Finante Publice

FINANŢE PUBLICE

CURS NR.1 I. NECESITATEA, CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR

1. Finanţele – categorie economică cu caracter istoric 2. Conceptul despre finanţele publice 3. Finanţele ca ştiinţă şi disciplină 4. Conţinutul economic al finanţelor 5. Funcţiile finanţelor publice 6. Rolul finanţelor publice în economia de piaţă 7. Impactul finanţelor publice asupra economiei naţionale 1. – Finanţele – categorie economică cu caracter istoric Comuna primitivă după cum se ştie nu a cunoscut statul, organele autorităţii publice (şefi de trib, gintă), nu dispunea de mijloace de constrângere speciale. O dată cu împărţirea societăţii în clase antagoniste a apărut necesitatea unei instituţii care să protejeze proprietatea privată, să apere privilegiile celor avuţi, să ocroteascăinteresele stăpânilor – această instituţie este statul. Separarea statului de societate în sfera relaţiilor economice îşi găseşte expresia în aceea că statul îşi are veniturile, cheltuielile şi datoriile sale proprii, el îşi procură resursele necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale cu ajutorul constrângerii pe care o exercită asupra membrilor societăţi. În primele stadii ale orânduirii sclavagiste când predomina "economia naturală închisă", unele fucţii publice (de conducere, 1

justiţie) erau onorifice, iar alte prestaţii ca construcţii de poduri, şosele, băi publice, temple, întreţinerea armatei şi curţii; organizarea de spectacole, toate erau asigurate pe calea prestaţiilor în muncă şi a dărilor în natură la care areau obligaţi supuşii statului sau pe seama tributurilor, a bunurilor jefuite şi a trofeelor de război de la popoarele învinse. Abia mai târziu, când a început să se dezvolte economia de schimb, statul sclavagist foloseşte şi resursele băneşti pentru acoperirea cheltuielilor publice, din acest moment se poate vorbi de apariţia primelor elemente de finanţe(impozite,împrumuturi,etc În orânduirea feudală relaţiile marfă-bani – au devenit predominante în această perioadă – visteria statului se confruntă de regulă cu "cămara" personală a domnitorilor şi se alimentează din impozite în bani, daruri, împrumuturi, tributuri; veniturile în bani aveau încă o importanţă relativ redusă în acoperirea cheltuielilor statului feudal. În orânduirea capitalistă când producţia de mărfuri devine dominantă, relaţiile băneşti capătă o largă dezvoltare, iar întreţinerea aparatului de stat şi acoperirea cheltuielilor publice se bazează aproape exclusiv pe folosirea resurselor băneşti. În capitalism 2 funcţii fundamentale caracterizează activitatea statului: 1. – funcţie internă (principală) de menţinere a ordinii interne şi asigurarea funcţionării instituţiilor statului; 2. – funcţie externă - de apărare a ţării sau de extindere a teritoriului prin acţiuni militare agresive. Existenţa finanţelor este indisolbil legată de existenţa statului şi de folosirea banilor în repartizarea produsului intern brut. Relaţiile apărute în procesul de mobilizare şi repartizare a resurselor necesare statului în formă bănească sunt relaţii financiare sau pe scurt finanţe.

2

Finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale, de natură economică, apărute în procesul repartiţiei produsului intern brut, în stânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor statului. Finanţele au următoarele caracteristici: a. – resursele mobilizate la dispoziţia statului sunt produsul muncii celor ocupaţi atât în sfera productivă cât şi cea neproductivă; b. – prelevările de resurse la dispoziţia statului au un caracter obligatoriu; în caz de nerespectare statul aplică sancţiuni (impozit pe profit, pe avere); c. – de pe seama cheltuielilor publice profită beneficiarii direcţi (bugetarii). 2. – Conceptul despre finanţele publice Cuvântul "finanţe" îşi are originea în limba latină; se foloseau expresiile "finanţio, financias şi financia pecuniaria" în sensul de "plată în bani"; aceste expresii derivă de la cuvăntul "finis" =termen de plată - franceză "finances" = întregul patrimoniu al statului; - germană "Finanz" = plată în bani. De remarcat faptul că nici concepţiile specialiştilor despre finanţe nu sunt la unison, unii economişti consideră finanţele ca fiind: a) fonduri băneşti la dispoziţia statului (venituri ale statului, resurse băneşti) b) mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi, alocaţii, subvenţii) c) metode de gestionare a banului public d) act juridic (act de dispoziţie autoritară sau contractuală) e) relaţii sociale de natură economică

3

Concepţiile despre finanţe au evoluat continuu; în această evoluţie se disting două etape: - prima etapă corespunde capitalismului premonopolist, concepţiile acestei etape sunt considerate clasice; - a doua etapă corespunde epocii imperialismului, concepţiile celei de-a doua etape sunt considerate moderne. Pentru statul modern, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de acoperire a cheltuielilor sale de administrare, ci un mijloc de intervenţie în economie. În abordarea modernă a finanţelor publice, la unii economişti contemporani prevalează "conceptul economic" în timp ce la alţii accentul cade pe "conceptul sociologic". Vorbind despre finanţe trebuie să facem distincţie între finanţele publice şi cele private. Expresia "finanţe publice" este asociată cu statul, instituţiile de drept public, iar "finanţele private" sunt asociate cu intreprinderile economice, băncile şi societăţile de asigurări private. Între finanţele publice şi cele private există asemănări şi deosebiri. Asemănări – ambele se confruntă cu probleme de echilibru financiar. Deosebiri: 1) finanţele publice îşi procură resursele de la persoanele fizice şi juridice prin măsuri de constrângere, pe când finanţele private îşi procură resursele financiare de care au nevoie de pe piaţă pe bază de contracte; 2) statul poate lua măsuri în legătură cu moneda naţională în care se constituie fondurile publice, în timp ce finanţele private nu pot influienţa în mod legal această monedă; 3) finanţele publice se folosesc pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, în timp ce finanţele private sunt puse în slujba realizării de profit; 4

4) gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea finanţelor private urmează regulile dreptului comercial; 5) noţiunea de finanţe publice şi finanţe private este adecvată economiei de piaţă, unde preponderent se află proprietatea privată şi necesită această delimitare. 3. Finanţele ca ştiinţă şi disciplină Economiştii zilelor noastre recunosc caracterul ştiinţific al cunoştinţelor cu privire la finanţe, statutul de ştiinţă al acestora. Se poate vorbi despre caracterul obiectiv al existenţei finanţelor în orânduirile care au cunoscut (şi cunosc) statul ca instituţie suprastructurală, cu condiţia ca producţia să aibă caracter marfar, iar schimbul să se efectueze prin intermediul banilor. După marea criză mondială 1929-1933 impozitele, taxele, împrumuturile publice, alocaţiile, subvenţiile şi transferurile bugetare au devenit instrumente de intervenţie a statului în economie, alături de preţuri, tarife, credite şi dobânzi. Finanţele constituie o ramură a ştiinţelor economice care au ca obiect de studiu: a) relaţiile economice ce apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor bugetare şi extrabugetare ale administraţiei centrale şi locale ale statului; b) modele de gestionare folosite în sectorul public; c) modalităţi de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor şi taxelor; d) modele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice; e) procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor; f) întocmirea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetului de stat; g) modalităţile de echilibrare a diferitelor categorii de bugete; 5

h) organizarea şi efectuarea controlului financiar; i) plasarea şi rambursarea îmrumuturulor de stat; j) metode de raţionalizare a operaţiunilor bugetare; k) metode de planificare şi prognoză financiară; l) politica fianaciară promovată de stat; m) metode de determinare a eficienţei financiare economice şi sociale. 4. Conţinutul economic al finanţelor Relaţiile economice exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii financiare sau pe scurt finanţe. Sfera finanţelor este mai îngustă decât cea a relaţiilor băneşti, ea cuprinde numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii Apariţia relaţiilor financiare este determinată în primul rând de transferul în formă bănească de valoare, iar în al doilea rând transferul de valoare la fondurile ce se constituie se efectuează de regulă fără contraprestaţie directă. Relaţiile financiare sunt condiţionate de relaţiile băneşti. În al treile rând transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie se realizează, parţial în condiţii de rambursabilitate. Modul cum se face transferul de valoare diferenţiează relaţiile financiare în: 1) relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent cu titlul nerambursabil; 2) relaţii care exprimă un import de resurse băneşti pe o perioadă determinată pentru care se percepe dobândă; 3) relaţii care exprimă un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse băneşti în schimbul unei contraprestaţii.

6

În literatura de specialitate noţiunea de finanţe este folosită în dublu sens: a) – în sens larg – ea cuprinde toate cele trei tipuri de relaţii; b) – în sens restrâns – ea cuprinde numai relaţiile financiare care au la bază principiile prelevării fără contraprestaţie. 5. Funcţiile finanţelor publice Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin funcţiile pe care le exercită, şi anume: a) Funcţia de repartiţie – cunoaşte două faze legate între ele: 1. Constituirea fondurilor – se constituie fondurile băneşti unde participă: regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat, societăţile comerciale cu capital privat şi mixt, organizaţii cooperatiste, instituţii publice, persoane fizice şi juridice rezidente în străinătate. Participarea la constituirea fondurilor publice îmbracă diferite forme: - impozite şi taxe; - contribuţii pentru asigurări sociale; - amenzi; - penalităţi; - vărsăminte din profitul regiilor publice; - vărsăminte din veniturile instituţiilor publice; - chirii, concesiuni, închirieri de terenuri. La constituire fondurilor publice participă cu resurse toate sectoarele sociale: public, privat, cooperatist, mixt şi populaţia, cele mai multe resurse financiare sunt mobilizate cu titlu definitiv fără contraprestaţie.

