Dreptul Consumatorului.doc

DREPTUL CONSUMATORULUI

1

Tematica cursului 1. Capitolul I. Noţiuni introductive 2. Capitolul II. Protecţia consumatorilor în România 3. Capitolul III. Reprimarea clauzelor abuzive 4. Capitolul IV. Contractele comerciale la distanţă 5. Capitolul V. Contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale 6. Capitolul VI. Garanţia calităţii produselor în condiţiile reglementării speciale a protecţiei consumatorilor

2

CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri şi comentarii la teste Cuprins – Consumatorul şi protecţia sa în economia de piaţ㠖 Drepturile fundamentale ale consumatorilor şi apărarea lor – Componentele sistemului de protecţie al consumatorilor – Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe asupra izvoarelor dreptului consumatorului. – Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi înţelegerea semnificaţiei acestora. = 3 ore

3

CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1. Consumatorul şi protecţia sa în economia de piaţă Economia de piaţă este o modalitate evoluată, complexă şi eficientă prin carese realizează cooperarea dintre partenerii economiei; este un sistem economic acărui organizare şi funcţionare se bazează pe proprietatea privată şi se realizeazăprin mecanismele pieţei, într-un cadru reglementat legislativ.O condiţie „sine qua non“pentru buna funcţionare a economiei de piaţă oreprezintă orientarea întregii producţii de bunuri şi servicii către satisfacerea în celmai înalt grad şi în mod eficient a necesităţilor oamenilor şi ale societăţii înansamblul său. Deşi proclamă acest crez fundamental care consfinţeşte poziţia de suveran aconsumatorului, există numeroase motive pentru care în economia de piaţă aparenecesitatea protecţiei consumatorului, ca parte componentă a protecţiei sociale dinorice ţară.În condiţiile economiei de piaţă reale constatăm multe deficienţe ale mecanismului ce pot afecta interesele consumatorilor conducând la diminuarea suveranităţii sale. Acestea sunt determinate de faptul că nu mai există o libertate de alegere aconsumatorilor care sunt supuşi constrângerilor generate de producţia de masă, declauzele contractelor standardizate şi de unele manifestări monopoliste. Totodată,probleme ridică şi transparenţa pieţei care nu este întotdeauna o realitate câtăvreme ceea ce domină piaţa din acest punct de vedere este publicitatea al căreiscop îl constituie promovarea vânzărilor, creştere volumului acestora şi nufurnizarea de informaţii. În acelaşi timp, deficienţe serioase întâlnim şi în ceea cepriveşte securitatea produselor ori accesul la justiţie şi respectarea intereselorconsumatorilor în raport cu agenţii economici. Consumul şi consumatorul. Relaţiile consumatorilor cu producţia şi comerţul În calitatea sa de purtător al cererii, consumatorul joacă un rol esenţial în cadrul mecanismului de piaţă. El constituie, în acelaşi timp, elementul de referinţă al tuturor activităţilor pe care agenţii economici le desfăşoară fie în calitate de producători, distribuitori sau prestatori de servicii.Consumul reprezintă un moment autonom, particular al reproducţiei şi al vieţii 4

sociale în general.El desemnează „procesul obiectiv prin care, pe baza rezultatelor economice absolute, societatea în ansamblul său, unităţile economice, instituţiile sociale şi fiecare cetăţean în parte îşi satisface nevoile“. Totodată, consumul este elementul primordial al activităţii economice, acesta fiind cel care declanşează şi stimulează activitatea economică, îndeplinind şi o funcţie de reglare permanentă cantitativă şi calitativă a producţiei. Ca practică şi experienţă socială, apariţia consumului ţine de existenţa vieţii omului. Pentru a putea trăi, oamenii trebuie să consume, iar pentru a consuma este necesar să producă. Prin urmare, perpetuarea vieţii umane determină, în mod obiectiv, permanenţa consumului şi implicit a producţiei.În legătură cu finalitatea consumului, teoria economică uzează consistent noţiuni precum: nevoie, dorinţă, aspiraţie, utilitate etc.Conceptualizarea şi utilizarea noţiunilor de consum şi consumator ţin de începutul economiei politice clasice (W. Petty, Adam Smith, David Ricardo),când s-a precizat locul şi rolul lor în procesul reproducţiei.Astfel, reprezentanţii economiei clasice au creat mitul consumatorului suveran, al individului care, neîngrădit de contrângeri exterioare, îşi alege, pe baza unor calcule, acea structură de consum care să-i aducă maximum de bunăstare. Totodată, consumul şi consumatorul erau privite ca puncte terminus.Peste circa un secol, neoclasicii (L. Walras, C. Menger) au pus bazele teoriei consumatorului raţional. Pentru adepţii acestei teorii, consumatorul este un agent final care, cu venitul câştigat şi în limitele acestuia, caută să cumpere de pe piaţă un anumit număr de bunuri şi servicii în intenţia de a-şi satisface propriile nevoi şi dorinţe. Pentru „antieconomişti“(J. Attali, M. Guillaume) abordarea neoclasică a consumului şi consumatorului este doar pură teorie. Acum, consumul şi consumatorii sunt considerate produse ale culturii şi civilizaţiei, ale istoriei societăţii, motiv pentru care nevoile nu pot fi considerate, atemporal,independente de organizarea economică şi socială. În acelaşi timp, neoclasicii sunt acuzaţi că se adresează doar nevoilor fiziologice, excluzând din analiză alte funcţii importante ale consumului care vizează statutul social. Noua teorie a consumului îşi are esenţa în premisa potrivit căreia consumul nu este un act final ci unul intermediar. Consumatorul nu mai este doar un beneficiar de satisfacţii aflat la capăt de drum, de data aceasta el însuşi îşi „produce“ satisfacţiile. Este nevoie să procedăm la unele delimitări în 5

raport de frecventele utilizări în literatura de specialitate a termenilor de consumator şi client (în limba engleză consumer şi costumer). Consumatorii sunt toţi indivizii, fără o selecţie de preferinţă, putând fi pentru ofertanţi fie persoane cunoscute, fie anonime Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant. Aşadar, clienţii sunt persoane concrete, predominant în sfera serviciilor, având comportamentul consumatorului de rutină. Ei reprezintă un segment de consumatori cunoscut de ofertant, cu o anumită loialitate faţă de firmă sau faţă de o marcă de produs, tip de serviciu etc. Deşi clientul este şi consumator nu orice consumator poate fi, în toate situaţiile, considerat ca făcând parte din clientela ofertantului. Putem spune că legătura dintre client şi ofertant este mai durabilă, pe când cea cu un consumator anonim este trecătoare. În analiza mecanismelor pieţei este mai larg răspândit termenul de consumator, ca element caracteristic pentru procesul consumului. Consumatorul este orice subiect al cărui comportament este îndreptat spre satisfacerea necesităţilor sale. În orice fel de economie rolul consumatorului este de neînlocuit. Pentru teoria protecţiei consumatorului interesează consumul neproductiv (final) al indivizilor (populaţiei). Trebuie precizat că, actul de cumpărarea este conştientizat în urma prelucrării nu doar a necesităţilor care l-au determinat, dar şi a informaţiilor pe baza cărora se face alegerea. Îl avem în vedere aici pe consumator şi nu pe cumpărător. Deosebirea este esenţială dată fiind de raportarea în tim la produsul cumpărat: numai odată ce produsul sau serviciul este consumat, se realizează comparaţia între nevoia ce a determinat cumpărarea şi rezultatul obţinut în satisfacerea acestei nevoi. În legislaţia românească, consumatorul este definit ca fiind „persoana fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii, în fara activităţii sale profesionale“. O definiţie asemănătoare întâlnim şi în Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului. În concordanţă cu normele comunitare în materie, consumatorul este definit ca persoană fizică, nu juridică, legiuitorul având în vedere numai utilizatorul final, individual. Această persoană dobândeşte bunuri în scop personal şi nu în interesul exercitării profesiunii sale. Astfel, nu intră în accepţiunea legii româneşti ca fiind consumator o persoană juridică care este 6

prezumată că are capacitatea economică şi juridică de a-şi urmări singură interesele. În acelaşi timp consumatorul este privit şi printr-o accepţiune mai largă, acordându-i-se o dimensiune colectivă. Tocmai această dimensiune colectivă a făcut puternice asociaţiile de consumatori şi a determinat guvernele să ia în considerare revendicările acestora. Pentru o evaluare corectă a nevoilor de producţie şi consum în scopul satisfacerii cât mai depline a consumatorilor şi a producătorilor, este utilă analiza structurii consumatorilor, care scoate în relief tipurile de consumatori cunoscute. Este vorba, mai întâi, de consumatorul individual, care trebuie analizat cu dintr-o viziune complexă, cu toate nevoile, preferinţele, obiceiurile şi trebuinţele sale. Aşadar, el trebuie privit nu numai ca fiinţă biologică, ci şi prin prisma aspiraţiilor sale. Consumatorul individual este, în acelaşi timp, şi unul „colectiv“, în dubla sa ipostază de membru al unei familii şi membru al societăţii. Fiind membru al unei familii se poate afirma că avem de-a face cu un consumator colectiv cu nevoi şi trebuinţe specifice şi cu un comportament bine definit. Familia este un puternic grup de referinţă. Formată din două sau mai multe persoane care împărtăşesc acelaşi set de norme şi ale căror relaţii determină un comportament interdependent, familia, ca grup de referinţă se distinge prin următoarele caracteristici: contactul direct între membrii săi; consumul comun; subordonarea nevoilor individului celor ale grupului; rolul de agent de cumpărare. Prin urmare, caracteristicile familiei, constituie un factor important în analiza consumului şi consumatorilor, studiul consumatorilor la acest nivel furnizând o serie de concluzii pozitive pentru producţia şi comerţul cu bunuri şi servicii. Un alt tip de consumator colectiv îl constituie organizaţiile, instituţiile care achiziţionează produse şi servicii pentru propriile nevoi. Amintim aici şcolile, spitalele, bisericile, societăţile particulare şi publice, care consumă produse, echipamente, servicii etc. Acestea pot fi considerate ca un segment de consumatori intermediari între producători şi consumatorii individuali finali. Practic, ceea ce produc şi oferă organizaţiilor de consum ajunge tot la consumatorii individuali, aceştia determinând de fapt natura şi structura consumului. Acest tip de consumator este tratat destul de puţin în literatura de specialitate 7

deoarece, pe de o parte, ponderea sa în cadrul pieţei este relativ restrânsă, iar pe de altă parte, datorită modalităţilor specifice de satisfacere. Cererea unităţilor, a instituţiilor îmbracă forme particulare ca şi mecanismele lor de formare şi manifestare, ceea ce le deosebeşte de cele ale familiilor şi ale consumatorilor individuali. În ceea ce priveşte decizia de cumpărare, aceasta este luată în mod diferit pentru fiecare din cele trei tipuri de consumatori. Luarea deciziei de cumpărare este un proces complex iar cunoaşterea modului cum se formează efectiv aceste decizii, şi mai cu seamă cine este consumatorul, reprezintă informaţii absolut necesare atât pentru producători cât şi pentru distribuitori. Prin umare, consumul a fost şi rămâne un proces de graniţă care face legătura nu numai între producător şi consumator, dar şi între activitatea economică şi cea socială în general. Pentru acest motiv interesează care este raportul consumului cu producţia. Consumul este esenţial pentru reluarea procesului de producţie căci el validează deciziile luate în cadrul acestui proces iar atunci când acestea au fost corecte, consumul creează vidul care trebuie umplut prin realizarea unui nou produs. Oferta producătorilor este determinată de cererea consumatorilor. Producătorii trebuie să adapteze permanent performanţele şi preţurile produselor oferite la solicitarea consumatorilor. Sunt astfel stimulaţi acei producători care se află cel mai aproape de nevoile de consum, şi înainte de toate de raportul preţ-calitate. În acelaşi timp, consumatorul are un rol important în stimularea concurenţei şi contribuie la îmbunătăţirea funcţionării pieţei prin alegerile pe care le face, alegeri bazate pe informaţiile de care dispune. De asemenea trebuie avut în vedere şi legătura consumului cu comerţul. Sistemul de relaţii ale comerţului cu consumatorii poate fi structurat în trei mari domenii. Primul dintre acestea vizează organizarea unui cadru adecvat de dialog cu consumatorii. Acest demers presupune cunoaşterea unor fenomene complexe, referitoare atât la relaţia dintre consumator şi societate, cât şi la o serie de aspecte care sunt specifice evoluţiei procesului de vânzare-cumpărare. El cuprinde următoarele forme: consultarea; întâlniri periodice cu consumatorii; realizarea unor conferinţe periodice, consultaţii sau demonstraţii în marile magazine, utilizarea mass-mediei pentru acţiunile de informare şi publicitate comercială. Cel de al doilea domeniu al relaţiilor dintre comerţ şi consumatori este acela al creării unei ambianţe propice realizării actului de vânzare8

cumpărare. În acest scop se realizează o informare largă şi operativă a consumatorilor, educarea gusturilor acestora şi orientarea consumului. Ultimul domeniu este asigurarea unor raporturi corespunzătoare între vânzători şi cumpărători, care constituie principala componentă a sistemului de relaţii analizat. Relaţia comerţ - consumatori scoate în relief rolul activ al comerţului care este evidenţiat de o cât mai bună cunoaştere a celor doi parteneri, producătorul şi consumatorul, precum şi de utilizarea unor mijloace care să faciliteze comunicaţia în ambele sensuri. 1.2. Protecţia consumatorului - componentă de bază a protecţiei sociale Nevoile consumatorilor sunt elemente de care agenţii economici trebuie să ţină seama în contextul economiei de piaţă. În cadrul acesteia, piaţa, locul de întâlnire a nevoilor consumatorilor exprimate prin cerere, cu cele ale producătorilor exprimate prin ofertă, va purta mereu amprenta modului de rezolvare a conflictului dintre producător şi consumator. În acest context, în absenţa oricărei restrângeri, acţiunea brutală a forţelor pieţei ar putea genera inegalităţi şi conduce la neglijarea necesităţilor sociale. Prin urmare, este necesară existenţa unor reglementări prin care să se instituie premisele unui mediu concurenţial loial şi o protecţie a consumatorului iar aceasta din urmă trebuie să fie considerată o componentă de sine stătătoare a politicii de protecţie socială. Protecţia socială poate fi analizată atât într-un sens larg, ce cuprinde întreaga protecţie a societăţii şi a omului, inclusiv drepturile acestuia, cât şi în sens restrâns, ce are în vedere numai latura ei economică. În acest context, protecţia consumatorului este concretizată printr-un ansamblu de dispoziţii privind iniţiativa publică sau privată destinată de a asigura respectarea intereselor consumatorilor. Numai că, dacă protecţia socială presupune un transfer de fonduri de la stat sau de la agenţii economici privaţi către consumator, ca rezultat al majorării preţurilor de consum (indexările sau compensaţiile la salarii şi pensii), protecţia consumatorului înseamnă protejarea acestuia împotriva riscului de a achiziţiona sau de a i se presta un serviciu care să-i pună în pericol viaţa, sănătatea ori interesele sale legitime. Într-o economie care prosperă rolul consumatorului devine din ce în ce mai complex. Totodată el este confruntat în cadrul 9

raporturilor de piaţă cu multiple dezechilibre sub aspect economic, educaţional etc. Pentru aceste motive sunt necesare anumite intervenţii guvernamentale şi nonguvernamentale care îşi găses expresia în conceptul de protecţie a consumatorilor. Protecţia consumatorilor poate fi definită ca o activitate umană conştientă, ştiinţific fundamentată, îndreptată spre realizarea unui scop concret corespunzător unor obiective specifice fiecărei zone şi perioade din programele de protecţie. În acest context, protecţia consumatorilor îmbracă atât forma unei mişcări generale pentru respectarea intereselor consumatorilor, cât şi a unor acţiuni speciale, cu programe bine determinate în timp şi spaţiu. 1.3. Cunoaşterea comportamentului consumatorului - condiţie de bază a asigurării protecţiei sale Cum arătam, consumatorul constituie o entitate complexă, diversă şi dinamică care derivă din multitudinea factorilor implicaţi, ca şi din posibilităţile lor, practice nelimitate de agregare. Comportamentul consumatorului este un element al comportamentului economic al acestuia, care la rândul său, reprezintă o formă de manifestare a comportamentului uman în general. Cum se arată în literatura de specialitate, comportamentul este „ o manieră specifică prin care organismul uman…este determinat să răspundă, printr-un ansamblu de reacţii, la solicitările mediului intern şi extern, căutând să se adapteze la necesităţile nou intervenite“. În definirea comportamentului uman se consideră ca fiind esenţiale următoarele trei elemente: stimul (cauză), nevoia (dorinţă), obiectiv (scop). În consecinţă comportamentul este efortul de a elimina tensiunea dată de nevoie prin urmărorea obiectivelor, a căror realizare, neutralizează cauzele tensiunii create. Lato sensu, comportamentul consumatorului cuprinde întreaga conduită a utilizatorului final de bunuri materiale şi imateriale, incluzând spre exemplu şi comportamentul alegătorilor sau al pacienţilor unui medic.

10

Comportamentul consumatorului În acelaşi timp, comportamentul consumatorului a mai fost descris şi ca fiind o interacţiune dinamică referitoare la impresie şi percepţie, conduită şi întâmplări naturale comune, prin care fiinţele umane îşi dirijează schimbările survenite în propriile vieţi (American Marketing Association). În raport de cele prezentate putem formula următoarele concluzii: - comportamentul consumatorului este dinamic; - comportamentul consumatorului determină interacţiuni; - comportamentul consumatorului determină schimburi între oameni. Este şi motivul pentru care comportamentul consumatorului impune pentru investigarea sa o abordare interdisciplinară. În contextul analizei de mai-sus putem defini comportamentul consumatorului ca reprezentând totalitatea actelor decizionale ale persoanei sau grupului de persoane, legate în mod direct de dobândirea şi utilizarea bunurilor şi serviciilor în vederea satisfacerii nevoilor prezente şi viitoare, inclusiv procesele decizionale care preced şi determină aceste acte. 1. Drepturile fundamentale ale consumatorilor şi apărarea lor Într-o societate democratică, fundamentată pe economia de piaţă, trebuie să existe raporturi contractuale negociabile iar nu relaţii de constrângere sau dominare. Calitatea de consumator aparţine tuturor cetăţenilor, iar drepturile cetăţeanului în calitatea sa de consumator, sunt drepturi fundamentale ale omului. Fenomenele de dezechilibru ale raportului dintre comercianţi şi consumatori au impus cu necesitate statuarea unor drepturi ale consumatorilor. În acelaşi timp, necesitatea protecţiei drepturilor consumatorilor a apărut datorită multiplicării practicilor abuzive în domeniul concurenţei, precum şi a utilizării unor forme agresive sau şocante de vânzare care, echivalează, de cele mai multe ori cu o presiune exercitată asupra consumatorilor. 1.1. Drepturile consumatorilor la nivel mondial Conceptul privind „drepturile consumatorilor“ îşi are originea în „Carta drepturilor consumatorilor“, definită de preşedintele Kennedy, în anul 1962, sub forma unui mesaj special adresat Congresului american. Acesta este considerat primul semn prin care administraţia recunoştea justeţea principiilor pentru care luptau reprezentanţii consumatorilor. În viziunea Cartei, drepturile consumatorilor comportă următoarele elemente: dreptul la siguranţă, dreptul de a fi informat, 11

dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales. La rândul său, preşedintele Nixon a adăugat alte două drepturi ale consumatorului, şi anume: dreptul de a-i fi înregistrată insatisfacţia şi dreptul de a-i fi auzite reclamaţiile. În anul 1975, preşedintele Gerald Ford a afirmat că trebuie să-i fie recunoscut consumatorului şi dreptul la educaţie în calitatea sa de consumator. Sub presiunea mişcării consumeriste s-a adăugat al şaptelea drept, anume cel al unui mediu nepoluat. În anul 1977, în urma întâlnirilor avute cu mai mulţi activişti pentru protecţia consumatorilor, preşedintele Carter a instituit aceste drepturi ca fiind fundamentale. Ulterior, la nivelul O.N.U. prin Rezoluţia nr. 39-248 din aprilie 1985, s-a elaborat un set de principii şi măsuri fundamentale cu scopul de a proteja consumatorii faţă de produsele, serviciile sau procesele care pot să le pună în pericol sănătatea, precum şi să promoveze interesele legitime ale consumatorilor. În acest document sunt exprimate următoarele drepturi ale consumatorilor: - protecţia consumatorilor faţă de produsele care le afectează sănătatea şi siguranţa; - protecţia intereselor economice ale consumatorilor; - accesul la informaţii corecte, care să permită consumatorilor să facă o alegere în conformitate cu necesităţile exprimate; - dreptul de a fi educat în calitate de consumator; - dreptul de a fi despăgubit în mod eficient; - libertatea consumatorilor de a-şi prezenta interesele în cadrul proceselor decizionale care îi afectează. La rândul său, Organizaţia Internaţională a Uniunilor de Consumatori – IOCU, constituită în anul 1960, a elaborat următoarea formulare a drepturilor consumatorilor: - dreptul la satisfacerea nevoilor; - dreptul la siguranţă; - dreptul de a fi informat; - dreptul de a alege; - dreptul de a fi ascultat; - dreptul la despăgubiri; - dreptul la educare; - dreptul la un mediu ambiant sănătos. Pentru statele membre ale Comunităţii Europene, Consiliul Europei a adoptat în anul 1973 „Carta pentru protecţia consumatorilor“, unde sunt precizate principiile unei politici eficiente de asistenţă, de 12

reparare a daunelor, informare, educare şi reprezentare a consumatorilor. Sunt avute în vedere următoarele drepturi care figurează de altfel în documentele oficiale ale ţărilor europene: - dreptul la protecţia împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a i se presta un serviciu care ar putea să-i prejudicieze sănătatea, securitatea sau viaţa, ori să-i afecteze drepturile şi interesele legitime; - dreptul de a fi informat complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o va lua în legătură cu achiziţionarea unui produs sau solicitarea unui serviciu să corespundă cât mai bine nevoilor sale; - libertatea consumatorului de a alege produsele şi serviciile pe care le apreciazăca fiind cele mai potrivite pentru satisfacerea nevoilor lui de consum; - dreptul consumatorului de acces liber la pieţele, magazinele, furnizorii de produse şi servicii; - dreptul consumatorului de a fi despăgubit pentru prejudiciile cauzate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi/sau serviciilor; - dreptul consumatorului de a se organiza în diverse forme asociative. 1.2. Drepturile consumatorilor în legislaţia română Cadrul legislativ existent în România în domeniul protecţiei consumatorilor,rezultat al procesului de armonizare cu acquis-ul comunitar, asigură fundamental recunoaşterii şi respectării drepturilor fundamentale ale consumatorilor. Astfel, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, instituite în cuprinsul art. 3 principalele drepturi ale consumatorilor, şi anume: - dreptul de a fi protejaţi împotriva riscului de achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitateaori să le afecteze drepturile şi interesele legitime; - dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristiclor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor; - dreptul de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori; - dreptul de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate; - dreptul de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloacele prevăzute de lege; 13

- dreptul de a se organiza în asociaţii pentru protecţia consumatorilor, în scopul părării intereselor lor. În raport de textul legal, putem concluziona că exprimarea drepturilor onsumatorilor este consfinţită prin: - existenţa unui cadru legislativ şi instituţional; - disponibilităţile autorităţilor de a ţine seama de grupurile din societatea civilă; - posibilitatea ca individul să-şi exprime interesele prin intermediul unor rganizaţii nonguvernamentale care se constituie în mod voluntar. Pentru realizarea în practică a acestor dispoziţii menţionăm mai multe odalităţi. Prima implică un consumator educat, informat, dar presupune un roces de educare a consumatorului. A doua modalitate este cea administrativă, rin care cetăţenii responsabilizează administraţia să acţioneze pentru restabilirea egii. Cea de-a treia modalitate este cea judecătorească, care presupune o acţiune în justiţie pentru soluţionarea unui litigiu de consum.Existenţa drepturilor implică şi responsabilităţi. În primul rând consumatorii trebuie să fie conştienţi de rolul şi funcţia lor în economie. În al doilea rând cnsumatorii pregătiţi şi informaţi trebuie să acţioneze efectiv. Totodată consumatorii au o mare responsabilitate de a evita poluarea aerului, a apei, a solului, de a exercita un consum responsabil, de evitare a risipei. Consumatorii au responsabilitatea de a fi oneşti în tot ceea ce fac. Vânzătorii oneşti şi cumpărătorii oneşti promovează interese reciproce. Într-o societate liberă consumatorii au dreptul şi responsabilitatea de a protesta. Funcţia protestului poate fi exercitată fie individual fie colectiv. Ei pot exercita această funcţie prin a sprijini sau ase opune la propunerile legislative. 2.3. Apărarea drepturilor consumatorilor Crearea mişcărilor de apărare a consumatorilor este răspunsul dat de către aceştia imperfecţiunilor pieţei. Ea constituie o contraputere a consumatorilor faţă de puterea deţinută de producători şi distribuitori. Caracterul organizat al mişcării, larga audienţă la public a acţiunilor întreprinse, presiunea exercitată asupra întreprinderilor soldată cu plata unor despăgubiri, retragerea anumitor produse şi servicii de piaţă, recunoaşterea publică a unor erori, cât şi asupra legiuitorului pentru elaborarea unor reglementări care să apere efectiv interesele consumatorilor, au transformat consumerismul întro mişcare de amploare, o forţă care nu mai poate fi ognorată. 14

Mişcarea consumeristă este descrisă ca un grup eterogen de indivizi independenţi, grupuri şi organizaţii care urmăresc să protejeze drepturile consumatorilor. responsabilitaţi În viziunea altor specialişti consumerismul este mai degrabă o forţă socială abstractă, alcătuită din părţi componente nelegate între ele. Aceste componente includ Sindicatul Consumatorilor, avocaţi ai consumatorilor, publiciştii Rapoartelor Consumatorilor, agenţiile de reglementări guvernamentale şi Biroul de Afaceri prospere. Cu toate că, la nivel mondial problema apărării drepturilor consumatorului datează de o perioadă relativ scurtă de timp, există ţări unde se poate vorbi de o tradiţie în această activitate. Dintre acestea, menţionăm S.U.A. ca ţară promotoare a mişcării consumeriste. Marile probleme cu care se confruntă în zilele noastre consumatorii îşi au originea în anii 60 ca rezultat al unor evenimente precum: - proiectul de lege al preşedintelui Kennedy privind drepturile consumatorilor (1962); - cartea lui Ralph Nader despre industria automobilului (Unsafe at Any Speed, 1965); - cartea lui Vince Packard despre abilitatea afaceriştilor de a convige (Hidden Persuaders, 1966); - cartea lui Rachel Carson despre degradarea mediului înconjurător de către concernele industriale (Silent Spring, 1968). Oficialităţile americane au fost nevoite să ia poziţie faţă de acestea astfel încât în anul 1967, preşedintele S.U.A. a declarat în faţa Congresului recunoaşterea acestei mişcări. În următorii 4-5 ani această recunoaştere a fost urmată de adoptarea unor legi referitoare la protecţia consumatorilor. O analiză a istoriei consumerismului evidenţiază că mişcarea acestuia este ciclică, devenind, iarăşi, o forţă puternică în viitorul apropiat. Astfel, după scăderea interesului faţă de consumator în perioada anilor 80, asistăm în present la o revigorare a protecţiei caracterizată prin acţiuni intense şi variate precum şi prin elaborarea unor reglementări ample şi eficiente în domeniu. Criticii mişcării consumeriste o consideră idealistă sau orientată spre bunăstare. În realitate ea este rezultatul unor nevoi crescânde ale consumatorilor care trebuiau să fie auzite iar punctele lor de vedere trebuiau luate în considerare de către lumea afacerilor şi de către guvernanţi. Mişcarea consumeristă, ca expresie a conflictului dintre consumatori şi vânzători pe piaţă, este o mişcare economică şi nu 15

una socială. Atâta timp cât va exista piaţa, va exista şi o mişcare a consumatorilor. Primele manifestări ale mişcării consumeriste au avut loc în S.U.A. Aici s-a constituit Consumers Union, o asociaţie cu peste 5 milioane de membri, cu publicaţii şi acţiuni recunoscute de factorii de decizie guvernamentali şi de managerii marilor companii. Primele asociaţii de consumatori apar în Anglia secolului al XIX-lea sub forma unor cooperative de consum constituite în scopul de a cumpăra produse de consum individual direct de la depozitele engros. În S.U.A., în anii 30, apar sociaţiile de consumatori cu obiectivele din prezent. Ele sunt organizate pe robleme generale ale protecţiei consumatorilor cât şi pe grupe de produse. Activitatea acestor asociaţii se remarcă printr-o serie de elemente inedite ca de xemplu, publicarea rezultatelor obţinute în urma efectuării de comparaţii între produsele de acelaşi tip, oferite de producători. În ţările Europei occidentale, dezvoltarea economică accelerată după anii 50 asociată cu libertatea de exprimare a cetăţeanului, au generat apariţia asociaţiilor de consumatori. State precum Marea Britanie, Belgia, Olanda, Franţa, Germania înregistrează evoluţii semnificative ale activităţii asociaţiilor de consumatori de la aspecte punctuale, cu caracter revendicativ, la elaborarea unor strategii de amploare. Ca o etapă firească în evoluţia lor, asociaţiile consumatorilor din S.U.A, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Australia formează, în anul 1960, IOCU (International Organisation of Consumers Unions - Organizaţia Internaţională a Uniunilor de Consumatori) cu sediul la Londra. Fixându-şi ca obiective fundamentale: structurarea mişcării internaţionale a consumatorilor şi reprezentarea lor în cadrul organizaţiilor internaţionale, IOCU este reprezentantul intereselor consumatorilor în: - Consiliul economic şi social al ONU (ECOSOC); - Organizaţia pentru Educaţie, Stiinţă şi Cultură a ONU (UNESCO); - Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD); - Consiliul Europei; - Comisia Codex Alimentarius; - Organizaţia Mondială a Sănătăţii; - Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie; - Organizaţia Internaţională de Standardizare. Două categorii de indicatori ai consumerismului pot determina audienţa mişcării consumeriste. Aceştia sunt indicatorii de atitudine şi indicatorii de comportament. 16

