Finante Publice(bun)

FINANTE PUBLICE 1.1 1.2 1.3 1.4

Conceptul de finante Sistemul financiar Acceptiunea clasica si moderna a conceptului de finante publice Functiile finantelor publice

1.1 Conceptul de finante Ca urmare a dezvoltarii intregii productii sociale ca si productie/circulatie de marfuri, in vederea constituirii resurselor necesare oricarui tip de activitate se impune formarea unor fonduri (resurse) banesti. In acest context, al productiei si circulatiei marfurilor, in societate se formeaza fie la dispozitia statului, fie la dispozitia agentilor economici - fonduri banesti. Constituirea si apoi utilizarea fondurilor banesti se realizeaza prin fluxuri monetare. Derularea acestora impune, in mod necesar, si instituirea anumitor tipuri de relatii sociale, adica a unor raporturi intre administratorii si beneficiarii unui fond, intre cei ce participa la constituirea lui si utilizatori. Astfel, finantele ar putea fi definite din trei puncte de vedere complementare intelegand prin aceasta: a. constituirea de fonduri sub forma baneasca cu o anumita destinatie; b aporturi sociale de natura economica ce apar intr-o economie in legatura cu constituirea fondurilor banesti; c. finantele sunt nu numai raporturi sociale, ci si fluxuri banesti care se desfasoara in legatura cu crearea fondurilor. Notiunea de finante, sub cele trei aspecte: fonduri/fluxuri/raporturi sociale, este eterogena atat in ceea ce priveste complexitatea nevoilor carora trebuie sa li se faca fata, cat si din punct de vedere al modului de utilizare a fondurilor. Astfel, o parte din ele se constituie in vederea satisfacerii unor nevoi generale ale intregii populatii de pe un teritoriu delimitat (judet, tara, chiar U.E., etc). Alte fonduri au in vedere satisfacerea unor nevoi comune dar, de dimensiuni mult mai restranse, specializate, si care se constituie la nivelul agentilor economici. 1.2 Sistemul financiar La modul general se poate vorbi de un sistem financiar ce consta, pe de o parte, din fonduri care se constituie si se consuma efectiv si integral, iar pe de alta parte, din fonduri ce se constituie cu caracter definitiv si se utilizeaza prin avansari si recuperari neincetate. Sistemul financiar are doua componente majore: finantele publice si finantele private. Finantele publice sunt reprezentate de fondurile care se constituie prin plati obligatorii si se consuma efectiv in intervalul de timp considerat. O caracteristica esentiala a acestora este aceea ca implica un transfer de valoare fara echivalent. Finantele publice se compun din urmatoarele fonduri: -bugetul national public care cuprinde bugetele locale si bugetul administratiei centrale;

-asigurarile sociale de stat; -fonduri extrabugetrare ce se folosesc dupa legile statului. Finantele private cuprind totalitatea societatilor comerciale, bancare, de asigurari, indiferent de proprietarul capitalului. In domeniul finantelor private se constituie capitalul tuturor tipurilor de societati comerciale, regii autonome si companii nationale. Caracteristica esentiala a finantelor private este ca aici fondurile nu se consuma, ci se avanseaza si recupereaza in permanenta in circuit. Finantele private mai cuprind alaturi de fondurile firmei propriu-zise de care am vorbit mai sus, fondurile de credit si fondurile de asigurari. Fondurile de credit se caracterizeaza prin aceea ca se constituie pe baze rambursabile si se utilizeaza tot pe baze rambursabile. Fondurile de asigurari se constituie in mod definitiv dar se folosesc numai in cazul survenirii riscului asigurat. 1.3 Acceptiunea clasica si moderna a conceptului de finante publice In acceptiunea clasica, finantele publice pot fi definite ca stiinta a mijloacelor prin care statul isi procura resursele necesare acoperirii cheltuielilor sale, precum si a redistribuirii intre cetateni a sarcinilor care decurg din modul de procurare al resurselor. Potrivit viziunii traditionale ceea ce prima era cheltuiala publica si dupa deciderea marimii ei urma gasirea resurselor de acoperire. Consecinte ale viziunii traditionale asupra conceptului de finante publice: o finantele publice erau definite ca o stiinta a acoperirii cheltuielilor publice; o finantele publice reprezentau stiinta de repartizare intre cetateni a sarcinilor publice; o finantele publice trebuiau sa asigure egalitatea in fata sarcinilor publice. Dezvoltarea actiunilor sociale publice au pus tot mai insistent problema modificarii sarcinilor si functiilor statului. S-a cerut interventia in organizarea si asigurarea functionarii intregului mecanism social economic. S-a observat ca prin construirea bugetului prin diverse modalitati si utilizarea lui in diverse moduri, statul ar putea manui tehnici traditionale pentru a atinge si alte scopuri in afara de cel al constituirii de fonduri. Corespunzator noilor sarcini ale statului se modifica si continutul si rolul finantelor publice prin disocierea dintre mijloace si scop. Pe masura cresterii si diversificarii rolului statului in viata social economica acesta incepe sa utilizeze vechile mijloace si pentru alte scopuri, astfel incat intr-o viziune moderna finantele publice ar putea fi definite astfel: Finantele publice reprezinta stiinta ce studiaza actiunile statului utilizand tehnici financiare precum: impozitele, taxele, imprumuturi, procedee monetare etc, in scopul satisfacerii si altor obiective dincolo de campul financiar propriu-zis. Consecinte ale viziunii moderne asupra finantelor publice: - pastrandu-se vechile tehnici si vechiul scop al acoperirii cheltuielilor publice se adauga si utilizarea vechilor tehnici ca parghii de atingere a unor scopuri din afara campului financiar, rezultand implicarea statului si in viata sociala;

- se realizeaza o transformare a vechilor tehnici pentru folosirea lor ca parghii (spre exemplu impozitele se diferentiaza conducand la stimularea sau descurajarea numitor activitati); - dispare egalitatea in fata sarcinilor publice. 1.4 Functiile finantelor publice Finantele publice se manifesta prin indeplinirea a doua functii: functia de repartitie si functia de control. Functia de repartitie presupune constituirea si redistribuirea fondurilor publice. Caracteristic acestei functii este ca prin intermediul ei are loc redistribuirea venitului national. Functia de repartitie se realizeaza, pe de o parte, prin instituirea unei game foarte variate de impozite, taxe, tarife si contributii pe care trebuie sa le plateasca toti cei care realizeaza venituri si cei care in anumite imprejurari apleaza la unele servicii ale statului. Pe de alta parte, aceasta functie se realizeaza prin stabilirea tipurilor de cheltuieli finantate de la bugetul de stat. Functia de control, asa cum arata si numele, se refera la controlul atat asupra legalitatii si oportunitatii obtinerii veniturilor, cat si asupra modului de efectuare a cheltuielilor si, mai ales, a eficientei acestora. Functia de control se realizeaza atat concomitent cu functia de repartitie cat si separat, prin intermediul unor institutii specializate ale statului. 2. POLITICA FINANCIARA SI APARATUL FINANCIAR 2.1 Politica financiara 2.2 Parghiile financiare 2.3 Aparatul financiar 2.1 Politica financiara Politica financiara reprezinta ansamblul principiilor, al normelor formulate pe baza acestora precum si a procedeelor folosite cu ocazia constituirii si utilizarii fondurilor publice. Politica financiara trebuie sa aiba: - un obiectiv; - un sistem restrictional in care se actioneaza pentru atingerea acestui obiectiv; - metode corespunzatoare de realizare. Obiectivul oricarei politici financiare vizeaza constituirea si utilizarea fondurilor publice de asa maniera incat sa se asigure indeplinirea corespunzatoare a functiilor statului. Sistemul restrictional in constituirea si utilizarea fondurilor e reprezentat, pe de o parte, de capacitatea economiei de a oferi venituri statului, iar pe de alta parte, de nivelul nevoilor reale. Metodele utilizate pentru indeplinirea politicii financiare sunt, de regula, tehnici fiscale, reprezentate de o varietate de impozite si taxe, cu o diversitate de dimensionari.

Politica financiara, ca regula generala, se elaboreaza de catre guvern si se aproba de catre puterea suprema in stat. Desigur, orice politica financiara are si o dimensiune subiectiva si se poate modifica oricand se sesizeaza neconcordante cu dinamica vietii social-economice. 2.2 Parghiile financiare Parghia financiara este un flux financiar existent deja, care se modeleaza de asa natura incat sa se poata atinge un obiectiv in afara campului financiar. Spre exemplu, daca unui venit al statului i se traseaza si un alt scop (din afara activitatii financiare), acest fond devine parghie financiara. Parghia financiara este un instrument al oricarei politici financiare. Exista o mare varietate de astfel de parghii pe care le putem grupa sub denumirea mai generoasa de parghii economico-financiare. Aici includem parghiile non-financiare si cele cu un pronuntata caracter financiar. Intre parghiile non-financiare regasim: parghia pretului, parghia salariului etc. In categoria parghiilor financiare identificam urmatoarele: -

impozitele si taxele; taxele vamale; subventiile (pentru export, pentru agricultura, subventionarea dobanzii etc); dobanda, rata scontului si a reescontului; cursul valutar etc.

