Duminica Invierii

Duminica Învierii1

Hristos a înviat! Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos, uminica de astãzi a numit-o Biserica, dupã Sfântul apostol ºi evanghelist Ioan, Ziua Una a sâmbetelor, împãrãteasã ºi doamnã. Nu întâia. Când zicem întâia, în chip firesc urmeazã a doua, a treia, a patra… – o realitate din lumea creatã, care îºi are o succesiune a ei obiºnuitã, cu cele obiºnuite. Azi toþi sunteþi îmbrãcaþi în veºminte neobiºnuite, veºminte luminate de Înviere. De aceea ºi în Tatãl nostru – corect este “pâinea noastrã cea spre fiinþã”, care stã la temelia fiinþei, nu “pâinea noastrã cea de toate zilele”, adicã obiºnuitã. Nu este pâine de toate zilele, nu-s veºminte de toate zilele. Poporul român a avut dintotdeauna veºminte de sãrbãtoare, haine de duminicã. Tâlcuitorii de mai târziu, sãrmanii, au scris aºa cum au scris, Dumnezeu sã le ierte aceasta. Sfântul Vasile cel Mare tâlcuieºte hotãrât: Ziua Învierii este Ziua Una, care actualizeazã Ziua cea Una a Creaþiei. ªi ziua Învierii, ºi duminicile toate, sunt chipul Zilei Una a Creaþiei. Iar Învierea înnoieºte creaþia. Dacã simþim Învierea, ne simþim înnoind, dacã nu, e ceva obiºnuit. Dar ce înseamnã a fi obiºnuit? – A trãi în lumea creatã, trecãtoare ºi muritoare, în timp ºi spaþiu. Pe când a avea conºtiinþa Zilei Una, care este una actualã, cu cea Una a Creaþiei, înseamnã sã trãieºti acest act unic. Spuneam, bunãoarã, cã cercetãtorii încearcã astãzi sã reproducã (prin clonare) animale, vor încerca mâine sã cloneze ºi oameni. Aceasta înseamnã o reproducere din lumea creatã. În întâlnirea cu harul, când simþi taina luminii, a harului, a puterii

D

130 aprilie 2000. Sfintele Paºti.

2

divine, atunci se sãvârºeºte alt act – un eveniment, ceva divin. Simþi atunci prezenþa lui Dumnezeu. Luptaþi-vã toþi, ºi cei care trãiþi de toate zilele, iar nu spre fiinþã, aspiraþi mãcar, doriþi mãcar… Dacã nu putem înþelege toþi aceastã atingere, scânteiere a harului, mãcar sã-l dorim; ºi va veni. ªi când simþi atingerea aceasta a luminii divine, atunci ai deja începutul Învierii; arvuna Învierii o ai în tine, o simþi. Aceastã Zi Una a Paºtilor, împãrãteasã ºi doamnã, praznic al praznicelor, sãrbãtoare a sãrbãtorilor, aºa cum a cântat Biserica, are evanghelia care s-a citit la acel moment, al întâlnirii cerului cu pãmântul: “La început era Cuvântul ºi Cuvântul era la Dumnezeu ºi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au fãcut; ºi fãrã El nimic nu s-a fãcut din ce s-a fãcut. Întru El era viaþã ºi viaþa era lumina oamenior. ªi lumina lumineazã în întuneric ºi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 1-5). Primeascã dragostea dumneavoastrã aceste douã cuvinte din evanghelia din acea clipã divinã a Învierii. Puþin sã gustãm din ele, din taina lor. “La început era Cuvântul” – observaþi, nu spune “La început a fost Cuvântul”, ci “La început era Cuvântul”, iar înþelesul – aºa cum dumnezeieºtii Pãrinþi ne-au tâlcuit, luminaþi de Dumnezeu – acesta este: “La început era...” – acest imperfect nedefinit, cu deschidere spre infinit. Era; nu spune a fost, adicã s-a sãvârºit un eveniment ºi a încremenit acolo. Numai în noi încremenesc, ºi aceasta este tragedia noastrã, pentru cã încremenirea este identicã cu moartea. “La început era Cuvântul (din veci era; era naºterea din veci a Lui Dumnezeu-Cuvântul) ºi Cuvântul era la Dumnezeu ºi Dumnezeu era Cuvântul” – tâlc, iarãºi, adânc. Pretutindeni în Sfânta Scripturã unde vom gãsi cuvântul Dumnezeu, e vorba de Tatãl. Sã vã dãm un exemplu: în Vechiul Testament, Cartea Facerii, cap.I, versetul 26: “A zis Dumnezeu: Sã facem om dupã chipul ºi dupã asemãnarea Noastrã”. ªi Sfântul Vasile cel Mare se întreabã: “Cui a zis Dumnezeu: «Sã facem om dupã chipul ºi dupã asemãnarea Noastrã»?”. Altfel spus, cui a zis Tatãl, pentru cã urmeazã: “Cui altuia a zis DumnezeuTatãl, decât Celui care este El însuºi chipul veºnicului Dumnezeu”, Celui care este strãlucirea Tatãlui ºi chipul fiinþei Sale, Celui Care a ºi zis: “Eu ºi Tatãl Meu una suntem”. Deci pretutindeni în Scripturã când vom gãsi cuvântul Dumnezeu sã ºtim cã se referã la Tatãl, cu excepþia a ºase locuri, în care se referã nu numai la Tatãl. În acest text, al Evangheliei dupã Ioan, se referã ºi la Fiul. Deci:“La început era Cuvântul (Cuvântul e Fiul) ºi Cuvântul era la Dumnezeu (la Tatãl) ºi Dumnezeu era Cuvântul (aici se referã la Fiul, deci ºi Fiul este Dumnezeu). Iar în A Doua Epistolã cãtre Corinteni a Sfântului Apostol

