Duminica Samarinencei

Duminica samarinencei – apa vie a Duhului Sfânt

1

Hristos a înviat! În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos, i astãzi, în lumina Învierii, Evanghelia întâlnirii Mântuitorului cu samarineanca dezvãluie ochilor noºtri sufleteºti taina învierii unui suflet: cum ea a trecut de din moarte la viaþã ºi de la cele pãmânteºti – fãrã sã le osândeascã – la privirea lor în luminã cereascã. Aºa cum toate imnele din Noaptea Pascalã ne spun cã din moarte la viaþã ºi de pe pãmânt la cer, Hristos Dumnezeul nostru nea trecut ºi ne trece mereu. În vremea aceea – ne spune dumnezeiasca Evanghelie (Ioan 4, 5-42) – Mântuitorul a pãrãsit Iudeea ºi a hotãrât sã plece în Galileea, în nordul pãmântului Israel. ªi Sfântul evanghelist Ioan ne spune: Trebuia sã treacã prin Samaria. Era un rost mântuitor. Totdeauna Hristos te cautã, numai sã fii atent la chemarea Lui. Samaria – al cãrei nume se trage de la al muntelui Somor – era situatã mai la nord de Iudeea, a cãrei capitalã era Ierusalimul. În cursul istoriei, Samaria fiind feritã de robia babilonicã în care au fost duºi iudeii, samarinenii au rãmas pe loc ºi au fost infiltraþi cu alte neamuri – din Asiria – ºi n-au mai pãstrat credinþa lui Israel în

ª

117 mai 1998. Duminica a V-a dupã Paºti.

2

întregime; totuºi, primele cinci cãrþi ale Vechiului Testament – ale lui Moise – le-au pãstrat. Au pãstrat de asemenea legãtura cu patriarhii (Noe, Avraam, Isaac, Iacov). Dar când s-au întors iudeii ºi au rezidit templul, nu i-au mai îngãduit pe samarineni sã participe la rezidire. ªi atunci, sãrmanii, ºi-au ridicat ºi ei un templu pe muntele Garizim. Dar se aflau în aceastã separare, despãrþire sufleteascã de cei din Iudeea; ºi când vroiau iudeii din Ierusalim ºi cei din zona lor sã meargã în nord, în Galileea, nu treceau prin Samaria, ci luau drumul pe malul Iordanului în sus. Acum, Mântuitorul vrând sã meargã înapoi în Galileea – cea mai mare parte a slujirii Sale mesianice acolo a împãrtãºit-o –, ne spune Evanghelia: Trebuia sã meargã în Samaria. Tainã a misiunii Lui; ºi deschidere a misiunii lui. Cãlãuzind pe ucenici, le atrãgea atenþia: în cetate de samarineni sã nu intraþi! Totuºi, când a vindecat pe cei zece leproºi doar un samarinean a venit ºi I-a mulþumit. Încã o datã: tainã a proniei, a libertãþii lui Dumnezeu ºi a oamenilor. Niciodatã sã nu judecãm înainte de a fi luminaþi. Mântuitorul trebuie sã meargã prin Samaria pentru cã ºi acolo trebuie sã întâlneascã pe cineva. ªi nu numai atât: dar ºi samarinenii, în adânc – asemenea oricãrui om de pe lume – purtau ºi poartã în ei pecetea chipului lui Dumnezeu. Sã nu o uitãm o clipã: orice om, din toatã lumea aceasta, are nativ întipãritã în el pecetea chipului Fiului lui Dumnezeu. Iar cu privire la celelalte fãpturi – în fiecare fãpturã e voia lui Dumnezeu ºi o raþiune a Lui, cãci toate prin DumnezeuCuvântul, Logosul, s-au fãcut; ºi e o unitate adâncã în întreaga fãpturã. În adânc, toatã lumea e opera lui Dumnezeu; pervertitã e numai suprafaþa, nu adâncul. ªi numai cel care nu merge în adânc, pânã la capãt, se întoarce; dar nimeni din cei care merg în adânc, nu se mai întoarce în lumea instabilitãþii, a incertitudinilor, a îndoielilor. Când te-ai împãrtãºit din acea luminã din adânc, totul se lumineazã ºi nici un fel de întuneric nu mai este. Cum spune Sfântul Ioan: Dumnezeu este luminã ºi nici un întuneric nu este întru El (I Ioan 1,5). ªi aºa ne dezvãluie Evanghelia: Mergând în Samaria, a venit la o cetate numitã Sihar, aproape de pãmântul pe care patriarhul Iacov îl dãduse lui Iosif, fiul sãu; ºi acolo era o fântânã. O, Doamne, ce înseamnã o fântânã în acel pãmânt uscat! Priveºti în zãri ºi nu vezi decât piatrã ºi nisip. Când auzim cuvântul Mântuitorului: De va da cineva un pahar de apã, adevãr spun vouã, nu-ºi va pierde plata… – acolo un pahar de apã este atât de scump! Chiar la propriu: e scumpã ºi în bani, pentru cã e mai rarã – faþã de apa de la noi, care este atât de prisoselnicã ºi pe care noi o întinãm atât de mult. Iar Iisus, fiind ostenit de cãlãtorie, S-a aºezat lângã fântânã; El, care este Izvorul fântânii. S-a lipit de fântânã, arãtând o unitate de