7

2. Distribuirea fondurilor financiare pe beneficiari persoane fizice şi juridice, ea reprezintă de fapt stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume: - pentru învăţământ, sănătate, cultură; - pentru asigurări sociale şi protecţie socială; - apărarea naţională; - ordine publică; - datorie publică. Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie apreciată: - prin prisma "dimensiunii transferurilor de valoare"; - prin prisma mutaţiilor care se produc în economic, a efectelor economice, sociale şi demografice, ecologice sau de altă natură produse de aceste mutaţii. Funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv. Procesul de constituire şi dirijare a fondurilor publice dă naştere la multiple fluxuri. b) Funcţia de control – decurge din faptul că fondurile de resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Aceasta este interesată (societatea) în: - asigurarea resurselor necesare satisfacerii nevoilor obşteşti; - dirijarea resurselor în funcţie de priorităţile stabilite de organele competente; - utilizarea resurselor în condiţii de maximă eficienţă economică, socială. Necesitatea controlului este cu atât mai stringentă cu cât în etapa actuală mai sunt membri ai societăţii care au o comportare reprobabilă, atitudine de nepăsare faţă de avutul public.

8

Controlul îmbracă forme şi se realizează de organe diferite şi foloseşte instrumente diferite. După cum controlul prin "leu" este o formă de manifestare a funcţiei economico-organizatorică a statului, tot aşa "controlul financiar" constituie o manifestare a funcţiei de control al finanţelor publice. Funcţia de control al finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă mai largă decât aceasta deoarece vizează pe lângă constituirea şi repartizare fondurilor şi modul de utilizare a resurselor. Controlul financiar se efectuează în mod necesar în faza repartiţiei, el se exercită asupra producţiei realizate în sectorul public, precum şi în faza schimbului şi în faza consumului. Controlul financiar se realizează de organe ale Ministerul de Finanţe, ale băncilor şi altor instituţii financiare, atribuţii de control în domeniul finanţelor au şi Parlamentul şi Guvernul României.

6. Rolul finanţelor publice în economia de piaţă Intervenţia statului în economie cu ajutorul finanţelor, nu are un caracter neutru, ci ea îndeplineşte un rol activ. Utilităţile publice se folosesc în comun beneficiind de ele mai multe persoane în acelaş timp. Utilităţile publice pot fi asigurate numai cu ajutorul autorităţilor publice. Satisfacerea nevoilor membrilor societăţii nu se pot realiza întotdeauna pe seama bunurilor private prin mecanismul pieţii şi de aceea în numeroase împrejurări se recurge la prestaţiile efectuate de diferite unităţi publice specializate.

9

7. Impactul finanţelor publice asupra economiei naţionale Transferurile de putere de cumpărare şi redistribuirea de venituri şi avere, mijlocite de finanţe, nu constituie un scop în sine, ci un mijloc prin care se urmăreşte: - ocuparea forţei de muncă; - reciclarea disponibilităţilor temporare din economie; - combaterea fenomenelor onflaţioniste; - evitarea îndatoririi peste măsură a ţării; - asigurarea echilibrului financiar şi monetar; - asigurarea echilibrului general economic. Utilităţile publice pe care statul le oferă membrilor societăţii se realizează prin acţiuni cu caracter social, economic, de menţinere a ordinii interne, de apărare naţională, de dezvoltare a relaţiilor internaţionale. Au caracter social: - acţiuni de educaţie, instrucţie, specializare, recalificare; - acţiuni sanitare, de sprijin a celor incapabili (handicapaţi); - acţiuni de odihnă şi recreere; - acţiuni culturale şi de cult. Au caracter economic: - construirea, modernizarea şi întreţinerea de drumuri şi poduri; - construirea de noi trasee feroviare, amenajare aeroporturi; - servicii de poştă, telefon, televiziune; - exploatări forestiere, reîmpăduriri. Menţinerea ordinii interne – apărare naţională şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale vizează: - buna funcţionare a instituţiei prezidenţiale, guvern, corpuri legiuitoare, poliţie, jandarmerie şi justiţie; - prevenirea şi stingerea incendiilor, a inundaţiilor; - menţinerea forţelor armate;

10

- dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor internaţionale, diplomatice, politice şi economice, culturale, ştiinţifice. Finanţele publice sunt utilizate în scopul realizării unei dezvoltări economice şi sociale a tării pe cât posibil într-un cadru echilibrat.

Bibliografie: "Finanţe publice" Iulian Văcărel 1992, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

11

CURS NR. 2

II. MECANISMUL FINANŢELOR 2.1. Mecanismul financiar – parte a mecanismului de funcţionare a economiei naţionale 2.2. Sistemul financiar public 2.3. Sistemul fondurilor de resurse financiare 2.4. Pârghiile economico-financiare 2.5. Planificarea financiară 2.6. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice 2.7. Norme juridice privind problemele financiare 2.1. Mecanismul financiar – parte a mecanismului de funcţionare a economiei naţionale Fiecare economie are propriul său mecanism de funcţionare, care poate să prezinte atât similitudini, cât şi deosebiri faţă de mecanismele altor economii. Partea cea mai vizibilă şi mai dinamică a acestui mecanism o constituie sistemul complex al conducerii economice ale cărui componente sunt următoarele: - sistemul principiilor fundamentale de conducere a economiei; - sistemul de organizare a economiei, legăturile dintre celelalte economii (întreprinderi, cooperative, societăţi) şi ale acestuia cu economia mondială; - sistemul pieţii; - sistemul criteriilor de eficienţă în diferite sfere şi la diferite nivele ale economiei naţionale; 12

- sistemul pârghiilor economice şi metodelor administrative utilizate în conducere; - sistemul mecanismelor speciale pentru intensificarea, slăbirea sau oprirea anumitor procese; - sistemul informaţional; - sistemul referitor la adoptarea deciziilor (control, analiză, evaluarea rezultatelor); - modalităţile adoptării mecanismului economic la noile condiţii. Mecanismul economic al ţării trebuie adaptat continuu cerinţelor şi posibilităţilor economiei naţionale, deoarece el constituie un organism viu, dinamic, perfectibil, ceea ce nu înseamnă că mecanismul de funcţionare a economiei naţionale se poate schimba de la o zi la alta. El trebuie să se caracterizeze prin stabilitate relativă şi nu prin anchilozare şi rigiditate. Eficacitatea lui depinde de măsura în care el corespunde nevoilor obiective de dezvoltare a economiei naţionale. Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere şi/sau reglare, de către factorii de conducere ai societăţii, a funcţionării economiei naţionale, împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere. În ţările cu economie de piaţă, piaţa concurenţială este aceea care face jocul hotărâtor în reglarea (autoreglarea) proceselor economice, dar un rol deosebit de important îi revine şi statului. Statul acţionează pe de o parte ca autoritate publică, iar pe de altă parte ca producător şi consumator de bunuri şi servicii. Deci, mecanismul de funcţionare al economiei naţionale cuprinde o serie de componente de natură financiară, care împreună alcătuiesc mecanismul financiar. Mecanismul financiar are o structură complexă, care cuprinde: - sistemul financiar; 13

-

pârghiile financiare utilizate de stat; metode administrative de conducere; cadrul instituţional; cadrul juridic (decrete, acte normative).

2.2. Sistemul financiar public Deşi se reduc continuu dimensiunile sectorului public, totuşi în proprietatea statului vor rămâne o serie de ramuri care prezintă interes deosebit pentru satisfacerea anumitor nevoi sociale. Sistemul financiar public al ţării noastre cuprinde mai multe categorii de relaţii financiare care alcătuiesc tot atâtea componente, subsisteme sau verigi. Sistemul financiar public al ţării noastre este alcătuit din: ¾ finanţele intreprinderilor de stat; ¾ bugetul administraţiei centrale de stat; ¾ bugetele locale; ¾ bugetul asigurărilor sociale de stat; ¾ asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă realizate prin societăţi cu capital de stat; ¾ creditul acordat de băncile cu capital de stat; ¾ împrumuturile contractate de stat. În afară de fondurile publice de resurse financiare, în economia ţării noastre se formează o serie de fonduri private de resurse financiare. Între fondurile publice şi cele private au loc fluxuri în dublu sens, transferuri obligatorii sau facultative cu titlu definitiv sau rambursabil. Pe măsura înaintării spre economia de piaţă va creşte ponderea fondurilor private de resurse financiare şi rolul lor în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.

