Duminica Ortodoxiei

Duminica Ortodoxiei1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos, rãznuieºte Biserica astãzi, în Duminica întâi a Sfântului ºi Marelui Post, Duminica Ortodoxiei, deci a dreptei credinþe, a adevãrului sfânt al credinþei în mântuirea adusã de Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. Îl rugãm pe Bunul Dumnezeu – prin voia Tatãlui, cu lucrarea Fiului, în Duhul Sfânt – sã ne dea har ca sã împãrtãºim cuvântul adevãrului. Dãm întâi cuvânt dumnezeieºtii Evanghelii de astãzi:

P

“A doua zi (dupã Botezul Sãu de la Iordan) voia sã plece în Galileea ºi a gãsit pe Filip. ªi i-a zis Iisus: Urmeazã-Mi. Iar Filip era din Betsaida (Betsaida Galileii, din nordul Israelului), din cetatea lui Andrei ºi a lui Petru”. Iar Filip, din dragoste pentru Natanael, n-a vrut sã fie singur, ci sã meargã ºi acesta. Cãci, “Filip a gãsit pe Natanael ºi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege ºi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. ªi i-a zis Natanael: Din Nazaret (o cetate destul de smeritã) poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino ºi vezi”. ªi atunci, aflându-se cei doi ucenici cum ne aflãm ºi noi acum, în faþa Mântuitorului Care ne priveºte, Iisus, vãzând pe Natanael, care înainta mai curajos, mai cu îndrãznealã, din dorul de cunoaºtere, de cãutare, “a zis despre el: Iatã, cu adevãrat, israelit în care nu este vicleºug”. Te cutremurã cuvântul. Îl vede Dumnezeu ºi-l judecã: “Nu este vicleºug”. Sã simþim cã în clipa aceasta fiecãruia dintre noi ne spune dacã este sau nu vicleºug în noi. Cel puþin în clipa aceasta sã nu fie! Atunci, iluminat, pãtruns de cuvântul lui Iisus 119 martie 2000. Duminica I din Post.

2

(o asemenea mãrturie!), “I-a zis Natanael: De unde mã cunoºti? A rãspuns Iisus ºi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am vãzut când erai sub smochin. Rãspunsu-I-a Natanael: Rabi (Învãþãtorule), Tu eºti Fiul lui Dumnezeu, Tu eºti Împãratul lui Israel. Rãspuns-a Iisus ºi i-a zis (ºi auzim iarãºi cuvânt adânc): Pentru cã þi-am spus cã team vãzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. ªi ia zis: Amin, amin (adevãr, adevãr) zic þie, de acum veþi vedea cerul deschizându-se ºi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se ºi coborându-se peste Fiul Omului.” (Ioan 1, 43-51). O, iubiþilor, în aceste nu multe cuvinte, dar mult în ele, se descoperã întreg adevãrul dumnezeiesc. Cugetul smerit ne îndeamnã sã ne oprim îndeosebi asupra celor douã mãrturii din întâlnirea dumnezeiascã ºi omeneascã a Mântuitorului cu cei doi ucenici. ªi fiecare dintre noi sã cugete ce înseamnã aceastã întâlnire cu Dumnezeu. Douã mãrturii desprindem din aceastã dumnezeiascã, proniatoare întâlnire, pe care oricine o cautã. Prima mãrturie este a lui Natanael, atunci când s-a vãzut descoperit de Mântuitorul, care a rostit acel cuvânt: “Iatã israelitean în care nu este vicleºug”. “De unde mã cunoºti?”, a zis Natanael. “Mai înainte te-am vãzut sub smochin”, i s-a rãspuns. ªi acum, mãrturia lui Natanael: “Rabi (adicã Învãþãtorule; aºa se adresau ucenicii ºi mulþimile Mântuitorului), Tu eºti Fiul lui Dumnezeu, Tu eºti împãratul lui Israel”. “Fiul lui Dumnezeu” – mãrturia pe care o purtau toþi cei ce Îl cãutau viu, în vremea aceea, pe Mesia. Era plinirea vremii. ªi bãrbaþii credincioºi (cum sunt ºi astãzi, dornici, cãutãtori de adevãr dumnezeiesc) citeau cu râvnã ºi evlavie Scripturile, cuvântul descoperitor de tainã, rostit atât de revelator de Psalmist: “Zis-a Domnul Domnului meu: Tu eºti Fiul Meu, Eu astãzi Te-am nãscut”. “Tu eºti Fiul lui Dumnezeu” – aceasta este mãrturia ucenicului, a noastrã; toþi suntem ucenici. Iar rãspunsul Mântuitorului: “Amin, amin (adevãr, adevãr) zic þie...”. Deci, rostirea ta e adevãr. Observaþi, în Scripturã, Mântuitorul totdeauna rosteºte cuvântul amin, dar cu o deosebire faþã de noi: când Mântuitorul dã mãrturie adevãrului dumnezeiesc, Evangheliei, amin al Lui e la început; El începe cu amin: “Amin, amin zic vouã”; sau: “Adevãr, adevãr zic vouã”. Dar cuvântul original, rostit de Mântuitorul a fost amin, care înseamnã aºa sã fie. E cuvântul rostit la începutul zidirii, când a zis Dumnezeu “Sã fie...!” (“Sã fie luminã!”). ªi, întrucât Tatãl a zidit lumea prin Fiul, în Duhul Sfânt, atunci când Sa întrupat Fiul S-a descoperit în acest cuvânt: Amin. De aceea El este numit, în Cartea Apocalipsei (3, 14): “Cel ce este Amin, martorul cel credincios ºi adevãrat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. O, Doamne, ce cuvânt descoperitor de tainã! Dumnezeu îi rãspundea lui Iov: “Unde erai tu, când am întemeiat pãmântul?” (Ai fost tu martor?) ªi deodatã ni se descoperã Scriptura: iatã, a fost martor Cel ce este