3

negrãit între Sine ºi fântânã, parcã spunându-ne: fiþi totdeauna una cu Fântâna, cu Izvorul, cu Apa, în gândul ºi cuvântul pe care îl împãrtãºiþi! Era ca la al ºaselea ceas din zi. Semnificativ: al ºaselea ceas însemna miezul zilei, momentul torid; momentul în care – dupã tradiþie – Eva a fost ispititã. Acel moment pe care Biserica îl evocã în marþea din Sãptãmâna Patimilor, când e o cântare unicã – a Casianei Monahia. În imnul sufletului ei, în suspinul sufletului ei, ea evocã momentul în care o femeie pãcãtoasã s-a apropiat de Mântuitorul, a vãrsat lacrimi ºi mir peste picioarele Lui ºi le-a ºters cu pãrul capului ei. Vedeþi cum se leagã între ele faptele, evenimentele, tainele drumului nostru, în suiº, mai ales?! Da, sã simþi suiºul! ...ªi Casiana Monahia aºa a dat mãrturie stãrii sufletului ei. Ea care fusese refuzatã în tinereþea ei de cãtre un prinþ bizantin – deci nu a ajuns împãrãteasã – din pricina îndrãznelii ei tainice; cãci Dumnezeu a schimbat cursul vieþii ei, în loc de împãrãteasã, ea devenind cuvioasã. ªi în mânãstire a trãit neîncetat suspinul, nu dupã împãrat, ci dupã Mirele Ceresc. Dumnezeu i-a rânduit ºi ea a ºtiut sã aleagã între un mire ºi Celãlalt. Doamne – zice Casiana, luminatã de Duhul Sfânt –, femeia ceea ce cãzuse în pãcate multe, simþind dumnezeirea Ta… Iubiþilor, rogu-vã sã trãim profunzimea acestui cuvânt al simþirii dumnezeirii! Repet mereu cuvântul lui Ioan Scãrarul, cã nesimþirea e moartea sufletului înainte de moartea trupului; dar, precis, când zice nesimþirea, Ioan Scãrarul se referã la nesimþirea dumnezeirii, a harului dumnezeiesc. Deci spune Casiana Monahia: Femeia ceea ce cãzuse în pãcate multe, simþind dumnezeirea Ta, luând rânduialã de mironosiþã ºi tânguindu-se, a adus Þie mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie cã noapte îmi este înfierbântarea desfrâului ºi întunecatã fãrã de lunã, pofta pãcatului… (fãrã de lunã – ce limbaj inspirat!) primeºte izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoþi cu norii apa din mare! Pleacã-te spre suspinele inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa-Þi plecãciune (coborând la noi, adicã, Fiule al lui Dumnezeu, Mire Ceresc), ca sã sãrut preacuratele Tale picioare ºi sã le ºterg pe ele iarãºi cu pãrul capului meu...– ºi adaugã – al cãror sunet auzindu-l Eva în Rai, în amiazã-zi… Observaþi sublinierea cuvântului amiazã-zi cu momentul samarinencei la fântâna lui Iacov, lângã care acum era Hristos. ...ªi a venit samarineanca sã scoatã apã la amiazã, în soarele torid. În mod firesc, zicem noi, veneau sã scoatã apã – bãrbaþi, femei – dimineaþa în zori, în rãcoare, sau seara, nu la amiazã. Dar tocmai acum, la amiazã, ºi pentru sacra întâlnire, în arderea cea mai puternicã sã vinã… Vedeþi, în Scripturã simbolurile Duhului Sfânt sunt îndeosebi douã: focul ºi apa. Simbolul e un semn vãzut care învãluie ºi