3

Pavel, cap.13, versetul 13, cuvântul Dumnezeu se referã la Duhul Sfânt: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos ºi dragostea lui Dumnezeu ºi împãrtãºirea Sfântului Duh sã fie cu voi cu toþi!”. Deci aici “ºi Dumnezeu era Cuvântul”, ºi iarãºi adaugã “Acesta era întru început la Dumnezeu”. A fost o disputã în taina Bisericii. Evoc un eretic, Eunomiu, care moºtenea filosofia veche. Arie ºi, dupã el, Eunomiu, nu înþelegeau cum Dumnezeu, în unitatea Lui, sã aibã ºi un Fiu. Dar sfântul Vasile ce Mare, Ioan Gurã de Aur ºi ceilalþi Pãrinþi mãrturiseau: Îl numim pe Dumnezeu Tatãl, deci Tatã e din veci ºi, atunci, din veci are Fiu. Aºa e Fiul din veci. ªi Duhul Sfânt asemenea. “Cuvântul era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au fãcut; ºi fãrã El nimic nu s-a fãcut din ce s-a fãcut.” În toate e prezenþa lui Dumnezeu, a Logosului, a acþiunii dumnezeieºti. Facã Domnul sã punem inimilor noastre piatrã de temelie acest cuvânt: “Toate prin El s-au fãcut”. În limba greacã este cuvântul logos (ëïãïò), care a dat în româneºte logicã, raþiune. Tradus în limba noastrã, cuvântul logos are trei termeni prin care se reveleazã: cuvânt, raþiune, sens. “La început era Cuvântul” – era Raþiunea, Logosul ºi Sensul. Îngãduiþi o micã parantezã, cu înþeles. În timpul perioadei trecute ne batjocoreau pe noi, preoþii, spunând cã suntem iraþionali. ªi unui filosof marxist i-am rãspuns: noi mãrturisim Logosul acela de la început, noi nu putem concepe lumea fãrã raþiune. Cum asta? Iatã cum: pentru noi la temelia lumii stã Raþiunea; pentru dumneavoastrã – forþa oarbã, hazardul. Dar nu stã hazardul, adicã întâmplarea. Un savant, Henri Coandã, spunea: “Întâmplarea, hazardul nu e decât mãsura ignoranþei noastre”. Noi, creºtinii, spunem cã la temelie stã Raþiunea. Scriptura o spune, revelaþia divinã, nu noi. ªi a tãcut, bietul om. Deci în fiecare fãpturã stã o raþiune dumnezeiascã, un rost, un dar dumnezeiesc. De aceea, când vorbim noi de cele trei lumini, vorbim ºi de lumina care vine din raþiunile, rosturile lucrurilor, darurile lucrurilor, chipurile lor – pentru care Dumnezeu ne-a dat ochiul minþii. În fiecare fãpturã a fãcut Dumnezeu un rost, adicã a fost întruparea unui rost divin, a unei raþiuni divine. Deci “Toate printr-Însul s-au fãcut; ºi fãrã El nimic nu s-a fãcut din ce s-a fãcut. Întru El viaþã era ºi viaþa era lumina oamenilor. ªi lumina lumineazã în întuneric ºi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 35). Lumina, în care noi ne împãrtãºim din dumnezeire, prin Cea de a treia Persoanã a Dumnezeirii ni s-a împãrtãºit – Duhul Sfânt. Deci iatã cum ni Se descoperã Sfânta Treime din începutul Evangheliei dupã Ioan, aºa cum S-a descoperit în Cartea Facerii, dintru început. În Cartea Facerii aºa citim: “La început a fãcut Dumnezeu cerul ºi pãmântul” (Facerea 1, 1) – e vorba de Dumnezeu-Tatãl. “ªi a zis Dumnezeu: «Sã fie luminã!»” (Facerea 1, 3) – Dumnezeu-Cuvântul a