Indicatorii de atitudine identifică consumeriştii plecând de la scoruri asupra scărilor de atitudine în ceea ce priveşte publicitatea, conştiinţa socială, atitudinea privitoare la întreprindere. Indicatorii de comportament sunt, la rândul lor, foarte diverşi. Unii identifică consumeriştii ca fiind cei care se abonează la publicaţii ale organizaţiilor de apărare a consumatorilor iar alţii îi definesc ca fiind membri ai asociaţiilor de consumatori sau militanţi ai unei asociaţii. Încă din perioada 1965-1970, consumatorul nu mai este considerat un simplu cumpărător sau utilizator de bunuri sau servicii, ci o persoană interesată de aspecte ale vieţii sociale care pot direct sau indirect să-l afecteze în calitatea sa de consumator. În România, mişcarea consumeristă este legată de apariţia pieţei libere şi constă în: - constituirea unor organizaţii şi asociaţii proprii ale consumatorilor (prima asociaţie care promovează interesele consumatorilor s-a format în anul 1990, când s-a constituit Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor); - implicarea puterii publice în procesul de protecţie a consumatorilor prin elaborarea unei legislaţii care să răspundă necesităţilor generate de asigurarea protecţiei consumatorilor şi prin organizarea unor instituţii de specialitate care să vegheze asupra protecţiei consumatorilor. 2. Componentele sistemului de protecţie a consumatorilor În condiţiile unei economii de piaţă reale s-au constatat numeroase deficienţe ale funcţionării mecanismelor care ar regla, teoretic, poziţia în cadrul pieţei a diverşilor actori economici. Evident că defavorizaţii sunt consumatorii ale căror interese sunt adeseori variate şi care nu dispun de capacitatea necesară de negociere cu agenţii economici. În acest context se identifică necesitatea unei politici de protecţie a consumatorilor, în ea fiind implicaţi o serie de factori, fiecare având un rol bine definit. 2.1. Politica de protecţie a consumatorilor pe plan mondial Necesitatea unei politici coerente privind protecţia consumatorilor este determinată de constatarea că funcţionarea corectă a pieţei este împiedicată, în mod semnificativ de eşecurile şi distorsiunile funcţionalităţii ei. Toate acestea limitează rolul şi influenţa consumatorului pe piaţă şi aceasta din cauza: - deficitului concurenţial generat de practicile monopoliste şi contractile restrictive;

17

- deficitului informativ determinat de limitele impuse prevederilor legate de informarea consumatorilor; - deficitului contractual sau de tranzacţie cauzat de poziţia slabă în cadrul negocierilor sau chiar absenţa totală a unui reprezentant al consumatorilor în cadrul unui comerţ din ce în ce mai standardizat; - deficitului de securitate datorat circulaţiei unui număr nepermis de bunuri care produc accidente, a produselor defectuoase şi periculoase pe o piaţă fără frontiere etc.; - deficitului accesului la justiţie şi aplicării legilor câtă vreme bariere financiare, psihologice şi culturale acţionează contra asistenţei legale şi accesului la organismele judiciare; - deficitului de reprezentare determinat de numeroase dificultăţi privind asigurarea unei reprezentări eficiente a consumatorilor în forurile politice, economice şi juridice de luare a deciziilor la nivel local şi statal. Sunt cauze şi eşecuri a căror prezenţă este şi mai accentuată în economiile şi/sau pieţele în tranziţie iar acestă situaţie impune necesitatea unor măsuri corective prin care să se dea posibilitatea consumatorilor să exercite un rol eficace aşa cum se întâmplă pe pieţele cu adevărat concurenţiale. Este motivul pentru care trebuie acordată prioritate consolidării instrumentelor concurenţiale şi informaţionale: interzicerea contractelor care diminuează concurenţa liberă şi favorizează abuzurile celor cu poziţii dominante; interzicerea reclamelor înşelătoare; etichetarea produselor şi indicarea preţurilor şi tarifelor; amplificarea volumului informaţiilor referitoare la caracteristicile de siguranţă ale produselor şi serviciilor etc. Problemele protecţiei consumatorilor se află în centrul atenţiei teoriei şi practicii economice şi juridice din toată lumea. Teoria protecţiei consumatorilor este din ce în ce mai mult studiată la nivelul diverselor comunităţi internaţionale, guvernamentale şi nonguvernamentale, împreună cu stabilirea cadrului necesar, legislativ şi instituţional pentru asigurarea unei protecţii reale a consumatorilor. În acest context Organizaţia Naţiunilor Unite a considerat să pună în discuţia structurilor sale problematica protecţiei consumatorilor, elaborându-se în acest sens documentul intitulat „Principiile directoare pentru protecţia consumatorilor“ prin care s-a urmărit ca guvernele tuturor ţărilor să dezvolte, să întărească şi să menţină o politică eficientă de protecţie a consumatorilor în accord cu principiile directoare declarate. 18

Principiile directoare se referă, în principal, la următoarele domenii: - siguranţa de consum, adică, produsele achiziţionate pentru consum să nu prezinte pericol pentru sănătatea consumatorilor; - promovarea intereselor economice ale consumatorilor; - adoptarea de standarde privind siguranţa în utilizarea bunurilor de consum; - asigurarea condiţiilor de distribuţie pentru bunurile de consum esenţiale; - asigurarea posibilităţilor de compensare a daunelor suferite de consumatori; - realizarea de programe pentru educarea şi informarea consumatorilor. Un rol important în protecţia consumatorilor îl are Organizaţia Internaţională a Uniunilor de Consumatori care sprijină organizaţiile consumatorilor din întreaga lume. Organizată ca o fundaţie nonprofit ea reprezintă interesele a peste 200 de organizaţii din toată lumea. Direcţiile de sprijin afirmate în cadrul IOCU vizează următoarele aspecte: - promovarea colaborării între membrii săi; - extinderea mişcării consumeriste şi sprijinirea organizaţiilor consumeriste nou create; - reprezentarea intereselor consumatorilor în forurile internaţionale. De altfel, „Principiile Directoare“declarate de către O.N.U. sunt rezultatul eforturilor pe plan internaţional ale acestei organizaţii. În anul 1978 a fost creat în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Louvain- Neuve din Belgia, Centrul de Drept al Consumatorilor ce are ca obiectiv participarea la realizarea programelor de cercetare în domeniul dreptului consumatorilor. Încercând să impună dreptul consumatorilor între preocupările ştiinţifice ale institutelor de studiere a dreptului, Centrul de Drept al Consumatorilor pune la dispoziţia celor interesaţi documente legate de această ramură a dreptului. 2.2. Sisteme de protecţie a consumatorilor în Uniunea Europeană Politica comunitară în domeniul protecţiei consumatorilor a beneficiat de o reglementare specifică prin Tratatul de la Maastricht care a introdus în Tratatul CE un nou titlu XI (devenit XIV) - „Protecţia consumatorilor“. Primele acţiuni concrete venite în sprijinul protecţiei consumatorilor le-au constituit elaborarea a două programe preliminare pentru informarea şi protejarea drepturilor fundamentale

19

ale consumatorilor adoptate de Consiliu la 14 aprilie 1975 şi 19 mai 1981. În cadrul acestor programe au fost stabilite 5 obiective fundamentale menite să asigure protecţia consumatorilor şi anume: - protecţia intereselor economice ale consumatorilor; - protecţia sănătăţii şi securităţii consumatorilor; - dreptul la repararea daunelor provocate prin utilizarea normală a bunurilor; - dreptul de participare şi reprezentare la luarea deciziilor; - dreptul la informare şi publicitate. Primul obiectiv vizează domenii esenţiale precum: încheierea contractelor, indicarea corectă a preţurilor, combaterea publicităţii mincinoase, controlul de calitate al bunurilor, protecţia originii produselor etc. Al doilea obiectiv are menirea de a determina crearea unui sistem rapid de informare asupra calităţii produselor, măsuri de control şi verificare ce se impugn în cazul unor produse specifice (produse cosmetice, farmaceutice etc.), controlul de securitate pe care îl implică folosirea jucăriilor, a produselor electrice etc. Pentru punerea în practică a celui de–al treilea obiectiv s-au adoptat numeroase directive care reglementează răspunderea pentru produsele defectuoase. Acestora li se adaugă Directiva nr. 85/374 a Consiliului care reglementează accesul consumatorilor la justiţie şi Directiva nr. 1998/27 care priveşte acţiunile în justiţie pentru protecţia consumatorilor. Realizarea următorului obiectiv este asigurată prin activităţi organizate în cadrul structurilor instituţionalizate precum: Comitetul consumatorilor – serviciu care funcţionează la nivelul Comisiei Europene din 1973 - şi Biroul european al consumatorilor. Aceste structuri îndeplinesc atribuţii de informare şi consultare, prezentând Comisiei propuneri în sprijinul adoptării de acte normative comunitare care să protejeze interesele consumatorilor.În martie 1995 a fost creată Direcţia Generală XXIV, cu un caracter distinct în aparatul administrativ al Comisiei, care este organizată în următoarele compartimente: - relaţii cu alte instituţii comunitare şi cu organizaţiile de consumatori; - conceperea şi aplicarea legislaţiei; - siguranţa produselor şi serviciilor; - politica pentru calitate şi accesul pe piaţă; - informarea şi educarea consumatorilor; - tranzacţii financiare. 20

Dreptul la informare şi publicitate este consacrat într-un număr însemnat de acte juridice comunitare precum: - Directiva nr. 79/112 a Consiliului din 18.12.1979 privind etichetarea, prezentarea şi publicitatea produselor alimentare modificată prin Directiva 97/4 din 27. 01. 1997 care stabileşte în sarcina producătorilor obligaţia de a indica denumirea produselor şi alte caracteristici cum sunt: termenul de valabilitate, compoziţie, cantitate - Directiva nr. 98/6 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16.02.1998 privind modalităţile de indicare a preţurilor produselor comercializate; - Directiva nr. 84/450/CEE din 10 septembrie 1984 prin care se interzice publicitatea mincinoasă, modificată prin Directiva 97/ 55/CE din 6 octombrie 1997. - Prin Recomandarea nr. 28/276 din 30 martie 1998, Comisia a stabilit principiile aplicabile autorităţilor naţionale, altele decât tribunalele competente, să reglementeze litigiile consumatorilor. Aceste principii se referă la: eficacitatea si legalitatea măsurilor, la dreptul de reprezentare, la accesul liber la aceste proceduri, la independenţa, transparenţa si caracterul contradictoriu al procedurilor de soluţionare pe cale amiabilă a litigiilor; - Prin Recomandarea 2001/1016 a Comisiei din 4 martie 2001 au fost indicate organele extrajudiciare cu atribuţii in solutionarea pe cale amiabilă a litigiilor consumatorilor; - La 12 ianuarie 2000, Comisia a publicat Cartea albă asupra securităţii alimentare. Dintre obiectivele stabilite în acest document privind protecţia consumatorilor cele mai importante se referă la: - necesitatea instituirii unei Autorităţi europene independente cu atribuţii în domeniul monitorizării măsurilor privind siguranţa alimentară; - elaborarea unui cadru juridic adecvat; - crearea unor sisteme de control naţionale armonizate; - instituirea unui dialog social organizat intre consumatori, producători şi comercianţi. În prezent Uniunea Europeană concepe politica de protecţia a consumatorilor ca o doctrină de sine stătătoare cu obiective, priorităţi şi mijloace proprii, specifice. Este o orientare recunoscută clar prin Tratatul de la Maastricht care legitimează pe deplin caracterul distinct şi autonom al politicii faţă de consumator şi o recunoaşte ca parte integrantă a politicii generale privind piaţa internă.

21

O politică activă în ceea ce-i priveşte pe consumatori este strâns legată de imperfecţiunile inerente ce caracterizează funcţionarea pieţei interne. De altfel, încă de la instituirea Pieţei comune, întreaga ideologie comunitară a fost fundamentată pe baza respectării a 4 libertăţi fundamentale: - libertatea de circulaţie a mărfurilor; - libertatea de circulaţie a persoanelor; - libertatea de circulaţie a capitalurilor; - libertatea de circulaţie a serviciilor. Piaţa comună a reprezentat un mijloc important de realizare a obiectivelor comunitare propuse la un moment dat, având ca scop o liberalizare cât mai mare a schimburilor de bunuri şi servicii între statele membre. Realizarea pieţei commune a constituit prima etapă în cadrul procesului de integrare comunitară. Deoarece progresele înregistrate până în jurul anului 1980 nu s-au ridicat la nivelul obiectivelor comunitare propuse, Comunitatea a hotărât să procedeze la o abordare nouă, calitativ superioară, cu metode mai eficiente de aplicare în practică astfel că a propus realizarea unei „pieţe interne“. Piaţa internă este definită ca: „un spaţiu fără frontiere, în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor se desfăşoară fără nici un control la frontierele interne ale Comunităţii, funcţionând pe principiile unei pieţe naţionale“. Actul Unic European, semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, a incorporate conceptul de piaţă internă în Tratat şi a stabilit ca termen limită pentru finalizarea acesteia, data de 31 decembrie 1992. În acest context a fost liberalizată circulaţia capitalului, au fost eliminate controalele la frontierele interne asupra bunurilor şi persoanelor, s-au înregistrat progrese în privinţa libertăţii de stabilire şi prestări servicii. În acest cadru se poate afirma că realizarea pieţei interne în care produsele şi serviciile să poată circula liber, pe de o parte, şi protecţia consumatorilor din statele ce alcătuiesc această piaţă, pe de altă parte, reprezintă două politici distincte cu obiective oarecum contradictorii. În timp ce constituirea pieţei unice urmăreşte eliminarea barierelor comerciale dintre statele integrate, pentru a asigura o circulaţie liberă, statele şi cetăţenii lor obstrucţionează, nu de puţine ori, aceste iniţiative invocând pretextul apărării şi garantării securităţii consumatorilor de pe pieţele naţionale. În acest context realizarea echilibrului necesar între interesul de a crea şi consolida piaţa unică şi de a asigura protecţia consumatorilor este o sarcină 22

dificilă pentru orice stat şi autoritate multinaţională. Promovarea intereselor consumatorilor trebuie privită înainte de toate ca parte integrantă a unei politici generale axate pe bunăstarea cetăţenilor. Înfiinţarea unei vaste pieţe interne constituie mijlocul şi nu scopul creării Uniunii Europene. Ori de câte ori se naşte un conflict între politica pieţei interne şi reglementările naţionale ce au ca obiect protecţia consumatorilor se găseşte un remediu, câtă vreme măsurile naţionale nu reprezintă forme deghizate de protecţionism, care de cele mai multe ori îl constituie armonizarea prevederilor legislative ale statelor membre. Asperităţile şi chiar elementele de conflict dintre normele dreptului comunitar şi normele juridice ale statelor membre nu vor putea fi eliminate decât prin „armonizarea legislaţiei“, proces care a început chiar din momentul adoptării Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene şi care este în continuă desfăşurare şi în prezent. Normele comunitare referitoare la protecţia consumatorilor impun un înalt nivel de protecţie însă, în anumite domenii, statele membre pot aplica nivele de protecţie mai ridicate, norme mai severe decât cele din legislaţia comunitară, cu condiţia ca ele să nu creeze piedici în schimburile comerciale. Spaţiul Uniunii Europene cunoaşte mai multe sisteme de protecţie a consumatorilor. Un prim sistem este cel german care lărgeşte sfera intereselor protejate de dreptul concurenţei neloiale. Aici afirmarea drepturilor de protecţie a consumatorilor s-a realizat în cadrul Legii pentru reprimarea concurenţei neloiale ce are un dublu scop, respectiv apărarea intereselor individuale ale comercianţilor, îmbinată cu apărarea intereselor consumatorilor. În sistemul francez, alături de dreptul concurenţei neloiale care rămâne în cadrul său clasic, s-a dezvoltat în paralel un drept al consumatorilor, protecţia acestora fiind asigurată prin reglementări speciale care prevăd, în majoritatea cazurilor, răspunderi penale. Sistemul suedez asigură protecţia consumatorilor, în principal, prin intervenţia statului, neexistând organizaţii independente care au drept scop exclusiv acest domeniu. Menţionăm şi sistemul italian în care există un fel de cod privat de autoreglementare, care are la bază libertatea contractuală şi sistemul belgian unde este reglementată amănunţit obligaţia de informare a consumatorului, sunt definite şi sancţionate clauzele abuzive fiind constituită o Comisie specială, care poate fi sesizată în legătură cu asemenea clauze.

23

TEST DE AUTOEVALUARE 1. Arătaţi care sunt sistemele de protecţie a consumatorului în Uniunea europeană ? TEMĂ DE REFLECŢIE Drepturile fundamentale ale consumatorilor MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. Consiliul Europei a adoptat in anul 1973: a) “Carta drepturilor consumatorilor”; 33 b) “Carta pentru protecţia consumatorilor”; c) “Principii directoare pentru protecţia consumatorilor”; d) nici-un răspuns valabil. 2. Protecţia consumatorilor presupune: a) un transfer de fonduri de la stat către consumator; b) un transfer de fonduri de la operatorii economici către consumator; c) protejarea acestora împotriva riscului de a achiziţiona sau de a i se presta un serviciu care să-i pună în pericol viaţa, sănătatea ori interesele legitime; d) nici-un răspuns valabil. 3. Intervenţia statului ca modalitate de asigurare a protecţiei consumatorului este specifică: a) - sistemului german; b) – sistemului francez; c) - sistemului italian; a) - nici-un răspuns valabil. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. b); 2. c); 3. d).

24

CAPITOLUL II PROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎN ROMÂNIA 1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri şi comentarii la teste Cuprins – Mijloace prin care statul asigura protectia consumatorilor – Principiile dreptului consumatorului – Obligaţia de informare – Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe asupra principiilor protectiei consumatorilor si analiza obligatiei de informare, principal instrument de asigurare a protectiei consumatorilor. – Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi înţelegerea semnificaţiei acesteia. = 3 ore

25

CAPITOLUL II PROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎN ROMÂNIA Stadiul atins de protecţia consumatorilor în România reclamă în continuareperfecţionarea formelor şi mijloacelor care să asigure un caracter permanentacestui proces. Deşi apropierea legislativă şi comportamentală de standardelecomunitare a înregistrat progrese, România trebuie să asigure ca legislaţia sa sădevină compatibilă cu cea a Comunităţii. 1. Mijloace prin care statul asigură protecţia consumatorilor Principalele mijloace prin care statul asigură protecţia consumatorilor au în vedere următoarele direcţii: - instituirea unor drepturi - garanţii referitoare la calitatea produselor şi serviciilor; - informarea consumatorului; - garanţii contractuale preventive ; - sancţionarea practicilor comerciale abuzive. Totodată, reglementările în domeniul protecţiei consumatorilor sunt guvernate de o serie de principii cu rol esenţial în interpretarea şi aplicarea normelor legale. Astfel, din punctul de vedere al protecţiei consumatorilor distingem următoarele principii: 1. Principiul liberei concurenţe. O componentă de bază a economiei de piaţă o constituie libera competiţie, concurenţa dintre agenţii economici. Însăşi Constituţia României prevede că statul trebuie să asigure „libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie“(art.135). Prin legi speciale sunt stabilite limitele în care trebuie să se manifeste libera concurenţă precum şi consecinţele pe care le au încălcările acestora. Concurenţa este protejată de lege sub dublu aspect. Pe de o parte, legea interzice înţelegerile anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie dominantă care periclitează existenţa concurenţei, protecţie care este realizată prin dispoziţiile Legii nr. 21/1996 asupra concurenţei. Pe de altă parte, legea are în vedere sancţionarea folosirii mijloacelor nelicite în scopul atragerii clientelei (concurenţa neloială), protecţie ce face obiectul Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Regulile juridice ale concurenţei instituite prin Legea nr. 21/1996 în acord cu reglementările Uniunii Europene au în vedere atingerea următoarelor scopuri: - protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei; - protecţia consumatorilor; 26

- lupta împotriva comportamentelor monopoliste, practicilor anticoncurenţiale care tind să falsifice sau să înlăture concurenţa. 2. Principiul protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor. Protecţia vieţii şi integrităţii fizice a persoanelor este un drept natural regăsit de-a lungul timpului în toate civilizaţiile, filosofiile şi religiile. Acestui principiu etic fundamental al umanităţii îi corespunde formularea juridică a obligaţiei de securitate. Dreptul fundamental al consumatorului de a fi protejat împotriva riscului achiziţionării de produse care îi pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau îi pot prejudicia interesele legitime este consacrat expres în art. 3 lit. a) din O.G. nr.21/1992. La rândul său art. 4 din acelaşi act normativ interzice comercializarea de produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii normale, pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor. Dispoziţii similare întâlnim şi în art. 22 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului care interzice comercializarea produselor ce imită produsele alimentare, fără a fi astfel de produse şi care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor. Regăsim acest principiu şi în Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor ce are ca scop asigurarea consumatorilor că produsele puse pe piaţă sunt sigure (art.1). În acelaşi timp, potrivit art. 3 din lege, producătorii sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sigure legea instituind în sarcina lor dar şi a distribuitorilor obligativitatea informării consumatorilor cu privire la riscul produselor. Si O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă obligă deopotrivă producătorii şi importatorii să introducă pe piaţă numai produse sigure pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor. 3. Principiul protecţiei intereselor economice ale consumatorului. Este consacrat în art. 8 şi 9 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, ambele plasate în Capitolul 3 al legii intitulat „Protecţia intereselor economice ale consumatorilor“. Conform acestor reglementări agenţii economici sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sau servicii care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive.

27

2. Obligaţia de informare În contextul interesului manifestat pe plan european şi naţional pentru protecţia consumatorilor, obligaţia de informare a câştigat teren. În acest fel, s-a apreciat că se reîntregeşte echilibrul contractual în condiţiile în care, datorită complexităţii vieţii economice şi a existenţei unor produse de asemenea complexe, posibilităţile de informare ale consumatorului se dovedesc sumare. În România, cadrul legal general privind obligativitatea informării şi educării consumatorilor este instituit în Capitolul VI din Codul consumului. Consumatorii informaţi sunt consumatorii protejaţi iar în raport de reglementările legale distingem între: - dreptul la informare consacrat de O.G. nr. 21/1992 [art. 3 lit. b); art. 10 alin. (1)lit. b)] şi, - obligaţia de informare instituită prin dispoziţiile aceluiaşi art. 3 lit. b) din O.G. nr. 21/1992. Într-o definiţie pe care o reţinem, obligaţia de informare constă în obligaţia de a comunica consumatorului în calitate de creditor al acestei obligaţii, un summum de cunoştinţe necesare formării unui consimţământ valid la încheierea contractului, executării în bune condiţii a acestuia, sau folosirii produsului ori serviciului achiziţionat în mod corespunzător propriilor nevoi.Punctele de vedere exprimate în analiza acestei obligaţii au generat mai multe clasificări ale obligaţiei de informare, în raport de diferite criterii. O primă clasificare distinge între: - obligaţia de informare propriu-zisă atunci când priveşte fapte obiective cum ar fi preţul, caracteristicile produselor ori serviciilor etc.; - obligaţia de consiliere atunci când priveşte sfătuirea potenţialului contractant în legătură cu oportunitatea încheierii contractului. Unii autori au considerat că între obligaţia de informare şi cea de consiliere există o diferenţă de nuanţă, prima având un domeniu mai redus decât cealaltă şi pivind o categorie diferită de informaţii în timp ce alţi autori au apreciat, dimpotrivă, că obligaţia de consiliere nu este decât o expresie a informării. O altă clasificare a obligaţiei de informare cuprinde: - obligaţia de informare precontractuală menită să asigure un consimţământ valid pentru încheierea sau modificarea contractului; - obligaţia de informare contractuală menită să asigure executarea în bune condiţii a contractului.

28

Primei categorii i-ar corespunde o răspundere delictuală, angajată pe tărâmul viciilor de consimţământ, iar celei de a doua, o răspundere contractuală ce poate îmbrăca forme diferite. După aria de cuprindere distingem între: - obligaţia de informare generală care poate fi precontractuală sau contractuală; - obligaţia de informare specială făcută în scopul cunoaşterii unor aspecte tehnice legate de mijloacele electronice utilizate la încheierea contractului. Din punctul de vedere al debitorului obligaţiei de informare aceasta poate fi: - unilaterală când incumbă doar uneia dintre părţi, de regulă comerciantului; - bilaterală când cade atât în sarcina comerciantului cât şi a consumatorului care îl informează pe vânzător în legătură cu scopul pentru care achiziţionează un produs sau un serviciu. Din perspectiva obiectului obligaţiei de informare reţinem că aceasta va purta asupra tuturor informaţiilor apte de a influenţa voinţa beneficiarului de a achiziţiona un produs/serviciu sau necesare şi utile folosinţei acestuia. Pentru a ne afla în prezenţa obligaţiei de informare trebuie îndeplinite anumite condiţii. În acest sens doctrina reţine următoarele: - informaţiile pe care le deţine debitorul obligaţiei să fie pertinente (apte să influenţeze consimţământul creditorului obligaţiei) şi; - ignoranţa creditorului să fie legitimă în sensul că lipsa de cunoştinţe privind obiectul contractului să nu îi fie imputabilă. Indiferent de formele pe care le îmbracă obligaţia de informare asigură o reală protecţie a consumatorului în relaţiile sale cu comerciantul profesionist. Este adevărat că obligaţia de informare este o creaţie a dreptului modern al statelor occidentale care a consacrat în vederea asigurării protecţiei consumatorului mai multe remedii al căror regim general se depărtează substanţial de cel al obligaţiilor civile şi comerciale. Plecând de la reglementările legale existente doctrina apreciază că instituirea prin lege a obligaţiei de informare are o dublă justificare: - remedierea situaţiei juridice a dezechilibrelor contractuale şi, - remedierea limitelor teoriei clasice a viciilor de consimţământ, în mod particular eroarea şi dolul. Sintetizând opiniile exprimate putem reţine ca fundament juridic pentru instituirea prin lege a obligaţiei de informare, buna-credinţă ce 29

trebuie manifestată cu prilejul executării contractelor şi care este necesar a fi extinsă şi în perioada precontractuală tocmai datorită inegalităţii de informaţie a părţilor contractante. Modalităţile de punere în executare a obligaţiei de informare sunt din cele mai diverse. O primă modalitate reprezentând forma principală de transmitere a informaţiei este cea scrisă. O consacră art. 20 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 13 din Legea nr. 178/2000 privind produsele cosmetice. Astfel, potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 21/1992, informaţiile trebuie să fie concretizate în înscrisuri care conţin date specifice: eticheta, cartea tehnică şi instrucţiuni de utilizare [art. 20 alin. (2) modificat] pentru produsele de folosinţă îndelungată. Tot pentru produsele de folosinţă îndelungată, se cere să fie însoţite de o declaraţie de conformitate (eventual) şi de un certificat de garanţie. Informaţiile trebuie scrise obligatoriu în limba română fără a exclude posibilitatea prezentării produsului şi într-o limbă străină alături de limba română (art. 20 alin. ultim). De asemenea, potrivit Legii legii nr. 178/2000, produsele cosmetice pot fi puse pe piaţă numai dacă pe recipient şi pe ambalaj informaţiile sunt inscripţionate vizibil, lizibil şi cu caractere care nu se şterg uşor. Demonstraţia este o altă modalitate de punere în executare a obligaţiei de informare aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 22 din O.G.nr. 21/1992, potrivit căruia agenţii economici sunt obligaţi să demonstreze consumatorilor, la cerea acestora, cu ocazia cumpărării, modul de utilizare şi funcţionalitatea produselor ce urmează a fi vândute; la lansarea pe piaţă a produselor, aceştia sunt obligaţi să efectueze demonstraţii de utilizare. De mare actualitate şi în continuă expansiune în direcţia informării consumatorilor este pagina de web. Ea este utilizată la încheierea contractelor prin mijloace electronice, regimul juridic al acestor contracte fiind reglementat de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic care finalizează cadrul de reglementare a operaţiunilor comerciale desfăşurate cu ajutorul instrumentelor IT& C. De altfel acest demers legislativ s-a bazat pe dispoziţiile unor acte normative europene care au reuşit deja să contribuie, într-un mod semnificativ, la dinamizarea comerţului virtual în spaţiul Uniunii Europene. Aceste acte normative constituie un instrument juridic aflat la îndemâna consumatorilor on-line care pretind o protecţie juridică adecvată în raporturile cu orice comerciant din spaţiul virtual. Consumatorii se bucură astfel de un tratament de favoare în domeniul încheierii contractelor prin mijloace electronice, fiind mai 30

eficient protejaţi decât ceilalţi destinatari, în raporturile cu furnizorii de servicii. Prin dispoziţiile art. 5 şi art. 8 din Legea nr. 365/2002 se instituie o obligaţie precontractuală de informare în sarcina furnizorului de servicii informaţionale ce poartă asupra unor elemente necesare formării consimţământului destinatarului. O altă modalitate de realizare a obligaţiei de informare o constituie publicitatea comercială. Ea are menirea de a asigura cunoaşterea existenţei diferitelor produse şi servicii cu accent pe comunicarea elementelor de noutate, spre deosebire de etichetare care este destinată cunoaşterii mărcii, a naturii produselor, a caracteristicilor lor precum, greutate, termen de valabilitate, conţinut. Legiuitorul defineşte publicitatea în art. 4 din Legea nr. 148/2000 aceasta fiind văzută ca orice formă de prezentare a unei activităţi comerciale, industriale,artizanale sau liber-profesioniste, având ca scop promovarea vânzării de bunuri şi servicii, de drepturi şi obligaţii. Scopul publicităţii este sporirea vânzărilor şi pentru a combate efectele negative ale publicităţii înşelătoare s-a adoptat Legea nr. 148/2000. Potrivit art. 5 din lege publicitatea trebuie să fie decentă, corectă şi să fie elaborată în spiritual responsabilităţii sociale, legiuitorul interzicând în art. 6 formele de publicitate înşelătoare. Neexecutarea obligaţiei de informare atrage după sine o varietate de sancţiuni dată fiind natura diferită a informaţiilor. Acestea pot fi grupate în: - sancţiuni extracontractuale: nulitatea relativă şi daunele interese având temei delictual, atunci când neexecutarea obligaţiei de informare întruneşte condiţiile dolului reticent. Răspunderea delictuală intervine atât pentru fapta proprie cât şi pentru fapta lucrului în condiţiile art. 1000 C.civil în măsura în care conţinutul informaţiei poate fi considerat „lucru“în sensul legii civile. Putem reţine aici răspunderea furnizorilor de conţinut angajată potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 365/2002. Furnizorul de conţinut este persoana care pune la dispoziţia terţilor informaţii (text, imagine, muzică). Se consideră că un furnizor de conţinut este ţinut să răspundă de exactitatea acestuia iar răspunderea intervine pentru un conţinut ilicit sau prejudiciabil; - sancţiuni contractuale: daune-interese pe temei contractual sau rezoluţiune/reziliere. Răspunderea poate fi angajată pentru vicii ascunse, pentru evicţiune sau pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de predare în contractile translative de proprietate. 31