14

2.3. Sistemul fondurilor de resurse financiare Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund, de regulă mai multe fonduri de resurse financiare. Fiecare fond are propriile sale reguli de constituire şi distribuire, legături specifice cu celelalte fonduri şi o anumită raţiune de a fiinţa. Aceste fonduri pot fot fi grupate după o serie de criterii şi anume: (a) – După nivel (eşalon) se disting următoarele fonduri: 1) – la nivel central sau macroeconomic: - fondul bugetar al administraţiei centrale; - fondul asigurărilor sociale; - fondul asigurărilor de bunuri, persoane, răspundere civilă; - fondurile de creditare. 2) – la nivel mediu (la dispoziţia unităţilor administrativ teritoriale): fondurile bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor, comunelor. 3) – la nivel microeconomic (la dispoziţia agenţilor economici): - fondurile proprii ale intreprinderilor, instituţiilor şi persoanelor fizice (b) – După destinaţie se disting: - fonduri de înlocuire şi dezvoltare; - fonduri de consum; - fonduri de rezervă; - fonduri de asigurare. (c) – După forma de proprietate; - proprietate de stat; - proprietate privată.

15

(d) – După titlul cu care se fac prelevări de fonduri şi plăţi de la acestea. - prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii la asigurările sociale); - prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (depuneri la bănci ale instituţiilor de stat, subscrieri la împrumuturi de stat).

2.4. Pârghiile economico-financiare Categoriile valorice folosite în procesul de constituire şi repartizare a fondurilor financiare pot constitui pârghii numai în măsura în care ele îndeplinesc realmente anumite funcţii economice, se angrenează organic în mecanismul de funcţionare a economiei, contribuind la soluţionarea, pe baze economice, a unor probleme în condiţii mai bune decât s-ar putea face prin metode administrative. Metodele de prelevare şi de plată capătă caracter de pârghie în măsura în care, asigurând înfăptuirea funcţiei de repartiţie a finanţelor, influienţează pozitiv anumite laturi ale activităţii economice în diverse faze ale reproducţiei sociale. Pârghiile economice, unele din ele au un pronunţat caracter financiar, se mai numesc şi pârghii financiare, iar pentru multiplele categorii de pârghii economice, financiare, monetare şi valutare se foloseşte expresia de pârghii economico-financiare. Pârghia economico-financiară este o categorie economică cu ajutorul căreia statul acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi determinate sau al membrilor acesteia luaţi în mod individual pentru realizarea unui anumit obiectiv. În practica curentă a statelor cu economie de piaţă pârghiile financiare sunt concepute să acţioneze în mod automat, la 16

producerea unor fenomene economice sau numai la punerea lor în mişcare de către organele publice de decizie după caz. Cu ajutorul impozitului statul influienţează o fază sau alta a reproducţiei sociale în funcţie de interesul pe care îl are la un moment dat, se folosesc de către stat metode de dirijare de fonduri către diverşi beneficiari. Acţiunea pârghiilor economico-financiare constă nu numai în trezirea interesului economic al participanţilor la procesele economice, dar şi în sancţionarea materială a acestora în cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale, ca: - imposibilitatea intreprinderii de a-şi constitui fonduri proprii; - retragerea anticipată de către bancă a unor credite în cazul schimbării destinaţiei; - aplicarea de dobânzi majorate pentru creditele nerambursate la scadenţă; - perceperea de penelităţi de către furnizori pentru nelivrarea la timp şi penalităţi pentru nevirarea la timp a sumelor datorate statului. Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării în completare a unor metode administrative. 2.5. Planificarea financiară După renunţarea la planificarea rigidă, arbitrară, superactualizată şi obligatorie de sus în jos, s-a adoptat un nou sistem de orientare şi supraveghere a dezvoltării economicosociale a ţării, denumit generic "program de dezvoltare a economiei naţionale" Acesta are caracter orientativ şi urmăreşte reflectarea mairiguroasă a nevoilor şi posibilităţilor economiei noastre, a cerinţelor pieţei interne, toate acestea se realizează cu ajutorul planurilor financiare. 17

Planificarea se realizează cu ajutorul unor indicatori financiari care la rândul lor au la baza stabilirii lor instrumente variate ca: - proiecte tehnice şi devize de investiţii; - norme de stoc, consum, amortizare, eficienţă, asigurare. 2.6. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice La soluţionarea problemelor financiare participă o multitudine de organe care fac parte din: ¾ sistemul democraţiei reprezentative; ¾ din autoritatea administrativă; ¾ constituie organe specializate ale puterii executive; ¾ compartimentele financiare în întreprinderi şi instutuţii. Din categoria organelor democraţiei reprezentative fac parte: - organele puterii centrale de stat; - organele puterii locale de stat. (Parlament şi consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale), sub directa îndrumare a acestora funcţionează organele administraţiei de stat, centrale şi locale (Guvernul, ministerele, prefecturile şi primăriile). Din categoria instituţiilor financiare specializate fac parte: Ministerul finanţelor, băncile, CEC, societăţile de asigurări. 2.7. Norme juridice privind problemele financiare Întrucât relaţiile financiare reflectă: fluxuri băneşti; transferuri de putere de cumpărare; unitpţi de natură patrimonială şi schimburi ale condiţiilor de viaţă ale populaţiei este necesar ca toate actele generatoare de asemenea modificări să fie riguros reglementate. Aceste reglementări emană de la organele puterii 18

legislative sau a celei executive de stat; ele trebuie să aibă caracter obligatoriu de sus până jos şi să fie unitare pe întreg teritoriu ţării. Aceste reglementări capătă forma de legi; hotărâri; regulamente, etc., emise de Parlament; Guvern; miniştri sau alte organe de stat. Toate aceste reglementări trebuie să fie de: - strictă aplicabilitate; - să existe o concordanţă deplină. În statul de drept, trebuie să se respecte cu rigurozitate principiul separaţiilor puterilor în toate domeniile de activitate, inclusiv în cel financiar.

19

CURS NR.3

III. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE 3.1. Conţinutul cheltuielilor publice 3.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice 3.3. Nivelul, structura şi factorii care influenţează dinamica cheltuielilor publice 3.4. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale 3.5. Asigurări sociale de stat 3.6. Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice 3.7. Cheltuieli publice privind administraţiile de stat, ordinea internă şi apărare 3.1. Conţinutul cheltuielilor publice Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia. Cheltuielile publice se materializează în "plăţile efectuate de stat" din resurse mobilizate pe diferite căi pentru achiziţionarea de bunuri sau prestări de servicii. Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în stânsă legătură cu destinaţia lor; unele exprimă un consum definitiv de produs intern brut în timp ce altele se materializează în bunuri de fplpsinţă îndelungată (echipament, construcţii poduri, drumuri, porturi), ceea ce înseamnă o avansare de produs intern brut. Ele sunt extrem de diversificate. Cheltuielile publice înglobează:

20

- cheltuieli publice efectuate de administraţia centrală de stat din fonduri bugetare şi extrabugetare; - cheltuieli ale colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ-teritoriale); - cheltuieli finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat; - cheltuielile organismelor internaţionale ale administraţiilor. Trebuie făcută distincţie între noţiunea de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare. Cheltuieli publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin intermediul instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii socoi-culturale, armată, întreprinderi autonome), care se acoperă, fie de la bugetul statului (pe plan central sau local), fie din bugetele proprii, pe seama veniturilor obţinute. Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul administraţiei centrale de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat, deci cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice. - Chelt. bugetare acoperite din: - bugetul administraţiei centrale de stat; - bugetul asigurărilor sociale de stat; Cheltuieli - bugetul unităţilor administrativ publice teritorial. - Chelt. extrabugetare – acoperite din resurse financiare publice constituite în afara bugetului de stat; - Chelt. acoperite din fonduri cu destinaţia specială. 21

3.2. Cheltuieli de clasificare a cheltuielilor publice Abordarea structurii cheltuielilor publice numită utilizarea mai multor criterii. În literatura şi practica financiară a statelor contemporane se folosesc următoarele tipuri de clasificări: a. – administrativă; b. – economică; c. – financiară; d. – funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale; e. – clasificării folosite de O.N.U. precum şi clasificării mixte sau combinate. a). – Clasificarea administrativă are la bază criteriul instituţiilor prin care se realizează cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ – teritoriale,departamente; această grupare suferă din cauză că un minister, judeţ, oraş, reuneşte cheltuielile cu destinaţii variabile şi în plus structura lor şi subordonarea lor se modifică periodic, ceea ce face necomparabile în timp aceste cheltuieli. b.) – Clasificarea economică foloseşte 2 criterii de grupare: - unul, conform căruia cheltuielile se împart în cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii) şi cheltuieli curente ( de funcţionare); - al doilea criteriu împarte aceste cheltuieli în cheltuieli ale serviciilor publice (administraţie) şi cheltuieli de transfer (de redistribuire). c). – Clasificarea financiară se face în funcţie de momentul şi de modul în care ele afectează resursele financiare ale statului, se grupează în: - cheltuieli definitive; - cheltuieli temporare; 22

- operaţiuni de trezorerie; - cheltuieli virtuale sau posibile. d). – Clasificarea după rolul lor în procesul reproducţiei sociale împarte cheltuielile publice în: - cheltuieli reale (negative); - cheltuieli economice (pozitive). e). – Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. au la bază două criterii principale: I. – clasificarea funcţională; II. – clasificarea economică. I. – Clasificarea funcţională cuprinde cheltuieli pentru: - servicii publice generale; - apărare, educaţie, sănătate; - asigurări sociale şi acţiuni sociale; - locuinţe şi servicii comunale; - servicii economice; - alte scopuri. II. – Clasificarea economică O.N.U. cuprinde: - cheltuieli ce reprezintă consum final; - dobânzi aferente datoriei publice; - subvenţii şi alte transferuri curente; - formarea brută de capital. În România din 1991, clasificarea cheltuielilor publice se aliniază la criteriile utilizate de O.N.U – conform schemei.

