Duminica Samarinencei

1

Duminica Samarinencei1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Vrednicilor de iubire ºi dreptcredincioºilor creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului nostru Iisus Hristos, Hristos a înviat! ªi Cel înviat ne grãieºte nouã, vorbeºte inimilor noastre, prin cuvântul sfânt al Evangheliei de astãzi. Îl ascultãm aºa: de El luminaþi, însufleþiþi în Duhul cel Sfânt, împreunã cu El, de la Tatãl, aºa cum ni se împãrtãºeºte totul, ºi creaþia, ºi mântuirea – prin voia Tatãlui, cu lucrarea Fiului ºi sãvârºirea Duhului Sfânt. În vremea aceea Iisus a mers din Iudeea în Galileea. “ªi trebuia sã treacã prin Samaria. Deci a venit la o cetate a Samariei, numitã Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul sãu; ºi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de cãlãtorie, S-a aºezat lângã fântânã ºi era ca la al ºaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria sã scoatã apã. Iisus i-a zis: Dã-Mi sã beau. Cãci ucenicii Lui se duseserã în cetate, ca sã cumpere merinde. Femeia samarineancã I-a zis: Cum Tu, care eºti iudeu, ceri sã bei de la mine, care sunt femeie samarineancã? Pentru cã iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a rãspuns ºi i-a zis: Dacã ai fi ºtiut darul lui Dumnezeu ºi Cine este Cel ce-þi zice: Dã-Mi sã beau, tu ai fi cerut de la El, ºi þi-ar fi dat apã vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici gãleatã nu ai, ºi fântâna e adâncã; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eºti Tu mai mare decât pãrintele nostru Iacov, care ne-a dat aceastã fântânã ºi el însuºi a bãut din ea ºi fiii lui ºi turmele lui? Iisus a rãspuns ºi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarãºi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, cãci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apã 113 mai 2001.

2

curgãtoare spre viaþã veºnicã. Femeia a zis cãtre El: Doamne, dã-mi aceastã apã ca sã nu mai însetez, nici sã mai vin aici sã scot. Iisus ia zis: Mergi ºi cheamã pe bãrbatul tãu ºi vino aici. Femeia a rãspuns ºi a zis: N-am bãrbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis cã nu ai bãrbat. Cãci cinci bãrbaþi ai avut ºi cel pe care îl ai acum nu-þi este bãrbat. Aceasta adevãrat ai spus. Femeia i-a zis: Doamne, vãd cã Tu eºti prooroc. Pãrinþii noºtri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceþi cã în Ierusalim este locul unde trebuie sã ne închinãm. ªi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mã cã vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vã veþi închina Tatãlui. Voi vã închinaþi cãruia nu ºtiþi; noi ne închinãm Cãruia ºtim, pentru cã mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul ºi acum este, când adevãraþii închinãtori se vor închina Tatãlui în duh ºi în adevãr, cã ºi Tatãl astfel de închinãtori κi doreºte. Duh este Dumnezeu ºi cei ce I se închinã trebuie sã I se închine în duh ºi în adevãr. I-a zis femeia: ªtim cã va veni Mesia care se cheamã Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouã toate. ªi Iisus ia zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. ªi se mirau cã vorbea cu o femeie. Însã nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeºti cu ea? Iar femeia ºi-a lãsat gãleata ºi s-a dus în cetate ºi a zis oamenilor: Veniþi de vedeþi un om care mi-a spus toate câte am fãcut. Nu cumva acesta este Hristosul? ªi au ieºit din cetate ºi veneau cãtre El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învãþãtorule, mãnâncã. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ºtiþi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva sã mãnânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este sã fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine ºi sã sãvârºesc lucrul Lui. Nu ziceþi voi cã mai sunt patru luni ºi vine seceriºul? Iatã zic vouã: Ridicaþi ochii voºtri ºi priviþi holdele cã sunt albe pentru seceriº. Iar cel ce secerã primeºte platã ºi adunã roade spre viaþa veºnicã, ca sã se bucure împreunã ºi cel ce seamãnã ºi cel ce secerã. Cãci în aceasta se adevereºte cuvântul: Cã unul este semãnãtorul ºi altul secerãtorul. Eu v-am trimis sã seceraþi ceea ce voi n-aþi muncit; alþii au muncit ºi voi aþi intrat în munca lor. ªi mulþi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mãrturisea: Mi-a spus toate câte am fãcut. Deci, dupã ce au venit la El, samarinenii Îl rugau sã rãmânã la ei. ªi a rãmas acolo douã zile. ªi cu mult mai mulþi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tãu, cãci noi înºine am auzit ºi ºtim cã Acesta este cu adevãrat Hristosul, Mântuitorul lumii.” (Ioan 4, 4-42). Vrednicilor de iubire, cu inimile curate pe care le aveþi ºi, în rugãciune ºi în stare de veghe pururea, sã primim luminaþi, învãþaþi de Duhul Sfânt ºi întãriþi, cuvântul adevãrului Lui. Iisus fusese în Iudeea. Se întâlnise noaptea cu Nicodim, maimare între farisei, ºi i-a descoperit lui naºterea din nou – naºterea din

