confruntă cu grave probleme generate de datoria externă, se impun, în continuare, măsuri de soluţionare globală a situaţiei şi de preîntâmpinare a unor cazuri noi de acest gen. 































































)









#





&



-







perioade de graţie a creditului datorie externă datoria publică externă serviciul datoriei externe crizei datoriei externe







#







(





1. 2. 3.

*







#

















Menţionaţi care sunt principalele organisme intemaţionale care acordă asistenţă publică multilaterală. Cum se calculează ponderea datoriei externe în produsul intern brut ? Ponderea serviciului datoriei externe în produsul intern brut se calculează: a) ca raport între volumul cheltuielilor publice şi PIB ; b) ca raport între veniturile fiscale şi PIB c) ca raport între serviciul datoriei externe şi PIB 52

d) ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile publice la nivelul unui an bugetar ; e) nici unul dintre enunţurile de mai sus nu este adevărat. Menţionaţi câte doi dintre factorii interni şi externi de influenţă a datoriei esterne.

4.

 



%





)







+

+






































10.1. Trezoreria finanţelor publice: concept, conţinut. Necesitatea înfiinţării Trezoreriei în ţara noastră 10.2. Modul de organizare şi funcţionare a Trezoreriei finanţelor publice 10.3. Funcţiile Trezoreriei finanţelor publice 









#



















#











Studenţii vor cunoaşte: - concepulul de Trezorerie a finanţelor publice; - necesitatea înfiinţării Trezoreriei finanţelor publice; - organizarea şi funcţionarea Trezoreriei finanţelor publice; - organizarea şi funcţionarea Trezoreriei finanţelor publice. Trezoreria publică; administrator al banului public; intermediar financiar; mandatar al puterii publice; agent al intervenţiei financiare publice în economie; “gardian” al marilor echilibre. )









#





&









Conceptul de trezorerie a apărut ca rezultat al unei lungi evoluţii istorice, care a condus mai întîi la identificarea noţiunii de “ban public”, apoi la ideia de centralizare a acestuia sub o autoritate unică având scopul de a veghea la respectarea unui amsamblu de reguli speciale. 



+





+


































#

'













#

+









!



#



#

















(
















































!

#

(

În România, derularea operaţiunilor privind finanţele publice prin Trezoreria statului s-a introdus din anul 1992. Această importantă măsură a condus la completarea cadrului instituţional prin care s-a creat posibilitatea ca statul să stabilească şi să aplice politica de venituri şi cheltuieli, organizându-şi activitatea financiară atât la nivel central, cât şi în teritoriu. Trezoreria publică a preluat atribuţiile execuţiei de casă a bugetului public, la care s-au adăugat noile atribuţii rezultate din reorganizarea finanţelor publice, în sensul creării unui sistem propriu pentru urmărirea şi execuţia procesului bugetar. Astfel, Ministerul Finanţelor Publice e autorizat să înfiinţeze Trezorerii în cadrul organelor financiare subordonate şi anume: direcţii generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene şi al municipiului Bucureşti; administraţii financiare; circumscripţii fiscale şi percepţii rurale. Trezoreria este concepută ca un sistem operaţional în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, prin care se efectuează, în principal: operaţiunile financiare şi băneşti, bugetare şi extrabugetare ale sectorului public şi contabilitatea acestora: controlul fiscal asupra încasării la termen a veniturilor publice: controlul asupra finanţării cheltuielilor instituţiilor publice: refinanţarea deficitului bugetar: lansarea împrumuturilor de stat: plasarea disponibilităţilor sectorului public. În cadrul sistemului finanţelor publice, Trezoreria are un rol foarte important care se manifestă pe multiple planuri: asigurarea execuţiei bugetului public naţional privind încasarea 53

veniturilor şi efectuarea plăţilor dispuse de ordonatori în limita creditelor acordate: casier al sectorului public prin care se asigură încasarea veniturilor, efectuarea plăţilor şi păstrarea disponibilităţilor: asigurarea evidenţei contabile privind execuţia de casă pentru toate operaţiunile de încasări şi plăţI: asigurarea controlului fiscal asupra încasării veniturilor publice şi a controlului financiar preventiv asupra efectuării plăţilor. 