3

Amin. Cãci El este Martorul credincios al Pãrintelui Ceresc ºi al zidirii întregi. El este Amin. ªi sã nu uitãm! Rostim ºi noi cuvântul amin? – Da. Dar amin-ul nostru când îl rostim? – Dupã ce auzim pe Dumnezeu-Cuvântul descoperindu-ne Evanghelia Lui ºi atunci când rostim rugãciunile cãtre El; ºi mãrturisim: Da, Doamne. La acest Da al Tãu (Sã fie!), ºi noi zicem amin. Noi încheiem cu amin. O, Doamne, ce descoperire: El este Începutul zidirilor, ºi al nostru, iar noi rãspundem: Da, Doamne. Amin. El cu adevãrat Se descoperã aºa cum Natanael L-a mãrturisit: “Tu eºti Fiul lui Dumnezeu”. ªi Iisus i-a spus: “Amin, amin zic þie”, adicã “Aºa e, Natanael, adevãr zic þie”. ªi, dacã Natanael spune: “Tu eºti Fiul lui Dumnezeu, împãratul lui Israel”, Mântuitorul îi rãspunde, uimitor: “Amin, amin zic vouã, de acum veþi vedea cerul deschizându-se ºi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se ºi coborându-se peste Fiul Omului.” Aºa cum i Se descoperise patriarhului Iacov, în scara pe care a vãzut-o atunci când se afla în durerosul lui pelerinaj, despãrþindu-se de fratele care avea gând de la demon asupra lui. Atunci, lui Iacov i s-a descoperit scara care lega cerul cu pãmântul ºi îngerii lui Dumnezeu suiau ºi coborau; îngerii fãpturilor care vegheazã asupra regulilor creaþiei. ªi, din capul scãrii i-a grãit Dumnezeu: “Iatã, Eu sunt cu tine ºi te voi pãzi în orice cale vei merge” (Facerea 28, 13; 15). Iar acum Mântuitorul rosteºte: “de acum veþi vedea cerul deschizându-se ºi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se ºi coborându-se peste Fiul Omului.” Întreg Vechiul Testament îl simþim împlinit ºi descoperit în Hristos, ºi unind în El cerul cu pãmântul, dumnezeirea cu omenitatea. Ucenicul Îl mãrturiseºte ca Fiu al lui Dumnezeu ºi Mesia, iar Mântuitorul, în iubirea ºi smerenia Lui se mãrturiseºte ca Fiu al Omului, unind dumnezeieºte – tainã a tainelor – Creatorul cu creatura. Dumnezeu, Unicul ziditor, necreat, dar creator a toate, descoperindu-Se totodatã prin fãpturi, ne pune pe noi în faþã, în lumina lui; pe noi, cei creaþi, zidirea Lui. Aceste douã lumi rugãmu-vã sã le cercetãm, sã le gândim în clipa aceasta. Sã avem înaintea ochilor minþii, pe de o parte, pe veºnicul Dumnezeu, Dumnezeirea, necreatã, iar pe de altã parte universul, noi ºi toate fãpturile zidite în El. Iar zidind, Dumnezeu uneºte, totodatã, fãptura cu El. Cãci nu e cu putinþã, iubiþilor, ca Dumnezeu, zidindu-ne, sã ne lase în nefiinþã. Dumnezeu, aducându-ne de la nefiinþã la fiinþã, aducându-ne din nimic, din ce n-am fost, vrea ca ºi noi sã existãm, dar nu despãrþiþi de El, de aceea ne împãrtãºeºte unirea cu El, ne ia la sânul Lui, El, Dumnezeul iubirii. Sã înþelegem: pentru cã Adam n-a rãmas fidel harului când a primit suflare divinã de viaþã ºi când vorbea cu Dumnezeu în rãcoarea Raiului, iatã, omul, pânã în zilele noastre, are încã, parcã de la cel rãu, înclinaþia, tinderea de a nu rãmâne credincios ºi a fi despãrþit de Dumnezeu. De aceea L-a trimis Tatãl pe Fiul Sãu: Mergi ºi-Þi mântuieºte fraþii! ªi Fiul e concomitent Fiul lui