3

apã ºi din Duh, cum îi spusese: “De nu se va naºte cineva de sus (...) de nu se va naºte cineva din apã ºi din Duh (Sfânt), nu va putea sã intre în împãrãþia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3,5). ªi acolo mãrturisise, iarãºi, cã “Dumnezeu aºa a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu Cel UnulNãscut L-a dat (nouã), ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã” (Ioan 3, 16). ªi, mãrturisindu-le acel cuvânt mântuitor, al adevãrului, Se întoarce spre Galileea. Iudeea, pãmântul sfânt, e în sud, ca în statul Israel de astãzi, unde e ºi Ierusalimul; Galileea e în nord, cu lacul Ghenizaret ºi Marea Galileii. Acolo a rostit ºi predica de pe munte cu Fericirile ºi celelalte mãrturii, învãþându-i ºi Legea ºi desãvârºirea Legii, precum citim îndeosebi în Evanghelia dupã Matei, la capitolele 5, 6 ºi 7. Deci Iisus merge împreunã cu ucenicii spre Galileea, pentru propovãduire, ºi trece prin Samaria, situatã între Iudeea ºi Galileea. În cursul istoriei, Samaria fiind feritã de robia asiro-babilonianã în care au fost duºi iudeii, samarinenii au rãmas pe loc ºi s-au mai amestecat cu alte neamuri. Iar când iudeii, eliberaþi, s-au întors, ºi cu Zorobabel au construit templul, samarinenii au dorit sã participe ºi ei; dar iudeii s-au opus: Voi v-aþi amestecat, au zis ei, cu cei de alt neam, cu pãgânii. ªi atunci, rãmânând izolaþi, în felul lor, ºi-au construit ºi ei un templu, un locaº de cult, de închinãciune (cum zidim ºi noi, cum s-a zidit pururea) pe muntele Garizim, în Samaria. ªi acolo se închinau, pãstrând Legea lui Moisi, cu primele cinci cãrþi ale Vechiului Testament. ªi atunci, iudeii, când mergeau în Galileea (“Galileea neamurilor”, dar pãstratã în legãturã cu Iudeea) nu treceau prin inima Samariei, ci mergeau pe lângã apa Iordanului, ca sã nu se amestece cu ei. Mântuitorul nu; El a intrat în inima Samariei. El, liber de pãcat ºi de teamã. De aceea spune dumnezeiescul cuvânt: “trebuia sã treacã prin Samaria”. ªi Dumnezeu ºtie de ce trebuia. Când este o rugãciune a noastrã, o durere, o nevoie, El o cunoaºte; ºi ºtie ce trebuie. De aceea ne-a învãþat, în Tatãl nostru, sã ne rugãm “fie voia Ta” – pentru cã, Doamne, Tu ºtii ce ne trebuie nouã. Sã luãm aminte la fiecare cuvânt, în care scânteiazã lumina Duhului Sfânt. Aºa cum la orice scânteie eºti atent, ca o scânteie divinã sã fie orice cuvânt pentru tine. ªi trebuind sã treacã prin Samaria, a venit la o cetate a Samariei numitã Sihar (sau Sichem), aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul sãu. Luãm numai aceste trei nume, pe care le pomenea Blaise Pascal – filosoful ºi omul de ºtiinþã – când, nedumerindu-se ºi negãsind el în înþelepciunea lumii acesteia adevãrul, a zis: “Nu Dumnezeul filosofilor, ci Dumnezeul lui Avraam, Isaac ºi Iacov” – Dumnezeul Pãrinþilor. Adicã Acel Dumnezeu cum S-a descoperit lui Avraam, lui Isaac ºi lui Iacov. Poate cineva ar zice: Cum S-a descoperit? – Da, ºi Avraam, ºi Isaac, ºi Iacov au cunoscut cum li S-a descoperit. Dar cum ºtim noi? – Toatã istoria e martorã acestei