Sarcina probei executării obligaţiei de informare revine debitorului obligaţiei adică comerciantului (art. 72 din Codul consumului) în timp ce sarcina probei existenţei obligaţiei de informare incumbă consumatorului în calitate de creditor al acestei obligaţii, conform art. 1169 C. civ. În dreptul român obligaţia de informare este consacrată expres şi în cuprinsul altor acte normative din sfera protecţiei consumatorilor. Menţionăm aici O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice care consacră, în Capitolul 2, intitulat „Informarea consumatorului de servicii turistice“ o obligaţie de informare. Potrivit legii, orice informaţii privind pachetul de servicii turistice, preţul acestuia şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului, comunicate de organizator sau de detailist consumatorului, trebuie să conţină indicaţii corecte şi clare, care să nu permită interpretări echivoce. Materialele publicitare turistice puse la dispoziţia consumatorului în vederea încheierii contractului – cataloage sau pliante-trebuie să indice, în mod lizibil, clar şi precis, preţul şi informaţiile corespunzătoare referitoare la: destinaţie, ruta de parcurs, mijloacele de transport utilizate, serviciile de masă oferite şi categoria de clasificare a unităţilor de alimentaţie (art. 5 lit. a-j), precum şi o serie de alte informaţii care trebuie furnizate turistului înaintea plecării (art. 8 lit. ad). Aceste informaţii privesc faza precontractuală. Pentru perioada contractuală este reglementată obligaţia de informare din partea furnizorului de servicii turistice în cadrul Capitolului 3 intitulat „Contractul de organizare de călătorii turistice“. Conform art. 13, în cazul în care agentul de turism modifică unilateral (în situaţii speciale) una din prevederile esenţiale ale contractului, are obligaţia să informeze despre aceasta pe consumator cu cel puţin 15 zile înainte de plecare. Din acest moment, se naşte în sarcina consumatorului obligaţia de a comunica agenţiei dacă acceptă noile condiţii sau reziliază unilateral contractul, în termen de 5 zile de la înştiinţarea modificării survenite. Obligaţia de informare se regăseşte şi în domeniul asigurărilor principalul debitor fiind în acest caz asiguratul. Existenţa acestei obligaţii îşi are temeiul în art. 13 al Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Primul alineat al articolului citat se referă la comunicarea faţă de asigurător a parametrilor riscurilor la data încheierii contractului iar alineatul secund are în vedere modificările riscului survenite pe perioada derulării contractului 32

TEST DE AUTOEVALUARE Prezentaţi obligaţia de informare TEMĂ DE REFLECŢIE Natura juridica a obligaţiei de informare 46 MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. Asigură un consimţământ valabil pentru încheierea contractului: a)- obligaţia de consiliere; b)- obligaţia de informare specială; c)- obligaţia de informare precontractuală; d)– nici-un răspuns valabil. 2. Publicitatea asigură: a)- cunoaşterea naturii produselor; b)- cunoaşterea existenţei produselor; c)- cunoaşterea mărcii produselor; d)– nici-un răspuns valabil. 3. Sarcina probei existenţei obligaţiei de informare revine: a) -consumatorului; b) – comerciantului; c) – furnizorului de conţinut; a) - nici-un răspuns valabil. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. c) ; 2. b); 3. a).

33

CAPITOLUL III REPRIMAREA CLAUZELOR ABUZIVE 1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri şi comentarii la teste Cuprins – Noţiuni introductive – Buna – credinţă în contracte – Contractele de adeziune – Aspecte de drept comparat – Clauzele abuzive în dreptul intern – Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire la regimul juridic al clauzelor abuzive. – Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi înţelegerea semnificaţiei acestora. = 3 ore

34

CAPITOLUL III REPRIMAREA CLAUZELOR ABUZIVE 1. Preliminarii Reprimarea clauzelor abuzive constituie unul din elementele esenţiale alese delegiuitor pentru protecţia intereselor economice ale consumatorilor.Dreptul la protecţia intereselor economice constituie unul dintre drepturile fundamentale ce se regăsesc în programele preliminare ale comunităţilor europene, iar mai nou, sunt enumerate exhaustiv în art. 129A din Tratatul de la Maastricht (modificat prin Tratatul de la Amsterdam). Având în vedere situaţia economică a ţării – simpla raportare la indicatorul PSB (produsul social brut) alcătuit din adiţionarea PIB (produsul intern brut) la PEB (produsul extern brut) arată că România, cel puţin în momentul actual, este o ţară de consumatori şi nu de producători – precum şi cerinţele de armonizare cu legislaţia comunitară, legiuitorul nostru se află într-o reală dilemă. Principiile clasice enunţate de codul civil sunt încă de actualitate dar cu toate acestea, în dreptul civil român nu există un principiu general de natură să asigure în mod direct echilibrul contractual, în situaţia în care un consumator consimte la încheierea unui contract ce conţine o clauză abuzivă. Astfel, odată încheiat contractul, acesta se va impune, conform vechiului adagiu: “Qui dit contractuel, dit juste„. În căutarea unui echilibru contractual, dat fiind principiul autonomiei de voinţă, al libertăţii contractuale şi forţei obligatorii jurisprudenţa şi doctrina au dezvoltat teorii remediu în cadrul sistemului. Dintre acestea amintim: - teoria cauzei. Potrivit dispoz. art. 966 C. civ.: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect“. Raţionând potrivit textului de lege, un contract cu titlu oneros va fi nul dacă nu va exista o proporţionalitate între contraprestaţii; - teoria leziunii viciu de consimţământ. Leziunea, ca viciu de consimţământ, are un domeniu restrâns de aplicare în sfera actelor juridice civile comutative şi lezionare pentru minorul de 14-18 ani care încheie acte de administrare fără încuviinţarea ocrotitorului legal. Totodată, precizăm că leziunea, viciu de consimţământ, vizează dezechilibrul dintre prestaţiile principale şi nu caracterul abuziv al anumitor clauze contractuale; - teoria abuzului de drept cu diversele sale variante, cu o aplicaţie quasi inexistentă în raporturile contractuale. Cu toate acestea în

35

Codul civil sunt considerate abuzive şi, prin urmare, susceptibile de sancţiunea nulităţii clauzele prin care: - una din părţi îşi rezervă facultatea discreţionară de a nu-şi executa obligaţia, clauză cunoscută sub numele de condiţie potestativă (art. 1006 C. civ.); - se permite unei părţi să determine în mod unilateral preţul vânzării, contractul fiind anulabil în lumina dispoz. art. 1303 C. civ., potrivit căruia preţul trebuie să fie serios şi determinat între părţi; - se suprimă sau se reduce obligaţia de garanţie ce incumbă vânzătorului în caz de vicii ascunse a lucrului vândut, chiar dacă, potrivit dispoz. art. 1354 C. civ.: „vânzătorul este răspunzător de viciile ascunse chiar când nu le-a cunoscut, afară numai dacă, în cazul acesta nu se va fi învoit cu cumpărătorul ca să nu răspundă de vicii“; - clauzele de nerăspundere, clauze leonine; - teoria bunei credinţe, adică acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine, fidelitate, temperanţă, lealitate pe care cocontractantul trebuie să o aibă la încheierea şi executarea contractului. Astfel, conform art. 970 C. civ.: “Convenţiile trebuie executate cu bunăcredinţă” . 2. Buna -credinţă în contracte La 6 decembrie 2000 a intrat în vigoare Legea nr. 193 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori unde, în art. 4, se defineşte noul concept: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor“. În vederea creării unui nou concept care se bucură de o autonomie aparte, norma legală a trebuit să-şi găsească o sursă justificativă. Din definiţia normativă a clauzei abuzive rezultă că aceasta este buna-credinţă. Este motivul pentru care vom proceda la o scurtă discuţie asupra buneicredinţe. Pentru început arătăm că noţiunea a fost folosită pentru cele mai variate domenii ale dreptului privat: de la sancţionarea manoperelor dolozive sau a reticenţei în informare ajungând până la diversele şi variatele forme ale fraudei. Buna-credinţă a cunoscut o întruchipare cu totul specială în domeniul contractului. Exemplul cel mai semnificativ îl constituie interpretarea jurisprudenţială a citatului art.

36

970 C. civ. Interpretarea ad litteram a textului de lege evidenţiază că se are în vedere buna-credinţă legată de executarea obligaţiilor contractuale. De altfel, acesta pare să fi fost şi înţelesul pe care autorii codului au vrut să-l confere textului. Totuşi, numeroase hotărâri judecătoreşti au apelat la textul legal pentru a justifica interpretări ale comportamentului uneia dintre părţi, specific perioadei precontractuale. Prin astfel de aplicaţii, interpretarea art. 970 alin. (1) C. civ. [art. 1134 alin. (3) C. civ. fr.], a rupt barierele impuse de interpretarea gramaticală şi, în absenţa unor prevederi legale, a extins obligaţia de bună-credinţă şi la faza precontractuală, „forţând“astfel, textul legal. Noua ipostază a obligaţiei de bună credinţă rămâne însă extrem de difuză sau, mai bine spus, „straniu de omniprezentă“în relaţiile contractuale. Acest lucru se datorează, după cum s-a subliniat, lipsei de autonomie a principiului bunei credinţe la care s-ar adăuga şi vocaţia sa universală de a completa normele legale. Este motivul pentru care obligaţia de bună - credinţă a fost calificată ca o obligaţia absolută şi totodată implicită. Aceste considerente trimit la principii şi mai vaste, deja enunţate, cum ar fi autonomia de voinţă sau subspecia sa, libertatea de a contracta. Evoluţia dreptului vădeşte necesitatea ca aceste principii să fie regândite de pe alte poziţii, generate de apariţia şi amploarea unor fenomene economice şi sociale noi, cum ar fi bunăoară „consumerismul“. Aceste fenomene impun dreptului o serie de limtări profund nonliberale dacă avem în vedere fundamentele ideologice care au stat la baza redactării Codului civil. În relaţiile de consum, libertatea contractuală a consumatorului este strivită de puterea economică a profesionistului. Ca un revers, libertatea contractuală a profesionistului este îngrădită de normele legale menite să - l protejeze pe consumator şi care îi impun o serie de reguli drastice. Cum arătam, buna - credinţă în contracte semnifică o normă obiectivă de comportament: a nu dăuna celeilalte părţi. În concluzie, încălcarea obligaţiei de bună - credinţă, reprezintă un veritabil abuz de drept. Afirmaţia nu este exagerată dacă se are în vedere că, în dreptul ţărilor europene (cu excepţia Angliei şi Suediei), abuzul de drept este conceput ca o încălcare a exigenţei generale de bună - credinţă în exercitarea unui drept. Iată de ce, definirea clauzei abuzive, adică a unei clauze întemeiate pe abuzul uneia dintre părţi, trebuia să aibă ca punct de plecare buna-credinţă. Acesta este motivul pentru care, şi reglementarea comunitară trimite la buna credinţă atunci când defineşte clauzele abuzive (art. 3.1 din Directiva 37

93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii). 3. Contractele de adeziune Raporturile contractuale din domeniul protecţiei consumatorilor îşi au izvorul, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, în contracte de adeziune. Acestea au devenit în ultimii ani o prezenţă din ce în ce mai des întâlnită în planul relaţiilor contractuale. Încă de la apariţia lor, ca un complement inevitabil al producţiei şi distribuţiei de masă, aceste forme contractuale au fost privite cu circumspecţie. Produs al revoluţiei industriale din secolul al XIX-lea, contractul cuprinzând (aproape) în întregime clauze preredactate a cunoscut o cvasigeneralizare în societatea de consum a acestui secol. În acest context, odată cu standardizarea producţiei de bunuri şi servicii, din raţiuni de ordin economic şi juridic, s-a impus şi standardizarea clauzelor contractuale în temeiul cărora aceste bunuri şi servicii sunt puse la dispoziţia publicului. Acest fenomen a avut drept rezultat restrângerea substanţială a libertăţii contractuale. Astfel, beneficiind de puterea sa financiară ce îi asigură o poziţie privilegiată, agentul economic poate impune celeilalte părţi din contract (consumatorul) unele clauze pe care nu le supune negocierii. În aceste cazuri, consumatorul poate să accepte ori să refuze încheierea unui contract de adeziune. Pe bună dreptate sunt autori care arată că şi această opţiune este iluzorie, datorită poziţiei monopoliste a agentului economic:contractele de furnizare a apei, gazelor, energiei electrice, prestarea serviciilor de telecomunicaţii etc. Este clar că existenţa unui raport contractual în cadrul căruia conţinutul contractului este opera exclusivă a voinţei profesionistului implică o prezumţie absolută de inegalitate a părţilor. În acelaşi timp, versatilitatea patentă a comerciantului care urmăreşte profitul dă naştere unei prezumţii simple de abuz. De aceea, s-a arătat că, în asemenea contracte există întotdeauna o doză mai mică sau mai mare de injusteţe, datorată inegalităţii părţilor. În asemenea condiţii, restabilirea echilibrului contractual este o sarcină complexă pentru dreptul modern al contractelor care trebuie să răspundă acestei provocări.Mult timp s-a considerat că justeţea contractuală provine din raportul de egalitate dintre părţi. S-a mai spus, în temeiul unei interpretări liberale asupra contractului, că nu se poate vorbi de un contract „just“decât dacă acesta a fost liber acceptat, ceea ce presupune o informare corectă şi, în acelaşi timp, o voinţă liberă (şi în sensul de a nu fi supusă presiunilor economice). 38

Se pune întrebarea, cum se poate interveni atunci când contractul este „injust“? Nu avem aici în vedere mijloacele care duc la anularea contractului sau la daune - interese (cum sunt acţiunile care sancţionează viciile de consimţământ, cauza ilicită sau imorală etc.) ci modalitatea concretă de operare asupra contractului, înţeleasă într - un sens oarecum procedural. Intervenţia are loc prin aşa - numita justiţie comutativă, care poate fi înţeleasă ca modalitatea de echilibrare a contractului (mai precis a intereselor părţilor) sau dacă nu se poate realiza un astfel de echilibru, de aneantizare a contractului. De regulă părţile nu pot avea acces la această justiţie decât prin intermediari: judecătorul, arbitrul sau o altă autoritate căreia i se atribuie o putere regulatoare. Suntem în prezenţa unui fenomen care a fost denumit procesualizare a contractului. O modalitate concretă de intervenţie asupra contractului rezultă din apelul la un concept de maximă generalitate şi anume: ordinea publică. Regula este că aceasta apare ca o limitare a libertăţii de a contracta şi implicit a autonomiei de voinţă însă, în domeniul protecţiei consumatorului, rolul ordinii publice este contrar. El tinde tocmai la protejarea autonomiei de voinţă a consumatorului şi la extinderea libertăţii acestuia. De aceea, eliminarea dintr - un contract a unei clauze care nu a fost negociată cu consumatorul reprezintă o modalitate de conservare a autonomiei de voinţă a consumatorului care nu a putut, cu ocazia încheierii contractului, să opteze între a accepta sau nu o atare stipulaţie. Ordinea publică reprezintă un concept fără de care principiul bunei – credinţe ar fi lipsit de eficienţă. Si în contextul acestui raport, buna - credinţă reprezintă un principiu de bază în definirea clauzelor abuzive, principiu care era necesar pentru ca ordinea publică să-şi justifice abilităţile intervenţioniste. Codul civil nu mai era suficient, „trebuia ceva nou şi clauzele abuzive vor încarna această noutate“. 4. Aspecte de drept comparat Potrivit unei definiţii generale o clauză este abuzivă, atunci când este în prealabil redactată de partea contractuală mai puternică economic şi care, tinde să acorde acestuia din urmă un avantaj excesiv faţă de celălalt contractant. Alţi autori definesc clauza abuzivă ca fiind acea clauză ce figurează într-un contract încheiat între un agent economic profesionist şi un agent economic neprofesionist sau consumator, şi care are ca obiect sau ca efect, 39

crearea în detrimental acestora din urmă, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor din contract. Drept exemple de cauze abuzive sunt date: clauzele limitative sau exoneratorii de răspundere, clauzele penale disproporţionat de mari, clauze atributive de competenţă etc. Încă din antichitate, atât grecii cât şi romanii au elaborat dispoziţii care aveau ca principală funcţie protecţia celor mai slabi din punct de vedere economic. Astfel, Codul lui Diocleţian interzicea vânzarea imobilelor sub jumătate din preţul just, adică inferior jumătăţii valorii reale a lucrului. Dispoziţiile erau edictate numai în favoarea vânzătorului şi urmărea să ocrotească interesele micilor proprietari (tenuiores) care puteau fi siliţi de lipsuri sau constrânşi prin violenţă să-şi vândă ogoarele marilor proprietari (potentes). În situaţia în care totuşi vânzarea se efectua, ea putea fi anulată datorită acestei grave leziuni (lesion enormis). Cu toate acestea, principiul justului preţ nu sa cristalizat decât în perioada feudală sub influenţa moralei creştine, fiind mai târziu perfecţionat sub influenţa dezvoltării comerţului şi a economiei de tip liberal. În sistemul de comon law un rol important în evoluţia conceptului de clauză abuzivă l-au jucat Curţile in equity care au permis configurarea ideii de unconscionability. Erau definite ca unconscionability acele clauze care „ şochează conştiinţa curţii“ ( etimologic provenind din termenul conscience – conştiinţă). Doctrina clasifică clauzele abuzive astfel: a) – clauze abuzive ce ţin de etapa redactării contractului (de exemplu, clauze prin care consumatorul recunoaşte că este de acord cu starea bunului vândut); b)- clauze abuzive care privesc modul de executare a contractului (exemplul agenţiei de turism care îşi ia libertatea contractuală să înlocuiască serviciul plătit cu unul de calitate inferioară); c) –clauzele referitoare la eventualele litigii (cum ar fi clauzele care acordă posibilitatea denunţării unilaterale a contractului de către agentul economic fără ca acest drept să fie stipulat şi în favoarea consumatorului). În Statele Unite ale Americii clauza abuzivă, “unconscionable clause“a fost prezentă în practica instanţelor, iar începând cu 1962, se elaborează reglementări exprese. Astfel, potrivit Uniform Commercial Code (UCC Sales – section 2-302) judecătorul poate să: - anuleze orice clauză sau contract care îi apare abuzivă, 40

- restrângă punerea în aplicare a contractului făcând abstracţie de acea clauză, - limiteze aplicarea unui contract astfel încât să evite orice efct abuziv asupra consumatorului. Sarcina probei clauzei abuzive se face potrivit regulilor de drept comun (onus probandi incumbit actori), reclamantul trebuind să dovedească caracterul păgubitor al clauzei sau contractului. Creaţie a curţilor de equity, această noţiune se configurează aproape cu acelaşi rezultat numai temeiul fiind diferit, în cazul judecăţii de către instanţele de common law, care de regulă îşi fundamentează deciziile pe principiile de interpretare a contractelor, ale ofertei şi acceptării, dar mai cu seamă pe teoria elementului consideration. Aici se face o distincţie între o abuzivitate substanţială (unfair surprise) şi una procedurală (oppression). Abuzivitatea de ordin procedural este legată de incapacitatea fizică sau educaţia normală a uneipersoane, elemente care nu-i permit să înţeleagă conţinutul concret al convenţiei în momentul încheierii ei. Sunt avute în vedere acele situaţii în care o persoană nu a putut consimţi liber la condiţiile pe care cealaltă parte a dorit să le impună. Abuzivitatea de ordin substanţial ia naştere prin acele clauze contractuale care creează o disproporţie vădită în echilibrul contractual (exemplu: clause exoneratorii de răspundere, stipularea unor tarife excesive, căi de atc exclusive etc.). Si în ţările europene, sub influenţa dreptului american, începând cu anii 1970 s-au fundamentat programe de acţiune împotriva clauzelor abuzive şi mai multe state occidentale au adoptat legi cadru în acest domeniu: Suedia (1971), Marea Britanie (1973, 1977), Danemarca (1974), Franţa (1978). O dezvoltare deosebită au cunoscut preocupările referitoare la clauzele abuzive în Franţa. Astfel, conform art. L 132-1 din Codul consumului: “În contractele încheiate între agenţii economici profesionişti şi ne-profesionişti sau consumatori, sunt abuzive acele clauze care au ca obiect sau ca efect de a crea în detrimentul ne-profesioniştilor sau consumatorilor, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din contract“. În acest context, şi la nivelul Uniunii Europene, pentru asigurarea imperativelor de funcţionare a pieţei unice la 5 aprilie 1993 a fost adoptată Directiva 93/13/CEE a Consiliului care are ca obiectiv “armonizarea dispoziţiilor legale a statelor membre în domeniul clauzelor abuzive încheiate între un agent economic profesionist şi 41

un consumator“ (art. 1). Directiva a fost elaborată în condiţiile în care legislaţiile naţionale nu furnizau consumatorului decât mijloacele tradiţionale de a se apăra împotriva abuzurilor comercianţilor profesionişti. În acest context s-a vădit necesitatea unei reglementări europene unitare care să impună politicii de protecţie din acest sector un caracter pe cât posibil unitar şi menit să înlăture sau măcar să reducă disparităţile între diferitele regimuri de protecţie instituite în legislaţiile naţionale. În dispoziţiile sale de început (art. 2-3) Directiva prezintă definiţiile legale ale anumitor noţiuni de bază din cuprinsul său, cum ar fi cea de comerciant, consumator, clauză abuzivă, clauză care nu a fost negociată direct. Astfel, potrivit art. 3: “o clauză dintr-un contract care nu face obiectul unei negocieri este considerată abuzivă când contrar cerinţelor de bună-credinţă, creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din contract. O clauză este considerată întotdeauna abuzivă când nu a făcut obiectul unei negocieri, când ea a fost în prealabil redactată şi când, consumatorul nu a putut prin acest fapt să aibă o influenţă asupra conţinutului ei, în special în cazul unui contract de adeziune. Faptul că unele elemente ale contractului sau o clauză izolată au făcut obiectul unei negocieri nu exclude aplicarea acestei prevederi restului unui contract, dacă aprecierea globală permite să se tragă concluzia că este vorba de un contract de adeziune“. Pentru a simplifica aprecierea unei clauze ca fiind abuzivă, Directiva conţine o anexă unde sunt enumerate cu titlu exemplificativ, clauzele considerate abuzive. Aşadar, există o definiţie generală, precum şi o listă enunţiativă a clauzelor abuzive. În ceea ce priveşte modalitatea de protecţie efectivă a consumatorilor împotriva unor astfel de practici, reglementarea comunitară obligă statele membre la găsirea unor mijloace adecvate şi eficiente pentru stoparea şi prevenirea utilizării de clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Aceste mijloace trebuie să dea posibilitatea unei posibilitatea unei persoane sau unei organizaţii care dovedeşte un interes legitim în acest domeniu, să apeleze la instanţa de judecată sau la autoritatea administrativă competentă ori de câte ori se constată inserarea de către comercianţi a unor clauze abuzive în contractele încheiate. Vorbind despre sfera de aplicare a dispoziţiilor comunitare reţinem că:

42

a) – Ratione materiae, Directiva menţionează expres că prevederile sale nu se vor aplica în cazul clauzelor contractuale rezultate din dispoziţii cu caracter imperative de natură statutară sau reglementară ori din prevederi sau principii ale convenţiilor internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt parte. În acest fel Directiva exclude în mod expres de la aplicarea sa contractele încheiate în domeniul transporturilor, dar şi cele încheiate în domeniul asigurărilor de persoane. b) – Ratione personae, art. 2 din Directivă defineşte noţiunile de „consumator“ şi „agent economic“. Criteriul utilizat în definirea celor două noţiuni este conturat de scopurile în care acţionează o persoană fizică la încheierea contractului: protecţia este acordată numai în măsura în care această persoană nu urmăreşte realizarea comerţului, afacerii sau profesiei sale. În caz contrar, persoana fizică în cauză va fi considerată agent economic. În conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Directivă, evaluarea unei clauze ca fiind abuzivă se va face luînd în considerare natura bunurilor sau serviciilor ce fac obiectul contractului, precum şi a tuturor circumstanţelor legate de încheierea contractului. Interpretarea contractului va urma regula interpretării sistematice dar va ţine cont şi de raportul de accesorietate în care s-ar putea afla contractul din care face parte clauza analizată faţă de un alt contract. Potrivit art. 5 din Directivă, în cazul în care o anumită clauză este susceptibilă de mai multe înţelesuri, va prevala întotdeauna interpretarea în favoarea consumatorului. Având în vedere locul şi rolul acestei reglementări în cadrul legislaţiei comunitare, art. 7.2. din Directivă lasă la latitudinea statelor membre atribuirea competenţei de a aprecia şi stabili caracterul abuziv al unor clauze contractuale fie instanţelor judecătoreşti, fie unor organe administrative specializate. Totodată, în baza aceluiaşi art. 7.2. organizaţiile şi asociaţiile ce promovează interesele consumatorilor, vor putea acţiona în conformitate cu legislaţiile naţionale ale statelor membre în faţa organelor administrative sau judecătoreşti competente, în scopul prevenirii folosirii în continuare a unor clauze abuzive în contractile nenegociabile. De asemenea, potrivit art. 7.3. aceste drepturi pot fi exercitate chiar şi împotriva unor asociaţii ale agenţilor economici ce utilizează frecvent clauze abuzive sau recomandă membrilor lor folosirea unor astfel de clauze, în