+

+





*





*





"










'











































'





































Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar, atât la nivel central, în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale acestuia, în cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice, în cadrul administraţiilor, circumscripţiilor şi percepţiilor financiare. La , în cadrul , funcţionează Direcţia Generală a Trezoreriei Statului, care desfăşoară următoarele operaţiuni specifice: - elaborarea instrucţiunilor privind organizarea şi funcţionarea trezoreriilor teritoriale; - asigurarea evidenţei contabile, privind constituirea şi utilizarea tuturor fondurilor statului; - deschiderea creditelor bugetare la trezoreriile teritoriale (trazoreria centrală având contul de corespondent la Centrala Băncii Naţionale); - efectuarea operaţiunilor de decontare între trezoreriile judeţene; - gestionarea fondurilor cu destinaţie specială constituite la nivelul economiei naţionale; - administrarea conturilor de clearing, barter şi cooperare economică în conformitate cu acordurile guvernamentale; - contractarea, gestionarea şi evidenţa împrumuturilor pentru acoperirea deficitului bugetar; - gestionarea datoriei publice interne şi externe; - elaborarea lucrărilor de execuţie bugetară şi a contului trezoreriei în structurile şi termenele stabilite; - elaborarea raportului public şi a contului general al execuţiei bugetului de stat, a fondurilor speciale şi extrabugetare. (ca instituţie autonomă faţă de Guvern) împreună cu Trezoreria, are un rol important în conceperea şi conducerea politicii financiare şi monetare, precum şi în coordonarea organismelor circumscrise activităţii de trezorerie. Banca Naţională acţionează ca reprezentant al statului, indiferent de natura activităţii, fie că exercită o misiune legată nemijlocit de serviciul public, sau din domeniul activităţilor financiar-bancare. În legătură cu activitatea de trezorerie, banca centrală efectuează anumite servicii cum sunt: - ţine nemijlocit sau supraveghează ţinerea contului curent al trezoreriei; - acceptă împrumuturi acordate statului şi aprobate de Parlament; - se constituie ca un intermediar util între Trezoreria publică şi pieţele monetare, financiare şi valutare pe care statul doreşte să le influenţeze, dar fără a deveni el însuşi un agent nemijlocit. Pentru decontarea operaţiunilor prin contul curent general al Trezoreriei, Banca Naţională nu percepe comisioane, dar plăteşte dobânzi la disponibilităţile din acest cont. La , Trezoreriile sunt organizate pe două niveluri: judeţe şi municipiul Bucureşti; municipii, oraşe, comune. 



















#













!

#



























































#



(







#











+

+






























'

























54

















În prezent, funcţiile Trezoreriei publice sunt influenţate de complexitatea şi diversificarea rolului statului modern, ceea ce a impus regândirea şi redimensionarea fluxurilor monetare prin această instituţie. Rezultat al unei evoluţii complexe, funcţiile actuale ale Trezoreriei se pot grupa în cinci funcţii principale, strâns legate între ele: administrator al banului public, intermediar financiar, mandatar al puterii publice, agent al intervenţiei financiare publice în economie, “gardian” al marilor echilibre. Inseparabilă de activitatea statului, aceasta este funcţia tradiţională a Trezoreriei şi constă în ajustarea resurselor la sarcinile publice. Aceasta înseamnă că pe ansamblul circuitului trezoreriei, intrările şi ieşirile de fonduri să se echilibreze pentru fiecare din posturile contabile, în orice moment, ceea ce presupune existenţa unei marje de securitate a resurselor disponibile pe termen scurt, care să permită confruntarea cu nevoile imprevizibile. Această funcţie a Trezoreriei statului se completează cu rolul de , de care sunt legate sarcinile evidenţei şi controlului banului public. În această optică, Trezoreria trebuie privită ca entitate care se împrumută pentru acoperirea deficitului sau golurilor temporare de trezorerie, dar şi pentru a acorda, la rândul său credite, facilitând fluxuri de fonduri între creditori şi debitori. În acest mod, Trezoreria este unul dintre intermediarii financiari, precum sistemul bancar şi instituţiile financiare, contribuind în numele statului, la finanţarea sectoarelor prioritare. În tabloul operaţiunilor financiare din contabilitatea naţională, Trezoreria este, de fapt, numele sub care figurează statul, în activităţile sale monetare şi financiare. Trezoreria exercită numeroase misiuni de autoritate, specifice statului, în sectoarele financiar şi economic, deţinând şi participaţii în anumite sectoare de activitate. Astfel: - Trezoreria este “tutore” al unor instituţii financiare care depind de ea, fiind ori simple dezmembrări din autoritatea publică, ori veritabile instituţii autonome, asupra cărora îşi exercită influenţa; - Trezoreria “veghează” împreună cu banca centrală, la buna funcţionare a instituţiilor credit, la orientarea şi deontologia acestora; - Trezorerie este acţionar şi gestionar al participaţiilor publice de orice natură, utilizând mijloacele de acţiune de care dispune statul, în calitate de proprietar, fără însă a limita autonomia de gestiune a managerilor acestor întreprinderi; - Trezoreria este asociată la conducerea instituţiilor financiare şi economice internaţionale, precum: Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială ş.a. În acopul stimulării creşterii economice, Trezoreria utilizează mijloacele de intervenţie de care dispune, acţionând în majoritatea cazurilor spre reducerea costului resursei financiare furnizată agenţilor economici sau spre facilitarea accesului acestora pe pieţele financiare. Aceste intervenţii sunt foarte diversificate, putându-se concretiza în: - eliberarea de autorizări pentru realizarea unor activităţi de interes naţional, oferind accesul la finanţări privilegiate; - subvenţionarea, totală sau parţială, a unor activităţi economice, în vederea diminuării costurilor acestora: sau acordarea unor bonificaţii la dobânzi, prin preluarea unei părţi din ecartul dintre costul resursei pe piaţă şi rata favorabilă acceptată de către instituţia de credit; - acordarea de garanţii anumitor solicitatori de împrumuturi. Garanţia creează un dublu avantaj: pe de o parte oferă siguranţa accesului la resursele financiare unor întreprinderi sau organisme care trebuie să ia credite pentru finanţarea activităţii lor şi pe de altă parte, creează adesea posibilitatea obţinerii unor resurse cu o rată mai redusă decât în cazul solicitării împrumutului doar în numele propriu al debitorului în cauză; 