4

descoperiri – ºi pentru Avraam ºi pentru Isaac ºi pentru Iacov – cãci ia schimbat, ºi a schimbat cursul istoriei. Cum zicea un filosof american trãind pe la începutul veacului trecut – William James (1842-1910): “Dumnezeu este adevãrat pentru cã lucrurile, faptele Lui sunt adevãrate”. Tot ce a produs Dumnezeu este adevãrat – creaþia întreagã. Sunt adevãrate faptele providenþiale ale istoriei, cu Avraam, Isaac, Iacov? – Sunt. E adevãrat tot ce a fãcut Hristos, ºi de douã mii de ani lumea e martorã. Acesta este semnul adevãrului. Iatã, acest filosof pragmatic argumenteazã pragmatic. Aºa îl pomeneºte acum Evanghelia pe Iacov, fiul lui Isaac. Iar Isaac, fiul lui Avraam. ªi acolo era un pãmânt pe care Iacov îl dãruise lui Iosif, – penultimul sãu fiu. El a fost vândut de fraþii lui, dar a ajuns în Egipt, prin pronia lui Dumnezeu, sã sãvârºeascã fapte ºi minuni: sã tâlcuiascã visul lui Faraon, cu cele ºapte spice grase ºi alte ºapte slabe, cu ºapte vaci grase ºi ºapte slabe, vestind anii de belºug ºi anii de secetã. ªi, chivernisind belºugul, din belºug a hrãnit ºi Egiptul, ºi pe pãrinþii lui, ºi pe fraþii lui, ºi pe toþi. Deci a ajuns Iisus în acel loc, la acel pãmânt pe care Iacov îl dãruise lui Iosif ºi unde, ca întotdeauna, a sãpat ºi o fântânã. ªi, fiind ostenit de cale, Mântuitorul S-a aºezat la fântânã (de bunã seamã ºi în vremea veche, ca ºi în ziua de astãzi, se fãcea în jurul fântânii un loc de aºezare, o micã împrejmuire). El, Fântâna; El, Izvorul cel viu. În acele locuri Iacov, fugind de frica fratelui sãu Esau, cãruia îi luase locul de întâi-nãscut, cu mare trecere în Vechiul Testament, noaptea, adormind, primise acea descoperire dumnezeiascã. Ce înseamnã, porpriu-zis, adormind? – Când închizi obloanele dinspre lume ºi se deschide în adânc fereastra spre Dumnezeu. Cum spune Patriarhul Calist: în deschizãtura inimii se întâlneºte lumina divinã cu ochiul divin îndumnezeit al inimii, ochiul credinþei. ªi atunci vezi. De aceea, visele mari, proniatoare, în aceastã stare se petrec. Gândiþi-vã la dreptul Iosif, cãruia i-a vestit Dumnezeu cã în sânul Maicii Domnului e prezent Fiul lui Dumnezeu. Poate fi veste mai mare ca aceasta? Lui Adam Dumnezeu i-a dat un somn Adam tot de genul acesta. ªi aºa, din coasta lui, tot tainic, a deschis o fereastrã inimii, ºi s-a zidit Eva. Iubiþilor, în acel somn Iacov, ºtiþi, a vãzut scara care unea cerul cu pãmântul; îngerii lui Dumnezeu suiau ºi coborau pe scarã; îngerii, pãzitori ai fãpturilor. ªi în capul scãrii Dumnezeu îi grãieºte: Nu te teme, Eu sunt cu tine ºi te voi pãzi, ocroti, lumina, în toate zilele vieþii tale. ªi, deºteptându-se, altfel spus, deschizând Iacov ochii cãtre lume: “Cât de înfricoºãtor este locul acesta! Aceasta nu e alta fãrã numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului” (Facerea 28, 17). Acolo, la acea fântânã, în acel loc unde se descoperise patriarhului poarta cerului, acum vorbeºte Cel care S-a coborât din cer, Care îi spusese lui Nicodim, cu o zi mai înainte: “nimeni nu s-a suit în cer, fãrã numai Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care