43

vederea interzicerii lor în viitor. Organismele competente în a stabili caracterul abuziv al unor clauze contractuale vor fi în măsură şi să aplice sancţiunile corespunzătoare atunci consideră necesar. În acest context, Directiva obligă statele membre să adopte dispoziţii legislative corespunzătoare, în temeiul cărora clauzele contractuale abusive urmează a fi lipsite de efect juridic. Acest lucru însă nu va afecta contractul ce va continua să fie obligatoriu pentru părţi, dar nu va mai conţine clauzele abusive care vor fi considerate nescrise. 5. Clauzele abuzive în dreptul intern 5.1. Noţiuni introductive În ultimele trei decenii problema protecţiei consumatorilor s-a impus în atenţia autorităţilor legislative din diverse state. Cum arătam, la nivelul legislaţiei comunitare europene există Directiva Consiliului nr. 93/13/ CEE, un act normativ special ce vizează armonizarea legislaţiilor statelor membre ale Uniunii Europene (la acea dată Comunitatea Europeană – n.n. L.M.) în materia protecţiei consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contractele de adeziune. La momentul elaborării Directivei, în legislaţia românească această problematică a fost abordată într - un mod incomplet de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, în Capitolul al III-lea intitulat „Protecţia intereselor economice ale consumatorului“. Aici, la art. 8 sunt enunţate drepturile consumatorilor la încheierea contractelor asigurându-se: libertatea de a lua decizii, fără a se impune clauze care pot favoriza folosirea unor practici abuzive; redactarea clară şi precisă a clauzelor contractuale; dreptul de a fi exoneraţi de plata produselor care nu au fost solicitate şi acceptate etc. După cum rezultă chiar din art. 8 al ordonanţei, aceste reglementări au un caracter general, pentru viitor, guvernului revenindu-i sarcina de a edita „ reglementări specifice în scopul prevenirii practicilor ce dăunează intereselor economice ale consumatorilor“. În acest context, prin O.G. nr. 58/2000, legiuitorul defineşte pentru prima oară noţiunea de clauză abuzivă, definiţie reluată şi de legea cadru ce va fi fost adoptată. Răspunzând cerinţelor enunţate mai sus a fost adoptată Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. În raport de cele arătate putem reţine că, reglementarea generală în acest domeniu al protecţiei consumatorilor este O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor ale cărei dispoziţii au cunoscut modificări de substanţă prin Legea nr. 37/2002. Alături de reglementarea generală dreptul românesc cunoaşte şi o 44

reglementare specială cuprinsă în dispoziţiile Legii nr. 193/2000, cele două acte normative, ale căror prevederi se inspiră din textul Directivei nr. 93/13/CEE, configurând un adevărat drept comun în această materie. Totodată, aceste texte legale se pot corobora cu cele din Codul civil, în principal art. 970 alin. (1) dar şi art. 977 - 985 C. civ. sau 966 - 968 C. civ. 5.2. Clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori Pentru a expune definirea clauzelor abuzive în dreptul intern este necesar a determina în prealabil câmpul de aplicare al definiţiei legale cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. 5.2.1. Determinarea părţilor contractante 1. Comercianţii. Tendinţa de definire a părţilor raportului de consum în cadrul fiecărei reglementări este specifică dreptului comunitar. O.G. nr. 21/1992 se referă la „agenţi economici“, adică la “persoana fizică sau juridică autorizată care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, transportă sau comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii“ (art. 2 pct. 3). Definiţia cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se referă la „comerciant“ văzut ca „orice persoană fizică sau juridică ce încheie un contract în cadrul unei activităţi autorizate, comerciale sau profesionale. În raport şi de celelalte dispoziţii legale rezultă că, în acest cadru se regăsesc: producătorii, distribuitorul şi prestatorul de servicii. În plus, activitatea comerciantului trebuie să fie autorizată. Se remarcă faptul că, şi în dreptul intern, pentru definirea noţiunii de comerciant s-au avut în vedere cele două linii directoare ce caracterizează noţiunea conferindu-i unitate: - lipsa importanţei calităţii de persoană fizică sau juridică şi caracterul organizat, de profesie obişnuită a comerciantului. Deşi Legea nr. 193/2000 a ocolit problema calităţii de comerciant profesionist a persoanelor de drept public, fără să preia textul corespunzător din Directiva 93/13/CEE apreciem că generalitatea definiţiei permite aplicarea dispoziţiilor sale şi acestor persoane. Totodată, din definiţia cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, rezultă că protecţia conferită de ea nu ar putea fi invocată în raporturile dintre un consumator şi un ne-comerciant profesionist câtă vreme dispoziţia legală se referă expres la „activitate profesională sau comercială autorizată“. Este limitată astfel aplicabilitatea legii numai la categoria comercianţilor, aspect negativ care restrânge sfera de protecţie acordată consumatorilor, prin excluderea celorlalţi agenţi economici profesionişti, specializaţi, cum 45

sunt cei care exercită profesii liberale sau fără caracter comercial. Numai că, termenii trebuie interpretaţi larg fără o rezumare strictă la noţiunea de comerciant astfel cum este definită de Codul comercial. De exemplu, un student poate susţine caracterul abuziv al unei clause contractuale strecurate într-un contract de studii, deşi calitatea de comerciant a unei universităţi este discutabilă. De asemenea, calitatea de comerciant a unui medic sau a unei clinici private poate fi contestată însă ar fi absurd să se refuse protecţia unui pacient în calitate de consumator. Si în aceste cazuri se regăseşte necesitatea care a generat adoptarea legislaţiei protecţioniste: protecţia contractantului aflat într-o poziţie defavorabilă. 2. Consumatorii. Normele speciale se vor aplica numai raporturilor dintre comercianţii profesionişti şi „consumatori“. În art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este definită noţiunea de consumator. Potrivit textului legal: „[…] prin consumator de înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate, profesionale sau comerciale“. Este o redactare fidelă textului art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE. În raport de prevederile enunţate reţinem următoarele criterii care determină persoanele ce pot invoca protecţia conferită de lege: a) - consumatorul este o persoană fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociaţii. Legea are în vedere asociaţiile de protecţie a consumatorilor şi nu alte persoane juridice asociaţii. Din ansamblul dispoziţiilor legale se deduce că o persoană juridică (alta decât asociaţiile menţionate) nu poate nvoca drepturile de care dispune consumatorul. Determinarea din cadrul legiieste o constantă în domeniul protecţionist normativ din ţara noastră, care se referă expres la consumatorii persoane fizice. Orientarea legiuitorului român estespecifică şi jurisprudenţei europene. Astfel, potrivit Curţii de Justiţie a omunităţilor Europene: „Noţiunea de consumator, astfel cum este ea definită de ART2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE (…), trebuie să fie interpretată în sensul că ea vizează în mod exclusiv persoanele fizice“. b) – caracterul extraprofesional al contractelor. Contractele încheiate de consumator cu comerciantul profesionist trebuie să aibă un caracter non - profesional din prisma cauzei care îl animă pe cel dintâi. Esenţiale pentru determinarea calităţii de consumator sunt atât situaţia sa de profan (cu înţelesul de necunoscător, nespecialist) în

46

raport cu actul juridic analizat, cât şi caracterul extraprofesional al acestuia din urmă. Scopul neprofesional al actului juridic încheiat de consumator trebuie privit într - un mod strict întrucât textul de lege se referă în mod expres la servicii/produse dobândite „ în afara profesiei“ [art. 2 liniuţă 2 din O.G. nr. 21/1992; art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000]. 5.2.2. Definirea clauzelor abuzive Clauza abuzivă reprezintă o stipulaţie contractuală impusă de către comerciant consumatorului şi de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în sensul naşterii unei poziţii avantajoase pentru comerciant, contrar bunei credinţe. Cu alte cuvinte, o clauză este abuzivă de îndată ce rupe echilibrul contractual. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: „o clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimental consumatorului şi contrar cerinţelor bunei - credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor“. În urma analizei textului legal identificăm elementele constitutive ale clauzei abuzive şi anume: a) – caracterul nenegociat sau insuficient negociat al acestor clauze, cu alte cuvinte, lipsa negocierii directe consumator şi comerciant. Negocierile reclamă eforturi comune ale potenţialilor contractanţi pentru formarea unui contract care să exprime voinţa lor concordantă. De aceea, dacă un contract este rezultatul negocierilor se prezumă că el exprimă voinţa comună a părţilor. Negocierea poate lipsi atunci când informarea nu îşi are vreun sens (exemplu: achiziţionarea unui bilet la spectacol) sau poate fi obligatorie atunci când legea o cere. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei. Economia de piaţă, economia consumului dă naştere unor raporturi care de cele mai multe ori exclud comunicarea dintre contractanţi şi, pe cale de consecinţă, negocierea termenilor acordului de voinţe. Cum arătam deja, fenomenul vânzării de masă a dat naştere unui contract a cărui expresie este astăzi specifică dreptului consumului: contractul de adeziune. Legiuitorul român a preluat şi de această dată concepţia Directivei 93/13/CEE, potrivit căreia existenţa clauzelor abuzive este indisolubil legată de insinuarea acestor contracte în viaţa economică de zi cu zi. Aceste 47

contracte presupun într-un fel existenţa unui „viciu permanent de consimţământ“şi sunt rezultatul unui dezechilibru economic şi social între contractanţi. În accepţiunea Legii nr. 193/2000, contractul de adeziune este denumit „contract standard preformulat“, iar clauzele sale „clauze standard preformulate“ (art. 4). Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, interpretarea noţiunii de contract standard preformulat se realizează într-o manieră extensivă deoarece, noua reglementare se aplică şi clauzelor inserate în: bonurile de comandă, bonurile de livrare, bilete, tichete şi alte asemenea înscrisuri, în cazul în care conţin stipulări sau referiri la condiţiile generale prestabilite. În toate aceste cazuri este prezumată lipsa negocierii prealabile. Ca o inovaţie, poate fi privită şi cerinţa avizului din partea Oficiului pentru Protecţia Consumatorului şi a Consiliului Concurenţei, pentru contractele între furnizorii de servicii ce constituie monopol natural sau legal şi consumatori. Pentru a fi în prezenţa unui contract de adeziune este necesar să lipsească negocierea iar în acest sens legiuitorul defineşte cu abilitate indirect şi această noţiune: „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei (…)“ (art. 4 alin (2)). În cazurile în care numai unele clauze au fost negociate cu consumatorul,reglementarea se poate aplica la celelalte clauze contractuale [art. 4 alin. (3)]. Interpretarea per a contrario a textului mai-sus enunţat duce la concluzia că norma privind protecţia consumatorului în această materie nu se aplică în cazul în care clauza a fost negociată de părţi, chiar dacă în defavoarea consumatorului. Potrivit legii, proba negocierii unei clauze revine comerciantului [art. 4 alin. (3) teza ultimă]. Clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea consumatorului [art. 1 alin. (2)]. Asemănătoare contractelor de adeziune este şi situaţia contractelor obligatorii. Un exemplu în acest sens este contractul de asigurare obligatorie pentru răspundere civilă unde legea prevede doar obligativitatea încheierii contractelor, lăsând însă părţilor posibilitatea să negocieze clauzele contractuale; în realitate suntem în prezenţa unui contract preredactat, unde persoana ce va dobândi calitatea de asigurat nu poate decât să-şi exprime voinţa în legătură cu încheierea contractului. În scopul eliminării discuţiilor legate de determinarea naturii clauzei abuzive, legiuitorul a prevăzut, după modelul normelor comunitare, că este obligatory redactarea clară şi 48

fără echivoc a clauzelor, astfel încât să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate pentru înţelegerea lor. Dacă totuşi există îndoieli asupra interpretării clauzei ea va fi interpretată în favoarea consumatorului [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care reia într-un domeniu specific dispoziţiile art. 983 C.civ. – in dubio pro reo - şi care exclude a priori interpretarea subiectivă a contractelor]. În acest context, este justificată aplicarea normei protective în cazurile în care clauzele sunt scrise într-o altă limbă, cu minuscule greu de descifrat, cu caractere a căror culoare se confundă cu aceea a înscrisului pe care sunt aplicate etc. Esenţial de reţinut este faptul că regulile clauzelor abuzive se vor aplica şi atunci când consumatorul a înţeles clauzele contractului. Legea pune pe picior de egalitate pe consumatorul care a înţeles clauza cu cel care nu a înţeles clauza ambii putând utiliza pârghiile reglementării. b) – încălcarea exigenţelor generale de bună - credinţă. Buna-credinţă contractuală este prezumată de lege, art. 970 C.civ. având o aplicare generală. Existenţa clauzelor abuzive implică încălcarea obligaţiei de bună - credinţă. Sursa acestui criteriu îl constituie Directiva 93/13/CEE ai cărei utori au avut drept model Legea germană din 9 decembrie 1976 referitoare la ondiţiile generale de afaceri. Dreptul comparat ne oferă şi alte exemple cum sunt: Legea spaniolă din 19 iulie 1984 privind protecţia onsumatorilor, Decretul - Lege portughez 446/1986 etc. Alte legislaţii, cum este cea franceză, au rămas ndiferente la acest criteriu ceea ce a făcut ca legiuitorul francez, cu ocazia ranspunerii Directivei în dreptul intern, să elimine prevederea din textul legal a unei - credinţe. n concordanţă cu poziţia legiuitorului nostru apreciem că noţiunea de clauză buzivă rămâne ataşată bunei - credinţe. De altfel, ar părea inadmisibilă noţiunea de clauză „abuzivă“în afara ideii de bună-credinţă, pentru că abuzul nu este ltceva decât o subdiviziune a relei-credinţe. c) – clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, trebuie să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Legea nu defineşte dezechilibrul semnificativ. În fapt, acest element se obiectivează în funcţie de specificul fiecărei clauze abuzive sesizate. Este vorba de un dezechilibru de natură obiectivă care se apreciază de judecător prin raportare la un echilibru ideal. Esenţial nu este ca efectul clauzei să fie pe cale să se producă sau să se fi

49

produs căci, ceea ce contează este „faptul obiectiv“ al dezechilibrului, indiferent că acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului consumatorului. În acelaşi timp este vorba despre un dezechilibru economic câtă vreme clauzele abuzive au drept scop protecţia intereselor economice ale consumatorului. În ceea ce priveşte momentul în funcţie de care se apreciază dezechilibrul ca regulă, acesta se raportează la starea părţilor din momentul încheierii contractului. Este o concluzie firească în condiţiile în care un dezechilibru ulterior încheierii contractului care nu poate fi localizat decât ca ţinând de împrejurări legate de executare, nu poate constitui obiect al protecţiei. Un astfel de dezechilibru ţine mai degrabă de impreviziune. Cum se precizează în lege dezechilibrul trebuie să fie semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă. Caracterul semnificativ al dezechilibrului poate fi apreciat în funcţie de natura prestaţiei, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi şi obligaţii în contextul unei interpretări sistematice a contractului. Aceste reglementări speciale derogă de la dreptul comun, în ce priveşte regimul juridic sancţionator al leziunii. În principiu, Codul civil nu sancţionează leziunea căci aceasta are un domeniu de aplicare restrâns atât din punctul de vedere al persoanleor ce o pot invoca drept cauză de anulare a unui act juridic (minorii cu vârsta între 14-18 ani), cât şi al actelor juridice susceptibile de anulare pentru leziune (actele juridice civile care cumulativ îndeplinesc următoarele condiţii: a)- sunt acte de administrare, b)- au fost încheiate de minorul între 14-18 ani, singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, c)- sunt lezionare pentru minor şi d)- sunt comutative). Legea specială are în vedere atât echilibrul juridic cât şi economia contractului. Ruperea echilibrului contractului, prin inserarea de clauze abuzive, în favoarea comerciantului şi având efect lezionar asupra consumatorului atrage sancţiunile instituite de lege. Astfel, legiuitorul recunoaşte existenţa unui principiu de echilibru în relaţiile contractuale, ceea ce contravine dreptului comun deoarece leziunea – în afara cazurilor menţionate- nu este cauză de nulitate a contractelor încheiate între majori. În acest context, putem spune că echitatea prevalează asupra securităţii contractuale.

50

5.2.3.Enumerarea clauzelor abuzive Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/ 2000 face trimitere la lista cuprinsă în anexa actului normativ cu menţiunea că enumerarea are un caracter exemplificativ, enunţiativ şi nu limitativ. În anexă găsim un număr de 19 exemple de clause abuzive pe care, ţinând seama de cuprinsul lor, le putem grupa pe 3 categorii: a) clauze care permit comerciantului modificarea unilaterală şi discreţionară a contractului (lit. a, d, e, p, s şi t); b) clauze de nerăspundere sau de limitarea a răspunderii contractuale a comerciantului (lit. g, h, k, l, m şi n); c) clauze de agravare a răspunderii consumatorului (lit. i, j, o şi r). O altă clasificare adapatată după dreptul francez reţine următoarele categorii: a) clauze prezumate abuzive (incluse în lista din Legea nr. 193/2000) şi b) clause virtual abuzive (care nu îmbracă nici una din formele predeterminate de listă, dar care sunt declarate ca atare în justiţie). Varietatea clauzelor abuzive este infinită motiv pentru care lista cuprinsă în anexa la Legea nr. 193/2000 nu poate fi decât sugestivă. De multe ori cazurile practice nu se încadrează întocmai în prevederile anexei un alt motiv pentru care lista are un caracter exemplificativ. Exemplificativă, iar nu exhaustivă, lista nu înlătură obligaţia comerciantului de a face dovada că o clauză standard a fost negociată direct cu consumatorul [art. 4 alin. (3) teza finală]. 5.2.4. Reprimarea clauzelor abuzive Legiuitorul român, respectând îndrumările Directivei 93/13. CEE, a alocat o parte din textul normativ tocmai pentru reglementarea prevenirii şi sancţionării utilizării clauzelor abuzive. Înainte de analiza acestor reglementări observăm că inserarea în contracte de clauze abuzive atrage răspunderea civilă, contravenţională sau chiar penală a comerciantului. Sancţiunile aplicabile în plan civil clauzelor abuzive sunt arătate în cuprinsul art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000. Răspunderea contravenţională face obiectul art. 15 iar pentru stabilirea caracterului abuziv al unei clauze se aplică un regim procedural mixt, prevăzut de art. 8-14 din lege. Oricum, problema sancţiunii juridice la care este supus un contract care cuprinde o clauză abuzivă este una dificil de soluţionat în baza principiilor clasice ale dreptului civil. I. Sancţiunile în plan civil. În acest sens dispoziţiile art. 6 şi 7 sunt extrem de confuze din multe puncte de vedere. Astfel, art. 6 nu prevede sancţiunea specifică 51

aplicabilă clauzei abuzive: „ clauzele abuzive (…) nu vor produce efecte asupra consumatorului (…). Ce poate rezulta de aici în privinţa sancţiunilor, câtă vreme gama ineficacităţilor unui act juridic oferă mai multe soluţii. Poate fi vorba de inopozabilitatea clauzei faţă de consumator sau poate fi vorba de nulitate sau, eventual, de considerarea clauzei ca nescrisă. În lipsa unei prevederi exprese în textul legal, opinia dominantă la care ne raliem este aceea a nulităţii clauzelor abuzive, întrucât stipularea lor este rezultatul încălcării unei norme imperative exprese: „ se interzice comercianţilor stipularea de calauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii“[art. 3 alin. (3)] din Legea nr. 193/2000). O problemă, de altfel esenţială pentru efectele pe care le produce asupra prescripţiei acţiunii în anulare, este aceea a felului nulităţii: absolută sau relativă. Chiar dacă o parte a doctrinei ataşează chestiunea clauzelor abuzive sferei viciilor de consimţămânr (eroare, dol, leziune) ceea ce ar însemna că sancţiunea ar trebui să fie nulitatea relativă, aceasta nu este însă proprie clauzelor abuzive mai multe considerente fundamentând teza nulităţii absolute a clauzei. În primul rând, clauza abuzivă este strâns legată de noţiunea relei credinţe ca nerespectare a exigenţei de bună - credinţă. În sfera contractului, reaua - credinţă se asociază noţiunii de cauză ilicită pentru care sancţiunea este nulitatea absolută (art. 966 şi 968 C. civ.). Cu toate acestea argumentul poate fi contestat câtă vreme şi dolul presupune rea - credinţă dar atrage nulitatea relativă. În al doilea rând, reglementarea instituită prin Legea nr. 193/2000, nu ocroteşte numai interese personale ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o normă de ordine publică destinată a ocroti un interes colectiv, al consumatorilor în general sau al unei întregi categorii de consumatori cărora li se propune acelaşi contract tip ce conţine clauze abuzive. Acest lucru atrage sancţiunea nulităţii absolute prin raportare la dispoziţiile art. 5 C.civ. În al treilea rând trebuie menţionat că Legea abilitează anumite instituţii să cenzureze contractul, conform prevederilor Capitolului 3 (A.N.P.C. sau alte organe ale administraţiei publice, respective instanţele de judecată). În ceea ce priveşte alte organe decât instanţa, legea prevede expres că verificarea contractelor se poate face chiar din oficiu. Această manieră de control este specifică regimului juridic al nulităţii absolute. Nu în ultimul rând, însoţirea sancţiunii civile a „lipsirii de efecte“ (în exprimarea ambivalentă din lege) de sancţiuni contravenţionale sau chiar penale după caz, este specifică normelor care ocrotesc un 52

interes general.În subsidiar se poate discuta şi de posibilitatea desfiinţării întregului contract ca efect al caracterului esenţial al clauzei determinate abuzive cum rezultă din partea a doua a textului legal. Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 193/2000: „în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzei abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita după caz, şi daune-interese“. Această prevedere se află în legătură cu teza finală a art. 6 care prevede că după eliminarea clauzelor abuzive „(…) contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua“. Interpretarea corelativă a celor două texte legale generează următoarele concluzii: - după anularea clauzei contractul va continua să-şi producă efectele dacă se va putea derula şi fără clauza abuzivă. Prin urmare, este vorba de o nulitate absolută parţială a contractului. Aici legiuitorul revine la teoria cauzei proxime în material executării obligaţiilor. Contractul, după anularea clauzei abuzive care avea un caracter esenţial pentru una dintre părţi, rămâne lipsit de cauză; - în situaţia în care contractul nu mai poate continua, datorită lipsirii sale de cauză, ne aflăm în prezenţa unei nulităţi absolute totale însă, contrar acestei soluţii fireşti, legea se referă la „rezilierea“ contractului. Soluţia la care se opreşte legiuitorul excede dreptului comun. În mod cert ne aflăm în prezenţa unei utilizări improprii a noţiunii de „reziliere“, inserarea unei clauze abuzive nefiind o neexecutare culpabilă a unei obligaţii contractuale, ci o încălcare a unei prohibiţii impuse de lege. Din redactarea textului de lege, ar rezulta că acesta este aplicabil numai contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, cu excluderea contractelor unilaterale. Atât rezilierea cât şi rezoluţiunea sunt cauze de ineficacitate ulterioare încheierii valabile a contractului ori, clauza abuzivă îşi produce efectul în momentul realizării acordului de voinţă. Astfel, rezilierea reglementată de aceste texte legale se depărtează de regimul dreptului comun aplicabil rezilierii/rezoluţiunii contractului, întrucât sancţiunea nu este aplicată, cum deja arătam, pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale din partea comerciantului, ci pentru nerespectarea unor norme imperative. Aşadar, este vorba de o reziliere improprie, într-o anumită măsură apropiată nulităţii, deoarece obligaţia nerespectată de către comerciant izvorăşte din norme imperative şi nu din contract, nefiind o consecinţă a neexecutării culpabile. De altfel, s-a susţinut în mod corect că sancţiunea 53

proprie în această privinţă ar fi trebuit să fie nulitatea şi nu rezilierea. Ambiguitatea terminologiei legale lasă nerezolvată această problemă. Odată ce legea instituie rezilierea vom reţine că acesteia i se aplică un anumit termen de prescripţie (de 3 ani) în vreme ce în cazul nulităţii absolute acţiunea este imprescriptibilă. Cu toate acestea, chiar şi în absenţa unei prevederi exprese, apare evident că se va putea invoca direct nulitatea absolută în temeiul art. 6, făcându-se abstracţie de dispoz. art. 7. La fel de bine poate fi invocată şi rezilierea reglementată de dispoz. art.7 din Legea nr. 193/2000. Acelaşi text de lege (art. 7) are în vedere şi daunele interese care vor putea fi solicitate în combinaţie cu oricare din sancţiunile prezentate mai-sus. Temeiul acestor daune este unul delictual căci este vorba nu de neexecutarea unei obligaţii contractuale, ci a unei obligaţii legale anterioare contractului şi independente de executarea acestuia fără clauza anulată. II.Procedura constatării caracterului abuziv al unei clauze. În raport de dispoz. art. 8-14 din Legea nr. 193/2000 se conturează mai multe variante: a) Procedura administrativ-jurisdicţională reglementată de art. 813 din lege. Potrivit acestor dispoziţii, organele abilitate în domeniul protecţiei consumatorului, la sesizarea consumatorilor sau din oficiu, pot efectua verificări ale contractelor pe care comercianţii sunt obligaţi să le pună la dispoziţie. În situaţia în care, analiza contractului duce la constatarea existenţei clauzelor abuzive, aceste organisme încheie un proces - verbal în care indică cele constatate şi pe care îl transmit judecătoriei competente, urmând regulile de la art. 12. Prin urmare, organele de control sunt abilitate să încheie procese verbale de constatare a faptelor şi nu de „constatare şi sancţionare a contravenţiilor“, potrivit dreptului comun în materia contravenţiilor. Competentă teritorial este instanţa în raza căreia comerciantul îşi are domiciliul sau sediul. Competentă material este judecătoria. În cazul în care instanţa stabileşte existenţa unei clauze abusive aplică sancţiuni contravenţionale (amenzile indicate la art. 15) şi dispune sub sancţiunea „daunelor“ modificarea clauzelor contractului (în cazul în care contractul se menţine) sau „desfiinţarea contractului“ cu daune interese. Judecata trebuie să fie cea de drept comun impunându - se citarea comerciantului, a A.N.P.C. şi eventual a consumatorului. Deşi legea nu o prevede, hotărârea pronunţată de judecătorie este supusă recursului în raport de dispoziţiile speciale

54

în materia sancţionării contravenţiilor şi de prevederile Codului de procedură civilă; b) Procedura dreptului comun. Este reglementată de art. 14 din Legea nr. 193/2000 care face trimitere la Codul civil şi la Codul de procedură civilă. Această procedură este complet independentă de procedura administrativ -jurisdicţională fiind expresia dreptului exclusiv al consumatorului individual sau organizat în asociaţii. Acţiunea are ca obiect sancţiunile indicate de lege arătate mai sus şi este scutită de taxa de timbru. Trebuie menţionat că, „sancţiunea lipsirii de efecte“a clauzei abuzive poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă în cadrul unui litigiu şi de către consumator pe cale de excepţie. c) Comisia pentru Clauze Abuzive. Prin Ordinul nr. 531/2001 al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, a fost înfiinţată Comisia pentru Clauze Abuzive, ca organism independent, cu rol consultativ, alcătuită din reprezentanţi ai agenţilor economici şi ai consumatorilor. În principal, atribuţiile Comisiei sunt legate de emiterea unui punct de vedere autorizat (dar având uncaracter consultativ) referitor la clauzele cuprinse în contractile preformulate pentru servicii de interes public sau care se adresează unui număr mare de consumatori. Conform art. 2 din Ordin, principalele teme asupra cărora se pronunţă Comisia sunt: 1) – eliminarea sau modificarea clauzelor abuzive; 2) – includerea în contracte a unor stipulaţii menite să asigure informarea consumatorilor; 3) – includerea în contracte a unor stipulaţii menite să prevină un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor; 4) – formularea clară a clauzelor contractuale astfel încât să se asigure înţelegerea lor de către consumatori. Avizul consultativ este elaborat de către Comisie la solicitarea A.N.P.C., a Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţiei Consumatorilor precum şi a instanţelor de judecată, cărora trebuie să le răspundă în termen de 30 de zile de la sesizare. Cu toate că legea nu prevede expres, apreciem că trebuie să se recunoască dreptul Comisiei de a se pronunţa şi fără a fi sesizată de către autorităţile indicate asupra chestiunilor menţionate mai sus. În acelaşi context, era necesar ca legea să recunoască şi asociaţiilor de protecţia consumatorilor constituite în baza O.G. nr. 21/1992, dreptul de a sesiza Comisia pentru a da posibilitatea acestora de a-şi apăra interesele şi fără 55

intermediari. 5.2.5. Clauzele abuzive în alte contracte decât cele încheiate cu consumatorii Cum arătam deja, Legea nr. 193/2000 a adoptat, asemeni modelului său european, un criteriu personalist de determinare a consumatorului, eliminând posibilitatea invocării reglementării protecţioniste de către persoanele juridice sau de către persoanele fizice care încheie un act juridic conex activităţilor profesionale proprii. În raport de această reglementare se pune întrebarea dacă şi persoanele excluse pot să invoce caracterul abuziv al unei clauze contractuale, întemeidu-şi cererea pe normele dreptului comun ? Doctrina a subliniat deja un răspuns afirmativ cu precizarea că persoanele vătămate trebuie să recurgă la dreptul comun sau la dispoziţii adiacente, dar care nu ţin de protecţia consumatorului, neputând să invoce prevederile legilor consumeriste. În acest context jurisprudenţa a prezentat câteva soluţii după cum urmează: 1. Sunt numeroase contractele de distribuţie în care se stipulează clauze de determinare unilaterală a preţului de către una din părţi. Caracterul arbitrar al acestor clauze a determinat instanţele franceze să recurgă la dispoziţiile art. 1129 C.civ.fr. (art. 964 C.civ.rom.) care se referă la obligativitatea caracterului determinat sau determinabil al obiectului obligaţiei, ca modalitate de a verifica loialitatea contractuală în fixarea preţului. După o practică bogată în materie s-a renunţat la acestă soluţie, recent statuându-se în jurisprudenţă că, folosirea abuzivă a prerogativelor conferite de clauza de fixare unilaterală a preţului dă celeilalte părţi dreptul să ceară rezoluţiunea contractului şi daune-interese. De regulă, în aceste situaţii şi în altele similare, nu suntem în prezenţa unei clause abuzive ci are loc o utilizare abuzivă a unor clauze contractuale (prin raportare la dispoziţiile art. 969 C.civ.). În mod excepţional, am putea fi în preznţa unei clauze cu caracter abuziv, atunci când se probează că, partea nu ar fi acceptat o asemenea prevedere contractuală dacă nu s-ar fi aflat într-o poziţie de evidentă inferioritate economică faţă de cocontractant. Este cazul producătorului monopolist când distribuitorii sunt practic constrânşi să accepte clauza de fixare unilaterală a preţului, clauză pe care nu ar fi acceptat-o în condiţii normale de concurenţă. Este o ipoteză care exclude posibilitatea oricărei negocieri. 2. O altă situaţie de practică judiciară evidenţiată din perspectiva echilibrului contractual o reprezintă utilizarea art. 1131 C. civ. fr. (art. 56

966 C.civ.rom.) privind condiţiile generale ale cauzei contractului. Avem în vedere nulitatea unei clause contractuale pe motiv că lipseşte pe unul dintre contractanţi de contraprestaţia necesară pe care era îndreptăţit să o aştepte de pe urma contractului. Astfel instanţa a considerat că nu poate produce efecte o clauză inserată într-un contract prin care o societate de servicii de curierat era exonerată de răspunderea nelivrării în termenul contractual a corespondenţei către destinatar, faţă de contractantul expeditor. De regulă, când se stabileşte o astfel de clauză între profesionişti nu ne aflăm în prezenţa unui abuz. Cu toate acestea, împrejurările concrete ale cauzei pot releva contrariul. Astfel, în situaţia expusă mai sus, furnizorul de servicii de curierat beneficia de un oarecare monopol În piaţa de poştă rapidă iar renumele său se baza tocmai pe seriozitatea si promptitudinea serviciilor. Această poziţie impunea contractanţilor o variantă uniformă de contract ce includea clauza menţionată şi care excludea orice eventuală negociere, mai cu seamă datorită rapidităţii încheierii contractului, cerută de circumstanţe. Soluţia sugerează existenţa unei veritabile clauze abuzive. Există şi o variantă mixtă când, utilizând atât conceptul de cauză ilicită cât şi concepte adiacente, numeroşi autori au opinat pentru dreptul judecătorului de a interveni în contract, reducând cuantumul unei clauze penale de exemplu. Si jurisprudenţa cunoaşte soluţii în acest sens. Unele din acestea (cele prin care s-a admis dreptul judecătorului de a interveni în contract şi în alte situaţii decât cel prevăzut expres de art. 1070 C.civ., atunci când clauza penală are un character excesiv), exprimă de fapt generalitatea noţiunii de clauză abuzivă ceea ce are drept consecinţă, generalitatea aplicării sancţiunilor specifice. Deosebirea faţă de regimul clauzei abuzive rezidă în genul diferit al mijloacelor de intervenţie asupra contractului care, în raporturile comerciantcomerciant nu beneficiază de o reglementare specifică. Este motivul pentru care aceştia trebuie să găsească instrumentele adecvate pentru a evita incidenţa clauzei abuzive. În practică descoperirea acestor instrumente este de multe ori anevoioasă (instanţele fiind reticente la „inedit“) însă coordonatele principale ale acestui demers sunt bunacredinţă şi echitatea. Mai simplu spus buna-credinţă căci, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate: „buna-credinţă semnifică totodată echitate“. 1. Si în multe contracte încheiate între comercianţi profesionişti, lipsa de informare cu privire la aspecte importante în accepţiunea cocontractantului poate avea ca efect un dezechilibru contractual 57

între drepturile şi obligaţiile părţilor. În astfel de situaţii, reechilibrarea prestaţiilor se poate realiza şi prin invocarea nulităţii parţiale a unei clauze cu privire la care nu s-a îndeplinit obligaţia de informare. Sancţiunea este admisibilă în măsura în care clauza nu are un caracter esenţial în accepţiunea părţilor întrucât, într-o astfel de situaţie, sancţiunea ar fi nulitatea totală. 2. Si mijloacele adiacente dreptului comun permit corectarea dezechilibrului contractual. Este vorba despre utilizarea dreptului concurenţei pentru obţinerea nulităţii clauzelor contractuale care se raportează la practici anticoncurenţiale. Pe acest temei a fost considerată nulă clauza prin care debitorul era obligat să restituie în natură rezervoarele de combustibil primite de la furnizorul exclusiv. O eventuală încercare a debitorului de a se aproviziona de la un furnizor concurrent ar fi fost sancţionată cu demolarea staţiei de combustibil întrucât, doar astfel puteau fi restituite către furnizor rezervoarele care erau îngropate în pământ. În raport de soluţiile prezentate apreciem că nevoia generală de loialitate, resimţită în materia contractelor, permite eliminarea clauzelor abuzive şi în afara raporturilor comerciant profesionistconsumator. Sigur că, aprecierea va fi mai severă atunci când este vorba de doi comercianţi. Simpla lipsă de profesionalism în afaceri nu poate constitui temei pentru pierderile suferite de încheierea neatentă a unui contract.