4

dezvãluie o prezenþã nevãzutã, spiritualã. Iar prezenþa lãuntricã, spiritualã e mai realã decât cea care o învãluie. De aceea Sfântul Pavel spune cã cele ce se vãd sunt trecãtoare iar cele ce nu se vãd sunt veºnice. Cuvântul este de o adâncime negrãitã: cele ce se vãd, ele sunt reale în felul lor, dar trecãtoare: se fac ºi se desfac, se compun ºi se descompun; ca ºi sãrmanul nostru trup. Dar cele ce nu se vãd, acelea sunt veºnice – adicã realitatea harului dumnezeiesc, aºa cum ne împãrtãºeºte astãzi, atât de luminos, dumnezeiasca Evanghelie. ...A venit femeia sã scoatã apã în miezul zilei – în acel miez, am vãzut, când ºi Eva a fost ispititã – ºi, apãrând în faþa Mântuitorului, înainte de a încerca sã scoatã apã, Mântuitorul o întâmpinã; ea n-ar fi cutezat. ªi-i zice Mântuitorul: Dã-Mi sã beau! El începe cuvântul. Ea, sãrmana, ºi femeie, ºi samarineancã: taina chemãrii. Despre cercetarea harului lui Dumnezeu, douã lucruri spun Sfinþii Pãrinþi: cã nu e din fire (nu e din lumea aceasta) ºi nu decizi tu momentul (nu þine de voia ta, nu-l produci tu). Dar tocmai pentru a descoperi cã harul e din altã parte, de dincolo de lumea aceasta, dar pentru lumea aceasta, ºi tocmai prin care lumea aceasta a luat fiinþã, Mântuitorul, El intervine: Dã-mi sã beau!… Întreaga Evanghelie e o chemare, întreaga Liturghie e o chemare: Dã-Mi!… – îþi cere inima. Mântuitorul κi situeazã poziþia cerând El de la tine sã-I dai sã bea, pentru a te situa pe tine în cealaltã poziþie, ca tu apoi, sã-I ceri, pentru cã tu nu ai curaj. ...Ucenicii nu erau de faþã; plecaserã sã cumpere merinde – cãci nici merinde nu luau cu dânºii; cum spune Mântuitorul: Nu luaþi nici traistã, nici bani! ªi femeia samarineancã, la cuvântul Mântuitorului Dã-Mi sã beau (Dã-Mi inima ta, suflete! – zice în Vechiul Testament Cuvântul), Îi spune: Cum, Tu care eºti iudeu ceri sã bei de la mine care sunt femeie samarineancã?! Pentru cã iudeii nu au amestec cu samarinenii. Spuneam la început, din istorie, despre acest moment de despãrþire dureroasã; iar ea, dacã Mântuitorul îi cere, rãspunde cuviincios. Cum L-a cunoscut pe Mântuitor, a fost luminatã. Totdeauna când stai de vorbã cu Dumnezeu, când stai de vorbã cu Evanghelia, dacã stai cu inimã curatã, simþi, înþelegi. Dar dacã – vai de tine! – ai gând vrãjmaº, superficial ºi demonic totodatã, n-ai sã înþelegi nimic. Or ea, în faþa Mântuitorului, L-a recunoscut, inspiratã, ca ºi cananeeanca odinioarã; ºi Îl recunoaºte cã este iudeu deºi era într-un pãmânt al Samariei: Cum, Tu, iudeu fiind… Iudeii nu au amestec cu samarinenii. ªi aici cuvânt cuviincios: nu spune samarinenii nu au de-a face cu iudeii, observaþi? Nu forma aceasta, de îndrãznealã, de cutezanþã, ci de cuviinþã: cã iudeii nu stau de vorbã cu noi, samarinenii; ne dispreþuiesc oarecum. Atunci, la acest rãspuns cuviincios al ei, Mântuitorul îi descoperã un fapt, o realitate