4

Dumnezeu ºi Fiul Omului. Aici e taina tainelor: în Hristos. Sfânta Treime, Tatãl prin Fiul în Duhul Sfânt, Sfatul dumnezeiesc, a hotãrât ca în Fiul sã fie unit cerul cu pãmântul, dumnezeirea cu omenitatea, veºnicia cu vremelnicia, nemurirea cu muritorul din noi, sã ne facã ºi pe noi vrednici de împãrtãºirea cu El. Aici e dezlegarea acestei voi ºi bucurii ºi puteri, descoperiri dumnezeieºti – ca în Hristos sã fie unirea cerului cu pãmântul pe veci. De aceea apar cele douã numiri acum, a ucenicului: “Tu eºti Fiul lui Dumnezeu” ºi a Mântuitorului: “Tu vezi pe Fiul Omului”. Deci Dumnezeu unit cu omul, iubiþilor. Aici e taina tainelor noastre. Dar Dumnezeu, unindu-Se cu omul, nu distruge lumea. Cum vorbesc unii, tot mai insistent, despre sfârºitul, distrugerea lumii. Nici vorbã. Dumnezeu este da ºi numai da; Dumnezeu este amin. “Cãci toate fãgãduinþele lui Dumnezeu, în El, sunt da; ºi prin El, amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi ”, zice apostolul Pavel (II Corinteni 1, 20). Adicã acest amin pe care-l rostim ºi noi la fiecare rugãciune ºi cuvânt dumnezeiesc. Numai fãptura este ºi da ºi nu; cãci a fost adusã de la nefiinþã la fiinþã. Dar fãptura existã în acest da al lui Dumnezeu. Rãdãcina fãpturii este da al lui Dumnezeu, este amin al lui Dumnezeu, cãruia îi rãspundem cu amin al nostru – aºa e, Doamne. Aici, deci, îngãduiascã dragostea dumneavoastrã sã stãruim puþin asupra acestui cuvânt. În cele douã mãrturii, a ucenicului: “Tu eºti Fiul lui Dumnezeu”, ºi a Mântuitorului: “de acum veþi vedea cerul deschizându-se ºi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se ºi coborându-se peste Fiul Omului” (deci înãlþat Fiul Omului pânã de-a dreapta Tatãlui) e înfãþiºatã întreaga tainã a mântuirii, a Evangheliei. Mântuitorul cuprinde aici ºi coborârea Lui, ºi Crucea, ºi Învierea Lui, ºi Înãlþarea de-a dreapta Tatãlui. ªi ne descoperã astfel taina dreptei credinþe, taina ortodoxiei. O, iubiþilor, aceastã duminicã rãspunde peste timp acelei duminici a Postului Mare din anul 843, când a fost instituitã în istorie Duminica Ortodoxiei. Consfinþea încununarea unei lupte de peste o sutã de ani, de pe la anul 726, când un împãrat bizantin, din Isauria, pe unde pãtrunseserã musulmanii – Leon Isaurul – s-a ridicat împotriva icoanelor ºi a prigonit icoanele. Îndeosebi un alt împãrat, Constantin Copronimul, în 754, la un sinod, cu nefericire a dat dispoziþie în imperiu, ca de pretutindeni sã fie înlãturate icoanele ºi toþi apãrãtorii lor sã fie îndepãrtaþi, iar cei care se opun ºi mai cu tãrie le susþin, sã fie aruncaþi prin temniþe ºi chiar condamnaþi la moarte. Pentru cuvântul nostru de astãzi ne rezumãm doar la amintirea acestui eveniment, fãrã a-l descrie, ceea ce s-a fãcut, cu alte ziceri, de Duminica Ortodoxiei. Aducem doar mãrturia de la 787, dupã ce împãraþii persecutori au trecut unul dupã altul, ºi în tron avea sã urce împãrãteasa Irina. E o tainã a lui Dumnezeu, cã douã