Parghiile financiare, prin efectele pe care le genereaza, actioneaza in urmatoarele doua directii principale: pentru stimularea si incurajarea anumitor activitati sau categorii sociale (prin facilitati fiscale, subventii etc) sau pentru descurajarea sau restrangerea anumitor activitati (de regula prin supraimpozitare). 2.3 Aparatul financiar Gestionarea fondurilor publice se realizeaza de catre stat prin institutii corespunzatoare. In orice tara, in legatura cu domeniul financiar, exista doua tipuri de astfel de institutii: a) institutii ce au si atributii financiare, adica organe centrale si locale ale puterii de stat (guvernul, parlamentul,presedentia/monarhul, consiliile judetene, municipale, orasenesti, comunale etc). Aceste organe elaboreaza si aproba politica financiara. b) institutiile specializate din punct de vedere financiar care au ca obiect de activitate exclusiv indeplinirea politicii financiare. Acestea reprezinta aparatul financiar propriu-zis si el se constituie la dispozitia organelor centrale si locale ale statului prezentate mai sus. Acest aparat financiar este compus din: Ministerul Finantelor cu structura sa centrala si locala, subordonate guvernului; Curtea de Conturi prin care se exercita controlul permanent asupra executiei bugetare, verificandu-se cheltuielile publice; Banca Centrala care apartine de acest aparat financiar prin unele functii pe care doar ea le indeplineste si care sunt un drept exclusiv al statului. Astfel Banca Centrala organizeaza si supravegheaza circulatia monetara, participa la elaborarea politicii financiare, emite si respectiv retrage moneda etc.

Menirea aparatului financiar este aceea de a proiecta bugetule publice, fondurile speciale si de a le executa conform politicii statului. 3. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE 3.1 Continutul notiunii de cheltuiala publica 3.2 Aprecierea economica si monetara a cheltuielilor publice 3.3 Cheltuielile publice pe destinatii 3.1 Continutul notiunii de cheltuiala publica Intr-o viziune traditionala a finantelor publice, cheltuiala publica are o situatie paradoxala: pe de o parte, i se confera o importanta hotaratoare pornind de la ideea ca ceea ce primeaza sunt cheltuielile si apoi se cauta resurse necesare pentru acoperirea lor. Pe de alta parte insa, in viziunea traditionala asupra finantelor publice nu se regasesc preocupari privind natura cheltuielii publice si influenta acesteia in viata social-economica. In conceptia moderna aupra finantelor publice, cheltuiala publica este cercetata si apreciata in primul rand prin prisma naturii sale; ceea ce conteaza nu este atat marimea ei, cat mai ales efectele pe care le induce in viata socialeconomica. Finantele moderne delimiteaza notiunea de cheltuiala publica de notiunea de cheltuiala privata. Potrivit unei aprecieri pur juridice, diferenta dintre cheltuiala publica si cea privata este determinata de calitatea autorului. Astfel, toate cheltuielile pe care le face statul in calitate de stat-autoritate sunt cheltuieli publice. Toate celelalte cheltuieli facute in baza unui contract reprezinta cheltuieli private ale statului. Cheltuielile publice au o natura eterogena. Daca sunt judecate dupa efectul lor in viata social-economica atunci aceste cheltuieli ar putea fi ordonate in trei grupe: o cheltuieli negative; o cheltuieli pozitive; o cheltuieli neutre. Cheltuielile negative sunt un consum efectiv si definitiv de venit national si nu au un efect ulterior asupra viitorului PIB. Sunt reprezentate de cheltuielile cu intretinerea aparatului de stat, intretinerea si dotarea armatei, dobanzile platite la imprumuturile externe ale statului etc. Se mai numesc si cheltuieli reale. Cheltuielile pozitive sunt cele realizate atat in domeniul economic cat si dintre cele realizate in domeniul social-cultural, si care au efecte mai indepartate sau mai apropiate asupra cresterii economice. Dintre cele din domeniul economic putem aminti: diverse investitii efectuate de stat, subventionarea anumitor activitati ale agentilor economici etc. In domeniul social-cultural cheltuielile pozitive sunt cele care, intr-un fel sau in altul, influenteaza cresterea economica viitoare , chiar daca efectele lor nu imbraca o forma materiala in viitorul imediat: cheltuielile pentru invatamant sau cele din domeniul sanatatii. Cheltuielile neutre nu reprezinta un consum efectiv de PIB (Produs Intern Brut), dar nu au nici o influenta asupra cresterii ulterioare a acestuia. Aici regasim diferite cheltuieli sociale, dobanzile aferente datoriei publice interne etc. 3.2 Aprecierea economica si monetara a cheltuielilor publice

Cu toate ca cheltuielile publice pot fi considerate din punct de vedere economic ca fiind pozitive, negative sau neutre, se pune problema daca pot fi considerate total sau partial si ca productive sau rentabile. Timp indelungat notiunile de productivitate si rentabilitate (eficienta) au fost asociate doar cheltuielilor din domeniul privat. In prezent datorita rolului extins al statului si cresterii apreciabile a cheltuielilor publice se pune tot mai insistent problema determinarii caracterului productiv sau neproductiv al diferitelor tipuri de cheltuieli si masurarea eficientei acestora. Ca regula generala, orice cheltuiala, daca vizeaza satisfacerea unei nevoi sociale de natura materiala sau nemateriala, este productiva. Din punct de vedere contabil, productivitatea unei cheltuieli publice rezulta din compararea valorii sociale a utilitatilor oferite de Stat ca autoritate publica, cu valoarea bunurilor si serviciilor consumate de catre acesta. Diferentele in plus sau in minus influenteaza in fiecare tara PIB-ul, in sensul cresterii sau respectiv a scaderii sale. Rentabilitatii cheltuielilor publice este mult mai dificil de apreciat pentru ca aceasta presupune ca ceea ce se obtine sa fie mai valoros decat ceea ce s-a consumat, ori in multe cazuri serviciile publice sunt mult mai costisitoare decat ceea ce se obtine. Mai mult, daca consumul de bunuri si servicii poate fi usor si exact cuantificat, nu acelasi lucru se poate spune si despre efectele activitatii statului, atat ca urmare a defazarii in timp a efectelor fata de eforturi (consumuri), cat si din cauza faptului ca unele servicii ale statului pot fi evaluate intr-un mod foarte diferit (controversat). Orice cheltuiala, privata sau publica, exercita o oarecare influenta asupra circulatiei monetare. De regula, cheltuielile din domeniul privat (vizeaza profitul), desi au influente asupra circulatiei monetare, nu au consecinte inflationiste deoarece o asemenea cheltuiala creeaza utilitati. Cheltuiala publica prin definitie sporeste cererea solvabila si reclama si punerea de moneda in circulatie ducand la cresterea masei monetare. O parte din cheltuielile publice au consecinte inflationiste imediate in sensul ca duc la cresterea cererii solvabile care va depasi oferta, iar echililibrul va fi restabilit prin cresterea preturilor. Astfel, spre exemplu, toate cheltuielile de functionare ale aparatului de stat pot avea consecinte inflationiste deoarece sporesc cererea solvabila fara sa fi determinat si cresterea ofertei. Anumite cheltuieli publice nu au insa consecinte inflationiste si este vorba, spre exemplu de subventiile acordate pentru sinistrati etc. 3.3 Cheltuielile publice pe destinatii Desigur exista mai multe tipuri de clasificari si de ordonare a cheltuielilor publice pe destinatii insa vom prezenta aici doar doua criterii care ni s-au parut mai importante: criteriul administrativ si criteriul economic. Conform clasificarii administrative ordonarea cheltuielilor publice s-a facut pe structura institutiilor prin intermediul carora se efectueaza cheltuielile publice: ministere, unitati administrativ-teritoriale etc. Deoarece in structura acestor institutii cheltuielile pot avea destinatii diverse, lucru care nu reiese din aceasta clasificare, consideram ca aceasta ordonare ar trebui sa tina cont si de criteriul functional, adica cheltuielile sa fie grupate in raport cu functile statului. Astfel am avea urmatoarea grupare a cheltuielilor publice: -

cheltuieli cheltuieli cheltuieli cheltuieli

pentru actiuni social-culturale; cu asigurarile sociale de stat; pentru interventii economice; pentru aparare;

- cheltuieli pentru ordine publica; - chetuieli cu administratia de stat. Clasificarea economica ordoneaza cheltuielile publice pe doua grupe: cheltuieli efective si care, la randul lor, se impart in doua categorii: cheltuieli curente si cheltuieli de capital. - cheltuieli curente (sau cheltuieli de functionare) sunt cele care asigura functionarea si intretinerea institutiilor publice, cheltuieli cu servicii publice etc - cheltuieli de capital - sunt reprezentate de cheltuielile pentru investitii (investitii in infrastructura spre exemplu). cheltuieli de transfer care pot avea fie destinatii economice (subventii pentru anumite ramuri sau intreprinderi), fie destinatii sociale (pensii, burse). O ordonare aparte a cheltuielilor publice este aceea care se regaseste in clasificarea Organizatiei Natiunilor Unite, care a fost adoptata si de Romania in vederea asigurarii compatibilitatii si comparabilitatii cifrelor din raportarile internationale. Aceasta clasificare, pe care o redam mai jos, are in vedere cele doua criterii: economic si functional. Conform criteriului economic: A.Cheltuieli curente: Cheltuieli de personal; Cheltuieli materiale si servicii; Subventii; Transferuri; Cheltuieli cu plata dobanzilor; B.Cheltuieli de capital C.Rezerve. Conform cu criteriul functional: Partea a I-a: Cheltuieli social-culturale; Educatie; Sanatate; Cultura si arta; Asistenta sociala; Alocatii si alte ajutoare pentru copii Pensii si ajutoare IOVR (invalizi, orfani, vaduve de razboi) Alte cheltuieli social culturale. Partea a II-a Asigurari sociale si protectie sociala; Cheltuielile asigurarilor sociale de stat; Cheltuielile fondului pentru pensia suplimentara; Cheltuielile pentru ajutorul de somaj. Partea a III-a Gospodarie comunala si locuinte Partea a IV-a Aparare nationala Partea a V-a Ordine publica Partea a VI-a Puterea si administratia de stat; Presedentia tarii; Organele puterii legislative; Organele judecatoresti ale procuraturii; Organele puterii executive. Partea a VII-a Actiuni economice; Cercetare stiintifica; Prospectiuni si lucrari geologice;

Industria extractiva, energetica etc Agricultura, silvicultura, ape, mediu inconjurator; Transport si comunicatii; Alte actiuni economice. Partea a VIII-a Alte actiuni Partea a IX-a Transferuri; Transferuri din bugetul administratiei centrale de stat. Partea a X-a Datoria publica; Dobanzi aferente datoriei publice. Partea a XI-a Fondul de rezerva bugetara. 4. SISTEMUL RESURSELOR PUBLICE 4.1. Teoria generala a resurselor statului 4.2 Clasificarea resurselor publice 4.1. Teoria generala a resurselor statului Resursele fiananciare publice sunt resursele banesti pe care si le procura o autoritate publica pentru exercitarea functiilor sale. Astfel, pentru acoperirea cheltuielilor evaluate de catre autoritatea publica este nevoie ca aceasta sa instituie un sistem de resurse publice ce imbraca trei forme: 1. resursele administratiei centrale de stat; 2. resursele organelor locale ale puterii de stat; 3. resursele asigurarilor sociale de stat. Volumul resurselor publice este influentat de actiunea mai multor factori: 1. 2. 3. 4. 5. 6.

factori factori factori factori factori factori

economici; monetari; sociali; demografici; politici; financiari.