5

atât de adâncã, de negrãit; un cuvânt din adâncul Dumnezeirii: Dacã ai fi ºtiut darul lui Dumnezeu ºi Cine este Cel ce-þi zice Dã-Mi sã beau, ai fi cerut tu de la El ºi þi-ar fi dat apa vie. Cuvânt central în dumnezeiasca Evanghelie. Întâi: Dacã ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu, apoi: ºi Cine este Cel ce-þi cere , I-ai fi cerut tu ºi þi-ar fi dat – reþineþi – apa cea vie. Trei elemente capitale. Dacã ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu… La ce fel de dar se referã aici Mântuitorul? – La darul originar, cel dintâi, pe care i l-a insuflat lui Adam: suflarea dumnezeiascã. E vorba de darul dumnezeiesc ºi îndumnezeitor, acest dar pe care teologii îl exprimã prin acele cuvinte adânci, puternice, înalte: energii divine necreate. E vorba de harul lui Dumnezeu, din adâncul Dumnezeirii, din iubirea Dumnezeirii. Nu din fire, din lumea aceasta, ziditã. Harul acela pe care, în Noaptea Pascalã, îl mãrturiseºte Biserica atât de luminos, de puternic, când zice: O , vino la noi, Tu care ne-ai dãruit lumina cea mai înainte de veci… – deci mai înainte de veacuri, de creaþie, lumina cea pururea fiitoare, lumina cea fãrã de ani, lumina cea neapusã. Acest dar i-a fost împãrtãºit lui Adam, dar el ºi urmaºii – nu toþi – nu i-au rãmas credincioºi. În om, în noi, pe lângã cele zidite, trecãtoare, care vin ºi se duc, se fac ºi se desfac, se compun ºi se descompun, avem acest har din veºnicia lui Dumnezeu, nevãzut ºi de aceea veºnic, cum a spus Sfântul Apostol Pavel. O mãrturiseºte atât de frumos ºi adânc înþeleptul Solomon, printr-un cuvânt atât de zguduitor, de parcã simþi cã susþine întreaga umanitate, pãmântul ºi cerul: Doamne, ai pus în inima lor veºnicia! (Ecclesiastul 3,11). Un singur cuvânt de reþinut: “Ai pus în inimã veºnicia”. În traducerile mai vechi era: “ Ai pus în noi ºi gândul veºniciei!”. Traducerea mai nouã e parcã mai sugestivã. Acesta este darul de care spune Mântuitorul: “De ai fi cunoscut tu darul (darul veºnic, veºnicia în inimã)... ºi dacã ai fi ºtiut ºi Cine este Cel ce-þi zice dã-Mi sã beau… þi-ar fi dat apa cea vie.” “Cine este” – adicã tocmai Acela prin care acest dar al veºniciei este adus din nou în lume, cum citim tot în Evanghelia Sfântului Ioan: “Cãci Legea prin Moise s-a dat, iar harul ºi adevãrul prin Iisus Hristos au venit”. Or, acum era Hristos de faþã, unindu-Se, identificându-Se cu fântâna – altfel spus, cu apa cea vie, care-i simbol al harului. Atunci: “O, dacã ai fi ºtiut tu darul lui Dumnezeu...” – l-ai fi recunoscut în tine; cãci noi îl avem cu toþii de la Botez, ºi tot omul îl are ca o moºtenire a lui de la cea dintâi zidire. De altfel, cum sã nu-l recunoºti?! De ce doreºte omul nemurirea, de ce luptã împotriva bolii, a patimilor, a morþii? Nu tocmai datoritã acestui rãsad divin? Îngãduiþi sã dau mãrturie unui gând care mã stãpâneºte. Citim în cãrþile oamenilor învãþaþi – ºi ne bucurã cã au ajuns la aceastã concluzie – aceastã sentinþã, aceastã lege, dacã vreþi: “În orice lucru, în orice fiinþã, ansamblul, planul, proiectul justificã ºi rânduieºte pãrþile, ºi nu invers”. Ce înseamnã aceasta? Iatã, biserica,