5

este în cer” (Ioan 3, 13). El, acum, acolo, coborât din cer, Fiul Omului – deci cu ochii deschiºi cãtre om, cãtre toþi oamenii. Acolo, de la fântânã, din adâncul fãrã de sfârºit care este El, trebuie sã întâlneascã o conºtiinþã. Cãci, iatã, cum am auzit, a venit o femeie din Samaria sã scoatã apã. ªi Iisus i-a zis: “Dã-mi sã beau”. Ucenicii merseserã în cetate, dupã merinde. El cere, ea nici n-ar fi îndrãznit... El deschide cuvânt, cãci El e Cuvântul, Care îmi dã ºi mie cuvânt. ªi totdeauna Dumnezeu deschide cuvântul, Dumnezeu dã sensul. Iar eu sã fiu gata. “Inima mea gata e, Dumnezeule” – acesta e rãspunsul omului. Sã fie pregãtit; în orice clipã. Sã osteneºti, sã lucrezi – dupã chipul lui Dumnezeu, Care te-a zidit ziditor ºi pe tine – sã zideºti ºi tu în numele Lui, ca ºi cum ai avea de lucru nesfârºit aici, dar sã fii pregãtit de a rãspunde la chemarea Lui în orice clipã, ca ºi cum acum ai pleca. “Dã-mi sã beau” – cere femeii samarinence. “Cum Tu, care eºti iudeu, ceri sã bei de la mine, care sunt femeie samarineancã? Pentru cã iudeii nu au amestec cu samarinenii”. Am auzit, mai înainte, care era taina dureroasã a dezbinãrii lor, durabilã, din nefericire, peste veacuri. Întrebarea ºi tema, acum, aceasta este: cum eu, femeie samarineancã fiind, sã am acest dar, sã-mi ceri Tu: “Dã-mi sã beau”? O, Doamne, ºi aici câtã tainã se deschide! Femeilor, de atâtea ori am auzit în Scripturi mãrturii, mesaje, dacã vreþi, care sunt adresate ºi sunt cu rãspuns din partea femeilor! Una din cele mai mari descoperiri (revelaþii), anume crearea, zidirea lumii, adusã de la nefiinþã la fiinþã, prin gura unei femei s-a mãrturisit, când ea a zis copilaºului ei, pe care îl oferea ca jertfã pentru dreapta credinþã întru unicul Dumnezeu – Tatãl prin Fiul în Duhul Sfânt: “Rogu-te, fiule (ºi toþi sã luãm aminte), ca, la cer ºi la pãmânt cãutând ºi vãzând toate cele ce sunt într-însele, sã cunoºti cã din ce n-au fost le-a fãcut pe ele Dumnezeu ºi pe neamul omenesc aºijderea l-a fãcut”(II Macabei 7, 28). Acest cuvânt uimitor, cutremurãtor, al zidirii lumii, a fost dat ca mãrturie unei femei. Luaþi aminte ce încredere vã dã vouã Dumnezeu! Iar acum, altã mãrturie: Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul, cere ºi primeºte, însetat de cale – însetat de noi (ca pe cruce: “Mi-e sete”): “Dã-Mi sã beau” – ca sã-þi descopãr tainã a tainelor, cum vom vedea ºi cum am auzit. ªi între aceste douã mãrturii, în centru – marele dar fãcut femeii prin Preacurata Maica Sa. Acela-i darul central, pe care-l va spune Biserica în rugãciunea ei: “Ceea ce ai primit bucurie prin îngeri ºi ai nãscut pe Ziditorul tãu, Fecioarã, miluieºte-i pe cei ce se roagã þie”. Deci femeia samarineancã spune: Doamne, eu, samarineancã, sã primesc aceastã cinstire?! Ce tainã se petrece! Pentru cã iudeii nu au amestec cu samarinenii. Nu este împãcare între ei. Va fi, pânã la urmã. Istoria se va transfigura în Împãrãþie. Iisus îi rãspunde: “Dacã ai fi ºtiut darul lui Dumnezeu ºi Cine este Cel ce-þi zice: Dã-Mi sã