Astfel, volumul cheltuielilor publice depinde atat de marimea PIB-ului si de factorii care influenteaza repartizarea acestuia, cat si de nivelul preturilor din economie sau de evolutia demografica a tarii. De asemenea, volumul resurselor publice este in functie si de marimea cheltuielilor publice. 4.2 Clasificarea resurselor publice Cu toate ca structura veniturilor publice poate fi diferita in spatiu sau timp, exista totusi anumite criterii general valabile de clasificare a acestora. Masa veniturilor publice se poate clasifica in functie de : 1. 2. 3. 4. 5.

regularitatea perceptiei; continutul economic al veniturilor; provenienta veniturilor; natura veniturilor; locul in care se constituie ca venit.

a) dupa regularitatea perceptiei veniturile se impart in venituri curente si venituri extraordinare.

Veniturile curente sau ordinare sunt cele la care statul apeleaza in mod repetitiv dupa criterii stabilite prin lege (spre exemplu, veniturile fiscale,contributiile la asigurari sociale etc). Veniturile extraordinare sunt acele resurse la care statul apeleaza numai in anumite momente, de regula, in cele de dificultate (spre exemplu imprumuturile de stat). b) dupa continutul economic al veniturilor: -

prelevari cu caracter obligatoriu, adica veniturile fiscale ale statului; resurse de trezorerie, adica bonuri de tezaur pe termen scurt; imprumuturi reprezentate de obligatiunile de stat cu termen de peste 1 an; emisiune monetara fara acoperire.

c) dupa provenienta: - resurse interne; - resurse externe reprezentate de imprumuturile angajate in alte tari si eventual, de ajutoare din strainatate. d) dupa natura veniturilor: - venituri curente (obtinute din impozite, taxe etc); - venituri din capital care sunt realizate din valorificarea unor proprietati ale statului; e) dupa locul in care se constituie ca venit: - resurse care se constituie la bugetul administratiei centrale de stat; - resurse ce se constituie la bugetele locale 5. TEORIA GENERALA A IMPOZITELOR 5.1 Continutul impozitelor si taxelor 5.2 Elementele impozitului 5.3 Principiile impunerii 5.4 Clasificarea impozitelor 5.5 Repercursiunea impozitelor. Rezistenta la impozite si evaziunea fiscala 5.1 Continutul impozitelor si taxelor Cea mai mare parte a resurselor publice sunt prelevari obligatorii si de aceea se impune definirea impozitului si precizarea continutului sau, atat din punct de vedere juridic si economic, cat si tehnic. Definitia clasica a impozitului spune ca acesta este o contributie obligatorie, neconditionata si fara contraprestatie la suportarea sarcinii publice. 1. In legatura cu impozitul sunt de remarcat urmatoarele lucruri: 2. impozitul nu este un scop in sine ci urmareste asigurarea satisfacerii sarcinii publice, adica participarea tuturor cetatenilor la cheltuielile publice; 3. prin impozite se realizeaza si o redistribuire a veniturilor cetatenilor intre diferitele paturi ale populatiei; 4. scopul initial al impozitului il reprezinta procurarea de resurse pentru autoritatea publica, dar de regula, lui i se asociaza si unul aflat dincolo de sfera financiara, anume faptul ca este folosit de stat pentru a-si asigura interventia in viata social-economica; 5. ca regula generala, impozitul este o contributie obligatorie , neconditionata - adica, contribuabilul nu poate pretinde prestarea unui serviciu de catre autoritatea publica;

6. impozitul nu are o destinatie speciala. Asociat impozitelor exista si categoria de taxe. Si taxele sunt instituite prin lege si au un caracter obligatoriu, dar au obiective precizate colectandu-se in anumite scopuri precise. In cadrul taxelor exista si taxe care sunt obligatorii numai daca populatia solicita un serviciu si presupun o contraprestatie, adica sunt conditionate. Putem exemplifica in acest sens cu unele taxe administrative de genul taxelor notariale sau a taxelor de pasaport. Prin fiscalitate se intelege preluarea obligatorie pentru bugetul statului a unei parti din veniturile cetatenilor. In ultimii 50 de ani a intervenit notiunea de parafiscalitate care se refera la realizarea altor venituri ale statului decat impozitele si taxele obisnuite. Este vorba aici de taxele administrative despre care am vorbit mai inainte si care sunt percepute de autoritatea publica pentru un presupus serviciu. Aceste taxe se percep in folosul unui anumit serviciu al statului si tendinta este de a stabili marimea acestor taxe mult mai mare decat costul contraprestatiei. Impozitul poate reprezenta o parghie financiara deosebit de importanta prin intermediul careia statul poate interveni in economie. De altfel, reprezinta cea mai eficienta cale prin care statul poate incuraja anumite tipuri de activitati sau de a determina restrangerea altora. Prezentam mai jos, succint, cateva din modalitatile tehnice de tranformare a impozitului intr-un instrument al politicii economice si sociale: -

adaptarea bazei de asezare (de calcul) a impozitelor; instituirea de monopoluri; instituirea unui sistem de scutiri si inlesniri; supradimensionarea impozitelor; sisteme de restituire fiscala.

5.2 Elementele impozitului Tehnica asezarii si perceperii fiecarui impozit sau taxe presupune precizarea unui anumit numar de elemente definitorii (comune tuturor tipurilor de impozite sau taxe): 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

subiectul impozabil; suportatorul impozitului; obiectul impozabil; sursa impozitului; unitatea de impunere; cota de impunere; termenul de plata; asieta (modul de asezare a impozitului).

a) Subiectul impozabil numit adesea platitor sau contribuabil este persoana fizica sau juridica obligata la plata unui impozit catre stat. b) Suportatorul impozitului este persoana care suporta efectiv impozitul din veniturile sale. Ca regula absoluta, la impozitele indirecte (TVA, accize) suportatorul difera de platitor si, acesta din urma transmite presiunea fiscala, iar acest fenomen este cunoscut sub denumirea de repercursiunea impozitelor. La impozitele directe, de regula, platitorul si suportatorul sunt aceeasi persoana (vezi impozitul pe avere). c) Obiectul impozabil reprezinta materia supusa impozitarii, care poate fi: veniturile, averea, suma vanzarilor etc. Evaluarea materiei impozabile poate fi

destul de dificila. De regula, aceasta se face pe baza declaratiei contribuabilului. In alte cazuri, ea se evalueaza conform unor norme fixate de catre autoritatea publica sau se face o expertiza fiscala. d) Sursa impozitului este reprezentata de venit, dar si de avere (sau din venitul procurat de avere) e) Unitatea de impunere este in fapt unitatea de masura a materiei impozabile exprimata fie in unitati valorice, fie in unitati naturale. Spre exemplu, la venit unitatea de impunere este unitatea monetara (leul), la avere avem m2 pentru terenuri sau capacitatea cilindrica pentru automobile etc. f) Cota de impunere reprezinta impozitul ce revine pe unitatea de masura a materiei impozabile. In toate tarile se practica mai multe feluri de cote, fie exprimate procentual fata de valoarea materiei impozabile, fie in unitate monetara pe unitatea de masura a materiei impozabile. Cotele de impozitare exprimate procentual pot fi: - progresive; - progresive in transe (la salarii); - proportionale (la profit) Cota de impunere poate fi aparenta (cea prevazuta de lege) sau reala (care poate fi mai mica sau mai mare decat cea aparenta, datorita unui sistem de scutiri sau penalizari). g)Termenul de plata este reprezentat de perioada la care este datorat impozitul (la salarii lunar, la venituri din chirii trimestrial etc). h) Asieta (modul de asezare al impozitului) reprezinta un grup de operatiuni prin intermediul carora se defineste in fiecare caz in parte forma concreta a impozitului si modul in care se aseaza. Asezarea unui impozit presupune: - constatarea si evaluarea materiei impozabile; - stabilirea cuantumului impozitului datorat de catre contribuabil; - perceperea/incasarea impozitului. 5.3 Principiile impunerii Impunerea se realizeaza printr-un asamblu de operatii si masuri ce incearca sa asigure eficienta impozitelor si sa tina cont de respectarea unor principii de baza. Astfel, aceste principii fundamentale ale impunerii sunt: - principii de echitate fiscala; - principii de politica financiara; - principii de politica economica. Echitatea fiscala ar trebui sa semnifice dreptate sociala in materie de impozite. In acest scop impunerea trebuie sa asigure egalitate fiscala in fata legii si acesta inseamna ca impunerea trebuie sa se realizeze diferentiat, in functie de marimea averii si de venitul fiecarui contribuabil. Practica a pus insa in evidenta o contradictie intre egalitatea fiscala in fata legii si randamentul impozitelor. Astfel, din punct de vedere al randamentului, impozitele ar trebui sa produca maximum de venituri pentru stat, iar din punct de vedere al echitatii fiscale repartizarea sarcinii publice intre contribuabili ar trebui sa tina seama de situatia personala a fiecaruia, numai ca, ceea ce este echitabil are randament mic si, de multe ori, ceea ce are randament ridicat nu este echitabil.