4

zis. “ªi pãmântul era netocmit ºi gol. Întuneric era deasupra adâncului ºi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2) – deci Duhul Sfânt. E o legãturã sfântã între Cartea întâi, a Facerii, ale cãrei cuvinte le-am auzit, ºi Cartea Evangheliei dupã Ioan, ale cãrei cuvinte ni s-au împãrtãºit acum. Numai un verset voi citi din evanghelia pe care am auzit-o astãzi, în Noaptea Învierii. Mâine, cu darul lui Dumnezeu, va trebui sã tâlcuim taina Învierii, arãtãrile de dupã Înviere ºi intrarea prin uºile încuiate. Ne rugãm Bunului Dumnezeu sã ne lumineze. Când Mântuitorul a intrat prin uºile încuiate la ucenici, le-a zis: “Pace vouã. ªi zicând acestea, le-a arãtat mâinile ºi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, vãzând pe Domnul. ªi Iisus le-a zis iarãºi: Pace vouã! Precum M-a trimis pe Mine Tatãl, vã trimit ºi Eu pe voi. ªi zicând acestea, a suflat asupra lor ºi le-a zis: Luaþi Duh Sfânt; cãrora veþi ierta pãcatele, le vor fi iertate ºi cãrora le veþi þine, vor fi þinute” (Ioan 20, 19-23). Numai cuvântul acesta sã-l punem la inimã: “Precum M-a trimis pe Mine Tatãl, vã trimit ºi Eu pe voi”. O, iubiþilor, o descoprire negrãitã de tainã! Mântuitorul descoperã aici cum L-a trimis Tatãl la noi. Evocam adesea cuvântul Pãrintelui Stãniloae: L-a trimis Tatãl: Mergi ºi-Þi mântuieºte fraþii! Noi – fraþii Lui. Iubiþilor, sã punem la inimã adevãrul tuturor adevãrurilor omului, în taina Preasfintei Treimi – Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt. Un Pãrinte al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschin, spune: “Fiul e chipul Tatãlui, iar Duhul Sfânt e chipul Fiului” – în înþelesul cã Fiul Îl descoperã pe Tatãl ºi Duhul Sfânt Îl descoperã pe Fiul, Îl face vãzut. Pentru cã Fiul S-a întrupat de la Duhul Sfânt ºi din Fecioara Maria. E tainã a tainelor. Tatãl e Protochipul, zice Sfântul Vasile cel Mare, Fiul este Chipul, iar noi suntem, în Duhul Sfânt, dupã Chip. ªi legea aceasta, de a fi dupã Chip, e universalã. Suntem bucuroºi cã a ajuns ºi ºtiinþa la mãrturia aceasta a revelaþiei dumnezeieºti, cãci spune astãzi cã nu existã fãpturã decât având un protochip, un model, un proiect. Gândiþi-vã: eu exist; când iau cunoºtinþã de mine? Întâi iau cunoºtinþã, ºi pe urmã mã zidesc? Iau cunoºtinþã dupã ce exist. ªi exist pentru cã este un model, un proiect. Nu e de conceput nici o fãpturã altfel. E o informaþie, cum se spune. ªi, observaþi, în însãºi taina Preasfintei Treimi Tatãl e în Fiul, iar Fiul e Chipul Tatãlui. Noi, în Duhul Sfânt, suntem zidiþi dupã Fiul ºi Fiul e Chipul nostru. ªi Chipul lui Hristos a fost întipãrit în Adam dintru început, dar Adam nu i-a rãmas credincios. În Hristos – sã luãm aminte iubiþilor, stãrui cu tãrie – e adevãrul fundamental al nostru, al lumii întregi. “Toate prin El sau fãcut”. Chipul, Icoana dupã care noi am fost zidiþi ºi prin care ne zidim e Hristos. Ca sã mã cunosc pe mine trebuie sã-L cunosc pe Hristos. Oamenii vor putea cerceta. ªi avem la îndemânã ultimele cercetãri asupra genotipului, care merg la întreaga informaþie, la

