Dreptul Asigurarilor

  • May 2020
  • PDF

This document was uploaded by user and they confirmed that they have the permission to share it. If you are author or own the copyright of this book, please report to us by using this DMCA report form. Report DMCA


Overview

Download & View Dreptul Asigurarilor as PDF for free.

More details

  • Words: 11,849
  • Pages: 45
1 . A PA R I T I A S I E VO LU T I A A S I G U R A R I LO R 1.1. Relaţia Asigurare – Risc Riscul este definit în dicţionarul explicativ al limbii române ca posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă. Dorinţa omului de a proteja familia şi patrimoniul s-a materializat, ca urmare a organizării ştiinţifice a solidarităţii umane, în asigurare. Aceasta presupune acordarea unei indemnizări financiare victimelor unor evenimente, precum catastrofe naturale, accidente. Din punct de vedere juridic riscul este evenimentul viitor şi incert (dar posibil), de a cărui realizare este legată producerea unor efecte juridice. El are importanţă pentru asigurator, deoarece din analizarea şi evaluarea lui rezultă nivelul primei şi corespunzător al indemnizaţiei de asigurare. În funcţie de felul incertitudinii poate fi întâlnit: - risc previzibil - provocat de factori cunoscuţi la momentul încheierii contractului (de ex.: activitatea în mediu toxic, boala etc...); - risc imprevizibil - datorat unor factori ce nu pot fi cunoscuţi şi nici bănuiţi, precum cutremur, secetă, inundaţii, furtună etc.; În funcţie de natura sa riscul poate fi social, când are drept cauză evenimente sociale (precum boală, şomaj) şi de natură politică sau economică care are la origini situaţia politico-economică existentă şi posibile evenimente majore precum: război, lovitură de stat, falimentul etc. Relaţia asigurare-risc este una de cauzalitate imediată: prezenţa unui risc a creat nevoia de asigurare. Modul în care acest mijloc de protecţie a evoluat este strâns legat de evoluţia civilizaţiei umane, de fenomene demografice, economice şi de modul în care catastrofele naturale au fost percepute de-a lungul timpului. 1.2. Apariţia şi evoluţia În forme primare, asigurările au fost prezente odată cu primele grupuri sociale organizate, care într-o formă sau alta, încercau să-şi ajute membrii în caz de nevoie. Dovezi de existenţă a asigurării există din antichitate: - în Egiptul antic (în jurul anului 4500 î.H.) existau societăţi de într-

ajutorare a cioplitorilor de piatră; - în Babilon, transportul era organizat în caravane, iar costurile dispariţiilor erau suportate în comun de comercianţi. Proprietarii de corăbii se înţelegeau cu acela care îşi pierdea corabia să primească alta în loc, cu condiţia ca pierderea să nu fie din culpa proprietarului; - în secolul V î.H., Pericle a înfiinţat organizaţii care aveau ca scop ajutorarea membrilor şi familiilor acestora în caz de incendiu, boală, deces; - membrii colegiului funerar din Lanuvium Roma încheiau un adevărat contract de asigurare, plătind în timpul vieţii cotizaţii pentru ca înmormântarea să fie organizată de colegiul al căror membrii erau. Împrumutul maritim (foenus nauticum), utilizat de greci şi romani, presupunea obţinerea de către comerciant a unui împrumut în bani necesari organizării transportului. În cazul în care nava pierea, împrumutul nu trebuia restituit, iar dacă ajungea la destinaţie, pe lângă împrumut se plătea şi o dobândă ridicată pentru suportarea riscului. În Evul Mediu, împrumutul maritim a continuat să fie folosit până în 1234, când Papa Grigore al IX-lea l-a interzis datorită dobânzilor excesive. Asigurările continuă să-şi facă loc ca asociaţii mutuale ale lucrătorilor, artiştilor, astfel că membrii corporaţiilor existente în unele ţări europene (Danemarca, Anglia) erau despăgubiţi în caz de accident de muncă, incendiu sau chiar incapacitate de muncă. Ca urmare a interzicerii împrumutului maritim, s-a căutat găsirea unui alt mijloc care să permită bancherilor obţinerea unei anumite siguranţe. Apar premisele contractului de asigurare: bancherii încasau o sumă de bani şi se angajau să acopere un eventual prejudiciu cauzat navei sau încărcăturii. (Cel mai vechi contract de asigurare în formă scrisă este datat 1347, fiind încheiat la Genova. De fapt, tot acolo apare şi prima codificare a asigurării în regulile emise de Uffizio de Marcanzia în 1383 şi prima societate de asigurări maritime în 1424.)