In ceea ce priveste egalitatea in fata legii apar doua notiuni care se impun a fi corelate: -egalitatea matematica; -egalitatea personala. Egalitatea matematica inseamna impozite egale la venituri egale. Egalitate matematica nu tine cont de situatia personala a contribuabilului si, astfel, doi contribuabili cu aceleasi resurse pot avea situatii personale diferite si ca atare, proportionalitatea platii impozitelor poate sa-l loveasca mai mult pe unul decat pe celalalt. La asezarea impozitelor in toate tarile se porneste de la egalitatea matematica dar, ea se corecteaza prin prisma situatiei personale a platitorului. Pentru a asigura si egalitatea personala se pot introduce un sistem de deduceri din masa impozabila, cote progresive de impunere (mai ales in transa), norme de venit la impozitul pe avere etc. Principiile de politica financiara se refera la randamentul impozitului, la stabilitatea si la elasticitatea acestuia. Randamentul impozitului se masoara prin raportarea sumei globale colectata intrun interval dat si cheltuielile facute de autoritatea publica in vederea colectarii acesteia. Randamentul impozitului presupune asigurarea urmatoarelor conditii: - universalitatea impozitului - adica toti cei care au un venit trebuie sa plateasca; - economia de cheltuieli - adica constituirea unui sistem institutional cat mai ieftin; - ineluctabilitatea - adica neputinta sustragerii de la plata impozitelor si, astfel, micsorarea posibilitatilor de evaziune fiscala; - anestezia fiscala - presupune a asigura unui impozit, la introducerea lui, o anumita capacitate de suportabilitate. Stabilitatea si elasticitatea impozitului sunt doua principii simetrice. Un impozit este stabil daca el nu urmeaza intocmai toate variatiile conjuncturale care afecteaza materia impozabila. Elasticitatea semnifica absenta reactiei materiei impozabile la variatia cotei de impunere. Exista in toate economiile un conflict deschis intre randamentul si echitatea impozitului. In teorie nu exista acest conflict, in sensul ca, cu cat mai bine este asezat un impozit si este repartizata sarcina fiscala pe membrii societatii, cu atat mai mare este randamentul acestuia. In realitate insa, circula zicala: "impozitele productive nu sunt juste, iar impozitele juste nu sunt productive". Principii de politica economica se refera la modelarea impozitelor astfel incat sa asigure interventia statului in viata economica. Astfel, fie ca se introduc noi impozite, fie ca se redimensioneaza unele din impozitele existente, acest lucru se face nu doar pentru a produce venituri, cat si pentru a asigura interventia statului in economie. Ca atare, vechiului conflict dintre randamentul si echitatea impozitelor, i se mai adauga un altul intre randament si interventionism. 5.4 Clasificarea impozitelor

Pentru clasificarea impozitelor se folosesc mai multe criterii deoarece unul si acelasi impozit poate avea diferite implicatii in viata social-economica, in functie de pozitia de pe care a fost apreciat. Asemenea criterii de clasificare sunt: 1. 2. 3. 4. 5. 6.

impactul asupra suportatorului; neutralitatea fata de contribuabil; obiectul impozabil; scopul introducerii impozitului; frecventa perceperii; locul in care impozitul se face venit.

a) in functie de impactul asupra suportatorului regasim: - impozite directe - se stabilesc in sarcina platitorului fie in functie de venitul pe care il obtine, fie in functie de averea sa. Ca regula generala, la impozitele directe platitorul si suportatorul impozitului sunt una si aceeasi persoana. - impozitele indirecte - nu se stabilesc in mod direct pe platitor, ci asupra vanzarii de bunuri sau prestarilor de servicii si lucrari. Ele vizeaza cheltuirea veniturilor, motiv pentru care mai sunt denumite impozite pe cheltuieli. La impozitele indirecte suportatorul este cu totul alta persoana decat platitorul, in cele din urma, suportatorul fiind consumatorul final. b) in functie de neutralitatea fata de contribuabil: - impozite reale - se stabilesc in functie de marimea materiei impozabile (imobile, pamant etc) facand abstractie de situatia personala a platitorului; - impozite personale - sunt cele ce tin cont de situatia contribuabilului si sunt reprezentate, in special, de impozitele pe venit; se mai numesc si impozite subiective; c) dupa obiectul impozabil impozitele pot fi: - impozite pe venit; - impozite pe avere; - impozite pe cheltuieli (pe consum). d) dupa scopul introducerii impozitului: - impozite cu si se vizeaza - impozite cu anumit sector

caracter fiscal - adica urmaresc sa produca venituri pentru buget randamentul lor; caracter de ordine - adica cu scopul de a asigura ordine intr-un (spre exemplu, taxa pe divort).

e) in functie de frecventa perceperii regasim: - impozite permante (marea majoritate); - impozite incidentale (spre exemplu, asupra imbogatitilor de razboi). f) in functie de locul in care impozitul se face venit: - impozite federale; - impozite ale statelor; - impozite ale colectivitatilor locale. 5.5 Repercursiunea impozitelor. Rezistenta la impozite si evaziunea fiscala Repercursiunea fiscala are loc ori de cate ori presiunea fiscala se transmite altei persoane. Ca regula, impozitele directe nu pot fi repercutate asupra altei

persoane decat aceea a platitorului. Repercursiunea fiscala apare la impozitele indirecte unde platitorul si suportatorul nu sunt aceeasi persoana. Rezistenta la impozite, indiferent cat de perfectionata ar fi tehnica de colectare a acestora, este un fenomen general in diferite proportii. Impozitele pot fi eludate total sau partial in anumite circumstante. Punctul de plecare in aparitia evaziunii fiscale este presiunea fiscala. Orice contribuabil cauta sa scape mai ales cand el considera ca statul exagereaza. El compara efortul pe care il face cu ceea ce beneficiaza de pe urma autoritatii publice si daca rezultatul este negativ, atunci apare rezistenta la impozite. In literatura economica se face distinctia intre procedeele legale de ocolire a platii impozitelor si evaziunea fiscala propriu-zisa. Impozitul poate fi ocolit fara ca platitorul sa intre in conflict cu legea. Acest lucru se poate realiza pe doua cai: - evaziunea permisa in mod voit (adica printr-un sistem de scutiri, exceptii si inlesniri); - evaziunea ce are loc ca rezultat a unor lacune ale legii; nu este provocata voit, ci de neglijenta formularii legii. Evaziunea ilicita (frauda fiscala) are loc atunci cand se comite o incalcare flagranta a legii (varietatea este infinita). Amploarea fraudei variaza de la o tara la alta si chiar in interiorul aceleasi tari. Chiar intre tarile cu economie de piata dezvolatata evazionismul poate fi diferit: in tarile din Nordul Europei, Anglia, SUA proportia fraudei fiscale este mult mai redusa decat in celalte state dezvoltate, precum si in cadrul aceleasi tari pot apare dirente semnificative spre exemplu intre Nordul si Sudul Frantei sau a Italiei. De asemenea, proportiile sunt diferite si pe categorii sociale: evaziunea fiscala in randul salariatilor este mai redusa decat la cei cu profesiuni liberale. Prevenirea evaziunii fiscale este foarte dificila pentru ca presupune instituirea unui sistem costisitor si a unui aparat numeros de supraveghere a colectarii impozitelor. 6. IMPOZITELE DIRECTE 6.1 Caracterizarea generala a impozitelor directe 6.2 Impozitul pe venit 6.3 Impozitul pe avere 6.1 Caracterizarea generala a impozitelor directe Impozitele directe reprezinta contributii banesti ale celor care realizeaza venituri sau poseda avere si care se particularizeaza prin impactul imediat si direct asupra platitorului. Ca regula generala, impozitele indirecte nu pot fi repercutate asupra altei persoane. Impozitele directe constituie forma de impunere nu doar cea mai veche si mai simpla, ci si forma de impunere care poate asigura echitatea fiscala. Indiferent ca este pe venit sau pe avere, acest tip de impozite are o incidenta directa, adica platitorul este aceeasi persoana cu suportatorul.