6

acest templu al Duhului Sfânt, e alcãtuitã din cãrãmidã, nisip, ciment, ipsos, var, lemnãrie, nu? Ei bine, toate acestea, ele însele fac biserica, ele hotãrãsc? Nu-i aºa cã planul, proiectul? Rãmâi uimit cum de n-au înþeles oamenii aºa-ziºi învãþaþi taina aceasta uimitoare: cã în fiecare fãpturã e un plan, un proiect; ca ºi aceastã monumentalã bisericã: toate elementele ei s-au zidit potrivit planului ce ia chip de bisericã. Dar asta ce ne spune? Cãrãmizile, nisipul ºi cimentul, ele fac planul? Ele fac ideea? Ele fac proiectul? Nu. Acel plan nu pleacã din cãrãmizi; pleacã de la un autor. Autorul a sãdit în mine proiectul, ºi acel proiect – am înþeles – e sufletul fiecãruia. Aici e taina sufletului omenesc, ºi a sufletului ºi raþiunii oricãrei fãpturi; e o logicã de neclintit, iubiþilor, e o raþiune de a fi; ºi fãrã raþiune suntem smintiþi. Noica, sãrmanul, ce bine a analizat acest cuvânt: smintit; adicã a-þi ieºi din minte – ex ºi mens. Cu alte cuvinte, nu mai ai raþiune, nu mai eºti în fire – cum spune Sfântul Ioan Damaschin: “Toate sunt dupã fire, numai pãcatul e împotriva firii” . O, iubiþilor! Acum înþelegem. Aici e taina tuturor fãpturilor, a prezenþei lui Dumnezeu în toate fãpturile, a prezenþei harului lui Dumnezeu în fiecare fãpturã. Asta descoperã Mântuitorul: “Dacã ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu...” Din acest dar, din aceastã luminã divinã ai venit ºi tu pe lume, samarineanco, ºi am venit fiecare din noi în lume. ªi a zis bine acest învãþat, J. C. Eccles, cã sufletul nu-i din lumea aceasta, pentru cã, iatã, proiectul din mine, care rânduieºte toatã viaþa mea, tot sufletul meu, gândirea mea, mã organizeazã pe mine în toate faptele mele. Sufletul meu nu-i din cãrãmidã, nu e alcãtuit din vreun element al lumii materiale, ci e de la Dumnezeu. Iatã ce adâncime ne dezvãluie dumnezeiasca Evanghelie. Acum Mântuitorul ne spune deodatã: dacã ai fi cunoscut darul pe care Eu (Eu, Fiul lui Dumnezeu), de la Tatãl în Duhul Sfânt, l-am insuflat lui Adam, ºi acum, pentru cã s-a învechit sãrmana fire, am venit sã-l înnoiesc... Harul nu se învecheºte – firea se învecheºte, ea se compune ºi se descompune; e sub semnul trecerii. Vã pomeneam cândva de Eminescu, cum înþelegea el harul Duhului Sfânt, în acele ultime versuri pe care i le-a încredinþat lui Vlahuþã în martie 1889: “Atâta foc, atâta aur, / Atâtea daruri sfinte / Peste întunericul vieþii / Ai revãrsat, Pãrinte!” Atâta foc – se referã la harul Duhului Sfânt. Mântuitorul îi spune, prin urmare, femeii: “… Ai fi cerut ºi þi-aº fi dat apa cea vie” – adicã harul dumnezeiesc ºi care nu poate fi decât viu, nemuritor, etern. ªi samarineanca I-a zis atunci: “Doamne, n-ai nici gãleatã, fântâna e adâncã, de unde, dar, apa cea vie? – ea rãmânea tot la înþelesul ei din lumea aceasta, trupesc (nu firesc; firea poartã în ea lumina divinã; mai degrabã trupesc – al stãrii