În secolul al XVIII-lea în Franţa, italianul Tonti a creat primele tontine, practic asigurări de viaţă. Membrii tontinelor contribuiau la un fond comun cu o cotizaţie anuală şi pe o perioadă determinată, iar la expirarea perioadei, suma obţinută prin capitalizarea cotizaţiilor se împărţea membrilor supravieţuitori. (Cel mai vechi contract scris în materia asigurărilor de viaţă a fost încheiat la Londra în 1583. }i tot la Londra în 1666, după marele incendiu apar primele asigurări contra incendiilor.)

2

Apari\ia ]i evolu\ia asigur[rilor

3

Odată cu secolul al XIX-lea, putem vorbi de asigurările moderne: în Franţa apar societăţi de asigurare care au prosperat rapid, în Anglia apare prima societate de asigurări pentru accidente pe calea ferată, se diversifică domeniile de asigurare. În concluzie, apariţia şi evoluţia asigurărilor s-a datorat: a. evoluţiei economico-sociale; b. urbanizării şi organizării breslelor; c. dezvoltării matematicii şi în special a teoriei probabilităţilor. 1.3. Asigurările în România Ca şi în restul Europei, în secolul al XIV-lea, apar asociaţiile mutuale, pe structura breslelor, în cadrul cărora fiecare membru plătea taxa de înscriere şi cotizaţii, iar sumele colectate erau utilizate pentru înmormântări, ajutorarea văduvelor şi copiilor. Menţionări istorice: - în 1744 o Casă de incendii organizată la Braşov ai cărei membri plăteau o sumă de bani, urmând a fi despăgubiţi în caz de incendiu; - în 1823, în Sibiu s-a încercat fără succes înfiinţarea unei instituţii de asigurare pentru incendiu.

Prima instituţie care a avut ca obiect de activitate asigurarea a fost întemeiată de Asociaţia Meseriaşilor din Braşov care în 1844 înfiinţa Institutul General de Pensii din Braşov. În partea de sud a ţării vechiul Regat - în 1871 lua fiinţă prima societate de asigurări: "Dacia". (Au urmat: "România", "Naţională", "Generală", "Agricolă"ş.a..)

În perioada interbelică, activitatea în domeniul asigurărilor a luat amploare, odată cu intrarea capitalului străin. (Printre multele societăţi de

asigurare, existau şi instituţii precum Casa Armatei - secţia asigurări - care asigurau caii din proprietatea statului aflaţi în folosinţa ofiţerilor şi Eforia Bisericii Ortodoxe Române - care asigura prin secţia de specialitate bunurile din proprietatea parohiilor.)

După cel de-al doilea război mondial, întregul portofoliu al societăţilor de asigurare a fost preluat de Sovromasigurare. Ulterior, sa înfiinţat Administraţia Asigurărilor de Stat la care statul a deţinut monopolul total în materie de asigurări. După 1990, în baza Legii 47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor, a Legii 136/1995 şi a Legii nr. 32/2000 privind asigurarea şi reasigurarea s-au înfiinţat nenumărate societăţi de asigurare cu capital privat. În 1991, prin hotărâre de guvern s-a înfiinţat Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare în cadrul

3

Ministerului Finanţelor ale cărui atribuţii au fost preluate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (articolul 4, al Legii nr. 32/2000).