O caracteristica importanta a impozitelor directe este aceea ca, de regula, acestea au un cuantum si termen de plata ce pot fi precizate in prealabil si, ca atare, pot fi cunoscute din timp de catre contribuabil. Impozitele directe se manifesta sub doua forme: impozite reale si impozite personale. Impozitele directe reale se caracterizeaza prin aceea ca aici obiectul impunerii se defineste in mod cantitativ. Din categoria acestor impozite fac parte impozitele pe cladiri, pe pamant etc. Astfel de impozite se stabilesc pe baza unor indici exteriori si de aceea, de multe ori, sarcina suportata de platitor nu este echitabila, netinandu-se seama de capacitatea platitorului de a realiza venit si de a plati impozite. Din aceste motive s-a trecut treptat tot mai mult la impozitele personale. Impozitele personale se definesc prin aceea ca, la asezarea lor se tine seama si de situatia personala a platitorului (conteaza nu doar veniturile si averea dar si obligatiile personale etc). Cel mai bun exemplu de impozit personal este impozitul pe venitul global. Impozitele directe imbraca in principal doua forme: impozitele pe venit si impozitele pe avere. 6.2 Impozitul pe venit Impozitele pe venit sunt acele impozite la care platitorul (una si acceesi persoana cu suportatorul) sunt persoana fizica sau juridica care realizeaza venit. Modul de asezare si perceperea impozitului pe venitul persoanelor fizice difera de cel pe venitul persoanelor juridice si de aceea le vom analiza separat. Astfel, impozitul pe venit imbraca doua forme principale: - impozitul pe venitul persoanelor fizice; - impozitul pe venitul persoanelor juridice. 6.2.1 Impozitul pe venitul persoanelor fizice In practica finantelor publice se cunosc doua modalitati principale de asezare a impozitelor directe in raport de tratamentul veniturilor: a) impunerea separata a fiecarui tip de venit realizat din surse si locuri diferite; b) impunerea globala ce presupune cumularea tuturor tipurilor de venit indiferent de sursa acestora. Mai poate exista si o modalitate de impunere mixta, situatie in care se foloseste impunerea globala dar, exista si unele venituri care nu se globalizeaza si se impoziteaza separat. Prima modalitate este mai simpla si usor de realizat, se micsoreaza cheltuielile de colectare a impozitelor dar, nu se realizeaza echitatea fiscala. Impozitarea globala conduce la impartirea egala a sarcinii fiscale asupra contribuabilor si la echitate fiscala prin impozitarea in functie de posibilitatile economice concrete ale subiectului impozabil si prin introducerea deducerilor personale. In tara noastra s-a trecut la impozitarea globala incepand de la 1 ianuarie 2000. Prezentam in continuare impozitul pe venitul global (pe cazul Romaniei). 6.2.2 Impozitul pe venitul global

Impozitul pe venitul global este suma datorata de contribuabil pentru toate veniturile sale realizate in anul fiscal. Venitul anual global impozabil este reprezentat de suma veniturilor anuale nete realizate din activitati independente, din salarii si din cedarea folosintei bunurilor, din care se scad pierderile fiscale si deducerile personale. In afara acestor venituri ale persoanelor fizice care se globalizeaza exista si alte venituri, cum sunt cele din dividende si dobanzi si altele, a caror impunere este finala si se impoziteaza separat, asupra carora vom reveni. De asemenea exista si venituri care nu se impoziteaza, deci care nu trebuie declarate si nu vor fi impuse, din care enumeram selectiv: bursele, bunurile primite sub forma de sponsorizare, sumele incasate din asigurari cu titlu de compensatiei pentru pagubele suportate, veniturile din agricultura si silvicultura etc. Venitul anual global impozabil se poate determina dupa formula: unde: V1 - venituri nete din activitati independente; V2 - venituri nete din salarii; V3 - venituri nete din cedarea folosintei bunurilor; V4 - venituri de aceeasi natura, obtinute din strainatate; Pf - pierderi fiscale reportate; Dp - deduceri personale. Veniturile din activitati independente (V1) provin din trei surse principale: o activitati comerciale; o profesii liberale (medici, avocati, consultanti etc); o drepturi de proprietate intelectuala (brevete, marci, drepturi de autor etc). Veniturile nete din activitati independente se determina astfel: V1 = Venituri brute incasate - Cheltuieli aferente deductibile (inclusiv echivalentul in lei al veniturilor in natura) Pentru ca o cheltuiala sa fie considerata deductibila trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele trei conditii: - sa - sa fost - sa

fie efectuata in interesul direct al activitatii; fie cuprinsa in cheltuielile exercitiului financiar in cursul caruia au platite; fie justificata cu documente.

Exista insa si cheltuieli care nu sunt deductibile si dintre acestea prezentam cateva, selectiv: - amenzi si penalitati, altele decat cele de natura contractuala; - donatiile; - heltuieli de sponsorizare, de protocol, de deplasare si detasare care depasesc un anumit nivel;

- valoarea bunurilor constatate lipsa din gestiune sau degradate si neimputabile, precum si sumele care reprezinta depasirea limitelor de perisabilitati stabilite conform legii. Veniturile din salarii (V2) In vederea determinarii venitului net impozabil, din venitul brut din salarii se scad o serie de cheltuieli deductibile: V2 = Venituri obtinute in baza - Cheltuieli deductibile unui contract de munca (in bani sau natura) Aceste cheltuieli deductibile sunt: o contributia la fondul de somaj (1%); o contributia pentru pensia suplimentara (5%); o contributia pentru asigurarile sociale de sanatate (7%); o cheltuieli profesionale (15% din deducerea personala de baza, o data cu aceasta si la acelasi loc de munca). Venituri din cedarea folosintei bunurilor (V3) Veniturile din cedarea drepturilor de folosinta a bunurilor reprezinta in fapt, inchirieri de bunuri mobile sau imobile, subinchirieri, arenzi, etc. Venitul net impozabil se obtine scazand din venitul brut (format din suma incasata de la chiriasi plus cheltuieli facute de chiriasi care ar fi in sarcina proprietarului) cheltuielile aferente deductibile in suma egala cu 30% din venitul brut: V3 = Venituri brute + Cheltuieli - Cheltuieli deductibile incasate in bani ce cad in sarcina (30% din venitul brut si/sau natura proprietarului dar recalculat) efectuate de chirias Pierderea fiscala (Pf) In cazul activitatilor independente si/sau la cedarea folosintei bunurilor, daca veniturile brute sunt mai mici decat cheltuielile aferente deductibile, se inregistreaza o pierdere fiscala. Aceasta se poate compensa cu rezultatele pozitive de la celelalte categorii de venit, cuprinse in globalizare, cu exceptia veniturilor din salarii. Daca nu poate fi compensata, pierderea fiscala se poate reporta pentru anul urmator.Pierderea fiscala necompensata se poate reporta timp de cinci ani fiscali. Deducerile personale (Dp) Deducerile personale care se acorda personalului imbraca doua forme: deduceri personale de baza si deduceri personale suplimentare. Deducerea personala de baza reprezinta o suma neimpozabila acordata contribuabilului.Incepand cu luna ianuarie 2000 aceasta a fost in suma de 800.000 lei/luna, iar de la 1 iulie a fost modificata fiind actualizata la inflatie devenind astfel 926.000 lei/luna1. Deducererile personale suplimentare se acorda in functie de situatia proprie, de persoanele aflate in intretinere si de alti factori, calculandu-se dupa cum urmeaza:

- 0,6 inmultit ce deducerea personala de baza pentru sotia/sotul aflat in intretinere; - 0,35 inmultit cu deducerea personala de baza pentru fiecare din primii doi copii aflati in intretinere; - 0,20 inmultit cu deducerea personala de baza pentru fiecare din urmatorii copii aflati in intretinere; - 0,20 inmultit cu deducerea personala de baza pentru fiecare membru de familie aflat in intretinere; - 1,00 inmultit cu deducerea personala de baza pentru invalizii de gradul I; - 0,50 inmultit cu deducerea personala de baza pentru invalizii de gradul II. Suma tuturor deducerilor personale nu poate depasi de 2,5 inmultit cu deducerea personala de baza. Perioada impozabila si cotele de impunere Perioada impozabila este anul fiscal care, corespunde in fapt anului calendaristic. Impozitul anual se determina prin aplicarea asupra venitului anual impozabil a urmatorului barem de impunere1: Transe de venit lunar impozabil-lei Impozit lunar-lei Pana la 1.061.000 18% 1.061.001 - 2.603.000 190.980 + 23% pentru ceea ce depaseste 1.061.000 2.603.001 - 4.146.000 545.640 + 28% pentru ceea ce depaseste 2.603.000 4.146.001 - 5.785.000 977.680 + 34% pentru ceea ce depaseste 4.146.000 Peste 5.785.000 1.534.940 + 40% pentru ceea ce depaseste 5.785.000 Determinarea si plata impozitului datorat In baza datelor din declaratia de venit global organul fiscal determina venitul anual impozabil dupa formula prezentata mai sus. Decizia de impunere a organului fiscal stabileste: - impozitul datorat pentrul anul precedent; - diferentele de impozit anual ramase de achitat sau de restituit; - platile anticipate cu titlu de impozit.

Venituri a caror impunere este finala In aceasta categorie se cuprind veniturile care nu se globalizeaza si sunt impozitate separat. Impozitul in aceste cazuri se retine la sursa de catre platitorul acestui fel de venit in momentul calcularii sale si se vireaza pana la termenul stabilit. Astfel, beneficiarul venitului nu are nici un fel de obligatie privind declararea acestuia. - Veniturile a caror impunere este finala sunt reprezentate de: - veniturile din dividende impozitate cu 5%; - veniturile din dobanzi impozitate cu 1%; - veniturile din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare impozitate cu 1%; - veniturile din jocuri de noroc impozitate cu 10% (sumele sub 3.000.000 sunt scutite de impozit); - alte venituri impozitate cu o cota de 10%. 6.2.3 Impozitul pe venitul persoanelor juridice(impozitul pe profit) Platitorii de impozite persoane juridice sunt societatile comerciale de orice tip, companiile nationale si regiile autonome, adica toate organizatiile cu scop lucrativ. Impozitul pe venitul persoanelor juridice imbraca urmatoarele forme: - impozitul pe profit; - impozitul pe dividende; - impozitul pe venituri din vanzarea activelor. Dintre acestea, impozitul pe profit este cel mai important avand in vedere ca profitul este principala forma de venit a societatilor comerciale. In sens, larg profitul reprezinta diferenta dintre veniturile unui agent economic realizate din activitatile pe care le desfasoara si cheltuielile aferente obtinerii lor. Obiectul impunerii este profitul anual impozabil care este reprezentat de diferenta dintre veniturile obtinute de agentul economic intr-un an fiscal si cheltuielile deductibile aferente efectuate. Daca exista si cheltuielile nedeductibile acestea nu pot fi scazute din venituri, ci se insumeaza acestora in vederea determinarii profitului anual impozabil. Impozitul pe profit se obtine prin aplicarea cotei de impunere asupra bazei de impozitare astfel determinate. Cota de -pentru -pentru -pentru

impunere in Romania este de 25% insa exista si cateva exceptii: profitul obtinut din activitati de export cota de impunere este de5%; baruri si cluburi de noapte se plateste o cota aditionala de 25%; profitul Bancii Nationale cota este de 80%.