23

T O T A L C H E L T U I E L I P U B L I C E

- servicii publice generale

- aparat administrativ economic şi financiar - instituţii de ordine publică şi securitate - justiţie, procuratură, notariat - alte instituţii

- apărare

- armată - cercetare ştiinţifică şi experienţe cu arme - baze militare pe teritorii străine - participarea la blocuri militare şi războaie

- educaţie

- şcoli primare, generale, licee - universităţi şi colegii - institute de cercetări

- sănătate

- spitale şi clinici - unităţi profilactice, antiepidemiologice - instituţii de cercetări

- acţiuni economice

- unităţi economice ale statului - unităţi private subvenţionate - subvenţii export - participarea la organisme internaţionale ec. - participarea la monopoluri internaţionale ec. - cheltuieli de cercetare în domeniul ec.

- servicii comunale

- locuinţe şi întreţinerea lor - alte servicii comunale

- alte cheltuieli

24

CLASIFICAREA O.N.U. A CHELTUIELILOR PUBLICE PE BAZA CRITERIULUI ECONOMIC

Total cheltuieli publice

- cheltuieli care reprezintă consum definitiv de venit naţional - dobânzi aferente datoriei publice - subvenţii de exploatare şi alte tranferuri curente - formarea brută a capitalului ¾ investiţii brute ¾ stocuri materiale - achiziţii de terenuri şi active necorporale - transferuri de capital

3.3. Nivelul, structura şi factorii care influenţează dinamica cheltuielilor publice Nivelul cheltuielilor publice presupune mai întâi cunoaşterea volumului cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi locale din fondurile publice. Indicatorul care poate exprima nivelul cheltuielilor publice şi dinamica acestora este "ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut". Un alt indicator sugestiv ar fi "cheltuieli publice medii pe cap de locuitor". Variaţia nivelului relativ al cheltuielilor publice exprimat în cei 2 indicatori este explicată de influenţa diferită a condiţiilor economice, sociale, politice, organizatorice şi administrative a fiecărei ţări. Structura cheltuielilor publice se delimitează în cadrul criteriilor de clasificare a acestora folosite în fiecare stat sau statisticile internaţionale. 25

Factorii care influenţează dinamica cheltuielilor publice impune delimitarea lor în următoarele categorii: a). – factori demografici se referă la creşterea producţiei, modificarea structurii pe vârste şi categorii socio-profesionale; b). – factori economici referitori la dezvoltarea economică şi modernizarea pe baza cercetării ştiinţifice; c). – factori sociali – se referă la creşterea venitului, prin efort financiar pentru categoriile sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă care necesită asistenţă socială; d). – urbanizarea reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice pentru creerea şi dezvoltarea centrelor urbane; e). – factori militari – creşterea cheltuielilor publice legate de desfăşurarea conflictelor armate, nu puţine, pe plan mondial; f). – factori de ordin istoric – creşterea cheltuielilor publice prin suportarea poverii din anii anteriori prin împrumuturi publice; g). – factori politici se referă la creşterea considerabilă a sarcinilor statului prin trecerea de la statul "jandarm" la statul de "providenţă". 3.4. Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale Aceste cheltuieli sunt îndreptate spre realizarea de servicii în mod gratuit, cu plata redusă sau sub formă de: - alocaţii bugetare; - pensii; - ajutoare şi alte indemnizaţii; Aceste cheltuieli îndeplinesc un important rol economic şi social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigură: - educaţia şi instrucţia copiilor şi tinerilor; - ridicarea calificării profesionale; - asistenţa medicală; 26

În România structura cheltuielilor publice pentru acţiuni social culturale vizează destinaţiile următoare: - învăţământ; - sănătate; - cultură şi artă; - asistenţă socială; - alocaţii şi ajutoare pentru copii; - pensii şi ajutoare pentru invalizi, orfani văduve de război; - alte cheltuieli sociale; - asigurări sociale de stat; - pensie suplimentară; - ajutor de şomaj. Sursele de finanţare a acestor cheltuieli sunt: - fondurile bugetare – deţin locul cel mai important; - fondurile financiare cu destinaţie specială (ajutor de şomaj); - fonduri proprii a întreprinderilor publice (pentru pregătirea salariaţilor, protecţia muncii); - venituri realizate de instituţii social- culturale; - veniturile populaţiei (taxe, cotizaţii); - fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ; - ajutor financiar extern (subvenţii O.N.U., UNICEF, OMS, Banca Mondială).

3.5. Asigurări sociale de stat Asigurările sociale de stat cuprind: - salariaţii; - micii producători; - liber – profesionişti; - micii întreprinzători. 27

Fondurile asigurărilor sociale de stat se constituie în mod obişnuit din cotizaţiile salariaţilor, patronilor şi statului în diferite proporţii. Nivelul şi structura acestor cheltuieli diferă de la o ţară la alta. Cele mai importante cheltuieli sunt cele cu: - plata pensiilor; - indemnizaţiilor pentru accidente de muncă, boli profesionale, maternitate, şomaj, ajutor de deces. Asigurările sociale constituie acea parte a relaţiilor socialeconomice băneşti cu ajutorul cărora – în procesul repartiţieiprodusului intern brut – se formează, se repartizează şi se utilizează fonduri băneşti necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor şi pensionarilor din regii autonome, societăţi comerciale, cooperative de consum, întreprinderi particulare. Principiile şi rolul asigurărilor – ele au la bază următoarele principii: a. – cuprinderea întregului personal, toţi cetăţenii ţării; b. – Cetăţenii sunt ocrotiţi în toate cazurile şi pentru toate perioadele de pierdere a capacităţii de muncă; c. – Personalul din regii autonome, societăţi comerciale, cooperative şi pensionarii sunt scutiţi de plata C.A.S. – fondurile se formează pe seama contribuţiilor plătite de regii, societăţi; d. – Cetăţenii sunt ocrotiţi prin asigurările sociale în concordanţă cu venitul realizat; e. – Pensiile de asigurări sociale sunt scutite de orice impozite şi taxe; f. – Pensiile şi indemnizaţiile de asigurări nu pot fi cedate nici total nici parţial, fiind un drept personal; g. – Imprescriptibilitatea dreptului la pensie şi asigurări. Rolul asigurărilor – stimulează producţia – contribuie la progresul economiei.

28

Contribuţiile la asigurările sociale se calculeazăasupra fondului total de salarii folosit de agenţii economici. 3.6. Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice În cadrul acestei categorii se includ cheltuieli care se referă la finanţarea obiectivelor şi activităţilor cu caracter economic din întreprinderile sectorului public şi la subvenţionrea unor întreprinderi proprietate privată ori mixtă. În cadrul grupării funcţionale O.N.U. conţinutul acestor cheltuieli reflectă destinaţia de ramiră, de domeniu sau sector de activitate: - industria extractivă, energie, combustibil; - agricultură, silvicultură, pescuit, vânătoare; - transporturi şi comunicaţii; - alte servicii. Sursele de finanţare a acestor cheltuieli sunt: - cheltuieli acoperite prin costurile de producţie: (materii materiale energie, salarii); - cheltuieli ce se acoperă din venituri (taxe pe terenuri, pregătire profesională, cercetare); - cheltuieli ce se acoperă din fondul de dezvoltare (cheltuieli pentru investiţii, hale, construcţii); - cheltuieli acoperite din fonduri speciale. Eficienţa acestor cheltuieli se determină şi urmăreşte pe baza metodei de analiză: - costuri – avantaje; - costuri – eficacitate. Aceste cheltuieli publice pot fi folosite pentru: - înfiinţarea proceselor economice; - pentru stimularea dezvoltării agriculturii; - pentru stimularea exportului. 29

3.7. Cheltuieli privind administraţia de stat, ordinea internă şi apărarea În cadrul acestor categorii intră: 1. – cheltuieli privind serviciile publice generale, care cuprind: administraţia de stat, ordinea internă şi securitatea civilă; 2. – cheltuieli privind apărarea naţională se referă la cheltuielile militare ale statului.