5

împãrãtese, Irina ºi apoi Teodora, au fost învestite de harul lui Dumnezeu sã prezideze la tron imperial taina cinstirii icoanelor. E o tainã la care conºtiinþa femininã sã ia aminte. ªi, la Sinodul din 787, în canoanele rânduite atunci, s-a dat mãrturie sã fie cinstite icoanele care Îl înfãþiºeazã pe Mântuitorul ºi Sfânta Treime ºi Maica Domnului, ºi sfinþii, aºa cum e cinstitã Sfânta Cruce. Adevãrat: dupã cuvântul dumnezeiescului Pãrinte Vasile cel Mare, nu lemnul, nu culoarea sau vopseaua o cinstim în icoanã, ci chipul la care se înalþã rugãciunea noastrã; iar prin chipul cel de pe icoanã, cãtre chipurile cereºti care s-au revelat în istorie; care s-au revelat, deci, în materie. Cugetul nostru se înalþã la cer, la Sfânta Treime – Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt –, la Maica Domnului, la îngeri, la toþi sfinþii înfãþiºaþi în icoanã. Icoana este calea aceasta, prin care fãptura mea, suflet ºi trup, se înalþã de la pãmânt la cer. Aºa cum cerul coboarã pe pãmânt, aºa se înalþã pãmântul cãtre cer. Nu se rugase Psalmistul: “Coboarã cerurile, Dumnezeule, ºi vino sã Te arãþi la noi!”? “Aratã-Þi faþa Ta, Doamne, ºi vino sã ne mântuieºti pe noi”, scrie la psalmul 79. Aºa s-a mãrturisit la Sinodul din 787. Din nefericire, ulterior, sãrmanii împãraþi s-au ridicat din nou împotriva icoanelor. Ultimul dintre ei a fost Teofil (830-840). Soþia lui Teofil, Teodora, luminatã de Dumnezeu, cu patriarhul Metodie – tot astfel cum, în timpul ei, Irina primise reazim din partea patriarhului Talasie – oameni inspiraþi, sub lucrarea Duhului Sfânt, au restatornicit taina icoanelor. Aºadar, în acea duminicã din anul 843, odatã cu mãrturia sfântã a cinstirii icoanei, care ºi ea oglindeºte cerul pe pãmânt, s-a statornicit Duminica Ortodoxiei, a dreptei credinþe. Ce înseamnã Ortodoxia, ºi de ce ne numim ortodocºi? Cuvântul, din limba greacã, este alcãtuit din doi termeni: ortos = drept, adicã cel ce stã în picioare, o dreptate verticalã, unind cerul cu pãmântul; ºi doxa, care înseamnã mãrturia credinþei, slavã. De aceea noi, în bisericã, înainte de Sfânta Liturghie, zicem doxologie sau slavoslovie; adicã slava lui Dumnezeu, slava adevãrului dumnezeiesc, a credinþei dumnezeieºti. Unind aceste douã cuvinte: credinþã (slavã) ºi dreaptã, dãm cuvântul ortodoxie, adicã dreaptã credinþã. Când preotul intrã în altar cu Sfânta Evanghelie, rosteºte: “Înþelepciune, drepþi” – înþelepciunea lui Dumnezeu, adevãrul lui Dumnezeu, toþi cei drepþi sã o primiþi. În aceste douã cuvinte, prin urmare, ai conºtiinþa dreptei tale credinþe. ªi, fãcând legãtura dintre cele douã cuvinte ale Evangheliei, anume mãrturia ucenicului: “Tu eºti Fiul lui Dumnezeu” ºi mãrturia Mântuitorului: “Iatã Fiul Omului...”, în aceastã unire ni se reveleazã dreapta credinþã, adevãrul credinþei. Ortodoxia, pe care noi o numim plinãtatea credinþei, dreapta ºi neºtirbita credinþã, stã în aceastã mãrturie, a unirii cerului cu pãmântul în Hristos. Aceasta este mãrturia cea mai adâncã a Evangheliei: venirea Fiului lui Dumnezeu. Sfântul evanghelist Ioan – care ne-a încredinþat, în Duhul Sfânt, Evanghelia a patra –, în prima