6.3 Impozitul pe avere Impozitul pe avere imbraca trei fome principale: 1. impozit aspra averii propriu-zise; 2. impozit asupra circulatiei averii; 3. impozit aspra cresterii averii. a) Impozitele asupra averii propriu-zise au ca obiect, in general, proprietatile imobiliare (terenurile, cladirile, etc) si activul net. Acest tip de impozite se plateste fie din profitul adus de avere, fie din alte venituri ale contribuabilului. In acest ultim caz, spunem ca acesta este un impozit pe

substanta averii si se intalneste rar, din cauza ca determina scaderea materiei impozabile, adica a averii respective. O problema esentiala o constituie evaluarea averii. Aceasta poate fi facuta fie pe baza declaratiei contribuabilului, fie potrivit unor documente ce atesta dobandirea averii, fie conform unor norme fixate de autoritatea publica, fie in baza unei expertize. b) Impozitul dreptului de reprezentate -impozite pe -impozite pe -impozite pe

asupra circulatiei averii se plateste ca urmare a trecerii proprietate de la o persoana la alta. Aceste impozite sunt de: vanzarea averii (baza de impunere o reprezinta valoarea vanzarii); succesiuni; donatii.

c) Impozitul asupra cresterii averii are ca obiect plus-valuta imobiliara, castigul de capital si averea dobandita in conditii cu totul speciale (spre exemplu imbogatitii de razboi). [1] Impunerea globala in Romania este reglementata prin Ordonanata privind Impozitul pe Venit, nr. 73 din 27 august 1999 7. IMPOZITELE INDIRECTE 7.1 Caracterizarea generala a impozitelor indirecte 7.2 Taxele de consumatie 7.3 Taxele vamale 7.4 Monopolurile fiscale 7.5 Taxele de inregistrare si de timbru 7.1 Caracterizarea generala a impozitelor indirecte Alaturi de impozitele directe orice tara apeleaza si la cele indirecte care imbraca forma impozitelor pe cheltuieli (pe consum). Pentru a pune in evidenta continutul si necesitatea impozitarii indirecte se impune compararea diferentelor ce exista, atat din punct de vedere stiintific, cat si juridic-administrativ, intre cele cele doua mari categorii de impozite: directe si indirecte. Din punct de vedere stiintific, o prima deosebire reiese din aceea ca, daca in cazul impozitelor directe obiectul acestora il reprezinta existenta venitului/averii, in cazul celor indirecte obiectul impunerii il constituie cheltuirea/consumul venitului/averii. O a doua diferenta intre cele doua tipuri de impozitare rezida in incidenta si repercursiunea lor, adica a modului in care impozitele afecteaza pe cineva si ceva. Impozitele directe au o incidenta directa, adica platitorul este aceeasi persoana cu suportatorul si nu pot fi repercutate (de regula) asupra altor persoane. In cazul impozitelor indirecte, incidenta (sarcina fiscala) este indirecta, acest lucru fiind prevazut prin lege. Din punct de vedere juridic-administrativ se distinge o alta diferenta importanta intre cele doua categorii de impozite. Astfel, in cazul impozitarii directe a venitului sau averii exista asa numitul rol nominativ (o pozitie, un fisier in memoria calculatorului); orice platitor are o pozitie deschisa la fisc. Acest lucru nu se regaseste insa si la impozitele indirecte unde nu se cunoaste dinainte contribuabilul.

Printre avantajele impozitelor directe putem aminti echitatea fiscala si faptul ca asigura statului venituri relativ stabile. Impozitarea directa are marele dezavantaj al perceperii lente, la mari intervale de timp a impozitului. De asemenea, impozitarea directa este vizibila si, mai ales, iritabila pentru contribuabili si, nu independent de acestea, prezinta un randament destul de scazut. Impozitarea indirecta prezinta marele avantaj al randamentului, deoarece se impun nu un profit, un venit, o avere ci o circulatie, o vanzare, o cumparare, un consum. Un alt avantaj este rapiditatea perceperii impozitului si in acelasi timp este si mai putin costisitoare decat impozitarea directa. Marele inconvenient al impunerii indirecte il reprezinta inechitatea fiscala, pe de o parte, ca urmare a proportionalitatii cotei de impunere, iar, pe de alta parte, din cauza faptului ca nu tine seama de situatia personala a platitorului. Principalele categorii de impozite indirecte sunt: -

taxele de consumatie; taxele vamale; monopolurile fiscale; taxele de inregistrare si de timbru.

7.2 Taxele de consumatie Cea mai raspandita forma de asezare a impozitelor indirecte o reprezinta taxele de consumatie. Poarta denumirea de taxe dintr-o simpla obisnuinta, in fond acestea sunt impozite in sensul ca sunt obligatorii, nu presupun o contraprestatie si sunt fara o destinatie speciala. Taxele de consumatie se aseaza in doua moduri: fie ca taxa generala pe consum taxa pe valoarea adaugata -, fie ca un impozit (taxa) special asezat numai pe vanzarea anumitor bunuri - accizele. 7.2.1 Taxa pe valoarea adaugata (TVA) Forma sub care exista in prezent taxa generala de consumatie este taxa pe valoarea adaugata (TVA). Taxa pe valoarea adaugata (impozitul unic incasat fractionat cum mai este denumit) se calculeaza asupra cresterii de valoare, adaugata de fiecare agent economic care participa la ciclul realizarii unui produs sau la executarea unei lucrari care intra sub incidenta acestui impozit. Platitori de TVA sunt toti agentii economici care vand produse, executa lucrari sau presteaza servicii. Obiectul impozabil este reprezentat de valoarea bunurilor, a lucrarilor si a serviciilor la preturile de facturare. Materia impozabila este suma globala a vanzarii. Suportatorul este consumatorul final. Pentru a determina sumele de plata catre autoritatea publica orice agent economic infiinteaza cel putin patru conturi: TVA colectata, TVA deductibila, TVA de plata, TVA de recuperat. Mecanismul prin care se determina TVA datorata bugetului statului il prezentam in continuare succint. In contul TVA colectata se inregistreaza TVA incasata la vanzarea produsului sau lucrarii. In contul TVA deductibila se inregistreaza TVA

platita la cumpararea de catre agentul economic a valorilor materiale, la receptionarea lucrarilor care i s-au facut sau la plata prestatiilor in favoarea sa. Aceasta TVA deductibila exprima un drept (o creanta) al platitorului fata de stat. Scazand din TVA colectata TVA deductibila rezulta ceea ce are de platit agentul economic statului (TVA de plata). Daca aceasta diferenta este negativa, adica TVA colectata este mai mica decat TVA deductibila, atunci inseama ca agentul economic are de recuperat de la stat acesta suma. Se observa usor ca agentul economic nu este afectat de TVA, acesta doar il plateste. Cel care il suporta efectiv este consumatorul final. In ceea ce priveste comertul exterior, nu se plateste TVA pentru exporturi, iar la importuri exista taxa de compensare. Pentru exporturile facute statul restituie firmei TVA deductibila (platita in amonte). In activitatile de export datorita detaxarii marfurile acestea devin mai competitive prin pret. TVA perceput la import are rolul de a compensa pierderile la export care apar datorita detaxarii. Daca marfurile s-ar livra la intern incasarile statului ar creste. De asemenea, prin acest TVA la importuri are loc si o egalizare a sanselor pentru firmele nationale in raport cu cele straine, pentru ca daca nu ar exista TVA de import marfurile externe ar fi mai competitive prin pret decat cele nationale. TVA are o mare elasticitate fata de procesele economice in sensul ca, daca afacerile se dezvolta si TVA colectata, respectiv TVA de plata vor fi mai mari. Daca vanzarile stagneaza si cuantumul TVA va fi mai mic si in consecinta si incasarile statului. Astfel, TVA ca de altfel toate impozitele indirecte "copiaza" mersul economiei. TVA este un impozit cu un randament fiscal ridicat, insa ca orice impozit indirect este inechitabil. Acest lucru se traduce prin aceea ca devine regresiv in raport cu cresterea veniturilor si nici nu se preteaza la un minim neimpozabil. Astfel, TVA afecteaza mai pronuntat persoanele cu venituri mici si pe cele care isi afecteaza o mare parte a veniturilor lor pentru cheltuieli de consum (de multe ori independent de vointa lor fiind vorba de cheltuieli de stricta necesitate). In tara noastra TVA a fost introdus in urma ca catava ani, din urmatoarele considerente: - necesitatea inlocuirii formulei anacronice a fostului impozit pe circulatia marfurilor; - pentru cresterea resurselor statului; - din ratiuni de compatibilizare cu sistemele fiscale din tarile europene. Actualmente cota unica de TVA in Romania este de 19%. 7.2.2 Accizele Distinct de TVA in toate statele exista taxe speciale de consumatie care "lovesc" numai anumite produse. Accizele sunt aceste taxe speciale de consumatie si se aseaza, de regula, pe vanzarea acestor grupe aparte de produse. In prezent, aceste grupe speciale de produse care fac obiectul accizelor sunt reprezentate, in principal, de bunurile care dauneaza sanatatii si de produsele considerate de lux. Spre exemplu, in tara noastra se platesc accize pentru urmatoarele grupe de produse: - alcoolul etilic alimentar, derivatele sale si orice alte bauturi alcoolice; - produsele petroliere (exceptie face pacura); - produsele din tutun;