7

cãzute). “… Nu cumva eºti Tu mai mare decât pãrintele nostru Iacov?”– ºi ea îl recunoºtea pe patriarhul Iacov, recunoºtea în lume anumite, sã zicem, niveluri, trepte în suiºul duhovnicesc: “Patriarhul Iacov, care ne-a dat aceastã fântânã, el însuºi a bãut de-aici, ºi fiii lui ºi turmele lui...” Parcã rostind “ºi turmele lui”, îþi dezvãluie deodatã, într-o frumuseþe negrãitã, unitatea întregii creaþii; adicã ºi distincþie, ºi unitate. Nu-i dispreþ faþã de nimic, dar fiecare dupã rânduialã, în aceastã sfântã unitate. Ne-a creat Dumnezeu luând þãrânã din pãmânt – deci suntem þãrânã, pe care o adãpãm (aºa cum erau adãpate ºi turmele lui Iacov) din apa fireascã, dar în care sa suflat suflare dumnezeiascã. Deci, repet, totdeauna sã avem în vedere ºi ceea ce ne deosebeºte, ne distinge, dar ºi ceea ce ne uneºte. Împreunã ºi nu altfel; ºi atunci nu eºti în greºealã, în dezbinare, în rupturã, nu eºti în sfâºiere, ci în taina unitãþii Preasfintei Treimi. Doamne, ce frumuseþe ºi ce luminã în tot ceea ce ne descoperã Dumnezeu!… Iisus i-a rãspuns ºi i-a zis: “Oricine va bea din apa aceasta va înseta iarãºi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va înseta în veac; cãci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apã curgãtoare spre viaþa veºnicã”. O datã mai mult descoperã: “Cine va bea din apa aceasta...”, adicã din lumea celor care se fac ºi se desfac, din lumea celor create (cele care au venit cu timpul, merg cu timpul); dar “Cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va înseta în veci (ea e mai înainte de veci)... se va face izvor de apã curgãtoare spre viaþa veºnicã”. Dacã primeºti harul ºi eºti atent la el, simþi în tine ceva din veºnicia lui Dumnezeu, ceva care trece peste moarte, ºi teama de moarte dispare. Ieri am sãvârºit slujba înmormântãrii unui om credincios; un om de 92 de ani, care viaþa întreagã a slujit lui Dumnezeu cu credinþã. Când l-am spovedit ºi l-am împãrtãºit era în ultimele lui ceasuri, dar la “Hrisos a înviat!”– când i-am rostit – deodatã, din adânc a þâºnit din el: “Adevãrat a înviat!”, dupã ce pânã atunci, câteva ceasuri intrase în ceea ce medicii numesc comã – nu mai comunica, era pe prag, cãtre þãrmul celãlalt. ªi ºi-a fãcut semnul crucii – ca semn de rãstignire a pãcatului, ca Hristos pe cruce – cã nu mai putea vorbi. ªi poate, în asemenea momente, sã fie un fel de mãrturie, ca spovedanie. A primit, apoi, ºi Spovedania, ºi Împãrtãºania. Sã nu uitãm acest lucru, sã nu-l uitãm în veci: a primi Sfânta Împãrtãºanie, cu Spovedanie ºi Maslu, dacã se poate, înseamnã a trece dincolo cu o arvunã a veºniciei, cu aceste ape vii; pe câtã vreme a sfârºi în pãcat este altfel ºi e deosebit de Scripturã. Mã întrebau studenþii: de ce la Maica Domnului zicem a adormit, iar în mod obiºnuit se zice a murit? – Nu numai la Maica Domnului. Citiþi în dumnezeiasca Scripturã: când Sfântul arhidiacon ªtefan, lovit cu pietre, a privit cerul deschis ºi pe Bunul Dumnezeu ºi,