4

2. NOTIUNEA DE ASIGURARE 2.1. Noţiune Asigurarea constă în crearea unui fond de către personele fizice şi juridice ameninţate de riscuri din care se acoperă daunele şi alte cerinţe financiare imprevizibile. Acesta este şi sensul dat de Legea nr. 32/2000 noţiunii de asigurare : "operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate"; Din punct de vedere juridic, asigurarea este un contract aleatoriu în care una din părţi - asiguratul - se obligă să plătească celeilalte părţi - asiguratorul - o sumă de bani pentru ca în ipoteza producerii evenimentului asigurat, acesta din urmă să plătească asiguratului indemnizaţia stabilită prin contract. În unele situaţii, asigurarea apare ca un contract obligatoriu, încheiat în temeiul legii. Într-un sens mai larg, economic, legea defineşte activitatea de asigurare ca ca fiind "în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată". Analizând definiţiile de mai sus, t r ă s ă t u r i l e asigurării sunt: - acoperă riscuri prin crearea comunităţii de risc; - acoperă riscuri datorate unor evenimente independente de voinţa asiguratului, dar evaluabile; - protejează persoane egal ameninţate de acelaşi tip de risc. 2.2.Funcţiile asigurării Funcţia de prevenire a daunelor Prin mecanisme economice, asigurarea poate avea şi rolul de a preveni producerea evenimentului dăunător prin impunerea asiguratului a unei conduite preventive (de exemplu, în cazul asigurării pentru incendiu, persoanele fizice sau juridice care nu iau măsuri de protecţie sunt supuse unor tarife de prime mai mari). 1.

2. Funcţia de dezdăunare Funcţia esenţială a asigurării este de dezdăunare şi rezidă din scopul asigurării care este acela de despăgubire a asiguaţilor, prin repararea bunurilor, repararea unor prejudicii sau acordarea unor sume de bani. 3. Funcţia financiară Prin acumularea sumelor de bani plătite ca prime şi prin intervalul de timp dintre momentul încasării primelor şi plata indemnizaţiilor, societăţile de asigurare ajung să deţină temporar valori importante. Ele au datoria să le plaseze pe piaţa de capital în scopul obţinerii de venituri suplimentare. Astfel, se pot constitui depozite la bănci sau efectua operaţiuni mobiliare. 4. Funcţia de control are o pondere mai mică, constând în depistarea de către stat prin intermediul asigurărilor a unor cauze generatoare de prejudicii. 2.3. Noţiuni utilizate în asigurări 1. Asiguratorul este societatea comercială datoare să plătească indemnizaţia de asigurare la producerea evenimentului asigurat. 2. Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce încheie contractul de asigurare în interesul său sau al altei persoane. 3. Beneficiarul asigurării este terţul faţă de contract ce urmează să primească indemnizaţia de asigurare la realizarea evenimentului asigurat. 4. Riscul asigurat este evenimentul viitor, posibil şi incert prevăzut în contract ce pune în pericol patrimoniul, viaţa ş.a. asiguratului. 5. Cazul asigurat este evenimentul asigurat şi produs. (Ex.: incendiu). 6. Obiectul asigurării este reprezentat de ceea ce s-a asigurat ( de ex : răspunderea civilă). 7. Interesul asigurării este reprezentat de dauna evaluabilă în bani pe care asiguratul o poate suferi. 8. Suma asigurată este suma maximă în limita căreia asiguratorul este obligat să plătească indemnizaţia de asigurare. În funcţie de suma asigurată, se calculează atât indemnizaţia, cât şi prima de asigurare. 9. Prima de asigurare este suma de bani pe care o plăteşte asiguratul asiguratorului pentru asumarea riscului. 6

No\iunea de asigurare

7

10. Indemnizaţia de asigurare este suma de bani pe care asiguratorul o plăteşte asiguratului sau beneficiarului la producerea cazului asigurat. 11. Principalele acte normative în materie sunt: - Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor; - Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. 2.4. Clasificarea asigurărilor 1. În funcţie de natura juridică a raporturilor de asigurare: - asigurări comerciale (faptă de comerţ pentru ambele părţi); - asigurări mixte (asigurarea este faptă de comerţ pentru o parte şi civilă pentru cealaltă). Pentru societăţile comerciale de asigurări, operaţiunea de asigurare este întotdeauna - faptă de comerţ aşa cum o consideră art.3, pct.17 - 18, C.Com., dar şi din punct de vedere subiectiv, asiguratorul fiind societate comercială. Pentru asigurat, operaţiunea poate avea caracter civil. În cazul asigurărilor comerciale se va aplica întotdeauna legea comercială. Dacă asigurarea e mixtă, în principiu se aplică tot legea comercială, numai dacă aceasta nu prevede altfel. 2. În funcţie de modul în care iau naştere raporturile juridice de asigurare: - asigurarea obligatorie; - asigurarea facultativă. Conform art.1 din Legea 136/1995, activitatea de asigurare se desfăşoară în România sub forma asigurărilor facultative şi obligatorii. Potrivit art.2 al aceleiaşi legi, în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurator, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin contractul de asigurare. În asigurarea obligatorie, raporturile dintre asigurat şi asigurator, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin Legea 136/1995 (art.3). Este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule şi travaie (art.4). Asigurarea obligatorie se practică numai de asiguratorii autorizaţi de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor . 3. În funcţie de obiectul asigurării: a) asigurări de bunuri: obiectul asigurării îl reprezintă un bun. b) asigurări de răspundere civilă: obiectul asigurării îl reprezintă o valoare patrimonială egală cu despăgubirile ce trebuie să le 7