6

beau, tu ai fi cerut de la El, ºi þi-ar fi dat apã vie”. Observaþi: dialogul început se continuã treptat, sãpând tot mai adânc. Ne aducem aminte ºi de dialogul cu femeia hanaaneancã, unde, la fel, pedagogia dumnezeiascã aºa lucreazã ºi creºte în intensitate. Dar, extrapolând acest dialog al Mântuitorului cu samarineanca – e neîncetat Dumnezeu în dialog cu lumea întreagã, cu istoria. Poate istoria ar trebui sã înveþe de la samarineanca aceasta, cãci dialogul de aici este uimitor. Iisus îi spune: Dacã tu ai fi cunoscut ºi darul, ºi Cine este Cel care îþi oferã darul... Observaþi, întotdeauna sã ne gândim la autorul darului. Noi luãm întâi legãtura cu darul: am luat întâi legãtura cu lumina Soarelui; dupã aceea ne luptãm sã pãtrundem în Soare mai adânc (ºtim ce e în Soare: heliu º.a). Sau mierea – întâi îi simþi duleaþa, dupã aceea te informezi ºi afli cât se luptã biata albinã sã o producã. De aceea îi spune: “dacã ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu ºi Cine este...” – sã mergi la dar ºi sã urci. Aici e nenorocirea în sãrmana noastrã cunoºtinþã ºi necunoºtinþã: cã primim darul ºi uitãm pe Dãruitor. Ca ºi copiii, sãrmanii, care primesc atâtea de la pãrinþi ºi îi uitã pe pãrinþi. Dar cea mai mare ºi mai tragicã uitare este sã-L uiþi pe Pãrintele, pe unicul Pãrinte ºi pe Fiul Lui, ºi darul în Duhul Sfânt al Lui. De aceea: “Dacã ai fi ºtiut darul lui Dumnezeu ºi Cine este Cel ce-þi zice: Dã-Mi sã beau, tu ai fi cerut de la El, ºi þi-ar fi dat apã vie”, pe care numai El þi-o poate da. Care de aceea S-a aºezat la izvor, la fântânã. Atunci, femeia începe sã-ºi deschidã mintea, se trezeºte ºi ea. Ia spus limpede: “Doamne, nici gãleatã nu ai, ºi fântâna e adâncã; de unde, dar, ai apa cea vie?”. Reproduce ºi ea figura de stil “apa cea vie”. ªi, uimitor: “Nu cumva eºti Tu mai mare decât pãrintele nostru Iacov?” – o femeie simplã, care ºtia de Iacov. Care sunt femeile noastre – sã nu judecãm – sã ºtie, odatã cu Mântuitorul, de Petru, Andrei, Iacov, Pavel, º.a.m.d.? Ea ºtia de Iacov, care “ne-a dat fântâna aceasta ºi a bãut ºi el ºi fiii lui, ºi turmele lui...”. ªtia Scripturile acea femeie. ªi Mântuitorul ºtia cu cine stã de vorbã. Sã luãm aminte, aºa cum spunem în Liturghie, înainte de citirea Apostolului ºi a Evangheliei, când trebuie sã fim numai ochi ºi urechi. Iar dupã Crez, când începe Jertfa Mare: “Sã luãm aminte, sfânta jertfã în pace a o aduce”. ªi femeia, iatã, o istorie întreagã poartã în vasul inimii ei. Iisus, ascultând-o, îi spune: “Oricine bea din apa aceasta (fântâna, ziditã din porunca ºi cu puterea lui Dumnezeu, de patriarhul Iacov) va înseta iarãºi; dar cel ce va bea din apa pe care io voi da Eu nu va mai înseta în veac, cãci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apã curgãtoare spre viaþã veºnicã”. Iubiþilor, în dialogul Mântuitorului cu femeia, cu mintea ºi cu inima ei, vedeþi metoda pedagogiei dumnezeieºti – cum suie cuvântul de la aºezarea noastrã fireascã la aºezarea minþii noastre ºi, mai adânc, la aºezarea luminii dumnezeieºti. “Femeie, oricine bea