- alte produse si grupe de produse: cafea, bijuterii (cu exceptia verighetelor), autoturisme, parfumuri, blanuri naturale, articole din cristal, ape minerale, armele de vanatoare si de uz individual. Prezentam selectiv, cateva produse accizate in alte tari: - Franta: vinul, cidru, berea, apele minerale; - Germania: tutunul, cafeaua, ceaiul, uleiurile minerale; - Marea Britanie: spirtul, berea, tutunul, uleiurile minerale Scopul accizelor este unul fiscal, desigur, si anume formarea de resurse la dispozitia statului. Cel putin la fel de importanta este insa si motivatia de ordin social a accizelor, prin faptul ca aceste pot fi folosite ca si parghii fiscale pentru controlarea consumurilor, in sensul descurajarii acelora care, spre exemplu, dauneaza sanatatii. Platitorii accizelor sunt agentii economici care importa produsul respectiv pentru vanzare, producatorii sau vanzatorii acestuia. Ca si in cazul TVA, suportatorul este insa, cel care cumpara produsul respectiv, adica consumatorul final. Acciza se calculeaza de regula in doua moduri, in functie de cum este exprimata cota de impunere pentru fiecare produs accizat in parte. Astfel, cota de impunere poate fi: - fie o cota fixa in lei sau in euro pe unitatea de masura specifica (de exemplu pe litru, pe gradul de concentratie, pe cifra octanica etc); - fie o cota procentuala care se aplica asupra bazei de impozitare. 7.3 Taxele vamale Taxele vamale sunt un impozit indirect care apar ca urmare a interventiei statului in comertul international. Aceasta interventie a statului in economie se realizeaza pe doua cai: direct si indirect. Pe cale directa statul poate interveni, fie prin masuri cantitative asupra importurilor sau exporturilor (este vorba de contingentari, prohibitii etc), fie prin reglementarea schimburilor. Interventia directa ridica probleme destul de delicate, deoarece poate conturba relatiile dintre state si poate avea efecte paguboase asupra raporturilor economice in perioadele urmatoare. Interventia indirecta se realizeaza prin taxele vamale, adica prin impozitarea schimburilor internationale. Ceea ce se impune este valoarea in vama a produselor care fac obiectul tranzactiei externe. Cota de impunere, adica nivelul taxei vamale, este prevazuta prin lege. Deoarece taxele vamale sunt multiple ca numar, ca mod de asezare si fiecare avand efecte diferite, pentru a elabora o politica vamala corespunzatoare intereselor generale ale statului se impune o clasificare a lor. Multimea taxelor vamale poate fi ordonata dupa cel putin patru criterii: 1. 2. 3. 4.

in functie de sensul fluxurilor comerciale; dupa modul de fixare; dupa modul de percepere al taxei; dupa scopul instituirii taxelor vamale.

a)In functie de sensul fluxurilor comerciale regasim: - taxe vamale de import; - taxe vamale de export; - taxe vamale de tranzit.

Taxele vamale cu ponderea cea mai mare sunt cele de import si acestea se platesc de catre importatori o data cu depunerea documentelor ce atesta efectuarea tranzactiei. Aceasta taxa vamala se adauga la pretul de cumparare, sporind astfel pretul la care se vor vinde aceste produse in interiorul tarii importatoare. In final taxa va fi suportata de consumatorul individual, ca de altfel, in cazul tuturor impozitelor indirecte. Taxele de export se intalnesc rar, deoarece statele sunt interesate in general in incurajarea exporturilor. Ratiunea lor este una fiscala si se intalneste in tarile care au nevoie stringenta de venituri si le pot obtine in principal doar prin taxarea exporturilor (spre exemplu in tarile care exporta masiv bogatii naturale: minereuri, cafea, cacao etc). Un alt scop al acestor taxe vamale ar fi acela al descurajarii exporturilor de materii prime neprelucrate. Taxele vamale de tranzit sunt introduse doar cu scop fiscal, deoarece nu afecteaza nici productia, nici consumul, dar fiind utilizat teritoriul national, statul impune taxa. Sunt practicate in cazuri foarte rare deoarece statele sunt interesate in general in tranzitarea teritoriului lor, obtinand diverse beneficii de pe urma acestui lucru. b)Dupa modul de fixare taxele vamale pot fi: -

taxe taxe taxe taxe

vamale vamale vamale vamale

autonome; conventionale; autonom-conventionale; asimilate.

Taxele vamale autonome se aplica la importurile din tarile cu care nu exista acorduri privind "clauza natiunii celei mai favorizate". Taxele vamale conventionale au un nivel mai redus decat cele autonome si se aplica asupra relatiilor comerciale intre tarile care fac parte din anumite uniuni vamale. Se mai numesc si taxe vamale preferentiale. Taxele vamale asimilate sunt temporare, ele fiind introduse cu ocazia preluarii sistemului vamal al unei alte tari. c)Dupa modul de percepere al taxei intalnim: - taxe vamale ad valorem; - taxe vamale specifice; - taxe vamale mixte. Taxele vamale ad-valorem presupun utilizare unei cote procentuale definite care se aplica asupra bazei de impozitare (valoarea in vama). Acest tip de taxe vamale sunt cel mai intalnite. Utilizarea lor are avantajul simplitatii, dar prezinta neajunsul fiscal al variatiei randamentului, ca urmare a modificarilor frecvente a preturilor pietele mondiale. Taxele vamale specifice sunt stabilite ca suma fixa pe unitatea de masura a utilitatii importate. d)Dupa scopul instituirii taxelor vamale regasim: -

taxe taxe taxe taxe

vamale cu scop fiscal; vamale cu scop protectionist; vamale cu scop preferential; de sanctiune.

Taxele vamale preferentiale sunt determinate de negocierile intre guverne si constau intr-o reducere reciproca a taxelor vamale. Taxele vamale de sanctiune pot imbraca urmatoarele forme: - taxe anti-dumping (=pret mondial - pretul de dumping); - taxe compensatorii - se aplica la produsele importate care beneficiaza in tara de origine de subventii ilegale; - taxe de retorsiune - se aplica atunci cand un un stat partener in relatii comerciale isi ridica taxele vamale, fara a se fi cazut de comun acord asupra acestui lucru sau fara o consultare reciproca prealabila. Asezare taxelor vamale porneste de la declaratia vamala de import. Fiecare declaratie de import este insotita de licenta care atesta legalitatea tranzactiei, factura, documentele de transport international, certificatul care atesta originea marfurilor si alte documente. Baza o reprezinta factura deoarece pornind de la aceasta se calculeaza valoarea in vama. Valoarea in vama cuprinde pretul extern transformat in moneda nationala la cursul oficial al zilei, la care se adauga cheltuielile de transport, cheltuielile de asigurare si alte cheltuieli efectuate pentru transportul marfii pana la vama. Asupra acestei valori in vama se aplica taxa vamala. Dupa achitarea acesteia se primeste in scris "liberul de vama" si operatia de vamuire s-a incheiat. Vamuirea se face de obicei la punctele vamale de frontiera, dar se poate face si la vamile de interior cu respectarea anumitor conditii privind garantarea efectuarii platii taxelor. Ansamblul taxelor vamale ale unei tari se constituie in tariful vamal. Tariful vamal stabileste modul concret de aplicare al taxelor vamale pe fiecare produs in parte. Practic este reprezentat de o lista vamala care cuprinde toate produsele ce fac obiectul comertului international si contine precizari precise privind modul de percepere al taxelor vamale. 7.4 Monopolurile fiscale Prin monopol fiscal se intelege dreptul statului de a produce si/sau comercializa, in regim de exclusivitate, anumite produse. Veniturile realizate stat din monopolurile fiscale sunt reprezentate de profitul obtinut din activitatea de productie sau comercializare in regim exclusiv si de taxa cuprinsa in pretul de vanzare incasat de la consumatori. Practic, acest impozit (taxa) fixat asupra pretul de vanzare si care se include in acesta, se numeste monopol fiscal. 7.5 Taxele de inregistrare si de timbru Aceste taxe sunt obligatorii numai in cazul in care cetateanul solicita un serviciu din partea statului. In prezent exista o multitudine de astfel de taxe si cateva dintre ele le vom prezenta mai jos. Taxele judecatoresti si notariale sunt printre cele mai des intalnite si se platesc pentru diferite procese. Taxele notariale reprezinta o taxa datorata bugetului statului pentru diferite inregistrari. Pe langa taxele de inregistrare mai exista si sase tipuri de taxe de timbru: timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric si al artelor

plastice, care alimenteaza diferite fonduri publice destinate sustinerii unor activitatidin domeniul culturii etc. Deosebit de taxele de inregistrare si de timbru mai exista si diverse tarife, ca de exemplu: - tarifele pentru servicii prestate de Oficiul National de Cadastru; - tarifele pentru servicii prestate de Oficiul de Autorizare si Control in Turism etc. 8. SISTEMUL BUGETAR 8.1 Continutul conceptului de buget 8.2 Principiile bugetare 8.3 Elaborarea bugetului de stat 8.4 Executia bugetului 8.1 Continutul conceptului de buget In domeniul financiar autoritatea publica este obligata sa intocmeasca un plan anual prin care sa prevada suma veniturilor si cheltuielilor publice. Acest program este supus apoi discutiei si aprobarii puterii legislative. Principala motivatie pentru intocmirea bugetului este una de natura financiara si consta in aceea ca, prin structurarea si dimensionare veniturilor ce urmeaza a se colecta si a cheltuielilor publice, se asigura o gestionare rationala a fondurilor publice si se vizeaza o cheltuire eficienta a acestora. In conditiile finantelor clasice, bugetul public era considerat, ca act legislativ, doar o lista a cheltuielilor si a veniturilor publice, fara specificare vreunei legaturi cu starea si perspectivele economiei nationale. In conditiile tot mai complexe ale vietii economico-sociale de astazi, doctrina financiara a completat imaginea despre buget si a legat existenta acestuia de mersul si starea intregii economii nationale. Astfel, in toate tarile dezvoltate notiunea de buget se refera la doua structuri diferite: - bugetul economiei nationale; - bugetul de stat (bugetul propriu-zis ale autoritatii publice). Bugetul economiei nationale este un plan/program ce se intocmeste anual si cuprinde totalitatea veniturilor si a cheltuielilor dintr-o economie nationala, indiferent daca aceste sunt publice sau private. Acest buget cuprinde in fapt, pe langa bugetele autoritatii publice si totalitatea bugetelor private (ale agentilor economici). De regula, este un buget informativ, orientativ si nu este executoriu, in consecinta nu se supune aprobarii legislativului. Bugetul economiei nationale serveste ca baza pentru argumentatia financiar-economica, politica si sociala a guvernului. Bugetul public (de stat) se elaboreaza pornind de la bugetul economiei nationale, insa cuprinde numai resursele si cheltuielile autoritatii publice. Bugetul public se supune in mod obligatoriu discutiei amanuntite a Parlamentului si aprobarii acestuia. Dupa aprobarea de catre Parlament, bugetul de stat devine lege si astfel, este posibila incasarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor publice. Structura sistemului bugetar este adecvata organizarii administrative a statului. Astfel, intr-un stat unitar (spre exemplu, Romania) bugetul de stat este organizat pe doua paliere: bugetul administratiei centrale de stat si bugetele administratiei locale. Aceasta este o strucurare simplificata a sistemului bugetar care insa, in Romania, asa cum precizeaza legea finantelor publice, este reprezentat de un sistem unitar de bugete: "resursele financiare publice se constituie si se gestioneaza printr-un sistem unitar de bugete, si