plătească asiguratul pentru prejudiciul creat terţilor pentru care răspunde conform legii civile. c) asigurări de persoane: obiectul îl reprezintă viaţa sau integritatea corporală. Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurări contra pagubelor (asigurări de daune). Asigurarea de persoane nu are caracter de despăgubire, reprezentând un mijloc de capitalizare a unor sume de bani. 4. În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare: a) Asigurări directe În cazul asigurării directe, raportul juridic ia naştere între asigurator şi o altă persoană. Coasigurarea este tot o asigurare directă ce presupune existenţa a doi sau mai mulţi asiguratori. În acest caz, obligaţia plăţii indemnizaţiei de asigurare se divide conform părţii de risc asumate. Asigurarea mutuală se realizează între mai multe persoane care au atât calitatea de asigurat, cât şi pe cea de asigurator. Ea se caracterizează prin aceea că părţile se obligă la plata primei de asigurare (cotizaţie) în scopul constituirii unui fond comun din care se plăteşte la survenirea cazului asigurat indemnizaţia de asigurat. Codul comercial arată că asigurarea mutuală nu are drept scop realizarea de beneficii, ci doar împărţirea riscurilor. b) Reasigurarea este forma de asigurare a asiguratorului direct la o altă societate de asigurări. Reasiguratorul contribuie, în schimbul primei la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratorul le plăteşte.

8

3 . C O N T R A C T U L DE A S I G U R A R E 3.1. Definiţie Conform art.9 al Legii 136/1995, prin contractul de asigurare, asiguratorul se obligă să plătească o primă asiguratorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, în limitele şi termenele cuvenite. 3.2. Caractere juridice Contractul de asigurare are următoarele caractere juridice : 1. contract consensual Art.10 al Legii 136/1995 solicită forma scrisă ad probationem, deci contractul este valabil încheiat prin simplul acord de voinţă. Lipsa formei atrage imposibilitatea dovedirii lui cu martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă (art.10, alin.1). 2. contract sinalagmatic Părţile contractante au următoarele obligaţii reciproce: asiguratul să plătească prima, iar asiguratul să sporte riscul şi să plătească indemnizaţia. 3. contract de adeziune Contratul de asigurare este redactat de regulă de societatea comercială de asigurare, asiguratul putând doar adera la el prin acceptarea clauzelor. Libertatea contractuală se rezumă la: - a avea dreptul de a te asigura sau nu; - a alege societatea de asigurare. 4. contract cu executare succesivă Asiguratului îi revine obligaţia să plătească primele, iar asiguratorului să-l protejeze contra riscului plata indemnizaţiei. 5. contract aleatoriu La încheierea contractului nu se cunoaşte întinderea obligaţiilor, efectele acestuia depinzând de un eveniment viitor şi incert. 3.3. Condiţiile de valabilitate ale contractului 1. Capacitatea de a contracta