7

din apa aceasta (a fântânii lui Iacov) va înseta iarãºi” – planul sensibil: eºti însetat ºi bei apa, te rãcoreºti, cu simþurile toate te împrospãtezi, te înviorezi. Dar o înalþã la gândirea mai adâncã: “cine bea din apa aceasta înseteazã iarãºi” – suie Mântuitorul la judecata minþii. Sã judece ºi cu mintea cã din lucrurile lumii acesteia ne împãrtãºim, ne îmbogãþim, le cucerim, le transformãm, ºi totuºi însetãm iarãºi. Ba, mai grav, nu numai cã însetezi iarãºi, dar, pângãrind lumea aceasta, te infectezi adesea. ªi, încã ºi mai grav, rãmânând numai la lumea aceasta tu nu mai creºti. Cât a crescut omul? ªi-a adãugat el mãcar o micã mãsurã? Ba, dimpotrivã, stagnezi, te învecheºti, îmbãtrâneºti; ºi simþi cã nu mai creºti. A zis Apostolul Pavel: “Sã creºtem în Domnul”. Dar eu, fãrã Domnul, cum sã cresc?! Atunci Iisus ridicã mintea ei la înþelegerea cea mai adâncã, luminoasã, dumnezeiascã: “apa pe care i-o voi da Eu, din ea dacã va bea, nu va mai înseta; se va face în el izvor de apã sãltãtoare (aidcã te cutremurã, te transfigureazã ºi îþi deschide inima, mintea) spre viaþa cea fãrã de moarte”, spre plinãtatea vieþii. Mulþi vorbesc, setoºi, de libertate. Dar sub legile lumii acesteia nu eºti liber. Voi toþi, care vorbiþi de libertate ºi o vreþi, care-i adevãrata libertate? – Numai aceea a vieþii care a biruit moartea, pe care Mântuitorul o fãgãduia atunci: “Apa aceasta pe care i-o voi da Eu se va preface în izvor de apã curgãtoare spre viaþa veºnicã” – spre viaþa care a biruit ultima robie, a morþii. Atunci, înþelegem cã apa aceea despre care vorbeºte Mântuitorul, pe care o împãrtãºeºte El, e apa harului dumnezeiesc, iubiþilor, pe care i-a dat-o întâi femeii, ºi apoi pe noi toþi ne-a învãþat. Cu gustul cunoºti apa sensibilã, te ridici apoi la judecata minþii – cele douã lumini ºi cele douã vederi pe care le avem: ochiul trupesc ºi ochiul minþii. Apoi îi vorbeºte de apa vieþii de veci – lumina vieþii de veci, lumina divinã, adevãrul divin, darul dumnezeiesc. Dar cu o zi înainte îi vorbise lui Nicodim despre “naºterea din apã ºi din Duh”. Apa e principiul vieþii. Scripturile spun despre adâncurile de ape din zilele Creaþiei cã Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra lor (Facerea 1, 2), încãlzind, asemenea unei gãinuºe pe cuib, seminþele, raþiunile fãpturilor. ªi, gândiþi-vã, tot cu ceva timp în urmã, Mântuitorul a prefãcut apa în vin, la Cana Galileii ( Ioan 2, 1-11), sãvârºind prima minune, arãtând zidirea în neîncetatã transformare, transfigurare. E viaþa vie, iubiþilor. Apa se preface în vin, iar vinul în sânge divin. Pentru care Iisus va spune: “dacã nu veþi mânca trupul Fiului Omului ºi nu veþi bea sângele Lui, nu veþi avea viaþã în voi” (Ioan 6, 53). ªi îndatã vom vedea, în Evanghelia de astãzi, nu numai taina apei, vinului ºi sângelui, ci taina pâinii. Cãci am auzit în Evanghelie: Iatã, holdele sunt gata pentru seceriº.