6

lui epistolã spune: “În aceasta sã cunoaºteþi duhul lui Dumnezeu (adevãrul): orice duh care mãrturiseºte cã Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 2). Venirea în trup a Fiului lui Dumnezeu e adevãrul suprem, unirea cerului cu pãmântul. Observaþi, ºi lumea divinã, cereascã, ºi lumea pãmânteascã, amândouã, în unitate, ne descoperã adevãrul. Dumnezeul cel veºnic nu lasã fãptura adusã de la nefiinþã la fiinþã fãrã împãrtãºire de El. O uneºte cu El. Dacã noi suntem zidire, fãpturã, suflet ºi trup, cum am putea noi sã ne împãrtãºim de Dumnezeire, sã o cunoaºtem, ºi, mai adânc decât sã o cunoaºtem, sã ne unim cu ea sfânt, prin harul dumnezeiesc, fãrã ca Dumnezeu sã coboare la noi? Vedeþi, cineva mã provoca odatã: iatã, Scripturile spun: Doamne, toate poruncile Tale sunt adevãr. Tot cuvântul Scripturii, cuvântul lui Dumnezeu, rãmâne în veci; ºi e adevãr. Dar, Pãrinte, când eu citesc la psalmul 13: “Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!»”, mã întreb: oare sã-l numeascã Psalmistul chiar nebun? Este oare cel invocat chiar nebun? ªi atunci stau ºi cuget: Iatã, frate, tristul, tragicul adevãr: da, când noi rostim: Dumnezeu este existenþa absolutã, eternã, fãrã de hotar, cel care tãgãduieºte – Doamne, rãmâi uluit, de unde are el acest duh rãu de-a spune: “Nu este Dumnezeu” – da, acela e nebun. Nu cumva se socoteºte el ca fiind veºnic, infinit, fãrã de margini? Pentru cã nu poþi spune despre Dumnezeu decât sau ceea ce mãrturiseºte El, sau ceea ce pleacã de la tine, ca ºi cum tu eºti infinit, ca ºi cum tu eºti veºnicul. Pãi, omule, chiar eºti nebun dacã susþii cã eºti etern. Pentru cã nu poþi spune tu despre Dumnezeu cã este sau nu, dacã nu ai cercetat infinitul. Tu eºti veºnic, eºti fãrã început ºi fãrã sfârºit? Tu îþi întinzi aripile dincolo de marginile universului? Tu eºti infinit? Eºti nebun dacã spui aºa. Atunci s-a luminat omul. S-a înspãimântat. Aþi înþeles, nu? Pentru cã nimeni, numai Cel veºnic, Cel fãrã de margini, Cel fãrã hotar poate sã grãiascã despre El. ªi aici Psalmistul ce adânc a grãit! Pentru cã e limpede: poate cerceta cineva, în aºa-zisa ºtiinþã a lui, infinitul? Mai tragic este ceea ce citim în altã parte din Înþeleptul biblic: “Calea nebunului e dreaptã în ochii lui. Iar înþeleptul cere sfat” (Pilde 12, 15). Altfel zis, tragedia nebunului, a bolnavului de minte, este cã nu ºtie cã este bolnav. ªi nu e nimic mai tragic decât sã fii bolnav ºi sã nu ºtii cã eºti bolnav, sã nu-þi dai seama cã aceasta este nebunia tuturor nebuniilor. Or, singur Cel care a unit cerul cu pãmântul, Fiul lui Dumnezeu ºi Fiul Omului, numai El ne poate da aceastã mãrturie despre Dumnezeu. Aceasta-i taina lui Hristos. Numai El o poate mãrturisi. Altfel spus, Hristos e Ortodoxia, iubiþilor. Hristos e dreapta credinþã. Hristos e plinãtatea credinþei. În El avem adevãrul ºi despre Dumnezeu, ºi despre om, ºi despre cer, ºi despre pãmânt. Adevãrul mãrturisit de El ºi de Biserica Lui. De aceea Sfânta