5

informaþia din lumea aceasta, însã. Dar adâncul informaþiei este Dumnezeu-Cuvântul, Cuvântul Tatãlui, al Pãrintelui Ceresc. De la El, propriu-zis, noi avem cuvânt. Acest fapt ne este descoperit de Evanghelie: “La început era Cuvântul ºi Cuvântul era la Dumnezeu”; ºi “A zis Dumnezeu: Sã facem om dupã chipul ºi asemãnarea Noastrã”. Aºa are omul cuvânt (tot omul, de pretutindeni): de la Dumnezeu-Cuvântul, Cuvântul Tatãlui. De aceea, propriu-zis, ºi zicem rugãciunea Tatãl nostru, pe care ne-a învãþat tocmai El, Fiul Pãrintelui Ceresc. ªi dupã Înviere le spune, Mariei Magdalena ºi apoi ucenicilor, “Mã sui la Tatãl Meu ºi Tatãl vostru, la Dumnezeul Meu ºi Dumnezeul vostru”. Într-un fel Dumnezeu-Tatãl este Tatãl Lui ºi în alt fel este Tatãl nostru: prin El, prin Fiul – Icoana, Modelul nostru. Dar, o clipã sã nu uitãm, aceasta este taina noastrã, acesta este adevãrul nostru, aceasta e definiþia noastrã, aceasta e cunoºtinþa noastrã: de a fi zidiþi dupã Chip, iar Chipul este Hristos. ªi, încã o datã spun ceea ce spune ºtiinþa (fiindcã oamenii cred mult în ºtiinþã, ºi e bine, cã e cercetare), cã nu existã fãpturã, existenþã, decât ca întrupare a unui proiect. Aºa cum nu elementele unei biserici (cãrãmidã, ciment, nisip, var) s-au adunat ca sã o construiascã, ci a fost înainte un proiect, un plan, o idee, care a adunat materialele. Aºa ºi eu, exist pe acest plan, proiect, chip al lui Hristos. ªi dacã vreau sã mã cunosc, prin El mã cunosc. ªi, dacã Îi urmez Lui, voi înþelege ºi Evanghelia ºi Crucea ºi moartea, ºi Învierea, ºi cum a intrat prin uºile încuiate, ºi cum a vindecat, ºi cum a biruit moartea. Cãci în moarte a intrat Viaþa; a intrat Iubirea. În moartea noastrã, provocatã de demon, intrã ura. Când urãºti pe cineva, îl ucizi. Dar Iisus, prin Cruce, a intrat din iubire în moarte. Iar iubirea duce la moarte, sau la viaþã? Trebuie sã înþelegem, cãci dacã nu înþelegem, nu credem cu putere. Trebuie sã ne trezim! ªi aºa, când crezi cu putere, devine fãptura ta un templu al Duhului Sfânt. ªi ai putere sã birui rãul, ispita, necazul (puºcãria, orice pe lume). Sfinþii aºa au biruit moartea. Îi aºteptau cãlãii, iar ei se rugau ºi cântau; pentru cã simþeau arvuna Învierii, arvuna Taborului, arvuna Schimbãrii la faþã. Acesta e cuvântul din dimineaþa Învierii. “La început era Cuvântul. (...) ªi toate printr-Însul s-au fãcut”. Observaþi, pentru El “era” – infinitul timpului; pentru noi “toate printr-Însul s-au fãcut” – lumea creatã în timp. ªi distincþia – între infinitul lui Dumnezeu, necreat, ºi noi, creatura, dar ºi legãtura între Dumnezeu ºi noi – în iubirea Lui, în Logosul, în raþiunea pe care a întemeiat toatã fãptura, în viaþa pe care ne-o dãruieºte, ºi în suiºul neîncetat… Dumnezeiescul Maxim Mãrturisitorul spune cã fãptura (creaþia) are trei etape: prima etapã – cã existãm, a doua – existenþa în har, în bine, ºi a treia – în Înviere. Starea cea mai înaltã e Învierea. Sensul

6

existenþei, al istoriei, este cãtre Înviere. Facã Domnul sã simþim toþi, în ziua Învierii, arvuna Celui ce a înviat, arvuna Învierii! Hristos a înviat! ªi nouã viaþã veºnicã ne-a dãruit. Sã ne închinãm sfintei învierii Lui celei de a treia zi. Amin