8

Revenim la cuvântul de mai înainte, care a pãtruns adânc, a prins rãdãcini în inima femeii. Prindeþi rãdãcini dumnezeieºti! Cuvântul lui Dumnezeu e sãmânþã. ªi a zis: “Doamne, dã-mi aceastã apã ca sã nu mai însetez, nici sã mai vin aici sã scot”, în arºiþa zilei. Dar în acea arºiþã, în miezul zilei – în miezul luminii – L-a întâlnit ea pe Dumnezeu. Iisus i-a spus atunci: “Mergi ºi cheamã pe bãrbatul tãu”, fãcând apel: eºti minte de femeie, cheamã ºi bãrbatul. “N-am bãrbat”. Iisus Se descoperã ca profet: “Bine ai zis cã nu ai bãrbat. Cãci cinci bãrbaþi ai avut ºi cel pe care îl ai acum nu-þi este bãrbat”. Uluitã: “Doamne, vãd cã Tu eºti Prooroc”. ªi ea, o femeie, pune întrebãri capitale: “Pãrinþii noºtri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceþi cã în Ierusalim este locul unde trebuie sã ne închinãm”. Ea pune întrebarea mântuirii: unde-i adevãrul, sã-l cunosc, cu el sã mã hrãnesc, sã cresc, sã mã mântuiesc? Femeie, îi zice Iisus, crede-Mã cã vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vã veþi închina Tatãlui. Voi vã închinaþi cãruia nu ºtiþi; noi ne închinãm Cãruia ºtim, pentru cã mântuirea din iudei este (pentru cã Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ºi S-a nãscut din sânul acestui neam). Dar vine ceasul ºi acum este, când adevãraþii închinãtori se vor închina Tatãlui în duh ºi în adevãr, cã ºi Tatãl astfel de închinãtori κi doreºte”. ªi vine descoperirea sublimã: “Duh este Dumnezeu ºi cei ce I se închinã trebuie sã I se închine în duh ºi în adevãr. Adesea stãm poate nedumeriþi, neînþelegând acest cuvânt: “Duh este Dumnezeu”. Dumnezeieºtii Pãrinþi tâlcuiesc: Dumnezeu, Existenþa eternã ºi nesfârºitã, nemãrgintã, e netrupesc, nematerial. ªi de aceea, nematerial fiind, nu-L vei atinge oriunde te vei miºca. Pentru cã orice atingere ar însemna mãrginirea Lui. În nemãrginirea Lui, în El însuºi e taina Lui. ªi El te cuprinde. De aceea la Crãciun, dupã Pãrinþi, mãrturiseam ºi noi: A coborât la noi Fiul lui Dumnezeu nu dupã loc, ci dupã fire. ªi noi L-am întâlnit, L-am întâmpinat. El coborât la noi, unind firea dumnezeiascã cu cea omeneascã ºi mãrginindu-Se ca om, sã-L putem privi, sã-L putem atinge, ca ºi în Învierea Lui, cum i-a chemat pe apostoli, pe Toma. Dar unind în El nevãzutul cu vãzutul, necreatul cu creatul, infinitul cu finitul. Ca în Împãrtãºanie. Când aud cuvintele: “Ale Tale dintru ale Tale Þie îþi aducem de toate ºi pentru toate”, ne cutremurãm. “Ale Tale...” – pâinea ºi vinul, “dintru ale Tale...” – pãtrunse de la Tine cu lumina, cu harul dumnezeiesc, îndumnezeindu-ne în har; “Þie Îþi aducem de toate...”, ºi pe noi ne aducem; “ºi pentru toate...”, ca sã ne simþim pãtrunºi de Tine. Cãci Tu ai zis: “Duh este Dumnezeu” – Duh nemãrginit, puterea nematerialã, dar pãtrunzãtoare, cutremurãtoare, ziditoare ºi transfiguratoare. Ne-ai zis, închinãtori ºi noi, “în duh ºi în adevãr”. Cum tâlcuiesc Pãrinþii: “adevãrul” este Fiul ºi “duhul” este Duhul Sfânt. ªi ne-a zidit ºi nouã minte înþelegãtoare – de la Tatãl, cuvântãtoare de la Fiul ºi duhovniceascã de la Duhul Sfânt. Atunci ºi