*

%







!



#



#































+













#





%



*



'



























*



#



+













#













*



"





#









#













+

'



































55





















%





+



!





- acordarea, în anumite situaţii, a unor împrumuturi rambursabile pentru realizarea de activităţi de cercetare sau producţii prioritare, urmând ca în cazul finalizării cu succes a acestora, să se poată anula caracterul rambursabil al creditului. Marile echilibre se pot defini ca raporturi de egalitate între nevoile şi capacităţile de finanţare, ele exprimând chiar obiectul politicii financiare. Aceste echilibre îmbracă următoarele forme: - echilibrul Trezoreriei publice, care constă în a se asigura că bugetul dispune de suficiente posibilităţi şi resurse de împrumut pentru a face faţă cheltuielilor; - echilibrul pieţelor de capital, care presupune ca economisirea să fie suficientă pentru a finanţa investiţiile. Rolul Trezoreriei este de a contribui la acest circuit prin organismele sale, acoperind cu împrumuturi investiţiile publice; - echilibrul circuitelor monetare se referă la supravegherea monedei emise, sub aspect cantitativ şi al circulaţiei acesteia, conform nevoilor economiei; - echilibrul plăţilor externe presupune că, prin intermediul împrumuturilor externe, a investiţiilor, a reglării şi controlului cursului de schimb, se poate finanţa deficitul sau se poate utiliza eficient excedentul balanţei de plăţi; - echilibrul pieţei valutare constă în supravegherea valorii externe a monedei şi existenţa de devize suficiente pentru a echilibra nevoile şi investiţiile. Pe baza explicitării funcţiilor Trezoreriei publice, se poate formula şi o altă definiţie a acesteia. Trezoreria este un serviciu al statului care asigură marile echilibre monetare şi financiare ale statului, efectuând operaţiuni de casierie , bancare şi contabilitate necesare gestiunii finanţelor publice şi exercitând activitatea de “tutelă”, de finanţare şi impulsionare în domeniul economic şi financiar.













*











%















&











+







#







(





*







#

















1. Când a fost înfiinţată Trezoreria în ţara noastră? 2. Organizarea şi funcţionarea la nivel central, în cadrul Ministerului Finanţelor Publice presupune: a) existenţa Direcţiei Generale de Administrare a Impozitelor Directe b) existenţa Direcţiei Generale de Administrare a Impozitelor Directe c) existenţa Direcţiei Generale a Trezoreriei Statului d) nu este necesară nici una dintre aceste direcţii e) toate aceste direcţii au atribuţii clare legate de activitatea de Trezorerie 3. Care sunt funcţiile Trezoreriei publice? 4. Precizaţi dacă pentru decontarea operaţiunilor prin contul curent general al Trezoreriei, Banca Naţională percepe comisioane, sau plăteşte dobânzi la disponibilităţile din acest cont.

56

BIBLIOGRAFIE 1. Mariana-Cristina Cioponea, , Bucureşti, 2007 2. Mariana-Cristina Cioponea, 





 







s











































Ed. Fundaţiei































 















































































































Ed. Fundaţiei , Bucureşti, 2004 3. Nicolae -Grigorie Lăcriţa, Mariana-Cristina Cioponea, Ed. Fundaţiei , Bucureşti, 2004 4. Tatiana Moşteanu (coordonator), Ed. Universitară, Bucureşti, 2004 5. Iulian Văcărel (coordonator) , Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002 6. Legea privind finanţele publice nr. 500/2002, publicată în MO nr. 597/2002 7. Legea privind Codul fiscal nr. 571/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările ulterioare 

















































































































































































57


















s