8

în tumultul ucigaº al pietrelor, s-a rugat: “Doamne, nu le socoti pãcatul acesta… Primeºte duhul meu… ªi acestea zicând a adormit”– tot aºa s-a spus, ºi aºa e corect. Iar când e vorba de Anania ºi Safira (Fapte 5) sau de Irod (Fapte 12): “… ºi a murit”. Când sfârºeºti în pãcat – ai murit; când sfârºeºti în credinþã, spovedit ºi împãrtãºit – ai adormit. Sã o spuneþi tuturor celor care evitã sã-l cheme pe preot. ªi atunci, când a auzit femeia cã Hristos îi dã apa curgãtoare în viaþa veºnicã, I-a zis: “Doamne, dã-mi aceastã apã ca sã nu mai vin aici sã scot apã, sã nu mai însetez” – se ridica uºor cu înþelegerea, dar nu atingea înãlþimea ºi adâncimea harului (cãci în har se identificã înãlþimea cu adâncimea). Mântuitorul îi spune atunci: “Mergi ºi cheamã pe bãrbatul tãu”(în comuniune sã înþelegi harul). – “N-am bãrbat, Doamne”. Mântuitorul îi spune: “Bine zici cã nu ai bãrbat, cãci cinci bãrbaþi ai avut ºi cel pe care îl ai acum nu-þi este bãrbat”(altfel spus – un fel de concubin). Femeia se cutremurã de faptul cã Mântuitorul priveºte, citeºte în adânc; ºi-I spune: “Doamne, vãd cã eºti prooroc”. ªi noi suntem cutremuraþi. Iubiþilor, sã nu uitãm: Mântuitorul a citit în faþa ei ºi în adânc, straturi dupã straturi, cum s-au adãugat stãrile ei, trecerile ei, pãcatele ei – un bãrbat dupã altul – în acest nesaþiu, nestatornicie, nebinecuvântare. Toate le purtãm în noi. Întrezãrim acum ce înseamnã Judecata: iatã un moment al Judecãþii aici, când Mântuitorul a privit-o ºi a citit: “cinci bãrbaþi” – i-a vãzut pe rând, ºi aceste momente pe care ea le-a trecut. O, Doamne! Cei care pânã acum aþi rãmas în aceastã cinste ºi curãþie, pãstraþi-o! Sã nu citeascã Mântuitorul, în ziua Judecãþii, evenimentele tragice care se sãdesc acolo, unul dupã altul, strat dupã strat ºi care-þi fac pâcla aceea ºi întunericul, ca sã nu mai vezi, sã nu mai simþi harul, sã devii nesimþitor la harul dumnezeiesc. Te cutremuri când citeºti ºi înþelegi. Samarineanca a înþeles: “Vãd cã eºti prooroc” (vãd cã Tu vezi – pro-orato; orato înseamnã vãz în limba greacã). Tu mã priveºti ºi vezi în adâncul meu; ºi, Doamne, ajutã-mã, vãzând Tu, ca ºi eu sã mã vãd, sã-mi vãd pãcatele! Cum spune Sfântul Macarie: “Cel ce-ºi vede pãcatele e mai mare decât cel care înviazã morþii”. Cu adevãrat mai mare: a învia un mort care iar se întoarce la moarte, nu e mare ispravã, dar a-þi vedea pãcatele, deci a învia sufletul tãu… ªi cum înviazã? – Prin lumina cea vie, eternã – deci împãrtãºindu-se din eternitatea lui Dumnezeu. ªi atunci, deodatã, ea se trezeºte, simte cã Cel care o priveºte vede în adânc, ºi Îi pune întrebarea fundamentalã: “Doamne, pãrinþii noºtri – zice ea – s-au închinat pe acest munte (Garizim). Voi ziceþi cã în Ierusalim se cuvine sã ne închinãm, numai în templu...Unde sã mã rog, Doamne?” (Unde sã Te întâlnesc, Doamne?) Aici sau în Ierusalim? Iar Mântuitorul îi rãspunde: “Crede-Mã cã vine ceasul

9

când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim, nu vã veþi închina Tatãlui (adicã nu doar aici sau acolo). Voi vã închinaþi cãruia nu ºtiþi, noi ne închinãm Cãruia ºtim (pentru cã era El, Atotºtiutorul, Înþelepciunea lui Dumnezeu cea veºnicã); mântuirea vine din iudei.” Iudeilor li s-au dãruit Legea, fãgãduinþele, însãºi originea trupeascã, a naturii umane a Fiului lui Dumnezeu. “...Dar vine ceasul ºi acum este, când adevãraþii închinãtori se vor închina Tatãlui în duh ºi în adevãr”. Era Cel întrupat de la Duhul Sfânt în faþa samarinencei; era Adevãrul de faþã. “Tatãl astfel de închinãtori κi doreºte. Duh este Dumnezeu ºi cel ce I se închinã Lui, trebuie sã I se închine în duh ºi în adevãr.” Dumnezeu este duh, spirit, deasupra întregii fãpturi – ceea ce înseamnã duh, spirit, conºtiinþã, luminã, iubire, ºi toate aceste daruri: dreptate, pace, bucurie ºi har. Dumnezeu e mai presus de lume ºi, în acelaºi timp, ziditor ºi suport al întregii lumi; ºi împãrtãºind fiecãruia din noi Duh, adicã suflet purtãtor de veºnicie, iubiþilor! Suflet purtãtor de har dumnezeiesc pe care îl simþim când credem, nãdãjduim, iubim ºi mãrturisim pe Dumnezeu cel în Treime preamãrit: Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt – Treimea cea de o fiinþã ºi nedespãrþitã. Atunci Îl mãrturisim cu sufletul, cu ce-i mai adânc în noi. Atunci sufletul nostru se face tron al Dumnezeirii ºi avem certitudinea cã suntem duh. Atunci, în noi, ochiul nostru, lumina noastrã e ochiul lui Dumnezeu, adicã ochiul Luminii celei neînserate, deci suflet purtãtor de har dumnezeiesc. Atunci vezi toate fãpturile lumii scãldate în aceastã luminã divinã, în voie divinã, în raþiuni, în sensuri dumnezeieºti; în care toate, chiar dacã sunt schimbãtoare, sunt mãrturii ale lui Dumnezeu, ºi vezi în ele ceea ce este neschimbãtor: Raþiunea, Logosul dumnezeiesc. Atunci cu trupul eºti aici ºi acum, dar sufletul tãu – deodatã îþi deschide aripile. Iubiþilor, duhul depãºeºte trupul – pentru cã e nãscut din veºnicia lui Dumnezeu; sufletul e zidit, e creat, dar poartã un dar din veºnicia lui Dumnezeu. Doamne, taina Duhului Tãu, pentru care Sfântul Pavel spunea: “O, corintenilor, (...) în inima noastrã nu sunteþi la strâmtoare” (II Corinteni 6, 11-12)! ...ªi atunci samarineanca I-a zis: “Doamne, câte ne-ai descoperit! ªtim cã va veni Mesia, care se cheamã Hristos, adicã Unsul lui Dumnezeu; când va veni, Acela ne va descoperi nouã toate”. “Ne va descoperi” – era ºi ea în aºteptare. Iar Iisus i-a zis: “Eu sunt, Cel ce grãieºte cu tine.” Eu sunt – acest cuvânt Îl descoperã pe El, pe Cel de la muntele Horeb, când i-a vorbit lui Moise din rugul care ardea ºi nu se mistuia (flacãra divinã nu mistuie, nu desfiinþeazã, ci transfigureazã). Eu sunt – Eu sunt existenþa absolutã, ºi a-toate-existenþa – Cel ce este. Acum, observaþi, în faþa samarinencei Iisus mãrturiseºte: “Eu sunt (Mesia)”, mai mult: la fântânã, când ea a întrebat: “Unde (în