Persoanele juridice (soicietăţile de asigurări) au capacitatea de a încheia contracte de asigurări direct, prin conducători sau indirect, prin reprezentanţi. Asiguratul trebuie să aibă capacitatea de a contracta. Capaciatea juridică restrânsă a persoanei fizice de a încheia acte juridice se dobândeşte la vârsta de 14 ani şi încetează la vârsta de 18 ani când devine majoră şi are capacitate deplină de exerciţiu. 2. Consimţământul şi cauza sunt guvernate de regulile de drept comun. 3. Obiectul contractului de asigurare îl formează prestaţiile pe care părţile şi le datorează: plata primei şi suportarea riscului prin plata indemnizaţiei. 4. Forma contractului este, conform art.10 din Legea 136/1995, cea scrisă. 3.4. Încheierea contractului 3.4.1. Cererea de asigurare Potrivit articolului 13 al Legii 136/1995, persoana care încheie asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările formulate de asigurator cu privire la împrejurările esenţiale referitoare la risc. Declaraţia de asigurare se completează anterior încheierii contractului în cazul: asigurărilor de persoane (uneori al celor de bunuri) şi al asigurărilor externe. În cazul celorlalte tipuri de asigurare cererea de asigurare se redactează odată cu încheierea actului. Rolul cererii sau declaraţiei de asigurare este acela de a evalua riscul. De aceea, conform alin.2 al art.13 al Legii nr. 136/1995, asiguratului îi revine obligaţia ca şi în timpul derulării contractului să comunice asiguratorului modificările esenţiale cu privire la risc. 3.4.2. Evaluarea riscului şi reguli generale referitoare la acesta Evaluarea nivelului de risc se face prin coroborarea informaţiilor din declaraţia de asigurare cu cele obţinute după inspecţia de risc efectuată de asigurator. Prin evaluare de risc se vor stabili: nivelul de risc şi limitele între care se situează acesta, coeficienţii în baza cărora se calcuează prima şi măsurile pe care trebuie să le ia asigurătorul pentru diminuarea riscurilor. Riscul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru a fi asigurabil: 10

Contractul de asigurare

11

a) să fie determinat cu precizie în contract (art.10). Deşi asiguratului îi revine obligaţia de a declara toate împrejurările legate de risc şi eventual modificările acestora, legea nu prevede nici o sancţiune. Se apreciază totuşi că asiguratorul are posibilitatea: - să denunţe contractul înainte de producerea cazului asigurat sau cu acordul asiguratorului să procedeze la modificarea lui; - să refuze plata indemnizaţiei în caz de producerea cazului asigurat, dacă dovedeşte că în condiţiile reale nu ar fi încheiat contractul. Poate fi obligat, conform art.21 al legii, la plata primelor încasate. b) riscul trebuie să fie un eveniment viitor, probabil, dar incert. Contractul se consideră reziliat de drept conf. art.14: riscul s-a produs sau a devenit imposibilă producerea lui înainte de "începerea obligaţiei". Asiguratorul nu suportă riscurile înainte de plata cel puţin a primei rate de primă, formula întâlnită în contracte fiind : "nu există risc fără plata anticipată a primei". c) producerea riscului nu trebuie să depindă de intenţia asiguratului sau a altei persoane. În consecinţă, asiguratorul nu datorează indemnizaţia atunci când dovedeşte că evenimentul a fost produs cu intenţie de către asigurat sau beneficiar, ori de alte persoane prevăzute în art.20 al Legii 136/1995. Faptele culpabile ale asiguratului sau a persoanelor prevăzute în contract nu-l îndreptăţesc pe asigurator să refuze plata indemnizaţiei. 3.4.3. Momentul încheiereii contractului Contractul este încheiat în momentul realizării acordului de voinţă. Forma scrisă, după cum s-a menţionat, este necesară ad probationem. Înscrisul pe care părţile îl întocmesc se numeşte: - poliţă de asigurare (la asigurările de persoane); - contract de asigurare (în cazul bunurilor). 3.5. Principii pe care se bazează încheierea şi derularea contractului 3.5.1. Interesul asigurabil Asiguratul are întotdeauna o relaţie particulară în legătură cu obiectul asigurat, aceasta fiind vitală: proprietatea sau răspunderea. Diferenţa între obiectul asigurării şi obiectul contractului de 11