58

TEST DE AUTOEVALUARE Procedura constatării caracterului abuziv al unei clauze TEMĂ DE REFLECŢIE Contractele de adeziune MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. Dezechilibrul semnificativ generat de clauzele abuzive se apreciază la starea părţilor : a)- din momentul încheierii contractului; b)- din momentul verificării contractului de către organele de control; c)- din momentul sesizării instanţei; d)– nici-un răspuns valabil. 2. Potrivit legii atunci când, după înlăturarea clauzei abuzive, contractul nu îşi mai poate produce efectele, consumatorul este în drept să ceară: a)- rezilierea contractului; b)- rezoluţiuneacontractului; c)- anularea contractului; d)– nici-un răspuns valabil. 3. Hotărârea pronunţată de judecătorie prin care se stabileşte existenţa unei clause abuzive este supusă: a) - recursului; b) – apelului; c) – contestaţiei la Comisia pentru Clauze Abuzive; d)- nici-un răspuns valabil. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. a) ; 2. a); 3. a).

59

CAPITOLUL IV CONTRACTELE COMERCIALE LA DISTANŢĂ 1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri şi comentarii la teste Cuprins – Noţiuni introductive – Domeniul de aplicare a ordonanţei guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţ㠖 Momentul încheierii contractului – Obligaţia de informare – Denunţarea unilaterală a contractului – Executarea contractului la distanţ㠖 Soluţionarea litigiilor – Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire la regimul juridic al contractelor la distanţă. – Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi înţelegerea semnificaţiei acestora. = 3 ore

60

CAPITOLUL IV CONTRACTELE COMERCIALE LA DISTANŢĂ 1. Noţiuni introductive Orice persoană fizică sau juridică îşi poate manifesta liber voinţa în raport de interesele sale; voinţa unei persoane este ţărmurită numai de respectarea legii şi moralei (art. 5 C.civ.). În materia încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul naşterii, modificării, transmiterii sau stingerii unor drepturi şi obligaţii. Libertatea manifestării voinţei părţilor contractante se defineşte ca o libertate contractuală fiind o expresie a drepturilor şi libertăţilor omului. Libertatea contractuală este un principiul al dreptului privat, adică al dreptului civil şi al dreptului comercial. În dreptul comercial român, principiul libertăţii contractuale a fost interpretat ca exprimând dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea publică şi bunele moravuri. Ca o consecinţă a principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să aleagă modalitatea în care îşi exprimă voinţa la încheierea contractului astfel încât aceasta să corespundă propriilor interese (de exemplu, verbal, telefonic, prin corespondenţă, prin fax, videotext, email etc.). Multitudinea şi varietatea contractelor pe care le încheie comercianţii, precum şi exigenţele celerităţii operaţiunilor comerciale, au determinat o extindere a sferei contractelor încheiate între absenţi (inter absentes) - „între personae depărtate“cum se exprimă legiuitorul în art. 35 C. com. -, prin utilizarea unor tehnici de comunicaţie la distanţă. Prin urmare, o dată cu dezvoltarea tehnicilor de comunicaţie la distanţă – în special a telematicii definite drept tehnica de transmitere si prelucrare a informatiei la mare distanta prin intermediul satelitilor si al altor procedee de comunicatie – s-au amplificat şi diversificat tehnicile de comercializare la distanţă. În ceea ce priveşte încheierea contractelor între absenţi, relevantă nu este depărtarea spaţială dintre părţile contractante, cât intervalul de timp dintre ofertă (policitaţiune) şi acceptare, determinată de împrejurarea că ofertantul şi acceptantul nu se află de faţă în momentul în care primul propune oferta iar cel de-al doilea o acceptă. În timp, noile tehnici contractuale au ridicat probleme juridice, mai ales, în legatura cu stabilirea momentului şi locului încheierii contractului, dreptului dedenunţare unilaterală a contractului etc. 61

De altfel, posibilitatea încheierii contractelor comerciale în orice formă a determinat existenţa, pe de o parte, a unor reguli speciale care guvernează încheierea contractului între absenţi, faţă de situaţia în care contractul se încheie între părţile contractante aflate faţă în faţă iar, pe de altă parte, a unor reglementări care să protejeze părţile mai slabe în contract dacă, contractul este încheiat între comercianţi şi consumatori, iar legea nu prevede o formă obligatori la încheierea acestuia, formă care, prin exigenţele sale, ar proteja prin ea însăşi părţile aflate pe o poziţie defavorizată. În acest context s-a procedat la elaborarea unui cadru legal adecvat contractelor la distanţă şi menit, în principal, să protejeze consumatorii care achiziţionează produse sau servicii la distanţă. Noile reglementări definesc ansamblul actelor normative elaborate în sprijinul protecţiei consumatorilor pe piaţă căci, într-o civilizaţie ce tinde a fi, în acelaşi timp, de protecţie şi de consum, protecţia consumatorilor trebuie să fie punctul de convergenţă al tuturor preocupărilor legiuitorului. În vederea armonizării legislaţiei române cu legislaţia comunitară, a fost adoptată, O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă. Reglementarea naţională este inspirată de dispoziţiile Directivei 97 / 7 / CE, din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor în materie de contracte la distanţă. Normele comunitare în materie dau expresie nevoii de reglementare a regimului juridic al contractelor încheiate la distanţă în contextul dezvoltării „pieţelor tehnice“, în cadrul cărora, contractul tradiţional, bazat pe prezenţa în acelaşi timp şi acelaşi loc atât a vânzătorului, cumpărătorului cât şi a lucrului vândut, nu mai este în măsură să satisfacă cerinţele unor astfel de situaţii. Acest mod simplificat de a încheia un contract, fără posibilitatea consumatorului de a vedea ceea ce cumpără, poate prejudicia pe consumator, motiv pentru care se impune o readaptare a regulilor de bază ce guvernează materia contractelor, în scopul protecţiei consumatorului. 2. Domeniul de aplicare a ordonantei guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanta Urmărind linia generală a normelor comunitare, Ordonanta Guvernului nr. 130/2000 reglementează condiţiile încheierii şi executării contractelor la distanţă între comercianţii care furnizează produse sau servicii, pe de o parte, şi consumatori, pe de altă parte. I. Noţiunea de „contract la distanţă“ Referindu-se la modul de încheiere a contractelor pe care le analizăm, dreptul comun vorbeşte de „contracte încheiate prin 62

corespondenţă“, „contracte încheiate între absenţi“, „contracte între persoane depărtate“. Cum arătam deja, privind în acest mod încheierea contractelor între personae care nu sunt coprezente la exprimarea acordului de voinţă, în doctrină se arată că ia în considerare de fapt nu distanţa între părţile contractante, ci intervalul de timp care se scurge între manifestările lor de voinţă, în sensul că o parte nu ia cunoştinţă în mod direct şi nemijlocit de voinţa celeilalte părţi, ci prin intermediul unor mijloace de comunicare şi după trecerea unui anumit interval de timp. Noţiunea de „mijloc de comunicare“necesară dată fiind situaţia în care se încheie contractul, este ocultată în norma de drept comun de noţiunea „timp“ căci, unui contract încheiat prin telefon (printr-un mijloc de comunicare la distanţă) i se vor aplica regulile încheierii contractelor între prezenţi, chiar dacă părţile se află, în mod evident, la distanţă una faţă de cealaltă. In comparaţie cu regulile dreptului comun, O.G. nr. 130/2000 marchează un real progres deoarece reglementează precis cazurile în care contractele trebuie considerate ca fiind la distanţă, criteriul esenţial în stabilirea acestei caracteristici a contractului nemaifiind noţiunea de „timp“, ci aceea de „tehnică de comunicare la distanţă“. Deşi Ordonanţa nu califică expres contractele la distanţă ca fiind comerciale, acest lucru rezultă în mod cert din prevederile art. 1, unde se arată că obiectul său de reglementare îl constituie: „Condiţiile încheierii şi executării contractelor la distanţă între comercianţii care furnizează produse sau servicii şi consumatori“. Art. 2 al O.G. nr. 130/2000 este rezervat definirii termenilor de bază utilizaţi în cuprinsul său. Astfel, în sensul legii, prin contract la distanţă se înţelege contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat între un comerciant şi un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicaţie la distanţă. În raport de redactarea textului legal [art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G.nr. 130/2000] putem califica contractul la distanţă ca făcând parte din categoria convenţiilor reglementate (legale) nenumite. Totodată, O.G. nr. 130/2000 este cea care stabileşte cadrul legal de încheiere şi executare a unor astfel de operaţiuni juridice. Prin urmare, vom fi în prezenţa unui contract comercial la distanţă numai în cazul acelora care sunt încheiate şi executate potrivit prevederilor actului normativ. 63

De altfel, legiuitorul circumscrie prin art. 2 cadrul realizării contractelor comerciale la distanţă de unde se desprinde ideea că suntem în prezenţa unor astfel de operaţiuni juridice dacă: - se desfăşoară în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant şi, - comerciantul utilizează, în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicaţie la distanţă. Prin tehnică de comunicaţie la distanţă se înţelege: „orice mijloc ce poate fi utilizat pentru încheierea unui contract între comerciant şi consumator şi care nu necesită prezenţa fizică simultană a celor două părţi“[art. 2 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 130/2000]. Ordonanţa nu defineşte expres sistemul de vânzare organizat de către comerciant însă îl determină prin enumerarea, din anexa ce face parte integrată din lege, a tehnicilor de comunicaţie la distanţă şi anume: -imprimat neadresat; - imprimat adresat; - scrisoare tipizată; publicitate tipărită cu bon de comandă; - catalog; - telefon cu intervenţie umană; - telefon fără intervenţie umană (automat de apel, audiotext); - radio; - videofon (telefon cu imagine); - videotext (microordinator, ecran TV cu tastatură sau ecran tactil); - poştă electronică (e-mail); - telecopiator (fax); - televiziune (teleshopping). Precizăm că, potrivit dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 130/2000, sistemul automatizat de apel fără intervenţie umană şi telecopiatorul pentru a fi utilizate necesită acordul prealabil al consumatorului. Utilizarea altor tehnici de comunicaţie individuală la distanţă în afara celor de mai-sus nu este permisă dacă există un refuz manifestat de consumator (art.16). II.Părţile contractului comercial la distanţă Părţile contractului comercial la distanţă sunt: consumatorul şi comerciantul, pe care legea îi defineşte. Comerciant este orice persoană fizică sau juridică autorizată să desfăşoare activitate de comercializare a produselor sau serviciilor de piaţă în cadrul activităţii sale [art. 2 alin. (1) lit. c)]. 64

Noţiunea de consumator desemnează persoana fizică sau grupul de personae fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândesc, utilizează sau consumă produse ori servicii în afara activităţii lor profesionale [art. 2 alin. (1) lit. b)]. Remarcăm în noua redactare a legii, după modificarea adusă prin Legea nr. 51/2003, un real progres în definirea noţiunii de consumator câtă vreme în forma iniţială a textului legal se consacra înţelesul stricto sensu al noţiunii de consumator ce are în vedere numai persoana fizică achizitoare de produse/servicii în afara activităţii sale profesionale. Erau astfel excluse grupurile de persoane fizice constituite în asociaţii. Nu sunt beneficiari ai legislaţiei protecţioniste micii comercianţi, agricultorii, meşteşugarii etc., chiar dacă încheie contracte la distanţă cu un comerciant în afara activităţii lor profesionale. De altfel sintagma „în afara activităţii lor profesionale“ delimitează contractele la distanţă de furnizare de produse sau servicii încheiate în interes personal şi/sau familial de contractele necesare, inerente exerciţiului activităţii profesionale specifice a contractantului astfel că, numai prima categorie a contractelor la distanţă cade sub incidenţa prevederilor O.G. nr. 130/2000. III.Contracte care exced reglementării speciale Conform art. 6 al O.G. nr. 130/2000 sunt excluse în mod expres din sfera de aplicare a reglementării unele tipuri de contracte. În acest sens ordonanţa nu se aplică: - contractelor privind serviciile de investiţii, operaţiuni de asigurarereasigurare şi supravegherea asigurărilor, servicii bancare, operaţiunile de bursă, operaţiuni futures şi options; - contractelor încheiate prin intermediul distribuitoarelor automate sau în localurile comerciale automatizate; - contractelor încheiate prin intermediul telefoanelor publice; - contractelor încheiate pentru construirea şi vânzarea de bunuri imobiliare sau care se referă la alte drepturi privind bunurile imobiliare, cu excepţia contractelor de închiriere; - contractelor încheiate în cadrul vânzărilor la licitaţii. Instituirea acestor excepţii este determinată, pe de o parte, de faptul că unora dintre contractele amintite li se aplică reglementări speciale privind anumite operaţiuni (serviciile bancare, operaţiunile de asigurarereasigurare), iar, pe de altă parte, de caracterul complex al majorităţii operaţiunilor de mai sus, care nu se împacă cu o formă expeditivă de încheiere, cum este folosirea de tehnici de 65

comunicare la distanţă. 3. Momentul încheierii contractului O.G. nr. 130/2000, atât în redactarea sa iniţială, cât şi în cea modificată prin Legea nr. 51/2003, lasă părţilor posibilitatea să stabilească prin propriul acord de voinţă momentul încheierii contractului. Această regulă operează şi în dreptul comun căci dispoziţiile ce guvernează materia momentului încheierii contractelor civile sau comerciale au caracter supletiv: ele se aplică numai dacă părţile nu înţeleg să convină altfel. În absenţa acordului părţilor, legiuitorul stabileşte un moment inedit de încheiere a contractului deoarece, în formularea sa iniţială, art. 5 al O.G. nr. 130/2000 stipula că, dacă părţile nu cad de acord, respectivul contract se consideră încheiat în momentul primirii comenzii de către comerciant, adică în momentul în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei (teoria recepţiunii), ca derogare de la dispoziţiile art. 35 C. com., care consacră teoria informaţiunii. Astfel, se consacra legislativ, soluţia adoptată în doctrină şi jurisprudenţă, potrivit căreia, în pofida regulilor din dreptul comun, momentul încheierii contractului este considerat cel al primirii de către ofertant a acceptării ofertei. Derogarea privitoare la momentul încheierii contractului este explicată de imperativul protejării consumatorului, partea slabă în contractul ce analizăm. În acest scop era de preferat ca legea să instituie, prin norme imperative, de ordine publică, un moment al încheierii contractului diferit de cel consacrat în dreptul comun, demers justificat de necesitatea armonizării dreptului intern cu normele comunitare în materie chiar dacă acestea au caracter de simplă recomandare şi nu conţin, la rândul lor, o dispoziţie specială în legătură cu momentul încheierii contractelor la distanţă. În legea română ne aflăm în prezenţa unui text supletiv deoarece, legiuitorul nu se substituie în mod imperativ voinţei părţilor pe care le lasă să aleagă liber momentul încheierii contractului, reglementând doar în mod subsidiar un alt moment. Cum se arată şi în literatura de specialitate, acest mod de a proceda ar putea fi, totuşi, interpretat ca lăsând consumatorului, partea în principiu protejată, dreptul să renunţe la regimul de favoare pe care legiuitorul i-l creează. În redactarea actuală a art. 5, dacă părţile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanţă îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa. Reglementând practic aceeaşi materie, ordonanţa instituie un sistem complex 66

şi complicat de manifestări de voinţă, care presupune mai multe momente şi anume: 1)- ofertantul comerciant emite oferta; 2) consumatorul primeşte oferta; 3) consumatorul acceptă oferta; 4) acceptantul consumator face comanda, expediind acceptarea; 5) ofertantul comerciant primeşte comanda (contractul se considera încheiat în redactarea iniţială); 6) ofertantul comerciant ia cunoştinţă de acceptarea ofertei; 7) ofertantul comerciant confirmă comanda; 8) ofertantul comerciant expediază confirmarea comenzii; 9) acceptantul consumator primeşte confirmarea comenzii; 10) acceptantul consumator ia cunoştinţă de confirmarea comenzii. Oricare din etapele menţionate, adăugate în noua redactare, ar putea constitui moment al încheierii contractului însă, legiuitorul o alege pe penultima, fără a avea o justificare în raport de obiectul reglementării. În raport de noile sale dispoziţii, şi în redactarea sa actuală O.G. nr. 130/2000 derogă de la regulile comune în materie (art. 35-39 C. com.), consacrând în fapt aceeaşi soluţie ca şi în redactarea iniţială. Modificarea de redactare relevă o concepţie subiacentă diferită a legiuitorului în legătură cu calificarea manifestărilor de voinţă ale cocontractanţilor în cazul contractelor la distanţă. În legătură cu specificul formării acordului de voinţă în cazul contractelor la distanţă se ridică o problemă evidenţiată recent de doctrină în cazul contractelor încheiate prin mijloace electronice. Astfel, în redactarea sa iniţială, ordonanţa lăsa să se înţeleagă că manifestarea de voinţă a comerciantului trebuie interpretată drept ofertă, iar cea a consumatorului drept acceptare a ofertei, astfel încât contractul să se poată considera încheiat în momentul primirii comenzii de către comerciant, adică în momentul în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei. În redactarea actuală, se lasă deschisă posibilitatea analizării celor două manifestări de voinţă în sens contrar celui deja expus. Astfel, momentul ales de legiuitor drept moment de încheiere a contractului indică următoarele: în fapt, manifestarea iniţială de voinţă a comerciantului, realizată printr-un mijloc de comunicare la distanţă din cele arătate în lege, este o invitaţie de a face o ofertă adresată consumatorului, trimiterea comenzii de către consumator reprezentând oferta propriuzisă, confirmarea comenzii consumatorului de către comerciant

67

reprezintă acceptarea ofertei, iar momentul în care consumatorul primeşte mesajul de confirmare a comenzii sale echivalează cu momentul încheierii contractului. O explicaţie a acestei situaţii rezultă din analiza elementelor pe care trebuie să le întrunească oferta. Se ştie că pentru a putea califica o manifestare de voinţă drept ofertă, aceasta trebuie să întrunească simultan elementul material şi pe cel moral. În ceea ce priveşte elementul material, calificarea manifestării de voinţă a comerciantului drept ofertă nu ridică probleme. De altfel, legiuitorul instituie în sarcina comerciantului o serie de obligaţii, care pot fi grupate sub semnul unei obligaţii generale de informare, manifestarea de voinţă a comerciantului putânduse caracteriza, din această perspectivă drept o ofertă precisă şi completă. Discutabilă este însă prezenţa elementului moral al ofertei, adică voinţa autorului său de a fi legat prin manifestarea de voinţă pe care a exprimat-o. În principiu, s-ar putea califica manifestarea de voinţă a comerciantului drept ofertă, deoarece, aflându-ne în prezenţa unui element material atât de bine caracterizat, s-ar putea prezuma conform regulilor generale în materie, existenţa materialului moral. Numai că, redactarea însăşi a ordonanţei lasă comerciantului posibilitatea ca, prin neconfirmarea comenzii consumatorului, să îşi exprime voinţa în sens contrar încheierii contractului. Prin urmare, prezumţia că, informându-l în mod amănunţit pe consumator cu privire la elementele viitorului contract încheiat între ei, comerciantul îşi exprimă simultan acordul privitor la încheierea contractului este răsturnată chiar de către legiuitor. Ca o consecinţă a acestui mod de calificare a manifestărilor de voinţă ale părţilor contractante rezultă că, în redactarea sa actuală, O.G. nr. 130/2000 consacră acelaşi sistem ca cel instituit iniţial: contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei, în cazul de faţă ofertantul fiind, însă, consumatorul, iar nu comerciantul, iar acceptarea ofertei luînd forma confirmării comenzii consumatorului de către comerciant. În art. 14 din O.G. nr. 130/2000 se stabileşte că este interzisă livrarea de produse sau prestarea de servicii fără o comandă prealabilă din partea consumatorului, dacă livrarea implică solicitarea efectuării unei plăţi. Pentru ipoteza livrării de produse fără o comandă prealabilă, în acelaşi text de lege se prevede expres că tăcerea (lipsa răspunsului consumatorului la livrarea efectuată) nu poate fi interpretată ca o manifestare de voinţă în sensul încheierii contractului.

68

4 Obligaţia de informare Dreptul contemporan a lărgit şi a consolidat un formalism informaţional minuţios care să protejeze consumatorii. În ce priveşte informaţiile, inegalitatea părţilor poate prejudicia tot peatât pe cât inegalitatea lor economică. De aceea mijloacele juridice menite să protejeze consumatorii au în vedere posibilitatea oferită acestora de a-şi exprima un consimţământ liber, neviciat şi bine informat. În cadrul activităţii lor profesionale, comercianţii dispun de informaţii pe care trebuie să le comunice consumatorilor, în vederea informării şi consilierii acestora. Prin urmare, obligaţiei negative tradiţionale de a nu înşela consumatorul i se alătură, în ultimii ani, obligaţia pozitivă de a-l informa; aşadar consimţământul este protejat atât prin teoria viciilor de consimţământ, cât şi prin generalizarea unei obligaţii precontractuale de informare. Actul normativ ce analizăm este menit să completeze cadrul legal al protecţiei consumatorilor ce intră în relaţii contractuale cu comercianţii, O.G. nr. 21/1992 fiind cea care a stabilit principiile de bază în această materie. În acest sens, O.G. nr. 21/1992 stabileşte în sarcina comerciantului obligaţia de informare a consumatorului, care era privită la acea dată în strânsă corelaţie cu obligaţia de predare ce incumbă vânzătorului-comerciant în cadrul contractului de vânzarecumpărare. O.G. nr. 130/2000 reglementează obligaţie comerciantului de a-l informa pe consumator, având în vedere domeniul de aplicare al actului normativ – contractele încheiate la distanţă. În ceea ce priveşte această obligaţie, este de observat că ea există atât în timpul executării contractului, dar mai ales înainte de încheierea contractului. Potrivit art. 3 din O.G. nr. 130/2000 comerciantul trebuie să-l informeze pe consumator, înainte de încheierea contractului , în timp util, în mod corect şi complet asupra diferitelor elemente cum ar fi cele privind: identitatea comerciantului, caracteristicile esenţiale ale produsului sau serviciului, preţul de vânzare al produsului, cheltuielile de livrare, modalităţi de plată, dreptul de denunţare unilaterală a contractului. Potrivit legii, aceste informaţii al căror scop comercial trebuie să rezulte fără echivoc, vor fi comunicate în mod clar, uşor de înţeles de către consumator, prin orice mijloc adaptat tehnicii de comunicaţie la distanţă utilizate, ţinându-se seama de principiile de bună practică comercială în tranzacţii şi de principiile care guvernează protecţia minorilor şi a altor persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, precum şi de principiile referitoare la bunele moravuri [art. 3 alin. (2)]. 69

Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, în cazul comunicărilor telefonice, la începutul oricărei conversaţii cu consumatorul comerciantul are obligaţia de a-şi declina identitatea, precum şi de a indica în mod explicit scopul comercial al apelului. Cum arătam, obligaţia de informare subzistă şi în timpul executării contractului (art. 4), comerciantul trebuind să transmită consumatorului, în scris sau pe un alt suport de informaţii durabil, la dispoziţia sau accesibil acestuia, în timp util, confirmarea informaţiilor prevăzute de art. 3, informaţii referitoare la dreptul consumatorului de a denunţa unilateral contractul sub forma clauzei enunţate în art. 4 alin. (1) lit. b), precum şi alte informaţii. În cazul serviciilor a căror execuţie este realizată cu ajutorul unei tehnici de comunicaţie la distanţă, dacă sunt furnizate o singură dată şi facturate de operatorul de comunicaţie, comerciantul va comunica numai sediul, numărul de telefon/fax precum şi adresa de e-mail, la care consumatorul poate să şi prezinte reclamaţiile. Nerespectarea obligaţiei de informare atrage sancţiuni diverse, urmând să distingem sub acest aspect între obligaţia de informare precontractuală şi cea contractuală. În situaţia neinformării consumatorului în faza precontractuală, suntem în prezenţa dolului prin reticenţă care, în acelaşi timp, reprezintă un viciu de consimţământ dar şi o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Prin urmare, sancţiunile care pot interveni sunt nulitatea relativă şi obligarea comerciantului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită. În ceea ce priveşte obligaţia de informare contractuală reglementată de dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 130/2000, sancţiunea care poate interveni în caz de neexecutare este reglementată în art. 7 şi constă în prelungirea termenului de denunţare unilaterală a contractului de la 10 zile la 90 de zile. 5. Denunţarea unilaterală a contractului la distanţă În perioada executării contractului, comerciantul trebuie să transmită consumatorului condiţiile şi modalităţile de exercitare a dreptului de denunţare unilaterală, pentru cazurile prevăzute în O.G. nr. 130/2000, sub forma unei clause ce va fi redactată cu caractere îngroşate. În cazul omiterii acestei clauze, produsul sau serviciul este considerat livrat fără cerere de comandă din partea consumatorului, acesta fiind exonerat de orice contraprestaţie, lipsa răspunsului neavând valoare de consimţământ. Prin această reglementare se instituie un mecanism care oferă consumatorului, destinatar al ofertei comerciantului, posibilitatea de a reflecta asupra propunerii 70

cuprinse în ofertă şi, eventual, de a compara cu alte oferte (concurente). Derogând de la principiul potrivit căruia părţile sunt legate irevocabil din momentul realizării acordului de voinţă asupra clauzelor contractuale (art. 969 C. civ.), dreptul de denunţare unilaterală a contractului la distanţă permite celui în favoarea căruia a fost recunoscut prin lege de a-şi revoca, într-un anumit termen, consimţământul.Într-o opinie, dreptul de denunţare unilaterală a contractului la distanţă constituie o „regretabilă atingere adusă principiului forţei obligatorii a contractului“. Dreptul consumatorului de denunţare unilaterală a contractului se manifestă ca un corolar al protecţiei acestuia în relaţiile sale contractuale cu comercianţii iar în Capitolul II al O.G. nr. 130/2000 sunt reglementate condiţiile în care acesta se poate exercita. Consumatorul poate denunţa unilateral contractul în mod discreţionar, fără a fi susceptibil de exercitarea abuzivă a dreptului şi fără să fie obligat la plata unor penalităţi, singurele costuri care pot cădea în sarcina sa fiind cheltuielile directe de returnare a produselor. Conform art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 130/2000, consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen de 10 zile lucrătoare, cu suportarea cheltuielilor directe ocazionate de returnarea produselor. Termenul de 10 zile începe să curgă: - pentru produse, de la data primirii lor de către consumator, dacă au fost îndeplinite prevederile art. 4 din ordonanţă; - pentru servicii, din ziua încheierii contractului sau după încheierea contractului, din ziua în care obligaţiile prevăzute în art. 4 au fost îndeplinite, cu condiţia ca întârzierea să nu depăşească 90 de zile. Când comerciantul a omis să transmită consumatorului informaţiile prevăzute la art. 4, termenul pentru denunţarea unilaterală a contractului este de 90 de zile şi începe să curgă: - pentru produse, de la data primirii lor de către consumator; - pentru servicii, de la data încheierii contractului. Dacă în perioada celor 90 de zile, informaţiile prevăzute în art. 4 din O.G. nr. 130/2000 sunt furnizate consumatorului, termenul de 10 zile lucrătoare pentru denunţarea unilaterală a contractului începe să curgă din acel moment [art. 7 alin. (3)]. În raport de reglementarea legală considerăm că termenele în care se poate denunţa unilateral contractul au natura juridică a unor termene de decădere nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau 71

repunere în termen. În cazul exercitării dreptului de denunţare unilaterală a contractului de către consumator în condiţiile art. 7, comerciantul are obligaţia să ramburseze sumele plătite de consumator fără a-i solicita acestuia cheltuielile aferente rambursării sumelor. Potrivit legii, rambursarea sumelor se va face în cel mult 30 de zile de la data denunţării contractului de către consumator (art. 8). Dacă părţile nu au convenit altfel, consumatorul nu poate denunţa unilateral următoarele tipuri de contracte: - contractele de furnizare de servicii a căror execuţie a început, cu acordul consumatorului, înaintea expirării termenului de 10 zile lucrătoare prevăzut de art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 130/2000; - contractele de furnizare de produse sau servicii al căror preţ depinde de fluctuaţiile cursurilor pieţei financiare care nu pot fi controlate de comerciant; - contractele de furnizare a unor produse executate după specificaţiile consumatorului sau a unor produse distinct personalizate, precum şi a acelora care, prin natura lor, nu pot fi returnate sau care se pot degrada ori deteriora rapid; - contractele de furnizare a înregistrărilor audio, video sau a programelor informatice, în cazul în care au fost desigilate de către consumator; - contractele de furnizare a ziarelor, periodicelor, jurnalelor-magazin; - contracte de servicii de pariuri sau loterii. Cum arătam, aceste dispoziţii cuprinse în art. 10 al O.G. nr. 130/2000, au caracter supletiv, în raport cu voinţa părţilor contractante. În raport de reglementarea protecţionistă subliniem faptul că dispoziţiile legale privind dreptul de denunţare unilaterală a contractului sunt de ordine publică; mai mult, comercianţii sunt obligaţi de a le aduce la cunoştinţa consumatorilor, sub sancţiunile prevăzute de lege. Pe de altă parte, precizăm că „de îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului“(art. 1295 C. civ.), prin semnarea contractului sau a cererii de comandă, contractul se consideră valabil încheiat. Astfel, dreptul de denunţare unilaterală a contractului suspendă doar eficacitatea acestuia, în ce priveşte obligaţia plăţii de către consumator, pe durata termenului legal, în care poate fi exercitat. Prin împlinirea termenului legal, fără ca să fi fost exercitat dreptul de

72

denunţare unilaterală a contractului, contractul la distanţă va dobândi, de plin drept, eficacitate pentru viitor (ex nunc); în caz contrar, contractul la distanţă devine caduc. În cazul în care, pentru produsul sau serviciul ce face obiectul contractului la distanţă, comerciantul creditează consumatorul, direct sau în baza unui acord încheiat de comerciant cu un terţ, o dată cu denunţarea unilaterală a contractului la distanţă încetează de drept şi contractul de acordare a creditului, fără penalităţi pentru consumator (art. 9). Aici legea reglementează şi soarta unui eventual contract de împrumut ce ar fi fost încheiat pentru plata produselor ori serviciilor prestate la distanţă. 6. Executarea contractului la distanţă Potrivit art. 11 din O.G. nr. 130/2000, comerciantul trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale în termen de cel mult 30 de zile de la data la care consumatorul a transmis comanda, cu excepţia cazului în care părţile au convenit altfel. Observăm că termenul de 30 de zile calendaristice instituit de lege curge de la data de la care consumatorul a transmis comanda. Nerespectarea termenului atrage răspunderea comerciantului în condiţiile dreptului comun, cu obligarea acestuia la despăgubiri (daune interese) moratorii. În situaţia în care comerciantul nu îşi poate executa obligaţia de predare pentru că produsul sau serviciul nu este disponibil, trebuie să îl informeze pe consumator asupra acestui aspect. În acest caz el este ţinut a rambursa în cel mult 30 de zile sumele încasate în contul preţului [art. 11 alin. (2)]. Comerciantul poate livra consumatorului un produs sau serviciu de o calitate şi la un preţ echivalente cu cele solicitate numai dacă acest lucru a fost prevăzut înainte de încheierea contractului şi/sau în contract, astfel încât consumatorul să fie informat în mod clar despre această posibilitate [art. 11 alin. (3)]. În caz contrar furnizarea unor produse sau servicii similare celor solicitate va fi asimilată cu livrarea fără comandă, astfel cum este reglementată în art. 14 din O.G. nr. 130/2000 iar cheltuielile de returnare a produselor sunt în sarcina comerciantului, element asupra căruia consumatorul trebuie să fie informat. Conform art. 12 din ordonanţă, dispoziţiile acesteia privind informarea consumatorului, cele referitoare la dreptul de denunţare unilaterală a contractului, precum şi cele în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către comerciant, în termen legal, nu se aplică contractelor privind:

73

- vânzarea de produse alimentare, de băuturi sau de produse de uz curent utilizate în gospodărie, livrate cu regularitate de către comerciant la domiciliul, reşedinţa sau la locul de muncă al consumatorului; - furnizarea de servicii de cazare, de transport, de furnizare de preparate culinare, de agrement, atunci când comerciantul se angajează prin contract încheiat să efectueze aceste prestaţii la o dată precisă sau într-o perioadă specificată. În mod excepţional, în cazul activităţilor de agrement organizate în aer liber, comerciantul îşi poate rezerva dreptul de a nu respecta prevederile art. 11 în circumstanţe specifice. Potrivit art. 13, în cazul utilizării frauduloase a cărţii de credit a unui consumator, pentru plata preţului contractului, consumatorul poate cere anularea plăţii, sumele plătite urmând a fi recreditate/restituite consumatorului, potrivitreglementărilor aspecifice acestor sisteme de plată. O.G. nr. 130/2000 interzice livrarea de produse ori prestarea de srvicii fără comandă prealabilă a consumatorului, dacă livrarea implică efectuarea unei plăţi (art. 14). Este asimilată livrării fără comandă omisiunea transmiterii consumatorului a clauzei privind dreptul de denunţare unilaterală a contractului, în forma prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 130/2000. 7. Soluţionarea litigiilor Potrivit art. 17, încălcarea prevederilor art. 8 şi 11 din O.G. nr. 130/2000, referitoare la nerespectarea termenelor de rambursare, constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale se face la sesizarea consumatorilor sau, din oficiu, de către reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (art. 20). În caz de litigiu, sarcina probei revine comerciantului în ce priveşte: - îndeplinirea obligaţiei de informare prevăzută la art. 4; - respectarea termenelor instituite prin O.G. nr. 130/2000; - acordul consumatorului, în cazurile prevăzute de art. 5, art. 11 alin. (1) şi, respectiv, art. 15. Totodată, consumatorii prejudiciaţi prin contractele la distanţă, încheiate cu nesocotirea prevederilor legii, pot intenta acţiuni în justiţie, în condiţiile dreptului comun.

74

TEST DE AUTOEVALUARE Denunţarea unilaterală a contractului la distanţă TEMĂ DE REFLECŢIE Momentul încheierii contractului la distanţă MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. Obligaţia de informare nu subzistă: a)- înainte de încheierea contractului; b)- în timpul executării contractului; c)– în legatură cu dreptul de denunţare unilaterală a contractului; d)– nici-un răspuns valabil. 2. Consumatorul poate denunţa unilateral contractul la distanţă în termen de: a)- 10 zile lucrătoare; b)- 30 zile lucrătoare; c)- 7 zile lucrătoare; d)– nici-un răspuns valabil. 3. Termenele în care se poate denunţa unilateral contractul la distanţă sunt: a) - termene de decădere; b) – termene de prescripţie; c) - termene de recomandare d)- nici-un răspuns valabil. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. d) ; 2. a); 3. a).

75

CAPITOLUL V CONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎN AFARA SPAŢIILOR COMERCIALE 1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri şi comentarii la teste Cuprins – Noţiuni introductive – Domeniul de aplicare a ordonanţei guvernului nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale – Forma contractului – Obligaţia de informare – Dreptul de denunţare unilaterală a contractului – Soluţionarea litigiilor – Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire la regimul juridic al contractelor încheiate in afara spaţiilor comerciale. – Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi înţelegerea semnificaţiei acestora. = 3 ore

CAPITOLUL V 76

CONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎN AFARA SPAŢIILOR COMERCIALE 1. Noţiuni introductive Disciplinarea climatului contractual din România, în raporturile dintre părţi inegale din punct de vedere economic: comercianţii şi consumatorii, s-a realizat printr-un ansamblu de acte normative specifice anumitor operaţiuni. De altfel, instituirea unor garanţii contractuale preventive reprezintă una din măsurile importante prin care se asigură protecţia consumatorilor distingând aici domeniul reprimării clauzelor abuzive, al contractelor comerciale la distanţă precum şi al contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale. Regimul juridic al contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale este reglementat de dispoziţiile Ordonantei Guvernului nr.106/1999, act normativ care vizează o nouă formă de manifestare a raporturilor contractuale ce iau naştere pe piaţa produselor şi serviciilor. Textul legal a fost inspirat din Directiva 85/ 577/ CEE, prin adoptarea sa legiuitorul român preluând în dreptul intern normele adoptate în Comunitatea Europeană pentru acest domeniu. 2. Domeniul de aplicare a ordonantei guvernului nr. 106/1999 privind contractele incheiate in afara spatiilor comerciale Reglementarea are în vedere condiţiile încheierii şi executării contractelor încheiate între un comerciant care furnizează bunuri sau servicii şi un consumator. Suntem în prezenţa unei noi forme, specifice economiei de piaţă, pe care o îmbracă clasicul contract de vânzare-cumpărare. I.Noţiunea de „contract încheiat în afara spaţiilor comerciale“ Conform art. 3 din O.G. nr. 106/1999, legea se aplică în cazul contractelor încheiate în următoarele situaţii: a)– vânzarea are loc în timpul unei deplasări organizate de comerciant în afara spaţiilor sale comerciale; b)– vânzarea are loc în timpul unei vizite efectuate de comerciant în locuinţa unui consumator, la locul de muncă al consumatorului ori la locul unde se află pentru lucru, pentru studii ori tratament. Potrivit legii vizita nu trebuie să fi avut loc la solicitarea expresă a consumatorului; c)- vânzarea are loc în orice alte locuri publice ori destinate publicului, în care comerciantul prezintă o ofertă pentru produsele sau serviciile pe care le furnizează, în vederea acceptării acesteia de către consumator. În înţelesul legii, prin „spaţiu comercial“se are în vedere orice loc sau spaţiu autorizat conform reglementărilor legale, folosit în mod obişnuit de comerciant în copul desfăşurării activităţii pentru 77

care a fost autorizat.Potrivit art. 4 din O.G. nr. 106/1999, sunt supuse dispoziţiilor sale şi contractele încheiate în urma solicitării de către consumator a unei vizite a comerciantului pentru alte produse sau servicii decât cele pentru care consumatorul a solicitat vizita, cu condiţia ca, în momentul solicitării, consumatorul să nu fi cunoscut şi nici să nu fi avut în mod rezonabil posibilitatea de a cunoaşte faptul că furnizarea produsului sau serviciului respectiv face parte din activitatea comercială sau profesională a comerciantului. De asemenea, intră sub incidenţa acestei reglementări şi propunerile de contract făcute de consumator, în condiţii analoage celor specificate în art. 3 şi 4 din O.G. nr. 106/1999. II.Părţile contractului încheiat în afara spaţiilor comerciale În raport cu exigenţele normelor comunitare în materie legea defineşte părţile ontractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale. Comerciant este orice persoană fizică sau juridică care, încheind contractul în cauză, acţionează în cadrul activităţii sale autorizate conform legii. De asemenea, parte în contract poate fi şi orice reprezentant care acţionează în numele comerciantului. Consumator este orice persoană fizică care achiziţionează şi utilizează sau consumă produse ori beneficiază de prestarea unor servicii în baza unui contract încheiat cu un comerciant. Se cere ca utilizarea să nu fie legată de activitatea sa profesională. III.Contracte care exced reglementării speciale În art. 6 din O.G. nr. 106/1999 legiuitorul dispune în mod expres că dispoziţiile actului normativ nu se aplică următoarelor tipuri de contracte: a) – contractelor pentru care valoarea totală care urmează să fie achitată de consumator este mai mică decât echivalentul în lei a 30 de euro la cursul zilei al Băncii Naţionale a României; b) – contractelor privind construirea, vânzarea şi închirierea de bunuri imobile, precum şi contractelor care conţin alte drepturi referitoare la bunuri imobile, cu excepţia contractelor privind furnizarea de produse ce urmează să fie incorporate în bunuri imobile şi, de asemenea, a contractelor privind repararea de bunuri imobile;

78

c) - contractelor privind furnizarea de produse alimentare, băuturi sau de produse de uz curent utilizate în gospodărie, livrate cu regularitate de către comerciant; d) - contractelor de asigurări; e) - contractelor privind valorile mobiliare; f) - contractelor referitoare la furnizarea de bunuri sau servicii, în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: - contractul s-a încheiat pe baza unui catalog al comerciantului, pe care consumatorul a avut posibilitatea să îl consulte în absenţa acestuia, pentru a fi corect informat în vederea luării unei decizii; - contractul prevede o continuitate a relaţiilor comerciale dintre consumator şi comerciant în cadrul unor livrări succesive de produse sau servicii; - atât catalogul, cât şi contractul menţionează expres dreptul consumatorului de a returna produsul într-un termen de 7 zile lucrătoare începând de la data primirii acestuia sau de a denunţa unilateral contractul în decursul aceleiaşi perioade, fără o altă obligaţie decât aceea de a avea grijă în mod rezonabil de bunuri. Situaţiile de excepţie privesc acele contracte guvernate de reglementări speciale precum şi contractele a căror complexitate reclamă un regim juridic corespunzător. 3. Forma contractului Contractul de vânzare-cumpărare trebuie să fie întocmit în formă scrisă şi să conţină cel puţin datele complete de identificare a părţilor contractante, obiectul şi preţul contractului, data şi locul încheierii acestuia (art. 7). Aşadar, suntem în prezenţa unui contract solemn, prin derogare de la regulile dreptului comun. Potrivit aceluiaşi text de lege, contractul de vânzare-cumpărare trebuie încheiat cel mai târziu în momentul livrării produsului sau serviciului. 4. Obligaţia de informare La rândul său, actul normativ ce analizăm completează cadrul legal al protecţiei consumatorilor ce intră în raporturi contractuale cu comercianţii reglementând, dincolo de principiile de bază stabilite în această materie prin O.G. nr. 21/1992, obligaţia comerciantului de a-l informa pe consumator. În ceea ce priveşte această obligaţie, observăm că ea există înainte sau cel mai târziu în momentul încheierii contractului. Astfel, potrivit art. 8 din O.G.nr. 106/1999, comerciantul trebuie să îl informeze în scris pe consumator, înainte sau cel mai târziu în momentul încheierii contractului, despre dreptul

79

acestuia din urmă de a denunţa unilateral contractul în termenul prevăzut de lege, indicând numele şi adresa persoanei faţă de care îşi poate exercita acest drept. Informaţia trebuie să fie completă, precisă, uşor de înţeles de către consumator. În contextul consolidării unui formalism informaţional minuţios care să protejeze consumatorii, legiuitorul dispune şi prin această reglementare că dreptul de denunţare unilaterală trebuie stipulat în contract, cu caractere mari şi în imediata vecinătate a locului rezervat pentru semnătura consumatorului. Prin urmare suntem în prezenţa unei clauze exprese despre dreptul de denunţare a contractului cu precizarea termenelor şi condiţiilor prevăzute de lege şi cu indicarea numelui şi adresei comerciantului faţă de care consumatorul poate să îşi exercite acest drept. Comerciantul este obligat să înmâneze consumatorului un exemplar din contractul încheiat şi să poată proba acest lucru în faţa organelor de control [art. 8 alin. (3)]. Aşadar, sarcina probei înmânării unui exemplar din contract către consumator, revine comerciantului. Nerespectarea obligaţiei de informare atrage nulitatea relativă a contractului şi obligarea comerciantului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită. Soluţia se impune deoarece, în astfel de situaţii, ne aflăm în prezenţa dolului prin reticenţă care, în acelaşi timp, reprezintă un viciu de consimţământ dar şi o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. 5. Dreptul de denunţare unilaterală a contractului O particularitate a acestei vânzări o reprezintă dreptul consumatorului de a denunţa unilateral contractul. Potrivit art. 9 din ordonanţă, consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul, fără a fi necesară invocarea unui motiv, în termen de 7 zile lucrătoare. Pentru produse termenul curge de la data încheierii contractului, dacă aceasta este concomitentă cu data livrării produsului sau de la data primirii produsului, dacă livrarea a fost efectuată după data încheierii contractului. Pentru servicii termenul de 7 zile începe să curgă de la data încheierii contractului de prestări servicii. Legea lasă la latitudinea părţilor stipularea unui termen mai mare ori de câte ori consideră necesar. Pentru a-şi exercita dreptul de denunţare unilaterală consumatorul este obligat să anunţe comerciantul, în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Data expedierii acesteia trebuie să se încadreze în termenul prevăzut în 80

contract. Potrivit art. 9 teza finală din O.G. nr. 106/1999, anunţarea comerciantului îl exonerează pe consumator de orice obligaţie, mai puţin obligaţia de a înapoia comerciantului produsele livrate, contractul considerându-se desfiinţat. Dacă comerciantul a omis să transmită consumatorului informaţiile prevăzute la art. 8, termenul pentru denunţarea unilaterală a contractului se prelungeşte cu 60 de zile lucrătoare şi începe să curgă: - pentru produse, de la data primirii lor de către consumator; - pentru servicii, de la data încheierii contractului. Deşi legea nu o prevede expres considerăm că, prin analogie cu alte reglementări similare şi în raport de scopul urmărit de legiuitor, termenele în care se poate denunţa unilateral contractul au natura juridică a unor termene de decădere nefiind susceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen. În cazul denunţării unilaterale a contractelor de livrare a produselor, consumatorul este obligat să le returneze în starea în care au fost primite, cu eventualele modificări necesare în vederea examinării acestora şi cu gradul normal de uzură, cauzat de folosirea conform instrucţiunilor de utilizare care i-au fost aduse la cunoştinţă (art. 12). Termenul pentru returnarea produselor este de 7 zile sau 60 de zile, după caz. Produsul se consideră returnat în momentul în care a fost predat la oficiul poştal sau unui alt expeditor ori predat direct comerciantului sau persoanei desemnate de acesta. În acest din urmă caz se încheie între părţi un înscris care să consemneze data predării-primirii. Comerciantul este obligat să primească produsele returnate de consumator în termenele prevăzute de lege. Cheltuielile de expediere cad în sarcina comerciantului. În situaţia denunţării contractelor de prestări de servicii, dreptul de denunţare nu poate fi exercitat asupra serviciilor deja prestate conform stipulaţiilor din contract (art. 13). În cazul exercitării dreptului de denunţare unilaterală a contractului de către consumator în condiţiile art. 9, comerciantul are obligaţia să ramburseze consumatorului toate sumele plătite de acesta, precum şi eventualele cheltuieli aferente. Potrivit legii, rambursarea sumelor se va face în termen de 15 zile de la primirea comunicării conform art. 9 sau, după caz, art. 10 din ordonanţă. Sumele se consideră rambursate la termenele la care au fost efectiv restituite, expediate sau a fost ordonată plata lor [art. 16 alin. (2)].

81

Potrivit legii este nulă orice clauză care prevede limitări la rambursarea către consumator a sumelor datorate. Totodată, părţile nu pot stipula în contract ori separat de acesta, nici o clauză sau înţelegere prin care să anuleze dreptul de denunţare unilaterală a contractului. În astfel de situaţii, clauza sau înţelegerea este considerată nulă de drept (art. 17). 6. Soluţionarea litigiilor Conform art. 18, încălcarea prevederilor O.G. nr. 106/1999, atrage răspunderea materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege se fac de către reprezentanţii împuterniciţi ai Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor. Potrivit legii constituie contravenţii, nerespectarea prevederilor art. 7 şi 8 din O.G. nr. 106/1999, referitoare la întocmirea contractului în formă scrisă şi la îndeplinirea obligaţiei de informare precum şi, încălcarea dispoziţiilor art. 11, art. 15 alin. (3) şi ale art. 16 referitoare la primirea produselor returnate de consumator şi la rambursarea către acesta a sumelor plătite precum şi a eventualelor cheltuieli aferente.

TEST DE AUTOEVALUARE Denunţarea unilaterală a contractului 82

TEMĂ DE REFLECŢIE Domeniul de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 106/1999 108 MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. Contractul încheiat in afara spaţiilor comerciale este: a)- un contract autentic; b)- un contract solemn; c)– un contract consensual; d)– nici-un răspuns valabil. 2. Consumatorul poate denunţa unilateral contractul încheiat în afara spaţiilor comerciale in termen de: a)- 10 zile lucrătoare; b)- 30 zile lucrătoare; c)- 7 zile lucrătoare; d)– nici-un răspuns valabil. 3. Termenele in care se poate denunţa unilateral contractul la distanţă sunt: a) - termene de decădere; b) – termene de prescripţie; c) - termene de recomandare d)- nici-un răspuns valabil. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. b) ; 2. c); 3. a).

CAPITOLUL VI GARANŢIA CALITĂŢII PRODUSELOR ÎN 83

CONDIŢIILE REGLEMENTĂRII SPECIALE A PROTECŢIEI CONSUMATORILOR 1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri şi comentarii la teste Cuprins – Reglementarea ordonanţei guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor – Reglementarea legii nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora – Reglementarea legii nr. 240/2004 privind răspunderea producatorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte – Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire la regimul juridic instituit în materia răspunderii pentru calitatea produselor. – Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei şi înţelegerea semnificaţiei acestora. = 3 ore

CAPITOLUL VI GARANŢIA CALITĂŢII PRODUSELOR ÎN CONDIŢIILE 84

REGLEMENTĂRII SPECIALE A PROTECŢIEI CONSUMATORILOR 1. Reglementarea ordonanţei guvernului nr. 21/1992 privind protecţiaconsumatorilor ` Potrivit art. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor, statul protejează prin mijloacele prevăzute de lege, pe cetăţeni în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează. Regăsim aceste obiective şi în Codul consumului – Legea nr. 296/2004. În raporturile cu profesioniştii consumatorii au dreptul de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime precum şi de a fi despăgubiţi pentru prejudiciile cauzate de calitatea necorespunzătoare a produselor. În acest scop consumatorii pot utiliza toate mijloacele prevăzute de lege. Sub acest aspect Ordonanţa Guvernului nr. 12/1992 reglementează răspunderea agenţilor economici pentru calitatea produselor. Regimul juridic instituit prin prevederile ordonanţei priveşte două perioade succesive distincte: - răspunderea în termenul de garanţie şi, - răspunderea în cadrul duratei medii de utilizare a produselor. În contextul acestei reglementări vom analiza în cele ce urmează aspectele caracteristice ale răspunderii pentru calitatea produselor. A. Răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de garanţie Conform art. 12 din ordonanţă, consumatorii au dreptul de a pretinde vânzătorilor remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate. Prin urmare, în termenul de garanţie sau de valabilitate a produselor, agentul economic răspunde pentru toate deficienţele constatate în cadrul acestui termen, fără nici-o distincţie între viciile aparente şi viciile ascunse. Prin lege termenul de garanţie este definit ca limita de timp, stabilită de producător, în cadrul căreia produsul achiziţionat trebuie să-şi păstreze caracteristicile calitative prescrise, iar cumpărătorul are dreptul la remedierea sau înlocuirea gratuită a acestuia, câtă vreme deficienţele nu îi sunt imputabile. 85

Termenul de valabilitate este definit de lege ca limita de timp, stabilită de producător, în care produsul poate fi consumat şi în care acesta trebuie să-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi consum. El priveşte anumite produse care pot fi folosite numai într-un anumit termen precum produsele alimentare, farmaceutice ori cosmetice. Ambele termene curg de la data dobândirii produsului de către consumator. Potrivit legii, consumatorul care constată în termenul de garanţie anumite deficienţe ale produselor are dreptul să ceară agentului economic remedierea sau înlocuirea lor ori restituirea preţului. În cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere înlocuirea produsului ori restituirea preţului. Remedierea deficienţelor se face gratuit într-un termen maxim stabilit prin reglementări în cazul produselor de larg consum şi acelor de folosinţă îndelungată, ori prevăzut în contract, în cazul celorlalte produse (art. 13). Înlocuirea produselor cu deficienţe calitative are loc gratuit în situaţia în care timpul de nefuncţionare din cauza acestor deficienţe depăşeşte 10% din termenul de garanţie, precum şi în cazul produselor alimentare, farmaceutice sau cosmetice care prezintă abateri faţă de caracteristicile calitative prescrise (art. 14 alin 1). Timpul de nefuncţionare menţionat de lege prelungeşte în mod corespunzător termenul de garanţie şi curge din momentul sesizării vânzătorului până la aduverea produsului în stare de utilizare normală. Restituirea preţului se face în aceleaşi condiţii ca şi înlocuirea produselor consumatorul având un drept de opţiune între a cere înlocuirea produselor şi restituirea contravalorii acestora. Restituirea contravalorii produsului se face la valoarea actualizată a acestuia, calculată în funcţie de indicele de inflaţie comunicat de Institutul Naţional de Statistică. Înlocuirea produselor ori restituirea preţului se face imediat după constatarea imposibilităţii folosirii produselor, dacă această situaţie nu este imputabilă consumatorului. Potrivit art. 16 din ordonanţă, în cazul remedierii sau al înlocuirii produselor necorespunzătoare calitativ, consumatorul poate solicita despăgubiri, în condiţiile stabilite în contract sau în cele prevăzute de dreptul comun. B. Răspunderea pentru calitatea produselor în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