7

Ortodoxie l-a mãrturisit curat: El e Mirele Bisericii. Iar Sfânta Ortodoxie a rãmas ca o mireasã cinstitã. Nu L-a pãrãsit, nu L-a lepãdat, nu L-a înºelat în nici un fel. ªi tot cuvântul ei, cuvântul simplu al lui Dumnezeu, îl trãim în sfânta noastrã slujbã dumnezeiascã, în cele ºapte laude ºi îndeosebi în Sfânta Liturghie. În toate, Sfânta Ortodoxie Îl mãrturiseºte pe Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu fãcut trup. De aceea, cum a zis Sfântul Ioan: “Cel ce mãrturiseºte cã Iisus Hristos a venit în trup e de la Dumnezeu”. Iar în Evanghelia sa, spune: “ªi Cuvântul S-a fãcut trup ºi S-a sãlãºluit între noi ºi am vãzut slava Lui, slavã ca a Singurului nãscut din Tatãl, plin de har ºi de adevãr” (Ioan 1, 14). A zis ºi Sfântul Pavel: “Aceasta este marea tainã a dreptei credinþe: Dumnezeu S-a arãtat în trup”. Taina Lui, care e prezentã în toate, iubiþilor. În dumnezeiasca noastrã credinþã, Hristos ne descoperã taina Dumnezeirii: Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt, a Sfintei Treimi. Dar mãrturisim noi taina Sfintei Treimi? Da, o mãrturisim neîncetat, iubiþilor. Fiecare rugãciune a noastrã cum începe? – “Slavã Tatãlui ºi Fiului ºi Sfântului Duh”. Încã: atunci când zicem “Doamne miluieºte!” de trei ori, în numele Sfintei Treimi; sau de douãsprezece ori – ne unim atunci în rugãciune cu toþi cei doisprezece profeþi ºi cu toþi apostolii, ne unim atunci cu întreaga mãrturie a Sfintei Scripturi ºi a Sfintei Tradiþii. Iar când zicem de patruzeci de ori, ne gândim la postul lui Moise când a primit Legea, deci ne gândim la Legea datã de Dumnezeu, la postul de patruzeci de zile al Mântuitorului, la cele patruzeci de zile de dupã Înviere, cât a petrecut cu apostolii. Iatã toatã descoperirea dumnezeiascã. Când rosteºti, sã ºtii ce rosteºti ºi pentru ce rosteºti! De asemenea, când îþi faci semnul crucii, Doamne!, simþi deodatã în Crucea Mântuitorului, pe care tu o înfãþiºezi pe tine, legãtura cerului cu pãmântul, coborârea lui Dumnezeu în lume, ºi braþele pe care le întinzi dupã chipul Crucii, unind lumea. Cãci aºa cum spune Sfântul Atanasie: Fiul lui Dumnezeu de aceea a ales sã moarã pe cruce, pentru cã e singurul fel de a muri cu braþele deschise, îmbrãþiºând lumea. Deci, când îmi fac semnul crucii mã gândesc la jertfa Mântuitorului ºi la Sfânta Treime: În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Când aprind lumânarea, care lumineazã topindu-se, înþeleg cã nu e cu putinþã sã luminezi fãrã sã te topeºti, fãrã sã te jertfeºti pe tine. Mai mult: o lumânare de cearã dã luminã curatã, fãrã fum. Ne-am întrebat noi de ce lumânarea de cearã nu scoate fum? De ce produsul albinuþelor, ceara, nu scoate fum, iar mierea produsã de ele nu se stricã, fraþilor? Eu aºa mi-am zis, cum m-a luminat pe mine Dumnezeu: e singurul produs lucrat de fecioare, de niºte fiinþe curate, cum sunt albinuþele. O, Doamne, cum ai rânduit Tu taina aceasta, ca tot ce e curat, feciorelnic, ca Preasfânta Fecioarã, sã fie o mãrturie a inimii neîntinate care Îl oglindeºte pe Dumnezeu!