30

CURS NR. 4

IV. VENITURI BUGETARE DIN IMPOZITE DIRECTE 4.0. Structura resurselor finanţelor publice 4.1. Conţinutul, rolul şi elementele impozitului 4.2. Principiile impunerii 4.3. Aşezarea, perceperea şi clasificarea impozitelor 4.4. Caracterizarea impozitelor directe 4.5. Impozitele reale şi impozitele personale 4.6. Dubla impunere internaţională 4.7. Evaziunea fiscală şi repercursiunea impozitelor 4.0. Structura resurselor finanţelor publice Sistemul resurselor finanţelor publice diferă din punct de vedere a structurii, de la un stat la altul; ele pot fi grupate în funcţie de 2 criterii: a. – după regularitate ele pot fi resurse: 1. – ordinare sau curente; 2. – extraordinare; 3. – incidentale sau întâmplătoare. b. – după provenienţă se grupează în: 1. – interne (impozite; taxe; emisiuni de bani de hârtie; împrumuturi pe piaţa internă); 2. – externe (împrumuturi alte state; guverne; instituţii financiare: B.M.; F.M.I.; ajutoare nerambursabile);

31

Resursele bugetului administraţiei centrale şi locale

I. V E N I T U R I C U R E N T E

- impozite directe

- impozit pe profit - impozit pe salarii - alte impozite directe

- impozite indirecte

- impozit pe circulaţia mărfurilor (TVA) - taxe vamale - alte impozite indirecte

Venituri fiscale

Venituri nefiscale

- venituri din dividende la capital social a societăţilor comerciale - vărsăminte din profitul net al regiilor autonome - vărsăminte de la instituţiile publice - diverse venituri

II. VENITURI DIN CAPITAL

Venituri din valorificarea unor bunuri ale statului

- Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice - Venituri din valorificarea stocurilor

32

Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat - Contribuţii pentru asigurările sociale de stat persoane juridice

I. VENITURI CURENTE

Veniturile asigurărilor sociale de stat

- Contribuţii pentru asigurările sociale de stat de la persoane fizice care utilizează muncă salarială - Alte venituri ale asigurărilor sociale de stat

II. SUBVENŢII

- Subvenţii de la bugetul administraţiei centrale de stat

4.1. Conţinutul, rolul şi elementele impozitului Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor sale. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului. Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care conform legii datorează impozit. 33

Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic şi social cel mai important rol este cel pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de preocupare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Pe plan economic este concretizat rolul impozitelor în încercările statului de a folosi impozitele ca un mijloc de intervenţie în activitatea economică – sub formă de stimulare sau de frânare. Pe plan social rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut între clase şi pături sociale. Limitele impozitului diferă de la ţară la ţară şi de la o perioadă la alta; după 1980 în Europa (ţările dezvoltate) ea varia între 35-45%. Aceste limite sunt influenţate de 2 factori: I. – factori externi sistemului de impozite; II. – factori interni (proprii) ai acestuia. Din categoria factorilor externi se pot enumera: - nivelul P.I.B. pe locuitor; - nivelul mediu al impozitului şi progresivitatea impunerii (ţările cu fiscalitate redusă atrag capitaluri din ţările cu fiscalitate ridicată); - priorităţile stabilite de stat în ce priveşte destinaţia lor; - natura instituţiilor politice (în ţările cu organe de conducere ale statului alese în mod democratic, mai mici faţă de cele cu regimuri totalitare). Din categoria factorilor proprii locul cel mai important îl ocupă:

34

- progresivitatea cotelor de impunere (ţările cu o pondere ridicată a impozitelor şi cotele de impunere sunt ridicate): - modul de determinare a materiei impozabile (deducerile din venit brut admise pentru a ajunge la venitul net); Elementele impozitului: pintre acestea se enumeră: Subiectul este o persoană fizică sau juridică obligată prin lege la plata impozitului; Suportatorul impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul; în mod frecvent acesta este subiectul impozabil, dar sunt cazuri câand acesta este o altă persoană decât subiectul (întreprinderea plăteşte impozite); Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii (baza impozabilă venitul sau averea); Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul din venit sau din avere în cazul impozitului pe venit; obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu surse, dar la impozitele pe avere nu există această coincidenţă pentru că impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective. Unitatea de impunere exprimă dimensiunea obiectului impozabil drept unitate de impunere; putem întâlni: unitatea monetară în cazul impozitului pe venit metru pătrat (m2),bucată; Cota (cotele) impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere, el poate fi stabilit într-o sumă fixă sau în cote procentuale, care pot fi proporţionale, progresive sau regresive; Asieta (este modul de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impizabile şi determinarea impozitului datorat.

35

Termenul de plată este data până la care impozitul trebuie achitat statului, în caz contrar după această dată se percep majorări de întârziere. 4.2. Principiile impunerii Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii, care au drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Aceste principii au fost formulate pentru prima dată de Adam Smith şi acestea s-ar referii la: a. – principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale); b. – principul certitudinii impunerii; c. – principul comodităţii perceperii impozitului; d. – principiul randamentului impozitelor.

36

Clasificarea impozitelor de stat 1. După trăsăturile de fond şi formă: Imp. reale

Imp. directe Imp. personale

- Imp. funciar - Imp. pe clădiri - Imp. pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere - Imp. pe capitalul mobiliar - Imp. pe venit

- Imp. pe veniturile pers. fizice - Imp. pe veniturile societăţilor de capital

- Imp. pe avere

- Imp. pe averea propriu-zisă - Imp. pe circulaţia averii - Imp. pe suportul de avere

- Taxe de construcţie Imp. - Venituri provenite de la monopolurile fiscale indirecte - Taxe vamale - Taxe de timbru şi de înregistrare 2. După obiect: - Impozit pe venit - Impozit pe avere - Impozit pe cheltuieli 3. După scopul urmărit: - Impozite financiare - Impozit de ordine

37

4. După frecvenţa de realizare: - Impozite permanente (ordinare) - Impozite 5. După instituţia care le administrează: - Imp. state de tip federal

- Imp. federale - Imp. - Imp. locale

- Imp. state de tip unitar

- Imp. administaţiei centrale - Imp. administaţiei locale

4.4. Caracterizarea impozitelor directe Impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea economiei, deoarece ele se stabilesc pe anumite obiecte materiale sau genuri de activităţi, fie pe venit sau pe avere. Impozitele directe fiind individualizate, reprezintă forma cea mai veche de impunere. Întrucât impozitele directe fiind nominative şi având un cuantum şi trmen de plată precis stabilite şi cunoscute de plătitori, ele sunt de preferat în locul impozitelor indirecte. 4.5. Impozitele reale şi impozitele personale Impozitele de tip real sunt impozite la care sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, număr de animale. La aceste impozite, la impunere nu se ia în considerare produsul net (venitul) real al obiectelor impozabile, ci numai 38

produsul brut, ceea ce dezavantajează pe micii producători şi avantajează pe cei ce realizează un venit mai mare decât cel mediu. Printre neajunsurile acestor impozite se pot enumera: - existenţa posibilităţilor largi de evaziune fiscală; - lipsa de uniformitate în stabilirea impozitelor; - prin modul cum se face impunerea, nu se cuprinde decât o parte din materia impozabilă. Impozitele personale Trecerea la impozitele oersonale a devenit o necesitate, deoarece impozitele indirecte erau tot mai apăsătoare pentru cei cu venituri mai mici, iar impozitele reale după cum s-a văzut aveau o serie de carenţe. Se simte nevoia unui sistem de impunere care să asigure: - impunerea progresivă a veniturilor şi a averii; - introducerea minimului neimpozabil; - acordarea unor înlesniri celor cu familii numeroase. Impozitele personale se întâlnesc sub forma: - impozit pe venit; - impozit pe avere. Impozitul pe venit la acesta sunt supuse persoane fizice sau juridice care realizează venituri impozabile. Obiectul îl formează veniturile obţinute din industrie, comerţ, agricultură, bănci, asigurări, liber profesionişti, mici meşteşugari, funcţionari, muncitori. Impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană. Impunerea impozitului pe venit se face: - separat; - global. Impozitul pe venit la persoane fizice se stabileşte de regulă anual pe baza declaraţiei de impunere întocmită de subiectul impozabil. 39

Impunerea veniturilor realizate de persoane juridice este determinată de modul de organizare acestora. Impunerea persoanelor juridice se face de regulă anual pe baza declaraţiei întocmite de acestea. 4.6. Dubla impunere internaţională Dubla impunere reprezintă supunerea la import a aceleiaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite. Ea poate apărea în cazul realizării de către rezidenţii unui stat a unor venituri pe teritoriul altor state. Ea poate apărea numai în cazul impozitelor directe , respectiv a impozitelor pe venit şi a celor pe avere. În practica fiscală internaţională pot fi întâlnite mai multe criterii care stau la baza impunerii veniturilor şi averii şi anume: - criteriul rezidenţei (domiciliul fiscal); - criteriul naţionalităţii; - criteriul originii veniturilor. Metodele folosite pentru evitarea dublii impuneri sunt: - scutirea totală; - scutirea progresivă; - creditarea obişnuită; - creditarea integrală a impozitului. Scutirea totală – înseamnă că venitul realizat de rezidentul unei ţări în cealaltă ţară în care acesta a fost impus se deduce în întregime din venitul impozabil al acestuia în ţara de reşedinţă. Scutirea progresivă – înseamnă că venitul realizat de un rezident în străinatate se adaugă la veniturile realizate de acesta în ţara de reşedinţă. Creditarea obişnuită constă în aceea că impozitul plătit statului stăin pentru venitul realizat pe teritoriul acestuia de

40

rezidentul unui alt stat, se deduce direct din impozitul datorat în ţara de reşedinţă până la nivelul impozitului intern. Creditarea integrală constă în aceea că impozitul plătit în străinătate pentru veniturile realizate acolo, se deduce integral din impozitele datorate în ţara de reşedinţă, chiar dacă impozitul este mai mare plătit în străinătate, decât cel intern. 4.7. Evaziunea fiscală şi repercursiunea impozitelor Evaziunea fiscală constă în sustragerea de la impunere a unei părţi din materia impozabilă. În funcţie de modul cum poate fi săvârşită evaziunea fiscală, cunoaşte 2 forme: - evaziunea la adăpostul legii (evaziunea legală); - evaziunea cu încălcarea legii (ilicită sau frauduloasă). Repercursiunea impozitelor. Când persoana care plăteşte impozitul îl şi suportă realmente, avem de-a face cu aşa zi-sa "incidenţă directă". Atunci când persoana care plăteşte impozitul statului nu este una şi aceiaşi cu persoana care-l suportă efectiv, avem de-a face cu "incidenţa indirectă sau repercursiune".