86

După expirarea termenului de garanţie, consumatorul poate pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie de utilizare a acestora (art. 12). Aşadar, răspunderea operatorului economic pentru calitatea produselor nu încetează la expirarea termenului de garanţie. El va răspunde în continuare, dar numai pentru viciile ascunse ale produselor apărute în cadrul duratei medii de utilizare a acestora. Este exclusă o astfel de răspundere pentru produsele pentru care există un termen de valabilitate. Potrivit art. 2 din O.G. nr. 21/1992, viciile ascunse sunt deficienţe calitative ale unor produse, care, existând în momentul predării, nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute de către consumator prin mijloace obişnuite de verificare. Durata medie de utilizare a produselor este definită ca intervalul de timp, stabilit în documentele tehnice normative sau declarat de producător ori convenit de părţi, în cadrul căruia produsele, altele decât cele cu termen de valabilitate, trebuie să-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare. În situaţia apariţiei unor vicii în cursul duratei medii de utilizare a produselor, consumatorul (cumpărătorul) este în drept să pretindă operatorului economic (vânzător) remedierea sau înlocuirea produselor, dacă acestea nu mai pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate. Dacă se face dovada că nu au fost respectate de către consumator condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare a produselor, operatorul economic este exonerat de răspundere. Potrivit art. 13 alin. 2 din ordonanţă, remedierea deficienţelor se face într-un termen maxim, stabilit ca şi în cazul răspunderii în termenul de garanţie, cu precizarea că termenul curge de la finalizarea expertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru. În cazul când remedierea nu asigură menţinerea caracteristiclor calitative prescrise ale produselor se poate cere înlocuirea acestora iar dacă datorită viciilor produselor, consumatorul a suferit un prejudiciu, el este în drept să ceară despăgubiri, conform clauzelor contractuale sau dreptului comun. Reclamarea viciilor ascunse are loc în termenul de prescripţie de 6 luni, afară de cazul când viciile au fost ascunse cu viclenie (art. 5 din Decretul nr. 167/1958). Termenul va curge de la data 87

descoperirii viciilor, dar numai dacă acestea au fost descoperite în cadrul duratei medii de utilizare a produselor. Prin urmare, în temeiul art. 11 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, termenul de un an este înlocuit cu durata medie de utilizare a produselor. Pentru a proteja interesele consumatorului legiuitorul a prevăzut în art. 17 din ordonanţă, obligaţia vânzătorului de a asigura toate operaţiunile necesare repunerii în funcţiune, înlocuirii produselor în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate, după caz, precum şi pentru viciile ascunse apărute în cadrul duratei medii de utilizare a produselor. De asemenea, vânzătorul trebuie să asigure şi operaţiunile ocazionate de transportul, manipularea, diagnosticarea, expertizarea, demontarea, montarea şi ambalarea acestora, precum şi să suporte cheltuielile legate de acestea. De menţionat că aceste obligaţii ale vânzătorului nu exclud răspunderea producătorului. 2. Reglementarea legii nr. 449/2003 privind vanzarea produselor si garantiile asociate acestora 2.1. Noţiuni introductive Pentru transpunerea Directivei Parlamentului european şi a Consiliului 1999/44/CE din 25 mai 1999 asupra anumitor aspecte ale vânzării şi ale garanţiei bunurilor destinate consumului, a fost adoptată Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora. Reglementarea românească preia ad literam dispoziţiile Directivei a cărei elaborare a fost determinată de necesitatea unificării deosebirilor existente între legislaţiile statelor membre ale Uniunii Europene cu privire la vânzarea bunurilor de consum, pentru a asigura o protecţie egală cumpărătorului, indiferent pe teritoriul cărui stat a făcut achiziţia şi pentru a crea reguli comune aplicabile acestor vânzări, indiferent de locul încheierii lor. Actul normativ comunitar este important din punct de vedere juridic şi pentru că are în vedere atât contractele de vânzarecumpărare dar şi alte contracte reglementate în codurile civile. Directiva reprezintă o reglementare generală de drept privat iar adoptarea ei a fost posibilă şi datorită semnificaţiei politice şi economice căci este vorba pentru prima dată de o directivă privind protecţia consumatorilor ce va afecta potenţial circa 340 milioane de consumatori din Uniunea Europeană. Totodată, această directivă afectează în mod substanţial dreptul civil prin referire la complexa problemă a garanţiilor. Astfel nici-un contract 88

de vânzare cumpărare sau de antrepriză nu va mai fi negociat şi încheiat în mod autonom, adică exclusiv pe baza unui drept naţional şi orice hotărâre judecătorească, indiferent de cât de prudent ar fi motivată, nu poate face abstracţie de modul de interpretare a directivei. În acelaşi timp, inspirată amplu de Convenţia de la Viena – care este aplicabilă comercianţilor, directiva este aplicabilă consumatorilor iar problemele pe care le tratează (autonomia de voinţă, condiţiile generale, noi tehnici de vânzare, garanţiile etc.) constituie baza unui adevărat drept privat modern. În acest context, Directiva poate fi privită ca un model general de drept privat contractual, iar nu doar ca un model pentru dreptul consumatorilor. 2.2. Domeniul de aplicare Din punct de vedere personal legea se aplică consumatorilor, definiţi persoane fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care, încheind contracte la care se referă actul normativ, achiziţionează bunuri în scopuri care nu intră în cadrul activităţii lor profesionale sau comerciale; vânzător este orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în cadrul activităţii sale, comercializează produse în condiţiile unui contract încheiat cu consumatorul (vinde bunuri de consum în cadrul activităţii sale profesionale sau comerciale); noţiunea de producător pe care o utilizează are aceeaşi arie de cuprindere ca şi cea folosită de Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru produsele cu defecte. Se remarcă astfel o preluare fidelă a dispoziţiilor relative la domeniul personal de aplicare a Directivei 1999/44CE astfel cum acesta este determinat în chiar art.1. Totodată, legea română ca şi textul comunitar exclude din câmpul său personal de aplicare persoanele juridice (care nu contractează în cadrul activităţii lor profesionale sau comerciale) şi profesioniştii persoane fizice, care nu sunt incluşi în noţiunea de „consumator“. Din punct de vedere material, legea are ca obiect bunurile destinate consumului denumite generic produse. Legea precizează că sunt vizate numai bunurile materiale mobile, cu următoarele excepţii: bunurile vândute în urma confiscărilor, în cadrul procedurii de executare silită sau pe baza unui alt act emis de autorităţile judecătoreşti, apa şi gazele care nu sunt ambalate într-un volum limitat sau într-o cantitate fixă, energia electrică şi produsele folosite care sunt vândute prin procedura licitaţiei publice, la care 89

consumatorul are posibilitatea să participe personal [art. 2 lit. b) şi art. 3]. Este o dispoziţie similară Directivei cu precizarea că în literatura juridică s-a recunoscut că excluderea gazului sau a electricităţii cu destinaţie casnică sau industrială nu se justifică fiind introdusă numai pentru a se asigura o cât mai mare apropiere de Convenţia de la Viena. Potrivit art. 4 din Legea nr. 449/2003, intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi produsele care vor fi achiziţionate pe baza unui contract de vânzare de produse ce urmează a fi fabricate sau prelucrate. Cu privire la noţiunea de vânzare, nici legea română şi nici Directiva, nu o defineşte, dar este îndeobşte admis că suntem în prezenţa unui contract sinalagmatic prin care părţile convin asupra transmiterii unui lucru în schimbul unui preţ. De altfel, referirea generală pe care Directiva o face la noţiunea de „vânzare“ permite acoperirea unei sfere largi de astfel de contracte precum: vânzări civile sau comerciale, vânzarea unui bun al vânzătorului sau vânzarea bunului altuia, vânzarea unui lucru existent sau a unui lucru viitor, în vrac sau individual, sub condiţie sau la comandă, vânzarea pe încercate etc. Nu intră în sfera de aplicare a Directivei actele sau contractele premergătoare vânzării, cum ar fi promisiunea sinalagmatică sau unilaterală. 2.3. Conţinut şi terminologie relevantă Importante pentru înţelegerea domeniului de aplicare a legii şi, prin urmare, a semnificaţiei ei aparte în planul dreptului civil, este însăşi noţiunea de „garanţie“, precum şi cea de „conformitate“. A. Garanţie Potrivit art. 1 lit. e) din Legea nr. 449/2003, prin garanţie se înţelege orice angajament asumat de vânzător sau producător faţă de consumator, fără solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, dacă acesta nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie sau în publicitatea aferentă. Textul este în conformitate cu dispoziţiile Directivei care atribuie noţiunii polisemantice de garanţie un anumit sens, comunitar ce vizează exclusiv garanţia convenţională în timp ce în dreptul statelor membre exiostă garanţii legale şi garanţii convenţionale. Originea acestei reglementări se află în practicile comerciale ale unor vânzători, care prin clauze contractuale aparent avantajoase pentru cumpărători, îşi diminuau în fapt răspunderea în raport cu dispoziţiile legale în vigoare, făcându-şi apoi reclamă pentru a se evidenţia în raport cu concurenţa. 90

Conţinutul garanţiei este reglementat în art. 20. Debitorul acesteia este profesionistul care se obligă să predea bunul consumatorului. Cum prevăd dispoz. art. 1 lit. c) şi d), acest profesionist poate fi vânzătorul sau producătorul. Dacă cel care comercializează produsul are dubla calitate de producător şi de vânzător atunci şi producătorul va fi ţinut de obligaţiile prevăzute în art. 20 şi urm. În calitate de vânzător. Cum se arată şi în literatura juridică, garanţia nu este o obligaţie legală impusă vânzătorului deşi în art. 19 din Legea nr. 449/2003 se arată că: „Garanţia este obligatorie din punct de vedere juridic pentru ofertant, în condiţiile specificate în declaraţiile referitoare la garanţie şi în publicitatea aferentă“. Garanţia, în sensul art. 1 lit. e) din lege, a fost concepută ca un angajament suplimentar al vânzătorului sau al producătorului în raport cu regimul legal al vânzării bunurilor de consum. Dar dacă a făcut-o, atunci este necesar să se conformeze dispoziţiilor art. 19, 20 şi 21 care se referă, pe de o parte, la forma cerută – declaraţie de garanţie şi, după caz, publicitatea aferentă- document scris sau suport durabil, disponibil şi accesibil consumatorului, apoi la menţiunile obligatorii care trebuie să figureze în garanţie - menţiunea că sunt menţinute drepturile conferite consumatorului de legislaţia în vigoare şi care să ateste în mod clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin garanţia oferită şi precizarea, în termeni simpli şi uşor de înţeles, care este conţinutul concret al garanţiei şi anume: termenul de garanţie, modalităţile de asigurare a garanţiei – întreţinere, reparare, înlocuire-, inclusiv denumirea şi adresa garantului. Nerespectarea dispoziţiilor referitoare la redactarea şi conţinutul garanţiei nu afectează valabilitatea acesteia, consumatorul având dreptul de a solicita vânzătorului îndeplinirea condiţiilor incluse în declaraţiile referitoare la garanţie [art. 21 alin. (2)]. Este o dispoziţie favorabilă consumatorului inspirată, la rândul său, din textul comunitar (art. 6 pct. 5 al Directivei) care îi permite acestuia să-şi întemeieze pretenţiile fie pe garanţia care i-a fost acordată (chiar dacă ea nu ar include menţiunile obligatorii anterior precizate), fie pe dispoziţiile legale. Totodată, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 449/2003, clauzele contractuale sau înţelegerile încheiate între vânzător şi consumator înainte ca lipsa de conformitate să fie cunoscută de cel din urmă şi comunicată vânzătorului, care limitează sau înlătură, direct ori indirect, drepturile consumatorului prevăzute de reglementarea protecţionistă, sunt nule de drept. Este vorba de îndeplinirea a două condiţii: clauzele sau înţelegerile să fie convenite între consumator şi vânzător anterior 91

informării vânzătorului despre lipsa de conformitate şi, în al doilea rând, ele să înlăture sau să limiteze direct sau indirect drepturile consumatorului, astfel cum sunt acestea reglementate de lege. Per a contrario, după înştiinţarea vânzătorului de către consumator, între cei doi poate interveni un acord amiabil, chiar împotriva dispoziţiilor legii, deoarece consumatorul nu este obligat să-şi exercite drepturile ce decurg din aceasta. Textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 449/2003 preia dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 1999/44/CE potrivit cărora: „clauzele contractuale sau acordurile încheiate cu vânzătorul, înainte de aducerea la cunoştinţa acestuia a defectului de conformitate şi care înlătură sau limitează direct sau indirect drepturile rezultate din prezenta Directivă, nu îl leagă pe consumator, în ondiţiile prevăzute de dreptul naţional.“ Remarcăm aici o asemănare cu art. 6 alin. (1) al Directivei privind clauzele buzive – expresia „nu îl leagă pe consumator“. De altfel, spre deosebire de art. 1 alin. (2) din Tratatul CE care declară nule de drept acordurile şi deciziile ncompatibile cu regulile concurenţei, directivele din domeniul protecţiei onsumatorului nu prevăd sancţiunea nulităţii, dar cer statelor membre să prevadă eguli care să garanteze că eventualele clauze interzise nu îi leagă pe consumatori. De aceea s-a propus ca în procesul de transpunere să se folosească mai degrabă ancţiunea ineficacităţii sau inaplicabilităţii lor faţă de consumator, fără a le declara nule. Dar aceasta nu va însemna că sancţiunea astfel denumită nu va conduce la acelaşi efect, caracteristic regulilor imperative, care rezultă din scopul edictării normei, din structura sau formularea ei. Remarcăm faptul că legiuitorul român a adoptat o poziţie mai severă decât textul comunitar sancţionând cu nulitatea astel de clauze sau înţelegeri. Spre deosebire de Directiva 93/13/CE privind clauzele abuzive Directiva 1999/44/CE nu conţine nici-o listă anexă cu clauze interzise. Situaţia este similară şi în dreptul intern unde Legea nr. 449/2003 nu cuprinde o astfel de listă pe care o întâlnim în Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive. Cu toate acestea textele în materie au în vedere situaţii precum: derogările de la obligaţia de conformitate; inversarea sarcinii probei cunoaşterii defectului la data predării; derogările de la prezumţia existenţei defectului de conformitate la data predării, dacă el a apărut în interval de 6 luni; derogări de la prevederile legale în materie de remedii sau de termene. B. Conformitate

92

O altă noţiune care a fost introdusă în cuprinsul Directivei şi în legea română, preluată din Convenţia ONU de la Viena din 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri – la care România este parte – este aceea de „conformitate“. Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 449/2003, vânzătorul este ţinut să predea consumatorului un bun conform contractului de vânzare- cumpărare. Legea instituie anumite prezumţii de conformitate după cum rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. (2). Potrivit legii se consideră că produsele sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare dacă: - corespund descrierii făcute de vânzător şi au aceleaşi calităţi ca şi produsele pe care vânzătorul le-a prezentat consumatorului ca mostră sau model; - corespund oricărui scop specific solicitat de către consumator, scop făcut cunoscut vânzătorului şi acceptat de acesta la încheierea contractului de vânzarecumpărare; - corespund scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de acelaşi tip; - fiind de acelaşi tip, prezintă parametrii de calitate şi performanţe normale, la care consumatorul se poate aştepta în mod rezonabil, date fiind natura produsului şi declaraţiile publice privind caracteristicile concrete ale acestuia, făcute de vânzător, de producător sau de reprezentantul acestuia, în special prin publicitate sau prin înscriere pe eticheta produsului. Această ultimă referire, întâlnită şi în textul Directivei, este considerată un exemplu caracteristic al obligaţiei de informare în etapa precontractuală în dreptul european al contractelor. În aparenţă, legea stabileşte o răspundere a unei persoane (vânzătorul) pentru fapta altuia (publicitatea făcută de producător sau de reprezentantul său). Cum se arată însă în doctrină, beneficiile generate de publicitate revin în principal vânzătorului şi astfel, potrivit adagiului cuius commodum eus periculum, el va fi ţinut să răspundă şi în acest caz, cu excepţiile prevăzute de lege (art. 7) a căror îndeplinire trebuie să o probeze. Este vorba despre a demonstra că: - nu a cunoscut şi nu ar fi putut, în mod rezonabil, să cunoască declaraţiile în cauză; - declaraţia fusese corectată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare; - decizia consumatorului de a cumpăra produsul nu putea fi influenţată de declaraţiile publice în cauză. 93

Dimpotrivă, conform art. 6 din Legea nr. 449/2003, se presupune că nu există defect de conformitate dacă în momentul încheierii contractului de vânzarecumpărare consumatorul a cunoscut sau nu putea, în mod rezonabil, să nu cunoască această lipsă de conformitate ori dacă lipsa de conformitate îşi are originea în materialele furnizate de consumator.Precum o face legiuitorul comunitar şi în dreptul intern art. 8 din Legea nr. 449/2003 extinde obligaţia de conformitate la obligaţiile accesorii predării dispunând că: „Orice lipsă a conformităţii rezultată dintr-o instalare incorectă a produselor va fi considerată echivalentă cu o lipsă a conformitătii produselor, dacă instalarea face parte din contractul de vânzare a produselor şi produsele au fost instalate de vânzător sau pe răspunderea sa [art. 8 alin. (1)]. Aceste prevederi se aplică şi în cazul în care produsul destinat a fi instalat de consummator este instalat de acesta şi instalarea incorectă este datorată unei deficienţe în instrucţiunile de instalare [art. 8 alin. (2)]. Aceste dispoziţii sunt rezultatul faptului că obligaţia de conformitate este o obligaţie principală în contract. De altfel, cea mai importantă condiţie, aceea ca bunul să fie potrivit scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de acelaşi tip, se aseamănă cu cea prevăzută în art. 1352 C. civ., când are în vedere viciile care fac bunul impropriu întrebuinţării după destinaţie. În această situaţie, aprecierea se va face in abstracto, în raport de aşteptările unui consumator mediu, în vreme ce, toate celelalte condiţii care ţin de tratativele anterioare încheierii contractului şi de promisiunile făcute de vânzător, vor fi apreciate in concreto, în funcţie de interesele părţilor. Prin conformitate se înţelege faptul că neexecutarea contractului este privită unitar, în sensul că bunul trebuie să fie predat consumatorului exact în condiţiile care au fost convenite, fie că este vorba despre calitatea dreptului transmis, despre cantitatea, calitatea sau tipul produsului, despre întârzierea executării sau neexecutarea obligaţiei de predare. Observăm că aprecierea conformităţii se face, în primul rând, după criterii subiective câtă vreme avem în vedere conţinutul convenţiei părţilor. În absenţa unui acord expres sau implicit al prăţilor, bunul este considerat conform dacă el corespunde unei folosinţe obişnuite. Apare astfel, primul criteriu obiectiv prevăzut expres şi în Directivă. Cel de-al doilea criteriu obiectiv, care nu este prevăzut expres în lege şi nici în textul comunitar este acela că bunul este conform în măsura 94

în care corespunde calităţii obişnuite. Acest criteriu este cuprins în dispoziţiile Convenţiei de la Viena din care s-a inspirat Directiva dar şi unele legislaţii naţionale. O particularitate a obligaţiei vânzătorului de a livra un bun conform constă în dispariţia diferenţei tradiţionale existentă în dreptul intern, ca de altfel şi în alte sisteme de drept, între obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii şi obligaţia de garanţie împotriva viciilor. Prin urmare, remediile oferite de lege sunt identice, indiferent că bunul are deficienţe calitative sau dreptul transmis este afectat. Cum am văzut deja legea română preia, la rândul său, inovaţia pe care Directiva o introduce în ceea ce priveşte răspunderea vânzătorului pentru greşita instalare a produselor, dacă această operaţiune era inclusă în contract şi a fost efectuată de vânzător sau un împuternicit al acestuia. În acest context, asimilată defectului de conformitate este şi situaţia în care produsul este destinat a fi instalat de către consumator, iar montajul defectuos este consecinţa unei deficienţe în instrucţiunile de instalare. 2.4. Drepturile consumatorului şi remediile În cazul nerespectării obligaţiei de conformitate legea prevede în favoarea consumatorului patru remedii: repararea produselor, înlocuirea produselor, reducerea adecvată a preţului şi rezoluţiunea contractului în privinţa produselor în cauză. Aceleaşi remedii le întâlnim şi în textul Directivei, text care reprezintă o noutate majoră în materie în condiţiile în care legislaţiile naţionale nu includ, de regulă, posibilitatea pentru cumpărător de a cere repararea sau înlocuirea bunului. Aceste drepturi îi sunt recunoscute consumatorului dacă deficienţele de conformitate existau la data predării bunului. Este o dispoziţie ce reaminteşte că neconformitatea reprezintă o neexecuatre a contractului, astfel încât cumpărătorul suportă riscul oricărei deteriorări a bunului intervenită ulterior predării. Potrivit art. 11 alin. (10) din Legea nr. 449/2003, consumatorul are dreptul la repararea bunului sau la înlocuirea acestuia, în fiecare caz fără plată, cu condiţia ca această formă de reparaţie să nu fie imposibilă sau disproporţionată. O măsură reparatorie va fi considerată ca disproporţionată dacă ea impune vânzătorului costuri care sunt nerezonabile în comparaţie cu cealaltă măsură reparatorie, luându-se în considerare: a) – valoarea pe care ar fi avut-o produsele dacă nu ar fi existat lipsa de conformitate; 95

b) – importanţa lipsei de conformitate; c) – dacă cealaltă măsură reparatorie ar putea fi realizată fără un inconvenient semnificativ pentru consumator [art. 11 alin. (2)]. În acelaşi timp, o măsură reparatorie este considerată ca imposibilă dacă vânzătorul nu are un produs identic pentru înlocuire [art. 11 alin. (3)]. Sunt interesante aceste dispoziţii referitoare la echilibru într-o legislaţie din domeniul protecţiei consumatorului. Potrivit art. 11 alin. 40 din lege, orice reparare sau înlocuire a produselor urmează a fi făcută în cadrul unei perioade rezonabile de timp, stabilită de comun acord între vânzător şi consumator, şi fără nici un inconvenient semnificativ pentru consumator, luându-se în considerare natura produselor şi scopul pentru care acesta a solicitat produsele. Ca şi în textul Directivei, şi în dreptul intern, reducerea preţului sau rezoluţiunea sunt remedii subsidiare pentru consumator. Ele pot fi solicitate doar dacă: - consumatorul nu beneficiază nici de repararea, nici de înlocuirea produsului; - vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într-o perioadă de timp rezonabilă sau fără inconveniente majore pentru consumator (art. 13). Rezoluţiunea contractului nu poate fi cerută de către consumator dacă defectul de conformitate este minor [art. 14 alin. (1)]. Acest lucru este expresia principiului bunei-credinţe, care nu-l poate lipsi total pe unul din contractanţi, şi anume vânzătorul, de preţul obţinut câtă vreme neajunsul cauzat cumpărătorului este nesemnificativ. Cu privire la efectele rezoluţiunii acestea sunt cele din dreptul comun. De altfel, aici Directiva nu prevede nimic, ceea ce înseamnă că fiecare stat urmează să aplice regulile proprii cu luarea în considerare a dispoziţiei comunitare care este protectoare a intereselor consumatorului. Cumpărătorul are dreptul la restituirea preţului, precum şi la dobânda preţului între data achitării lui şi cea a restituirii de către vânzător având obligaţia de a restitui bunul pe cheltuiala vânzătorului. În raport de lista remediilor instituite în favoarea consumatorului putem afirma că aceasta nu este limitativă, el putând solicita şi daune – interese, pe lângă oricare din aceste remedii. De asemenea poate fi invocată excepţia de neexecutare chiar dacă Legea nr. 449/2003,

96

asemeni Directivei, nu o prevede aceasta fiind recunoscută în majoritatea sistemelor de drept, precum şi în Principiile Unidroit privind contractele comerciale internaţionale. Totodată, consumatorul are posibilitatea de a suspenda plata preţului atunci când există riscul neexecutării din partea vânzătorului astfel cum se prevede în dreptul comun (art. 1364 C. civ.) Pentru a pretinde remediile recunoscute în favoarea sa, consumatorul nu trebuie să promoveze neapărat o acţiune în justiţie fiind suficientă o înştiinţare a vânzătorului despre lipsa conformităţii şi soluţia pentru care optează. 2.5. Acţiunea în regres În art. 15, Legea nr. 449/2003 prevede şi posibilitatea intentării unei acţiuni în regres a vânzătorului împotriva producătorului ori a unui agent economic din acelaşi lanţ contractual (vânzătorul anterior) în condiţiile legii. O reglementare similară conţine şi Directiva în art. 4 având în vedere protecţia intereselor consumatorului chiar dacă, la prima vedere, pare surprinzătoare includerea în textul său protecţionist a reglementării unor raporturi contractuale stabilite numai între comercianţi. Cum se arată în doctrină, faptul că în costul produsului va fi inclusă şi garanţia datorată în caz de neconformitate îi va stimula pe toţi participanţii la procesul de distribuţie, mergând până la producător, să fie mai atenţi la nevoile consumatorului. În ceea ce priveşte sarcina probei în acţiunea în regres legea nu face nici-o menţiune urmând ase aplica regulile dreptului comun- probatio incumbit actori. De altfel nici Directiva nu rezolvă această problemă ea fiind lăsată la aprecierea fiecărui legiuitor naţional. 2.6. Termene Capitolul V din Legea nr. 449/2003 se ocupă de termenele de garanţie. Potrivit art. 16, răspunderea vânzătorului se va angaja dacă defectul de conformitate apare într-un termen de 2 ani, ce se calculează de la livrarea produsului. Este un termen de prescripţie susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen. Pentru a beneficia de drepturile recunoscute de lege, consumatorul trebuie să îl înştiinţeze pe vânzător despre lipsa de conformitate în termen de două luni de la data la care a constatat-o (art.17). În art. 18 se instituie prezumţia (relativă) a existenţei defectelor de conformitate la momentul livrării, dacă ele au apărut într-un termen de şase luni de la acel moment, cu singura excepţie în care această 97

prezumţie nu este compatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate. Totodată, textul legal reglementează şi sarcina probei care în această materie este inversată căci lipsa de conformitate se prezumă că exista la data livrării dacă a apărut într-un interval de şase luni, proba contrară fiind admisibilă. Este o inversare a sarcinii probei pe care o interpretăm restrictiv: ea nu are în vedere decât lipsa conformităţii şi nu operează decât timp de 6 luni de la data predării. În acest fel legiuitorul român preia dispoziţiile comunitare în materie cuprinse în Directiva 1999/44/CE. 3. Reglementarea legii nr. 240/2004 privind raspunderea producatorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte 3.1. Noţiuni introductive 3.1.1. Reglementarea comunitară în domeniul produselor defectuoase. Necesitate şi izvoare. Dreptul comun în materie de securitate a produselor este Directiva 85/374/ CEE din 25 iulie 1985 privind răspunderea pentru produsele defectuoase, act normative care se încadrează în categoria măsurilor privind dreptul consumatorilor la sănătate şi securitate. Adoptată în temeiul art. 100 (actualmente art. 94) din Tratatul CE, Directiva este o încercare de unificare a unui sector determinat al dreptului civil al statelor membre ale Uniunii Europene, cel al răspunderii civile pentru produsele defectuoase. După cum se arată în preambulul său, directiva urmăreşte apropierea legislaţiilor statelor membre privind răspunderea producătorului pentru daunele cauzate de caracterul defectuos al produselor întrucât deosebirile de reglementare pot să distorsioneze concurenţa, să afecteze libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei comune şi să determine diferenţe ale nivelului de protecţie al consumatorilor împotriva daunelor cauzate sănătăţii şi bunurilor acestora de către un produs defectuos. Directiva instituie un nou regim juridic, inexistent în legislaţiile naţionale dar permite menţinerea dispoziţiilor existente în dreptul intern care reglementează mai mult sau mai puţin diferit aceeaşi problemă. Spre deosebire de drepturile naţionale unde există o distincţie netă între răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală, directiva are ca scop să armonizeze dreptul răspunderii fără a distinge cu privire la natura civilă contractuală sau delictuală a acesteia. Iată de ce directiva nu va fi nici contractuală, nici delictuală. 98

În literatura juridică se vorbeşte chiar de „o răspundere de tipul al treilea“născută ca urmare a reglementării comunitare. Eliminând distincţia dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală, Directiva 85/374 introduce o răspundere cu adevărat obiectivă, pe care nici unul dintre drepturile naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene nu au cunoscut-o. În acelaşi timp, din punct de vedere juridic, directiva elaborează noţiuni autonome care se substituie noţiunilor clasice cunoscute precum termenul de „producător“ care nu face parte din limbajul juridic tradiţional. Regimul juridic novator instituit de reglementarea comunitară s-a clădit şi pe un temei economic deoarece, uniformitatea reglementărilor juridice a răspunderii pentru produsele defectuoase este o condiţie absolut necesară pentru o bună desfăşurare a confruntării care are loc pe piaţă între produse similare. O astfel de răspundere întemeiată pe culpă în unele state, iar în altele având caracter obiectiv, iar genera o situaţie de inegalitate atât pentru consumatori cât şi pentru producători fiind afectate deopotrivă concurenţa şi libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei unice. Chiar şi în cazul unui temei juridic identic, o legislaţie mai strictă în materie de răspundere pentru produsele defectuoase într - un stat membru va defavoriza producătorii acestui stat, în comparaţie cu cei dintr - un stat vecin, unde răspunderea în materie este mai lejeră. Pentru eliminarea unui asemenea risc este necesară armonizarea legislativă a reglementărilor din toate ţările membre, înlăturându - se astfel un obstacol important la libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei unice. Ţinând seama de interesele producătorilor şi de cele ale pieţii, directiva nu putea ignora interesele consumatorilor, mai exact îmbunătăţirea protecţiei acestora. De altfel, interesele producătorilor nu coincid întotdeauna cu cele ale pieţei şi implicit ale unei concurenţe loiale motiv pentru care nici o asociaţie de producători nu s-a declarat favorabilă unei directive privind produsele defectuoase. În acest context putem vorbi despre temeiul social al directivei căci ideea protecţiei consumatorului a jucat un rol esenţial în promovarea şi aplicarea practică a acestei reglementări. Mai mult decât atât, propunându-şi să asigure protecţia consumatorului, directiva se înscrie într-un regim juridic de ordine publică pentru un teritoriu unde coabitează din punct de vedere economic, dar şi juridic, 27 de state membre. În acest context, un elementar principiu de echitate şi

99

de egalitate a cetăţenilor se traduce în viaţa de zi cu zi, între altele, prin nivelul de protecţie în faţa produselor care se găsesc pe o piaţă la care au acces toţi locuitorii din ţările membre. Iată de ce, restabilirea unui echilibru pe piaţă între consumatori şi producători a constituit o preocupare constantă a instituţiilor europene, cu precădere a Comisiei Europene care, în raport de evoluţiile înregistrate în această materie, a considerat calitatea de consumator drept „o nouă formă de cetăţenie“. Dreptul consumatorului la repararea prejudiciului suferit din cauza unui produs cu defecte decurge în principal din dreptul său la protecţia sănătăţii şi a securităţii sale astfel că, o politică care se preocupă de garantarea acestui drept depăşeşte luarea în considerare a intereselor economice ale cumpărătorului sau utilizatorului unui produs. Rezultă de aici dublul temei al directivei, cel economic care se referă la concurenţă şi la libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei unice şi cel social, de protecţie a consumatorilor care se află la originea acesteia. Grija pentru soarta consumatorului constituie o preocupare mai veche în dreptul ţărilor europene unde numeroase reglementări se refereau în mod expres la sănătatea şi securitatea acestuia. Dreptul comunitar dezvoltă şi perfecţionează aceste preocupări pentru a asigura un nivel înalt de protecţie consumatorului – cetăţean european. Circulând în interiorul Uniunii Europene cetăţeanul european trebuie să se bucure de aceleaşi garanţii, cel puţin la fel de precise ca cele de care se bucură mărfurile. Consumatorul european are acces nu numai la produsele provenind din propria-i ţară dar şi la produsele din celelalte ţări membre situaţie în care trebuie să fie protejat în mod identic. De altfel, în preambulul directivei necesitatea adoptării acestei reglementări este justificată nu doar prin argumente de ordin economic: concurenţă şi liberă circulaţie a mărfurilor dar şi prin necesitatea eliminării diferenţelor în gradul de protecţie al consumatorului. Cum arătam deja preocupările în materie nu sunt de dată recentă iar ideea unui regim special de răspundere pentru produsele cu defecte nici nu aparţine la origine instituţiilor Uniunii Europene. O primă încercare aparţine Consiliului Europei care a iniţiat elaborarea unui tratat multilateral denumit Convenţia de la Strasbourg. Pentru a intra în vigoare şi a deveni aplicabil, documentul