8

Iubiþilor, sã reþinem: Sfânta Ortodoxie este plinãtatea credinþei; nimic nu-i lipseºte; decât sã fie cunoscutã, iubitã ºi trãitã. Ea este cuvântul lui Dumnezeu! Cãci nu ne lasã deloc orfani, fãrã El. Cuvântul lui Dumnezeu s-a descoperit în El, în cuvântul Evangheliei, s-a descoperit în Trupul ºi Sângele Lui, ca sã ne împãrtãºim din El, în Biserica Lui. S-a descoperit în chipul Lui, în icoana Lui. Dar în icoana cea adevãratã, a slavei lui Dumnezeu: “Veþi vedea pe Fiul Omului pe norii cerului”; în slavã multã. Icoana, ºi ea, face parte din taina aceasta a lui Dumnezeu, Care S-a fãcut trup ca pe om sã-l înalþe la Dumnezeire. Cum zice Liturghia de astãzi, a Sfântului Vasile cel Mare, într-o rugãciune pe care o citeºte preotul în altar: “O, Doamne, ai luat chipul smereniei noastre ca sã-l înalþi la chipul slavei Tale!”. Pentru cã aici e tainã a tainelor: noi nu suntem chipul lui Dumnezeu, ci suntem dupã chipul lui Dumnezeu. În icoana noastrã înãlþatã de pe pãmânt la cer, neîncetat vedem chipul lui Dumnezeu oglindinduSe în icoanã, în har, strãlucind în lumina harului. Icoana nu oglindeºte pãmântul, chipul cãderii noastre, ci chipul lui Dumnezeu, care strãluceºte în ea ºi care, contemplându-L, ne înalþã ºi pe noi la chipul slavei Sale. Aceasta este taina icoanei ortodoxe. Cum au constatat învãþaþii, dupã sinoadele care au restatornicit icoana (787, 843) a început o insuflare mai puternicã, un spor al harului. Cãci harul sporeºte mereu; cum zicem la Botez: “înmulþind aºezãmântul harului”. Aºa avea sã reaparã, în chip strãlucit, icoana ortodoxã. Adicã în ea sã simþim strãlucirea Dumnezeirii, Care ºi pe noi ne înalþã la Dumnezeu, prin cuvântul Lui, care rãmâne în veci. Cum Sfânta Împãrtãºanie te înalþã, te îndumnezeieºte, cum rugãciunea te uneºte, cum Crucea, semnul jertfei, te uneºte, la fel icoana trebuie sã te înalþe la Dumnezeire. Cãci, din neînþelegerea acestei taine a coborârii Fiului lui Dumnezeu la noi, a întrupãrii Sale, s-a iscat într-o vreme o rãtãcire printre unii monahi, ziºi antropomorfiþi. Ei, prin faptul cã Mântuitorul a luat chipul smereniei noastre, chipul robului, Îl vedeau pe Dumnezeu în chipul omului, sub formã de om. ªi, sãrmanul, un biet monah, aºa Îl vedea pe Dumnezeu, în timpul rugãciunii, ca pe ceva omenesc, ca pe un idol, dupã chipul omului. Doamne pãzeºte! Noi suntem dupã chipul lui Dumnezeu. ªi i-au tâlcuit Pãrinþii adevãrul: omule, înþelege, chipul lui Dumnezeu e Chipul nostru din veci, ºi în El îºi are rãdãcina chipul ºi înãlþarea noastrã. Nu cum þi l-ai zidit tu în inima ta, fãcându-þi un idol. Bietul monah, dupã mãrturia pãrinþilor, s-a smerit ºi a ascultat, dar deodatã, pe când toþi ceilalþi monahi se aflau ridicaþi în picioare ºi dând mulþumire lui Dumnezeu pentru ajutorul primit în timpul rugãciunii, bãtrânul acela, tulburat cã-i dispare din inimã acel chip antropomorfic al Dumnezeirii, pe care obiºnuia sã ºi-l reprezinte, zidit dupã chipul lui omenesc, a izbucnit pe neaºteptate într-un plâns amar, cu sughiþuri, s-a aºternut la pãmânt ºi a strigat: “Vai mie, nenorocitul, mi-au rãpit pe Dumnezeul