9

noi, “în duh ºi în adevãr” ne închinãm Tatãlui, în sufletul nostru, iubiþilor. O, Doamne, ce minunat tâlcuieºte Sfântul Maxim Mãrturisitorul taina sufletului! Sã înþelegem în clipa aceasta. ªi, înþelegând ceva din taina sufletului, ne ridicãm ºi înþelegem din taina lui Dumnezeu. Zice Sfântul Maxim Mãrturisitorul: Sufletul nostru este simplu ºi indivizibil; dar e într-un trup care e alcãtuit din multe. Deci sufletul este neîmpãrþibil într-un trup împãrþibil. A doua calitate a sufletului: sufletul nostru, nemãrginit, într-un trup adunat într-un loc; cãci sufletul îºi întinde aripile dincolo. Sã simþim, cãci atunci înþelegem. ªi a treia calitate a sufletului: este miºcat de cineva cãtre un scop, cãtre o þintã. ªi care e þinta? O, Doamne, dupã Sfântul Maxim, ce frumos va spune patriarhul Calist: Dumnezeu ne dã miºcarea. Dar miºcarea, la fiecare fãpturã în felul ei. Într-un fel se miºcã astrele, bunãoarã; se miºcã cu ordine; într-un fel se miºcã vieþuitoarele... dar omul! Se opreºte undeva miºcarea minþii omului? Atunci, spune Patriarhul Calist, hotãrât cã ea e fãcutã sã se miºte fãrã sfârºit (cuprind marginile lumii ºi dincolo). Pentru cã sufletul meu e fãcut de Cineva sã se miºte fãrã de sfârºit, sã se miºte la El; cãci e zidit dupã chipul Lui. Observaþi, ce frumuseþe! Atunci, când eu nu mã mai miºc cãtre Cel nesfârºit, infinit, unde e chematã mintea mea, ºi mã opresc la lucrurile din lumea aceasta, nu mai sunt dupã vrednicia mea. Ba, mai mult, mã ºi îmbolnãvesc. Zidit de Cel veºnic ºi fãrã de hotar, ºi miºcarea minþii mele a fost fãcutã fãrã de hotar; sã mã înalþ la Dumnezeul Cel viu. Toþi simþim, toþi trãim, toþi sã le cugetãm. Încât femeia, ascultând, I-a zis: “ªtim cã va veni Mesia care se cheamã Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouã toate”. ªi ultima revelaþie, descoperire: “Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”. Femeia se cutremurã. Lasã ºi gãleata jos ºi pleacã. Asemenea mironosiþelor. Aºa cum Maria Magdalena a primit vestirea lui Hristos Cel înviat, samarineanca primeºte vestirea lui Mesia. Pleacã spre cetate. Sosesc ucenicii. Îi aduc merinde: “Învãþãtorule, mãnâncã!”. “Mâncarea Mea este sã fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine (...) Nu ziceþi voi cã mai sunt patru luni ºi vine seceriºul? Iatã zic vouã: Ridicaþi ochii voºtri ºi priviþi holdele cã sunt albe pentru seceriº” – voi sunteþi holda lui Dumnezeu. ªi în clipa aceea femeia a ajuns în cetate ºi le spune celor din Sichem: “Veniþi de vedeþi un om care mi-a spus toate câte am fãcut”. Atunci rãspund oamenii ºi vin îndatã, ceatã. ªi Iisus aratã: “Iatã holdele!”. Unii au semãnat, au ostenit, au udat; voi daþi de-a gata la seceriº. Unul este cel ce seamãnã ºi munceºte, altul cel ce secerã. ªi noi simþim cã suntem secerãtori la seceriºul Mântuitorului. ªi puþini secerãtori sunt. Fã-ne, Doamne, vrednici de seceriº! ªi samarinenii L-au primit ºi L-au rugat: Rãmâi la noi! Spre deosebire de cei din þinutul gherghesenilor, sãrmanii, care I-au spus: “Ieºi de la noi, Doamne”. ªi au rãmas încã douã zile acolo. ªi ziceau femeii: “Credem nu numai pentru cuvântul tãu, cãci noi

10

înºine am auzit ºi ºtim cã Acesta este cu adevãrat Hristosul, Mântuitorul lumii”. Iubiþilor, noi toþi suntem seceriºul. Fiecare sã se simtã în starea aceasta, de holdã. ªi sã nu uitãm: apa cea vie, adâncul din noi e adevãrul din noi. Adâncul din noi e Duhul lui Dumnezeu care lumineazã ºi dã cale, rost, sens vieþii lui. Cãci pãcatul a schimbat sensul vieþii, sensul spre luminã al spiritului nostru, care trebuie sã creascã mereu; l-a schimbat într-un sens al morþii. Iisus aºa a spus samarinencei: “Cine va bea din apa aceasta nu va mai înseta. Va simþi în ea apa vieþii veºnice”. Acest singur ºi ultim cuvânt îl putem spune: sensul vieþii nu e cãderea, ci urcuºul în lumina care strãluceºte în cugetul nostru. Observaþi, oricât de ostenit ar fi un trup, cum spune Apostolul: Simt cã deºi cortul din afarã (trupul acesta) trece (se învecheºte, e o ruinã), cel dinlãuntru se înnoieºte din zi în zi. ªi cercetaþi, întrebaþi pe oamenii credincioºi, ºi un astfel de om vã va spune cum în el creºte viaþa, se îmbogãþeºte înþelesul vieþii, ºi n-are clipã de odihnã, ºi simte cã el creºte, nu merge spre moarte. Trebuie sã schimbãm mentalitatea radical, prin Hristos, prin apa cea vie. Merge spre viaþã, spre mai multã viaþã, ºi se lucreazã viaþa prin cuvântul sfânt al Evangheliei, prin Tainele sfinte, prin Trupul ºi Sângele Celui ce a fost rãstignit, a omorât moartea ºi a înviat. De aceea aceastã Evanghelie e în zilele Învierii. Înviere sã simþim! Hristos a înviat! ºi viaþã veºnicã ne-a dãruit. Amin.