anume: bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului si bugetele altor instituitii publice cu caracter autonom, in conditiile asigurarii echilibrului financiar"1. In statele federale sistemul bugetar este structurat pe trei nivele mari: bugetul federatiei, bugetele statelor membre, ale provinciilor sau ale landurilor si bugetele locale. O problema esentiala in cadrul procesului bugetar o reprezinta repartizarea veniturilor si cheltuielilor intre diferitele nivele ale sistemului bugetar. Aceasta repartizare se face in raport cu atributiile ce revin la fiecare nivel in realizarea actiunilor publice. Ca regula generala, toate impozitele indirecte sunt venituri ale administratiei centrale de stat, iar impozitul pe avere se face venit la bugetele locale. Impozitele pe venituri se repartizeaza intre organele administratiei centrale si locale, in functie de sarcinile ce revin fiecarui nivel organizatoric al statului. 8.2 Principiile bugetare Principiile bugetare sunt norme orientative bugetar. Scopul lor este acela de a preciza elaborarea si executia bugetului public. In bugetare sunt precizate in legea finantelor

ce guverneaza realizarea procesului conditiile in care se face tara noastra, aceste principii publice, mentionata mai inainte.

Principiile bugetare sunt urmatoarele: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

principiul principiul principiul principiul principiul principiul principiul principiul

universalitatii bugetului; unitatii bugetului; realitatii bugetare; anualitatii bugetului; echilibrului bugetar; neafectarii veniturilor bugetare; specializarii; publicitatii bugetului;

1.Principiul universalitatii bugetului se refera la faptul ca totalitatea veniturile si cheltuielile unui nivel al autoritatii publice trebuie sa fie cuprinse in proiectul de buget pe total venituri si cheltuieli (pe doua pozitii distincte) astfel incat, organul legislativ sa poata aprecia si aproba/respinge colectarea resurselor si cheltuirea lor. 2.Principiul unitatii bugetului se refera la faptul ca toate veniturile si cheltuielile statului ar trebui cuprinse intr-un singur buget dupa o schema unitara de clasificare a veniturilor si cheltuielilor. 3.Principiul realitatii bugetare impune ca toate veniturile si cheltuielile sa porneasca de la starea reala a economiei nationale, adica proiectul de buget sa fie elaborat pornind de la realitatea economico-sociala. 4.Principiul anualitatii bugetului se refera la perioada pentru care se elaboreaza bugetul. De regula, bugetul se intocmeste pentru un an. In ultimii douazeci de ani insa, s-a incetatenit tot mai mult practica de a se elabora bugetul statului pe doua paliere. Pe de o parte, bugetul multianual, cu caracter informativ si, pe baza acestuia se elaboreaza bugetul de stat, pe de alta parte. 5.Principiul echilibrului bugetar impune ca acoperirea cheltuielilor statului sa se realizeze doar pe seama veniturilor ordinare ale acestuia. Potrivit conceptiei clasice asupra finantelor publice asigurarea echilibrului financiar era socotita cheia de bolta a intregii politici financiare a autoritatii publice. In prezent, se poate admite un anumit deficit bugetar la nivel anual,

in anumite limite si cu posibilitatea absorbtiei sale intr-un interval mai mic sau mai mare de timp. In functie de cum au fost cheltuiti banii, un astfel de deficit ar putea avea chiar efecte pozitive, contribuind la dezvoltarea economiei si rezultand din aceasta, in viitor, o crestere a bazei generatoare de venituri publice. 6.Principiul neafectarii veniturilor bugetare se refera la faptul ca un venit o odata incasat se administreaza global, fiind destinat acoperirii cheltuielilor privite in ansamblul lor; aceasta inseamna, in cuvinte mai putine, ca veniturile bugetare trebuie depersonalizate. 7.Principiul specializarii se refera la faptul ca in bugetul de stat, atat cheltuielile cat si veniturile, nu se cuprind doar in suma globala ci si defalcat, adica cheltuielile pe destinatii si veniturile pe tipuri de impozite si taxe. Astfel, prin vot Parlamentul acorda o autorizatie executivului nu in mod global, ci pe fiecare tip de cheltuieli si venituri. In vederea realizarii acestui obiectiv se intocmeste o clasificatie bugetara a veniturilor si cheltuielilor. 8.Principiul publicitatii bugetului cere ca bugetul aprobat de Parlament sa fie publicat in presa (la noi in tara in Monitorul Oficial si in presa centrala) pentru ca astfel contribuabilii sa cunoasca suma globala si structura veniturilor si cheltuielilor statului. 8.3 Elaborarea bugetului de stat Bugetul de stat se elaboreaza ca proiect de catre puterea executiva, deoarece numai guvernul are initiativa legislativa in domeniul finantelor publice. In cadrul puterii executive, ca regula generala, proiectul de buget se elaboreaza de catre Ministerul Finantelor. Elaborarea proiectului de buget incepe inca de la jumatatea anului precedent, pentru ca de atunci autoritatea publica si institutiile sale cunosc deja executia bugetului din penultimul an. Elaborarea proiectului de buget se face concomitent pentru toate verigile organizatorice ale statului. Proiectul de buget guvernamental, inainte de a fi dezbatut in Parlament, se supune analizei comisiilor de specialitate ale Parlamentului care au dreptul de a propune modificari si intocmesc un raport. Dupa dezbaterile din comisii, proiectul se supune discutiei si aprobarii in plenul Parlamentului, impreuna cu raportul comisiilor. In final, Parlamentul aproba proiectul de buget pe fiecare tip de sursa si destinatie de cheltuieli. Prin votarea proiectului de buget rezulta legea bugetului, care aproba cheltuielile si veniturile statului, dar si autorizeaza guvernul sa inceapa executia bugetului. 8.4 Executia bugetului In ceea ce priveste veniturile intreaga executie bugetara se realizeaza de catre Ministerul Finantelor si de catre administratiile financiare. Pentru a asigura executia partii de cheltuieli s-a organizat sistemul ordonatorilor de credite. Ordonatorul este o persoana care are dreptul de a repartiza creditele bugetare. La nivel central exista ordonatori principali, ordonatori secundari si ordonatori tertiari. Ordonatorii principali sunt ministrii pentru toate cheltuielile care cad in sarcina ministerelor lor si in limita creditelor aprobate.

Ordonatorii secundari sunt secretarii de stat sau directorii generali din ministere si sarcina acestora este repartizarea creditelor bugetare pe executantii directi. Ordonatorii tertiari sunt spre exemplu rectorii, inspectorii generali la invatamantul preuniversitar etc. Pentru bugetele locale exista doar ordonatori primari si tertiari. Ordonatorii raspund de executia bugetului de stat in domeniul lor. Executia cheltuielilor presupune urmatoarele tipuri de operatiuni: angajarea cheltuielilor, lichidarea, ordonantarea si plata. Angajarea cheltuielilor inseamna asumarea unei obligatii viitoare de plata in concordanta cu indeplinirea sarcinii ce-i revine ordonatorului. Concret, inseamna asumarea obligatiei de a efectua o plata in viitor pentru marfurile sau serviciile cumparate de institutiile publice. Trebuie sa aiba temei legal si se realizeaza prin semnarea unui contract , acceptarea unei oferte, trimiterea unei comenzi etc. Lichidarea presupune constatarea faptica si pe baza unor documente a realizarii operatiilor angajate in prealabil, precum si stabilirea sumei ce urmeaza a fi platita. Ordonantarea inseamna emiterea unei dispozitii de plata ce trebuie sa poarte viza de control financiar preventiv. Executia de casa a bugetului inseamna incasarea propriu-zisa a veniturilor si efectuarea platilor in si din contul bugetului de stat. Aceasta operatie se realizeaza fie prin intermediul sistemului bancar, fie prin Trezoreria Publica, fie prin ambele. Trezoreria Publica este ca un fel de "banca a Finantelor Publice" si prin ea se realizeaza executia de casa a bugetului dar, are si rolul de a mobiliza si pastra disponibilitatile banesti ale tuturor ordonatorilor de credite, precum si a veniturilor agentilor economici care doresc sa-si pastreze diponibilitatile aici. Deosebit de important este controlul bugetar care se realizeaza la trei nivele: politic (exercitat de Parlament), administrativ (realizat de catre Guvern prin organisme specializate ale Ministerului Finatelor) si jurisdictional (exercitat de Curtea de Conturi, numita de Parlament) . [1] Legea Finantelor Publice nr. 72 din 12 iulie 1996