9

meu. Iar pe Cel pe Care L-am avut nu-L vãd ºi nici nu ºtiu acum pe cine chem”. Sãrmanul de el, a fost zdrobit sufleteºte, dar pe urmã ºia revenit ºi a înþeles. Sã ne înãlþãm, atunci, iubiþilor, din icoanã, noi, cei zidiþi dupã chip, la chipul Dumnezeirii, cu adevãrat, Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt! Sã ne înãlþãm la chipul cel veºnic. Pentru cã noi dupã chip suntem zidiþi. ªi toþi cei care, sãrmanii de ei, au prigonit cumva ºi au necinstit icoana, sã-ºi aducã aminte de acest cuvânt de încheiere, cuvânt rânduit tot de Dumnezeu: Teofil, cel care a împãrãþit de la 830 la 842, a prigonit sau a trimis la moarte pe cinstitorii icoanelor (pe patriarh l-a închis într-o hrubã)... Dar s-a îmbolnãvit. ªi, în boala lui, în momentele de dinaintea morþii, striga neîncetat: “Vai mie, ticãlosul, din pricina sfintelor icoane sunt lovit de gândurile demonice din mine”. Avea sã moarã în prima sãptãmânã din Postul Mare al anului 843. Atunci, dupã moartea împãratului ºi dupã ce sinodul a restatornicit icoanele, s-a fãcut rugãciune adâncã. Împãrãteasa, soþia lui, Teodora, femeie evlavioasã, nu avea somn ºi se ruga. Se ruga ºi patriarhul. Dar, iatã, în ziua de vineri, împãrãtesei, aþipind ea puþin, i s-a descoperit în vis, arãtându-i-se într-o luminã strãlucitoare, un tânãr, care i-a grãit aºa: “Femeie (ea, care sta în faþa icoanei lui Hristos), mare este credinþa ta. Aflã cã, pentru credinþa ta, încã ºi pentru rugile robilor Mei ºi ale preoþilor, iert pe Teofil, bãrbatul tãu”. ªi a poruncit celor din vis care-l duceau pe Teofil legat în faþa ei: “Dezlegaþi-l!”. Pentru încredinþarea acestei descoperiri s-a mângâiat împãrãteasa. Tot atunci, patriarhul Metodie a întocmit o listã ºi a trecut în ea pe toþi împãraþii prigonitori ai dreptei credinþe – tradiþie care s-a þinut pânã în ultima vreme în unele Biserici, incluzându-i în listã ºi pe necredincioºi (pe Tolstoi, bunãoarã, ºi pe alþii). Patriarhul a trecut atunci ºi numele lui Teofil pe o hârtie ºi a pus-o sub Sfânta Masã. ªi i s-a descoperit atunci, precum ºi împãrãtesei, tot în vinerea cea mare, i s-a arãtat un înger. “Episcope, i-a zis îngerul, þi-a fost ascultatã rugãciunea. Împãratul Teofil a dobândit iertarea”. ªi, voind sã se încredinþeze de mãrturia îngerului, a cercetat hârtia. O, judecãþile lui Dumnezeu, numele lui Teofil era ºters de pe lista pierzaniei! ªi aºa s-au mângâiat toþi. O, Doamne, mângâie pe toþi aceºti buni credincioºi ai Tãi, care Te cinstesc pe Tine, cu lumina cerului îmbrãcând întreg pãmântul în slava Ta – slava cuvântului Evangheliei, slava Sfântului Trup în Împãrtãºanie ºi slava chipului Tãu sfânt din icoanã, întregul adevãr oglindit ºi în inimile noastre! Pãrinte, Fiule ºi Duhule Sfinte, cu Maica Domnului ºi cu toþi sfinþii, în sfânta noastrã Ortodoxie, pe care încã o datã o mãrturisim: dreaptã credinþã, plinãtatea credinþei, neºtirbirea credinþei ºi pe care sã o cunoaºtem, totodatã, sã o iubim ºi sã o trãim în adevãrul ei mântuitor. Amin.