10

care templu) sã ne închinãm?”, Iisus întãreºte: Eu sunt Templul; Eu sunt Biserica; Eu sunt Capul Bisericii. Aici se reveleazã unitatea întregii Scripturi – a Vechiului Testament ºi a Noului Testament. La Horeb a zis: “Eu sunt Cel ce sunt”, pe urmã, lui Moise: “Aºa sã faci cortul, cum þi l-am arãtat pe munte” – pentru cã El Însuºi era în Cortul Mãrturiei (adicã în templu). Trupul nostru e un templu al Dumnezeului celui viu; ºi dacã noi vrem, trupul nostru, care se face ºi se desface, poate lua ºi el parte la Trupul, la Templul care este Hristos. Samarinencei aceasta a vrut sã-i spunã: Eu sunt Mesia – Eu sunt Templul – Eu sunt Acela cãruia sã vã închinaþi, ºi Eu sunt Cap al Templului, Cap al Bisericii în Biserica Dumnezeului celui viu, fiecare dintre voi fiind un templu, dar dacã ºi numai dacã purtaþi în el pe Dumnezeul cel viu, dacã purtaþi în el cuvântul Lui, cuvântul Evangheliei Lui. Eu sunt Cel ce sunt; Eu îþi dau apa cea vie; Eu îþi dau cuvintele vieþii veºnice; Eu îþi dau Trupul ºi Sângele Meu… ªi dacã eu mi le asum cu aceastã conºtiinþã, cã le am din veºnicia lui Dumnezeu, prin rugãciune, prin apa cea vie – harul Duhului Sfânt ºi cuvintele vieþii veºnice – eu am avere din veºnicia lui Dumnezeu. Când Iisus a zis: Eu sunt, ochii samarinencei s-au deschis; aºa cum s-au deschis ochii lui Luca ºi ai lui Cleopa când Mântuitorul i-a împãrtãºit cu pâinea, binecuvântând. Acum, când i-a dãruit apa cea vie, imediat a lãsat gãleata, s-a dus în cetate ºi le-a spus samarinenilor: “Iatã un Om care mi-a spus mie toate. Nu cumva e Hristosul?” ªi au venit toþi ºi L-au rugat sã rãmânã încã douã zile; ºi au spus: “Acum credem nu numai pentru cã El i-a spus femeii, ci ºi pentru cã noi înºine L-am vãzut, ne-am împãrtãºit din El, ºi credem cã El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu.” Iubiþilor, aºa sã-L simþim! Aºa sã ne împãrtãºim din cuvintele vieþii Lui, din rugãciune, din Evanghelie, din Împãrtãºanie. Ne împãrtãºim din veºnicia lui Dumnezeu, rãsare Soarele veºniciei în noi, iar rãul ºi moartea pier dinaintea Lui, pentru care mãrturisim: Hristos a înviat!