41

CURS NR. 5

V. VENITURILE BUGETARE DIN IMPOZITE INDIRECTE 5.1. Resursele financiare publice şi factorii care influenţează nivelul acestora 5.2. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte 5.3. Taxele de consumaţie 5.4. Monopolurile fiscale 5.5. Taxele vamale 5.6. Taxele 5.7. Mecanisme fiscale de stimulate economică 5.1. Resursele financiare influenţează nivelul acestora

publice

şi

factorii

care

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării anumitor obiective economice, sociale sau altă natură. Resursele financiare publice adică a societăţii sau ale naţiunii, cuprind ansamblul resurselor financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele organismelor fără scop lucrativ şi cele ale populaţiei. Volumul resurselor financiare ale societăţii depind de mărimea P.I.B., precum şi de posibilitatea procurării de resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii). Având în vedere distincţia dintre finanţele publice şi cele private (întreprinderilor), se pune problema raportului dintre resursele financiare ale societăţilor şi resursele financiare publice;

42

acesta este un raport ca de la întreg la parte, pentru că resursele financiare ale societăţii au o sferă mult mai largă. Resursele financiare publice cuprind: a. – resursele administraţiei de stat centrale care cuprind impozitele şi taxele; venituri nefiscale; împrumuturile şi alte surse cu caracter întâmplător (amenzi, penaţităţi); b. – resursele administraţiei de stat locale cuprinde impozite şi taxe cu caracter local, transferuri, subvenţii de la administraţia centrală, împrumuturi şi alte resurse; c. – resursele întreprinderilor publice au caracter indistrial, comercial; d. – resursele asigurărilor sociale de stat care provin în special din cotizaţiile pentru asigurări sociale. Factorii care determină creşterea resurselor financiare publice se grupează în: a. – factori economici care determină creşterea P.I.B. şi pe această bază sporirea veniturilor impozabile; b. – factori monetari (dobândă; credit; masă monetară) care îşi transmit influenţa prin preţ, care duc la creşterea salariilor şi a profiturilor; c. – factori sociali au o influenţă tot mai puternică pentru satisfacerea nevoilor de educaţie, sănătate, securitate socială; d. – factori demografici care determină sporirea numărului de contribuabili; e. – factori politici şi militari (înarmare; diplomaţie); f. – factori financiari ei sintetizează în fapt influenţa celorlalţi factori. Din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de resurse publice se pot grupa în:

43

- prelevări cu caracter obligatoriu unde intră impozite, taxe şi venuturile de la întreprinderile industriale, comerciale, etc.; - resurse de trezorerie unde intră împrumuturile pe termen scurt (1 an) contracte de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur; - resurse provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe termen mediu (2-5 ani) şi lung (peste 5 ani); aceste împrumuturi au devenit un frecvent mijloc de procurare de resurse de către stat, pentru că se confruntă cu deficite bugetare cronice majoritatea statelor; - finanţare prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă, dar are efecte negative, duce la un nivel ridicat al inflaţiei; cresc dobânzile la credite şi disponibilităţi, cresc preţurile. 5.2. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte În vederea procurării resurselor financiare necesare statului se instituie pe lângă impozitele directe şi impozitele indirecte. În ţările dezvoltate, de regulă, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale este nai mic decât cel al impozitelor directe şi al contribuţiilor pentru asigurările sociale luate împreună. În ţările în curs de dezvoltare ponderea impozitelor indirecte o devansează este mai mare decât cea a impozitelor directe în totalul veniturilor fiscale ale statului. Preferinţa tuturor acestor ţări pentru impozitele indirecte este determinată de nivelul redus (sărăcie) al veniturilor realizate de ţărani, meşteşugari, negustori, muncitori. Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii, cotele utilizate pentru 44

calcularea lor nu sunt diferenţiate în funcţie de: - venit, avere şi situaţia personală a celor ce cumpără mărfurile sau apelează la serviciile ce fac obiectul impozitelor indirecte. Impozitele indirecte lasă impresia că afectează în aceiaşi măsură veniturile tuturor categoriile sociale, ceea ce este fals, deoarece în realitate ele afectează în mod deosebit pe cei cu venituri mici pentru că ele se percep de regulă la vânzarea bunurilor de larg consum. Raportând impozitele indirecte la veniturile realizate de diferite categorii sociale se constată că ponderea lor în venituri este cu atât mai mare cu cât veniturile realizate sunt mai mici. La impozitele directe sunt vărsate la buget de către industriaş, comercianţi de regulă, însă sunt suportate de către consunamatori pentru că sunt cuprinse în preţul de vânzare a mărfurilor, deci ele influenţează numai veniturile reale nu şi cele nominale, micşorând puterea de cumpărare. Unii economişti susţin că aceste impozite indirecte ar avea caracter benevol, deoarece consumatorii de bunuri şi servicii au posibilitatea de a le evita, prin cumpărarea acestor bunuri; eu consider că părerea acestor economişti este de-a dreptul "cinică", pentru că aceste impozite se percep cu deosebire la vânzarea bunurilor de larg consum (pâine, lapte,carne), ar fi valabil în situaţia în care aceste impozite s-ar percepe pentru vânzarea obiectelor de lux. În perioadele când economia înregistrează un curs ascendent impozitele indirecte au un randament fiscal ridicat; dar când economia se află în criză sau depresie, ele înregistrează un recul, periclitând echilibrul bugetului de stat; cu alte cuvinte impozitele indirecte manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică. Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare: - taxe de consumaţie; 45

- monopoluri fiscale; - taxe vamale; - taxe diferite. În majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, taxele de consumaţie procură peste 50% din totalul încasărilor provenite din impozitele indirecte; tot în aceste ţări, statul realizează frecvent incasări importante şi sub formă de taxe vamale. 5.3. Taxele de consumaţie Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării, care percepe impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep taxele de consumaţie sunt în general cele de larg consum (zahăr, sare, ulei, vin, bere, ceai, cafea, cacao, textile, încălţăminte). Taxele de consumaţie îmbracă fie forma: a. – taxelor de consumaţie pe produs cunoscute sub denumirea de accize; b. – taxelor generale pe venituri. a. – Accizele se instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt: vinul, berea apele minerale (Franţa), tutunul, cafeaua, zahărul, ceaiul, uleiurile minerale (Germania), etc., deci diferă de la ţară la ţară. Accizele se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de măsură; fie în baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare. În mod normal produsele provenite din import trebuie impuse cu aceleaşi taxe ca şi produsele indigene, iar cele destinate exportului sunt de regulă scutite de import. Nivelul cotelor procentuale diferă de la o ţară la alta şi de la un produs la altul (tutunul depăşeşte frecvent 50-60%). În unele state aceste accize au fost folosite şi sunt pentru înfăptuirea unor obiective sociale (exemplu taxa pe alcool ridicată pentru stoparea consumului şi eliminarea efectelor nocive). 46

b. - Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri, ia forma: 1. – impozitului cumulativ; 2. – impozitului unic. 1. – Impozitul cumulativ conform acestui impozit, mărfurile sunt impuse la toate verigile prin care trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până ajung la consumator; el mai este cunoscut sub denumirea de "impozit în cascadă", în "piramidă" sau "bulgăre de zăpadă", deoarece se calculează asupra preţului de vânzare al mărfurilor, în care se include şi impozitul plătit în amonte, adică se percepe impozit la import (el s-a practicat în Germania, Olanda – în prezent nu se mai practică); 2. – Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasează o singură dată indiferent de numărul verigilor prin care trece marfa de la producător la consumator. Impozitul unic se poate încasa fie în momentul vânzării mărfii de către producător şi se numeşte taxă de producţie, fie în stadiul comerţului cu ridicata sau amănuntul şi se numeşte taxă pe circulaţie sau impozit pe vânzare (nu se mai practică). Impozitul pe cifra de afacrei poate fi pe: a. – cifra de afaceri brută; b. – cifra de afaceri netă. a. – se calculează prin aplicarea cotei la întreaga valoare a mărfurilor vândute. Cel pe cifra de afaceri brută – are un randament ridicat, prezintă neajunsuri: - cuprinde impozite plătite anterior; - perceperea impozitului la impozit; - este lipsit de transparenţă, nu se ştie cât s-a plătit la buget de la producător la consumatorul final pentru a solicita rambursarea.