100

trebuia să fie ratificat de statele semnatare numai că, această tentativă de armonizare a dreptului civil în materia răspunderii civile delictuale, a eşuat întrucât numai patru state au semnat-o: Belgia, Franţa, Austria şi Luxemburg, iar ratificarea ei s-a blocat. Iniţiativa Consiliului Europei a fost preluată de către Comisia europeană care a început elaborarea Directivei 85/374 în condiţiile unor consultări reciproce între cele două organizaţii internaţionale. Conţinutul directivei este inspirat în bună măsură de lucrările Convenţiei între cele două documente existând atât puncte de convergenţă cât şi orientări divergente. Finalitatea este aceeaşi în cele două texte. Convenţia urmăreşte în mod clar asigurarea unei mai bune protecţii a consumatorilor scop în care adoptă principiul răspunderii obiective, stricte, a producătorilor, preconizând unificarea regimurilor de răspundere contractuală şi delictuală prin instaurarea unui regim obiectiv de răspundere, fără să se ţină seama de culpa producătorului. Aceste elemente ale Convenţiei se regăsesc şi în prevederile directivei. Cu toate acestea filozofiile celor două texte nu coincid. În cuprinsul Convenţiei condiţia consumatorului este favorizată consumerismul fiind văzut sub unghiul social în opoziţie cu unghiul economic. Practic, domeniul Convenţiei rămâne juridic şi social textul pomenind în mod incidental de interesele producătorilor, marginalizând astfel aspectul economic al problemei.Al doilea izvor al Directivei este reglementarea cu privire la răspunderea pentru produsele defectuoase existentă în dreptul american. Experienţa americană a permis înţelegerea noului mod de funcţionare a răspunderii pentru produsele defectuoase cât şi eficacitatea acestuia. În SUA evoluţia dreptului răspunderii în această materie a fost mai rapidă decât pe continentul european, ea găsindu-şi temeiul în ideea inegalităţii între producător şi consumator, inegalitate care trebuie remediată. Raţionamentul sistemului american este simplu: cel mai în măsură să suporte riscul produsului defectuos este cel mai bine situat din punct de vedere economic. Evitarea dezechilibrului social pe care îl generează un produs defectuos, conjugat cu dreptul legitim al cumpărătorului care îl achiziţionează şi care are încredere în produsul cumpărat, în sfârşit obligaţia producătorului, care a conceput şi produs bunul respectiv, de a asigura un produs lipsit de defecte, duc la “strict Liability”. Momentul punerii pe piaţă a produsului constituie unul dintre principiile fundamentale ale acestui sistem iar fundamentarea răspunderii pentru produsele defectuoase capătă o justificarea de 101

ordine publică: prezenţa pe piaţă a unui astfel de produs constituie o ameninţare pentru sănătatea şi securitatea cetăţenilor care trebuie împiedicată. Progresele înregistrate în această materie de dreptul american au influenţat elaborarea directivei. Răspunderea obiectivă „dură“, raportul de cauzalitate defect-prejudiciu, sistemul probatoriu şi prezumţiile aferente sunt preluate din dreptul american. O răspundere pentru produse de tip obiectiv, a cărui centru de greutate este defectul produsului constituie în opinia specialiştilor una din nfluenţele esenţiale pe care dreptul American al răspunderii civile a exercitat-o asupra dreptului comunitar. De altfel şi Convenţia de la Strasbourg a beneficiat de experienţa americană iar răspunderea obiectivă întemeiată pe defectul produsului existentă în prezent în dreptul american şi european reprezintă un progres permitând soluţionarea unor probleme cărora dreptul clasic al răspunderii civile nu le-a găsit rezolvarea. 3.1.2. Răspunderea pentru produse în dreptul român Răspunderea pentru produse este reglementată succint prin O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor precum şi în Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (art. 114-116). Protecţia specială a consumatorului instituită prin O.G. nr. 21/1992, se referă doar la situaţia produsului prejudiciat, iar nu la consecinţele produsului prejudiciabil. Deşi în art. 3 lit. a) legiuitorul se referă la problema răspunderii pentru prejudiciile cauzate vieţii, sănătăţii sau securităţii consumatorului nu o şi detaliază situaţie în care se impunea recurgerea la regulile dreptului comun. Astfel, legea cadru în domeniul protecţiei consumatorilor nu reuşea să acopere întreaga sferă a problematicii destul de complexe relativă la răspunderea pentru produsele defectuoase. Obligaţia de garanţie contractuală a comerciantului care, în raporturile de consum este, în mod obişnuit, un vânzător profesionist, diferă de obligaţia prevăzută în art. 1336 C. civ., potrivit căruia vânzătorul răspunde faţă de cumpărător pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse. În rapoturile comerciant - consumator este dificil să se pună problema evicţiunii, iar obligaţia de garanţie împotriva viciilor îmbracă o altă formă, şi anume, aceea a obligaţiei pentru calitatea produselor, care cuprinde atât viciile ascunse, cât şi pe cele aparente. Ca o primă tentativă de transpunere în dreptul intern a Directivei 85/374/ CEE, notăm O.G. nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuoase. 102

Un demers ulterior în acest domeniu s-a materializat prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte. Noua reglementare din dreptul intern cuprinde dispoziţii mai precise şi detaliate în concordanţă cu prevederile Directivei 85/374/CEE care stabilesc regimul juridic al răspunderii pentru produsele defectuoase. Aceste dispoziţii se referă la produs, la responsabili, la victimă, cauze de exonerare de răspundere, definesc defectul produsului etc. Pentru actul normativ recent adoptat reţinem câteva trăsături caracteristice care definesc noul regim juridic al răspunderii civile a producătorilor pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte şi anume: a) – Legea instituie răspunderea obiectivă, independentă de culpă a producătorilor pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte; b) – prevederile legii transced distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală deoarece „producătorul răspunde pentru prejudiciul actual şi cel viitor, cauzat de defectul produsului său“(art. 3), indiferent dacă a contractat sau nu cu partea vătămată; c) – legea nu se substituie dreptului comun, ci îi alătură un regim suplimentar ceea ce crează posibilitatea persoanei vătămate/prejudiciate de a opta între acţiunea în răspundere contractuală, delictuală sau „al altui regim special de răspundere“ [art. 9 alin. (1)]; d) – dispoziţiile legale extind sfera persoanelor răspunzătoare pentru daunele cauzate de produsele cu defecte de la producător la persoanele asimilate lui [art. 2 alin. (1) lit. a), pct. 1 –5]. Vom examina în cele ce urmează particularităţile acestui regim specific de răspundere făcând trimitere la reglementările corespunzătoare din textul comunitar. 3.2. Domeniul de aplicare a Legii nr. 240/2004 I. Privind produsele: a) Noţiunea de produs Noţiunea de produs semnifică „orice bun mobil chiar dacă acesta este încorporat într-un alt bun mobil sau imobil” [art. 2 alin. (1) lit. b) fraza întâi; art. 2 din Directivă]. Definind noţiunea de produs legiuitorul are în vedere înţelesul uzual din dreptul comercial şi dreptul consumului, respectiv de „bun material destinat consumului sau utilizării finale individuale sau colective“(art. 2 liniuţa a patra din O.G. nr. 21/1992).

103

Aşadar nu se are în vedere distincţia tradiţională dintre fructe şi produse şi nici distincţia dintre bunurile naturale şi cele industriale. Conform legii, imobilele nu constituie produse; în schimb sunt considerate produse bunurile mobile utilizate la construirea imobilelor, precum şi cele încorporate mobilelor. Legea mai arată că, „prin produse se înţelege şi energia electrică” [art. 2 alin. (1) lit. b)]. În raport de noua reglementare tot produse urmează a fi calificate elementele corpului uman (organe, ţesuturi, sângele etc.) precum şi medicamentele.Produsele agricole de origine vegetală şi animală, produsele piscicole şi vânatul nu sunt asimilate noţiunii de produs această lacună a legii excluzând posibilitatea angajării răspunderii producătorilor din domeniul agroalimentar pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte. Deşi produsul constituie elementul fundamental al acestei noi forme de răspundere, noţiunea juridică de produs nu este definită în directiva europeană care vorbeşte însă de „orice bun mobil“. Definind produsul ca orice bun mobil, cu excepţia materiilor prime agricole şi a produselor de vânătoare, articolul 2 al Directivei precizează că bunul mobil în cauză este produs chiar dacă el este încorporat altui bun mobil sau unui bun imobil. În acest context doctrina juridică a încercat să definească mai circumstanţiat noţiunea de produs. Urmărind o largă protecţie a consumatorului directiva are în vedere totuşi, în primul rând produsele industriale fabricate în serie, cele mai susceptibile de defecte, fără a le exclude însă pe altele. Recent o directivă complementară faţă de Directiva 85/374/ CEE, dă o definiţie mai completă noţiunii de produs văzut ca: „orice produs care, chiar în cadrul unei prestări de servicii, este destinat consumatorilor şi care este susceptibil, în condiţii previzibile în mod rezonabil, să fie utilizat de către aceştia chiar dacă nu le este destinat, şi care este furnizat sau pus la dispoziţie în cadrul unei activităţi comerciale cu titlu oneros sau gratuit indiferent dacă este nou, de ocazie sau recondiţionat“. Dispoziţiile directivei nu sunt aplicabile produselor nucleare, materiilor prime agricole şi produselor pe bază de vânat, chiar dacă formează o parte a unui alt produs mobil sau imobil şi nici serviciilor. În ceea ce priveşte produsele agricole, o nouă Directivă din 1999 extinde prevederile Directivei privind produsele defectuoase la toate produsele agricole, fără excepţie. Pentru servicii Comisia Europeană

104

pregăteşte o directivă privind răspunderea pentru serviciile defectuoase întemeiată şi ea pe răspunderea obiectivă. b) Noţiunea de produs cu defecte Conform art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 240/2004, constituie produs cu defecte „produsul care nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte“ ţinându-se seama de toate împrejurările, inclusiv de modul de prezentare, utilizările previzibile şi data punerii în circulaţie a produsului. „Modul de prezentare a produsului“exprimă obligaţia de informare a producătorului şi are în vedere instrucţiunile de utilizare, avertismentele privind eventualele riscuri pe care le prezintă uzul/consumul produsului, modul de păstrare şi / sau întreţinere etc. „Utilizările previzibile ale produsului“privesc utilizarea lui potrivit scopului căruia îi este destinat, siguranţa produsului excluzând utilizarea abuzivă a acestuia. Lipsa de siguranţă a produsului nu se confundă cu viciile ascunse deoarece priveşte pericolul pe care îl prezintă produsul cu defecte pentru persoane şi bunuri, altele decât produsul cu defecte, iar nu utila folosinţă a acestuia. La rândul său art. 6. 1 al Directivei defineste produsul defectuos, ca cel care nu prezintă siguranţa la care ne putem aştepta în mod legitim. Caracterul „legitim“al aşteptării consumatorului este o garanţie a echilibrului care trebuie să existe între interesele victimei şi cele ale fabricantului produsului. Litera b a art. 6 menţionează printre împrejurările de care trebuie să se ţină seama la aprecierea securităţii produselor „utilizarea lui în scopul căruia îi este destinat“. Si aici importantă este prezentarea produsului care marchează trecerea de la sfera producţiei la cea comercială şi de utilizare. Din prezentarea produsului face parte şi condiţionarea lui în vederea comercializării şi care poate fi o sursă importantă de defecte, mai cu seamă când este vorba de produse alimentare sau medicamente. Aparţin prezentării produsului şi operaţiunile de publicitate care urmăresc să facă cunoscută existenţa şi virtuţile produsului. c) Produs pus în circulaţie Aprecierea defectului produsului nu se poate face înainte de momentul punerii lui în circulaţie. Spre deosebire de alte legislaţii, legiuitorul român nu defineşte noţiunea de produs pus în circulaţie. Doctrina a conturat aici o definiţie apreciind că produsul este pus în circulaţie în momentul înstrăinării sale voluntare iniţiale de către 105

producător cu menţiunea că produsul poate face obiectul unei singure puneri în circulaţie. În consecinţă, producătorul nu va răspunde pentru produsele defecte aflate în posesia sa, pentru cele care i-au fost sustrase ori furate, pentru cele înstrăinate în scop de testări, verificări, probe etc. precum şi pentru cele predate în vederea distrugerii (rebuturi, deşeuri etc.). Si Directiva exonerează de răspundere producătorul dacă dovedeşte că nu a pus produsul în circulaţie. Momentul crucial pentru angajarea răspunderii producătorului faţă de defectele produsului este cel de ieşire din sfera producţiei, atunci când producătorul încetează de a mai fi în posesia produsului, şi acesta îşi face apariţia pe piaţă. I. Privind persoanele: a) – Persoana vătămată/prejudiciată Obligaţia de securitate are o sferă largă de cuprindere în ce priveşte persoanele care au vocaţie de a solicita despăgubiri, în condiţiile legii. Nu prezintă relevanţă dacă persoana vătămată/prejudiciată are calitate de cumpărător, locatar, utilizator, chiriaş ori de simplu terţ sau că a contractat ori nu cu persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de defectul produsului. În acelaşi timp, legea nu distinge între calitatea de consumator şi aceea de comerciant a persoanei vătămate/prejudiciate dar condiţionează ca aceasta să fi folosit produsul cu defecte „pentru uz sau consum personal“ [art. 2 alin. (1) lit. c), pct. 2-3)]. Distincţia pe care Directiva o face între profesionişti şi neprofesionişti în ce priveşte răspunderea pentru produsele defectuoase – cei din urmă nefiind răspunzători în măsura în care au fabricat produsul pentru uzul propriu fără a-l scoate pe piaţă- nu operează în cazul victimelor. Unificarea răspunderii pentru produsele defectuoase care rămâne incompletă în ce-i priveşte pe responsabili, devine completă atunci când este vorba de victime. Se produce astfel un concept unic şi universal de consumator în condiţiile în care Convenţia de la Strasbourg justifica necesitatea „tratamentului egal între consumatorul care cumpără şi ceilalţi consumatori“. Astfel, s-a lărgit noţiunea de victimă care, incluzându-i pe profesionişti, o depăşeşte pe cea de consumator stricto sensu. b) - Producător şi persoanele asimilate producătorului Stricto sensu, producător este fabricantul produsului finit, producătorul unei materii prime sau fabricantul unei părţi componente a produsului, în cadrul activităţii sale profesionale, de aceea definiţia 106

legiuitorului român „ fabricantul produsului finit al unei materii prime sau părţi componente ale produsului este confuză şi ignoră caracterul profesional al activităţii producătorului. Potrivit art. 3.1. din Directivă, termenul de producător desemnează fabricantul produsului finit, producătorul unei materii prime sau fabricantul unei părţi componente a produsului. Conceptul de producător constituie una din invenţiile Directivei, ce o individualizează in mod evident faţă de răspunderea delictuală bazată pe culpă. Istoricul elaborării Directivei demonstrează evoluţia conceptului, care incepe cu o definiîie ce îl include pe cel care a finalizat şi a pus pe piaţă produsul, ca apoi sa ajungă la o abordare bazată pe distincţia dintre producătorul produsului final, furnizorul de materii prime, producătorul produselor componente şi cei asimilaţi producătorului. Definiţia producătorului exprima considerentul de politică legislative exprimat in Preambul: ”protejarea consumatorului impune ca toţi cei care participă la procesul de producţie să poată fi traşi la răspundere, dacă fie produsul final, fie materia primă, fie componentul livrat de aceştia au fost defectuoase”. In plus, Directiva vine in sprijinul consumatorului pentru a-i uşura situaţia în cazul în care produsul defectuos provine din afara Pieţei Interne, ceea ce ar ingreuna posibilităţile persoanei prejudiciate de a identifica producătorul acestuia şi valorificarea pretenţiilor sale in afara Comunităţii. Pe acest considerent, conceptul de producător include şi importatorul din Uniunea Europeană care a introdus produsul defectuos pe Piaţa Internă. Preluând aceste elemente de identificare a producătorului, legiuitorul roman defineşte producătorul prin termeni de asimilare a unor categorii de personae precum: - producătorul aparent, respectiv, „orice persoană care se prezintă ca producător, prin faptul că îşi înscrie pe produs numele, marca sau un alt semn distinctiv“ [art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 2]; - importatorul produsului în România/ Comunitatea Europeană, în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii profesionale [art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 3-4]; - distribuitorul produsului care nu comunică consumatorului, într-un termen rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul, dacă producătorul produsului nu poate fi identificat. Potrivit directivei în cazul în care producătorul produsului nu poate fi identificat, orice furnizor va fi considerat producător. Dispoziţia este utilă în cazul în care produsul este anonim 107

sau întreprinderea care-l comercializează a şters numele producătorului pentru a îl înlocui cu al său. În orice caz, întrucât furnizorul este cel mai uşor identificabil pentru că este cel care a avut un raport direct cu victima, este normal ca el să răspundă. Aceeaşi soluţie şi în cazul produsului importat, dacă nu este indicată identitatea importatorului, chiar dacă este precizat numele producătorului [art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 5]. Răspunderea distribuitorului este subsidiară deoarece acesta este exonerat de răspundere în cazul în care indică persoanei vătămate datele de identificare a producătorului/persoanei asimilate producătorului. Ideea unei răspunderi largi în cadrul căreia nu numai producătorul să fie responsabil ci şi distribuitorul sau importatorul vine în sprijinul concepţiei consumeriste în virtutea căreia consumatorul trebuie să fie protejat de o manieră eficace. Soluţia aleasă şi de legiuitorul român este cea a răspunderii tuturor celor care participă nu numai la procesul de producţie, dar şi la cel al punerii produsului pe piaţă. 3.3. Condiţiile răspunderii pentru produsele cu defecte a) Paguba. Prin lege termenul de pagubă este definit în sens larg şi priveşte: - „Prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane“ [art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2]. Este vorba de despăgubiri cu titlu de cheltuieli de înmormântare, cheltuieli cu titlu de obligaţii de întreţinere ale persoanei vătămate, cheltuieli de transport, tratament medical etc. Deşi directiva tace în privinţa despăgubirilor pentru daunele morale fără a le exclude însă, legea română, potrivit art. 2 alin. (3) „nu împiedică aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la daunele morale“ în condiţiile dreptului comun. - „Deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte“ destinat folosinţei sau consumului privat şi folosit de persoana vătămată pentru uz sau consum personal în valoare de peste 2 milioane lei, respectiv 500 euro echivalent în lei. Este exclus prejudiciul cauzat prin deteriorarea sau distrugerea produsului cu defecte, atât în substanţa sa – degradare sau distrugere- cât şi în valoarea sa economică – diminuarea valorii sale de circulaţie. Aceasta nu exclude posibilitatea ca, în aceste cazuri, persoana vătămată să pretindă despăgubiri în condiţiile dreptului comun- acţiunea redhibitorie sau estimatorie.

108

Prevederile legii nu se aplică pagubelor cauzate de accidentele nucleare şi celor cauzate de produsele puse în circulaţie anterior datei intrării sale în vigoare. b) Defectul. Defectul unui produs este calificat în raport de lipsa de siguranţă „siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte“respectiv, pericolul pe care îl prezintă produsul cu defecte faţă de persoane şi bunuri, altele decât produsul cu defecte, şi nu în raport cu folosinţa utilă a produsului. Directiva fundamentează conceptul de defect pe un standard abstract. Legiuitorul comunitar intemeiază răspunderea pe determinantele comportamentului de piaţă al producătorului. Determinantul central al standardului îl constituie aşteptările coroborate ale consumatorului şi ale producătorului, având în vedere circumstanţele proiectării, fabricării, comercializării si utilizării produsului defectuos. Prin urmare, produsul va fi calificat, în scopul stabilirii răspunderii, nu în temeiul comportamentului producătorului, ci în temeiul modului in care produsul corespunde aşteptărilor pieţei. c) Raportul de cauzalitate dintre defect şi pagubă. Persoana vătămată trebuie să facă dovada (şi a) raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă potrivit regulilor dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, în sensul că defectul a cauzat paguba. Reclamantul nu va fi obligat însă să prezinte dovezi privind culpa producătorului, răspunderea instituită de lege fiind o formă de răspundere fără culpă. Pentru valorificarea pretenţiilor sale în faţa instanţei, el va trebui însă să identifice persoana producătorului care a pus pe piaţă produsul ce a generat prejudiciul. Comparat cu sarcina probei in materia răspunderii delictuale bazate pe culpă, poziţia persoanei prejudiciate este mult îmbunătăţită. 3.4. Cauzele de exonerare de răspundere a) Nu constituie cauză de exonerare de răspundere a producătorului defectul cumulat cu „acţiunea sau omisiunea unei terţe persoane ce a concurat la producerea pagubei” (art. 4 fraza întâi). Prin urmare, producătorul răspunde pentru paguba cauzată ca rezultat cumulate al produsului cu defecte cu acţiunea/omisiunea unei terţe persoane. Acest lucru nu aduce atingere dreptului producătorului de a promova acţiuni împotriva terţului. b) Producătorul este exonerat în tot sau în parte de răspundere când paguba este cauzată, cumulativ, de defectul produsului şi „culpa persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei persoane pentru care 109

aceasta este ţinută să ăspundă“(art. 8). În acest caz producătorul trebuie să facă dovada culpei persoanei vătămate sau, după caz, a persoanei pentru care aceasta este ţinută să răspundă. c) Potrivit art. 7 alin. (1), producătorul este exonerat de răspundere dacă dovedeşte că: - Nu este cel care a pus produsul în circulaţie. Producătorul va răsturna prezumţia punerii produsului în circulaţie făcând dovada că nu a consimţit la înstrăinarea acestuia. - În funcţie de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului, din cauze neimputabile lui. Această cauză de exonerare de răspundere este o aplicaţie a dispoziţiilor potrivit cărora defectul produsului urmează a fi calificat ţinându-se seama de data punerii lui în circulaţie; - Defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse prin reglementări emise de autorităţile competente. Producătorul va face dovada că defectul are la origine respectarea dispoziţiilor imperative edictate de autorităţile competente - Produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuţie în scop economic a producătorului şi nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii sale profesionale. Legiuitorul are în vedere cazurile speciale de înstrăinare a produsului cu defecte cum sunt cele în scop de testări, probe, experimentări sau, după caz, pentru a fi distruse; - Nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existente la momentul punerii în circulaţie a produsului nu i-a permis depistarea defectului în cauză. Această cauză de exonerare configurează conceptul de risc de dezvoltare având ca effect limitarea răspunderii pentru produse defectuoase la ceea ce producătorul poate să îndeplinească în cadrul activităţii sale si la ceea ce poate fi cerut din partea lui in mod legitim. De sorginte germană riscul de dezvoltare constituie orice risc necunoscut în momentul conceperii, fabricării ori comercializării unui produs şi care era imprevizibil în raport cu nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice. Riscul de dezvoltare permite fabricantului să invoce lipsa culpei ca motiv de exonerare cu privire la defectul produsului ceea ce atrage nefuncţionarea regimului de răspundere obiectivă. Introducerea riscului de dezvoltare în textul Directivei a fost argumentată de necesitatea protejării echitabile a producătorilor împotriva unor riscuri care ar compromite

110

activitatea lor de producţie şi îndeosebi de inovaţie. Sa realizat un compromis intervenit atât între statele membre, cât şi între asociaţiile de consumatori şi cele de producători. Statele pot însă exclude în dreptul intern această cauză de exonerare; - Defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care însoţesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate; - Potrivit art. 8 alin. (2) din lege, producătorul de componente este exonerat de răspundere în măsura în care dovedeşte că defectul este imputabil proiectării greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de producătorul produsului. Potrivit art. 10 „orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absolută“. Per a contrario, sunt permise clauzele de agravare a răspunderii producătorului. Aceeaşi reglementare o regăsim şi în art. 12 al directivei printre astfel de clauze având în vedere scurtarea termenelor de prescripţie sau de decădere sau plafonarea indemnizării. Dar dacă clauzele limitative sunt interzise cu privire la victime în mod imperativ ele sunt permise atunci când este vorba de persoanele răspunzătoare în mod solidar pentru daunele cauzate de produsul defectuos. Aceste persoane, adică producătorul, importatorul sau distribuitorul pot stipula asemenea clauze în contractele care le leagă între ele. 3.5. Acţiunile în răspundere pentru repararea pagubei Termenele instituite prin lege sunt preluate din directivă. Distingem astfel două termene: unul de prescripţie şi altul de decădere. Termenul de prescripţie este de 3 ani şi are ca punct de plecare data la care persoana vătămată/prejudiciată „a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii producătorului“. Ca şi textul directivei sunt puse trei condiţii cumulative pentru ca prescripţia să înceapă să curgă. Suspendarea şi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiunea pentru repararea pagubelor sunt supuse dreptului comun. Termenul de decădere este de 10 ani şi curge de la data la care „producătorul a pus produsul respectiv în circulaţie“. Victima nu mai poate să ceară repararea prejudiciului dacă timp de zece ani nu a introdus acţiunea. Acest termen are ca punct de plecare - dies a quo111

data punerii produsului în circulaţie fără vreo legătură cu data remiterii sale părţii vătămate/prejudiciate. Sarcina probei revine persoanei vătămate/prejudiciate „pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă“. 3.6. Răspunderea solidară şi acţiunea în regres a) Solidaritate pasivă legală. Prin dispoz. art. 5 din lege se instituie răspunderea solidară pentru ipoteza când „mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru pagubă“. b) Acţiune în regres. Persoana răspunzătoare (codebitor solidar) care a despăgubit în tot persoana vătămată are la îndemână două acţiuni pentru a se întoarce împotriva celorlalte persoane răspunzătoare (codebitori solidari): - acţiunea derivând din subrogarea legală în drepturile persoanei vătămate (art. 1108 pct. 3 C. civ.); - acţiunea personală, derivând din mandat, gestiune de afaceri sau îmbogăţirea fără justă cauză. c) Competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti sesizate cu acţiunea pentru repararea pagubelor cauzate de produsele cu defecte este alternativă, aceasta revenind „instanţei de judecată în a cărei rază teritorială s-a produs paguba, se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului“. 3.7. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte Răspunderea pentru produsele defectuoase introduce o răspundere întemeiată pe defect, fără prezumţie de culpă. Defectul constituie prin el însuşi faptul generator al răspunderii. Pe de altă parte, caracterul obiectiv al acestei răspunderi se manifestă prin eliminarea oricărei diferenţe între contractant şi terţ. Aceştia sunt supuşi unei reguli unice de răspundere. Această răspundere „dură“este atribuită tuturor celor care se găsesc pe traseul producţie-distribuţie. Ideea unei raspunderi largi in cadrul careia nu numa producatorul sa fie responsabil de prejudicial cauzat de produsul defectuos, ci si distribuitorul sau importatorul, vine in sprijinul unei conceptii consumeriste in virtutea careia consumatorul trebuie sa fie protejat de maniera eficace. Caracterul obiectiv al răspunderii pentru produsele defectuoase este consolidate şi de teoria aparenţei - error communis facit jus - fiind vizaţi aici marii distribuitori precum şi vânzarea prin corespondenţă. 112

In acest context putem afirma că evoluţia dreptului răspunderii civile delictuale cunoaşte, prin instituirea răspunderii pentru produsele defectuoase, un fel de incoronare care poate fi un nou inceput. Concepţia tradiţională a răspunderii pentru culpă este eschivată fără drept de apel căci, dupa cum spuneau prestigioşi civilişti francezi, principala grijă a Directivei este evitarea cât mai hotărâtă a probei culpei producătorului.

TEST DE AUTOEVALUARE Răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de garanţie TEMĂ DE REFLECŢIE Fundamentul răspunderii producătorului pentru pagubele generate de produsele cu defecte 113

MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. În termenul de garanţie sau de valabilitate a produselor operatorul economic răspunde: a)- numai pentru viciile ascunse; b)- numai pentru viciile aparente; c)- atât pentru viciile ascunse cât şi pentru viciile aparente; d)– nici-un răspuns valabil. 2. În cazul nerespectării obligaţiei de conformitate legea recunoaşte consumatorului numai: a)- dreptul de denunţare unilaterală a contractului; b)- dreptul de a solicita rezilierea contractului; c)- dreptul de a cere înlocuirea sau repararea bunului; d)– nici-un răspuns valabil. 3. În temeiul Legii nr. 240/2004 producătorul răspunde: a) - pentru culpă în activitatea sa; b) – pentru comportamentul produsului după punerea sa în circulaţie; c) – pentru viciile ascunse ale produselor; d)- nici-un răspuns valabil. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. c) ; 2. d); 3. d).

114