47

b. – Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective; acest impozit face posibil înlăturarea neajunsurilor primului impozit (brută) şi este cunoscut şi sub denumirea de "taxă pe valoarea adăugată" T.V.A. T.V.A. se poate calcula prin aplicarea cotei proporţionale (18%; 22%; 9%): a. – fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la consumator; b. – fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv. În practică se utilizează cea de a doua formă. Baza de calcul a T.V.A. o reprezintă preţul de vânzare a diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. T.V.A. este vărsată la buget de către fiecare întreprindere şi se suportă de consumatori, numărul şi nivelul cotelor T.V.A. diferă de la o ţară la alta (C.E.E. consideră normale cote între 14% şi 19%, iar cele minime între 4% şi 9%). De regulă produsele destinate exportului nu fac obiectul T.V.A., nu se aplică. O consecinţă negativă a T.V.A. o constituie creşterea numărului de operaţiuni contabile şi a persoanelor care le efectuează (rezolvat prin computerizare, calculatoare). La noi în România s-a introdus din 1993. 5.4 Monopolurile fiscale Statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei şi/sau vânzării unor mărfuri ca: tutunul; sarea; alcool; cărţi de joc şi alte produse specifice.

48

Monopolurile fiscale în funcţie de sfera lor de cuprindere pot fi: a. – depline; b. – parţiale. a. – Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra comerţului cu mărfuri; b. – Monopolurile fiscale parţiale se instituie fie numai asupra producţiei, fie numai asupra comerţului cu amănuntul. Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări importante se pot menţiona: Italia (asupra tutunului; chibrite; pietre de briliant); Germania (asupra alcoolului); Spania ( tutun şi petrol). Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate pe de o parte din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri, iar pe de altă parte din impozitul indirect cuprins în preţ. 5.5. Taxele vamale se percep de către stat asupra importului, exportului şi tranzitului de mărfuri. Cele mai frecvente taxe vamale sunt asupra importului de mărfuri. Taxele vamale de export au o frecvenţă redusă, deoarece statele sunt interesate în încurajarea exportului de mărfuri. Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări; ele se aplică foarte rar pentru că statele sunt interesate în încurajarea tranzitului de mărfuri, pentru că de pe urma lui se încasează valută prin acele tarife pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor, etc. Taxele vamale de import se percep asupra valorii mărfurilor importate în momentul în care trece frontiera ţării.

49

Ea are rolul de impozit de egalizare pentru că ea conduce la nivelul de egalizare a preţurilor mărfurilor importate cu cele indigene. Nivelul taxelor vamale de import este determinat de raportul cerere – ofertă şi coordonatele politicii economice a ţării importatoare. În funcţie de nivelul lor taxele vamale de import menţionate în tariful vamal naţional, se pot grupa în: - taxe vamale în condiţiile clauzei naţiunii celei mai favorizate; - taxe vamale autonome; - taxe vamale preferenţiale. Aceste taxe variază în cotă procentuală de până la 30%, iar pentru persoane fizice 20%; exportul este scutit în România. 5.6. Taxele ele reprezintă o formă a impozitelor indirecte – sunt plăţile pe care le fac persoanele fizice sau juridice pentru serviciile efectuate în formarea lor de anumite instituţii de drept public. Taxele îndeplinesc majoritatea trăsăturilor impozitelor – caracter obligatoriu; titlu nerambursabil, urmărire în caz de neplată. I. – După natura lor ele se clasifică în: a. – taxe judecătoreşti b. – taxe notariale; c. – taxe consulare; d. – taxe de administraţie. II. – După obiectul operaţiunii sunt de 2 feluri: - taxe de timbru; - taxe de înregistrare. Un alt tip de taxe îl constituie contribuţiile , care reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public de la persoane fizice şi juridice, pentru avantaje reale de care acestea 50

beneficiază (contribuţia pentru construcţia de şosele; contribuţia pentru circulaţia străinilor). 5.7. Mecanismele fiscale de stimulare economică Acestea sunt: - cu ajutorul impozitelor statul poate acţiona asupra consumului prin modificarea cererii solvabile a populaţiei; - se folosesc mecenismele fiscale şi pentru influenţarea schimburilor comerciale în străinătate; - nivelul fiscalităţii influenţează ritmul de creştere economică; - nivelul fiscalităţii influenţează sistemul de investiţii.

51

CURS NR. 6 VI. BUGETUL DE STAT ŞI BUGETELE LOCALE 6.1. Conceptul de buget de stat şi cel de buget al economiei naţionale 6.2. Principii bugetare 6.3. Metode clasice şi moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare 6.4. Sisteme bugetare, repartizarea veniturilor şi cheltuielilor pe structurile administraţiei de stat centrale şi locale 6.5. Sistemul bugetar al României; structura veniturilor şi cheltuielilor bugetului administraţiei centrale şi locale 6.6. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar şi prin sistemul de trezorerie 6.7. Procesul bugetar în România 6.1. Conceptul de buget de stat şi cel de buget al economiei naţionale Bugetul de stat în ţările cu economie de piaţă este definit din punct de vedere juridic, ca fiind un act în care se înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale statului, pe o perioadă determinată de timp, de obicei un an. Bugetul de stat reprezintă un document previzional, deoarece cuantifică nivelul cheltuielilor ce se vor efectua în viitor, precum şi mărimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului. Bugetul de stat are caracter obligatoriu pentru că necesită autorizarea prealabilă a puterii legislative. Bugetul de stat mai poate fi definit ca un plan de acţiune în domeniul finanţelor publice.

52

Bugetul de stat sub aspect economic exprimă relaţiile economice în formă bănească, ce iau naştere în procesul repartiţiei P.I.B.; ele se manifestă în dublu sens: - în sensul de mobilizare a resurselor băneşti la dispoziţia statului; - în sensul de repartizare a acestor resurse. Bugetul de stat reprezintă un veritabil plan financiar la nivel macroeconomic. În afară de bugetul de stat în forma sa clasică, în diverse ţări se întosmeşte şi un buget al economiei naţionale sau buget economic. Bugetul economic reflectă toate resursele societăţii (naţiunii) şi destinaţia lor, cuprinzănd informaţii în legătură cu producţia, repartiţia, consumul P.I.B. şi cu privire la formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat. Forma de întocmire a lui diferă de la o ţară la alta. Bugetul economiei naţionale este doar un instrument cu ajutorul căruia guvernul se informează asupra situaţiei economico-financiare a ţării, el nu are caracter de lege şi nu se substituie bugetului de stat. 6.2 Principii bugetare Bugetul de stat trebuie să reflecte cât mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia acestora; să permită compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate. Aceste cerinţe sunt specifice principiilor bugetare clasice, care sunt: a. – unitatea; b. – universalitatea; c. –anualitatea; d. –echilibru; e. – specializarea bugetară.

53

a. – Unitatea bugetară presupune că veniturile şi cheltuielile publice exprimate în numele lor totale, să fie înscrise într-un singur document. Un buget unitar dă posibilitatea stabilirii cu uşurinţă a raportului dintre veniturile şi cheltuielile bugetare, a măsurii în care acesta a fost întocmit. - echilibrat V=C; - excedentar V>C; - deficitar C>V. Unicitatea bugetului de stat este dată şi de unicitatea conturilor naţionale în cadrul căruia conturile administraţieipublice grupează atât cheltuielile şi veniturile statului cât şi pe cele aferente colectivităţilor locale şi bugetul asigurărilor sociale. În practică principiul unităţii bugetare nu este riguros respectat, pentru că pe lângă bugetul general ordinar al statului, se întocmesc şi alte bugete ca: - bugetele autonome elaborate colectivităţii locale; - bugetele extraordinare se înscriu cheltuieli excepţiona le ocazionate de calamităţi, criză; - bugetele anexe se anexează la cel ordinar; - conturile speciale de trezorerie evidenţiază încasările ce nu reprezintă un venit propriu-zis, amenzi, penalităţi. b. – Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice trebuie să fie înscrise în bugetul de stat în sumele lor globale sau totale. Conform acestui principiu nu se permite a se putrea face compunsarea veniturilor bugetare cu cheltuielile aferente acestora, înscriindu-se în buget numai soldul. Întrucât trebuie să figureze cu sumele lor brute veniturile, iar cheltuielile cu sumele lor totale. În practică acest principiu se respectă doar parţial, astfel s-a trecut la elaborarea de bugete mixte în care veniturile şi

54

cheltuielile unor instituţii publice figurează cu sumele lor totale, iar altele numai cu soldurile. c. – Anualitatea este considerată prima regulă bugetară aplicată în practică. Ea are două semnificaţii distincte: - prima se referă la perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă; - cea de-a 2-a la perioada de timp în care se încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile. Există păreri a unor economişti ce susţin renunţarea la acest principiu şi trecerea la adoptarea unor bugete plurianuale – nu se aplică la noi. d. – Echilibru bugetar în accepţiunea sa clasică este egalitatea între nivelul veniturilor curente şi cel al cheltuielilor; este considerat "principul de aur al gestiunii bugetare". Echilibru bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât şi la păstrarea echilibrului în perioada de execuţie. În ţărole dezvoltate din punct de vedere economic, ca urmare a creşterii rapide a cheltuielilor publice, bugetele se întocmesc şi se încheie tot mai frecvent, cu deficit, şi cel mai adesea acesta se acoperă prin apelarea la venituri extraordinare, care provin din împrumuturi de stat şi emisiune de bani de hârtie (bonuri de tezaur). Adepţii teoriei bugetelor ciclice consideră că realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu economic este posibilă prin folosirea unuia din următoarele tehnici de echilibru: - constituirea unor fonduri de rezervă; - crearea fondului de egalizare; - folosirea amortizării alternative. e. – Specializarea bugetară şi publicitatea bugetului Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să fie înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare pe categorii de cheltuieli. 55

Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în bugetul de stat şi aprobată până la care se pot face plăţi în contul fiecărei cheltuieli aprobate. Gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită ordine şi pe baza unor criterii precis determinate se numeşte clasificaţie bugetară. Publicitatea bugetului este principiul potrivit căruia după ce este supus dezbaterii şi aprobării Parlamentului, bugetul trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice, se publică în Monitorul Oficial. 6.3.Metode clasice şi moderne de dimensionare a venituri lor şi cheltuielilor bugetare Metode clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt: a. – metoda automată sau a "penultimei" – an; b. – metoda majorării sau a diminuării; c. – metoda evaluării directe. a. – Metoda automată potrivit acestuia se iau drept bază la întocmirea bugetului pe anul următor (t+1) veniturile şi cheltuielile penultimului an (t-1), an a cărui exerciţiu a fost încheiat; ea este simplă, dar prezintă dezavantajul că adesea este departe de realitate; b. – Metoda majorării (diminuării) constă în aceea că se iau în considerare rezultatele exerciţiilor bugetare pe un interval de 5 sau mai mulţi ani consecutivi, determinându-se ritmul anual de creştere (sau descreştere) a veniturilor şi cheltuielilor, prin aplicarea acestui ritm asupra veniturilor şi cheltuielilor anului bugetar în curs se determină nivelul veniturilor şi cheltuielilor pentru anul următor; are dezavantaj pentru că procedeul transpune în viitor influenţe negative a unor fenomene economico-financiare ce s-au manifestat în trecut.

56

c. – Metoda evaluării directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursă de venit şi fiecare categorie de cheltuială Metodele moderne folosite se bazează pe analiza "costuri – avantaje" sau "costuri – eficacitate": 1. – Metoda presupune determinarea costurilor, compararea lor, determinarea avantajelor fiecărei soluţii şi luarea deciziei în formarea acelei soluţii care maximizează rezultatele; au apărut dificultăţi legate de: - incompleta evaluare a costului total; - imposibilitatea luării în calcul a influenţei unor factori, cei de natură subiectivă. 2. – Metoda de planificare, programare şi bugetiza re (P.P.B.S.) practicată o vreme în S.U.A. O altă metodă bazată pe analiza "costuri-avantaje" denumită "baza bugetară zero" s-a practicat după 1980 în S.U.A. O altă metodă practicată în Franţa "metoda raţionalizării opţiunilor bugetare" Cu toate limitele şi neajunsurile întâmpinate în aplicarea metodelor moderne de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, ele reprezintă un pas înainte faţă de metodele tradiţionale. 6.4. Sisteme bugetare, repartizarea veniturilor şi cheltuielilor pe structurile administraţiei de stat centrale şi locale Sistemele bugetare diferă de la un stat la altul; în funcţie de structura organizatorică a acestuia ele pot fi: - de tip unitar (Franţa, Italia, M. Britanie, Spania, Suedia, România); - de tip federal (S.U.A., Canada, Elveţia, Austria, Germania, Australia). 57

Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între verigile sistemului bugetar în fiecare stat se face în funcţie de modul în care au fost delimitate atribuţiile între aparatul de stat central şi cel local. Structura veniturilor şi cheltuielilor aferente fiecărei verigi a sistemului bugetar diferă de la o verigă la alta, fiind influenţată de sarcinile ce revin organelor centrale şi respectiv locale. De obicei, uneori şi de regulă veniturile cele mai importante şi principalele categorii de cheltuieli fac obiectul bugetului central sau federal, iar în bugetele statelor membre ale federaţiei şi în bugetele locale fiind înscrise venituri şi cheltuieli de importanţă mai mică. 6.5. Sistemul bugetar al României, structura veniturilor şi cheltuielilor bugetului administraţiei centrale şi locale În România sistemul bugetar este structurat, ca în orice alt stat cu caracter unitar, în funcţie de împărţirea administrativteritorială şi cuprinde: - bugetul administraţiei centrale de stat devenit buget de stat; - bugetele localeale judeţelor municipiilor, oraşelor şi comunelor la care se adaugă bugetul asigurărilor de stat, sociale. Bugetul este elaborat pe principiul bugetului brut (pentru principalele activităţi sociale-culturale, apărare), Cât şi pe principiul bugetului net în relaţiilr cu regiile autonome şi instituţiile care realizează venituri. Criteriile care stau la baza elaborării clasificaţiei bugetare sunt: - provenienţa veniturilor; - destinaţia cheltuielilor;

58

- gruparea cheltuielilor în cheltuieli de personal şi cheltuieli materiale. Bugetul administraţiei de stat centrale cuprinde: - veniturile centralizate ale statului; - raportarea veniturilor pentru finanţarea cheltuielilor cu învăţământul, sănătatea, cultura, ocrotire socială, alocaţii şi ajutor pentru copii, activităţi social culturale şi protecţie economică. Structura veniturilor bugetare în România 1991 - Venituri totale 100,0% d.c.: - venituri curente 99,8% - venituri fiscale 97,4% - venituri impozabile directe 51,7% - venituri impozabile indirecte 45,7% - venituri nefiscale 2,4% - venituri din capital 0,2% Structura cheltuielilor bugetare în România 1991 - Cheltuieli totale 100,0% d.c.: - cheltuieli curente 85,5% - cheltuieli de personal 27,4% - cheltuieli materiale 16,7% 41,4% - subvenţii şi transferuri - Cheltuieli de capital 14,3% - Fond de rezervă la dispoziţia Guvernului 0,2% 6.6. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar şi prin sistemul de trezorerie Prin execuţia de casă a bugetului se urmăreşte realizarea obiectivelor specifice execuţiei bugetare, referitoare la supervizarea plăţilor şi a încasărilor, gestionarea disponibilităţilor 59

bugetare, asigurarea informaţiei pentru înregistrarea în contabilitate a fluxurilor bugetare şi întocmirea rapoartelor periodice asupra îndeplinirii prevederilor bugetare. Organizarea execuţiei de casă a bugetului diferă de la o ţară la alta, dar se pot contura 2 mari sisteme: a. – prin sistemul bancar; b. – prin sistemul de trezorerie. a. – Prin sistemul bancar practicat de S.U.A. şi Marea Britanie – presupune ca o bancă, de regulă banca centrală, să efectueze oăeraţiunile bugetare de încasări şi plăţi şi finanţare a deficitului bugetar. În acest sistem, instutuţiile publice îşi deschid cont la diferite bănci, iar fluxurile cu bugetul sunt desfăşurate prin intermediul băncii împuternicite cu execuţia de casă a acestuia; aceasta nu exclude posibilitatea ca organele financiare ale administraţiei publice să aibă caserii proprii, prin care de fapt se alimentează conturile bugetului deschise la bancă, cu încasările în numerar de la populaţie. Acest sistem are o serie de avantaje cu privire la folosirea reţelelor de caserii şi conturi ale băncilor şi conturile acestora, dar are şi dezavantaje ca: - M.F. trebuie să organizeze un sistem distinct pentru supravegherea plăţilor şi încasărilor; - Disponibilităţile instituţiilor publice existent la diferite bănci, unde aceştia îşi ţin conturile reprezintă imobilizări pentru buget; - Analiza mersului execuţiei bugetare şi cunoaşterea poziţiei de casă a bugetului sunt dependente de operativitatea informaţiilor primite de la sistemul bancar. b. – Prin sistemul trezoreriei – execuţia de casă a bugetului Trezoreria îndeplineşte 2 funcţii: - de casier public; - de bancher. 60

1. – De casier public – prin această funcţie trezore ria efectuează: a. – toate operaţiunile propriu-zise de încasări şi plăţi la buget în numerar şi prin cont; b. – controlul asupra cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget; c. – gestionează poziţia zilnică de casă a bugetului şi asigură lichidităţile necesare. 2. – Funcţia de bancher – în această funcţie trezoreria asigură următoarele servicii: a. – este banca la care instituţiile publice îşi au deschise conturile de încasări şi plăţi; b. – gestionează datoria publică, operaţiunile de luare de împrumuturi de către buget pentru finanţarea deficitului bugetar; c. – efectuează operaţiuni în care statul apare în calitate de garant sau coparticipant la acordarea de împrumuturi agenţiilor guvernamentale. 6.7. Procesul bugetar în România Organizarea şi desfăşurarea procesului bugetar în România este reglementat de Constituţie şi Legea finanţelor publice. Procesul bugetar în România se desfăşoară după un calendar bune definit: 1 iulie – depunerea de către ministere a proiectelor de buget la M.Finanţelor; 25 sept. – înaintarea la Guvern a proiectului de buget; 10 oct. – prezentarea la Parlament a proiectului; 31 dec. – aprobarea de către Parlament

61