asigurare este următoarea: dacă obiectul asigurării îl reprezintă ceea ce s-a asigurat (bun, proprietate etc.), obiectul contractului îl reprezintă prestaţiile la care părţile se obligă. Interesul asigurabil ca principiu al încheierii contractului a fost definit în 1883 în cazul Castellain vs. Preston când s-a răspuns la întrebarea dacă într-o poliţă de incediu se asigură materialele de construcţie sau interesul asiguratului. Interesul asigurabil a fost definit ca dreptul legal de a asigura ceea ce rezultă dintr-o relaţie financiară, acceptată de lege, între asigurat şi obiectul asigurării. Interesul asigurabil se prezintă diferit, în funcţie de tipul asigurării: 1. valoarea prejudiciului la asigurarea de bunuri; 2. protejarea patrimoniului asiguratului, în cazul asigurării de răspundere civilă; 3. măsură de protecţie şi economisire în cazul asigurării de viaţă. 3.5.2. Principiul maximei bunei credinţe Majoritatea contractelor comerciale presupun o poziţie de egalitate a părţilor. Din modul de încheiere a contractului de adeziune, rezultă că asiguratul este pe o poziţie nefavorabilă putând doar accepta condiţiile generale şi tipul contractului. Cu toate acestea şi asiguratorul este dezavantajat, neputând cunoaşte şi analiza toate aspectele legate de capacitatea de plată, riscul asigurat etc. Principiul maximei bune credinţe (Uberrimae fidei sau Utmost good faith) presupune datoria asiguratului de a informa voluntar, precis şi complet asupra tuturor faptelor materiale privind riscul asigurat, chiar dacă asiguratorul întreabă sau nu. Astfel de împrejurări sunt: fapte care dovedesc că riscul propus este mai mare datorită unor factori individuali, fapte ce ar determina o pierdere mai mare decât cea estimată sau respingerea asigurărilor similare de către alţi asiguraţi. 3.5.3.Principiul cauzei proxime Cauza proximă este cauza efectivă care declanşează un flux de evenimente care determină o pierdere, nefiind nici prima, nici ultima, ci aceea dominantă. Atunci când evenimentul produs se datorează unei cauze proxime ce nu a fost prevăzută printre riscuri, asiguratorului nu-i revine nici o obligaţie. Ex.: 1918 Leyland Shipping pierdea nava ca urmare a scufundării. Instanţa a stabilit că nava a fost scufundată în timpul unei 12

Contractul de asigurare

13

furtuni după ce fusese anteriort avariată de o torpilă. 3.5.4.Principiul despăgubirii Conform acestui principiu, asiguratul este repus în situaţia financiară pe care a avut-o înainte de producerea pierderii. 3.5.5. Principiul subrogării: Asiguratorul se subrogă în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării, contra celor răspunzători de producerea pagubei în limita despăgubirii plătite. Prin subrogare, asiguratorul exercită acţiunea în nume propriu, cu toate avantajele ce decurg din aceasta. 3.6. Efectele contractului de asigurare 3.6.1. Drepturile şi obligaţiile asiguratului 1. Până la producerea evenimentului asigurat: a. Drepturile asiguratului sunt: - dreptul de a încheia asigurări suplimentare (de ex. în asigurarea de bunuri şi de răspundere) - dreptul de răscumpărare (la asigurările de viaţă cu rezerve de primă) - dreptul de a modifica contractul (în unele cazuri - de ex. înlocuirea beneficiarului în asigurările de viaţă). b. Obligaţiile asiguratului: Principala obligaţie a asiguratului este de plata a primei de asigurare. Cuantumul primei de asigurare depinde de cota primă tarifară şi de mărimea sumei asigurate. Suma asigurată este valoarea pentru care asiguratorul îşi asumă obligaţia de a suporta riscul. Rezultă obligaţia de a informa asiguratorul despre modificările circumstanţelor care agravează riscul şi obligaţia de întreţinere a bunurilor. Suma asigurată este stabilită prin convenţie, iar în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie prin hotărâre a Guvernului. Supraasigurarea nu este permisă, deoarece poate tenta asiguratul să contribuie la producerea cazului asigurat, subasigurarea fiind însă permisă. În cazul asigurării de persoane, neexistând posibilitatea de evaluare, noţiunile de subasigurare şi supraasigurare sunt inaplicabile. Categoriile de prime sunt: 1. Prima pură denumită şi primă de risc sau primă tehnică ce are rolul de a constitui fondul de asigurare. Ea se calculează înmulţind 13

frecvenţa sinistrelor cu costul lor mediu. Ex.: 10 case ce costă în medie 30 milioane. Conform statisticilor o casă din 10 arde anual Frecvenţa este de

1 10 = 0,1 = . 10 100

Suma asigurată este de 30 milioane; Prima pură = 0,1% x 30 milioane = 3 milioane. Dacă o casă costă mai puţin, de ex. 20 milioane, prima va fi: 0,1 x 20 milioane = 2 milioane. 2. Prima netă este egală cu prima pură la care se adaugă cheltuielile necesare pentru încheierea şi gestionarea contractelor de asigurare plus profitul asiguratorului. 3. Prima totală este cea plătită de asigurat şi constă în adunarea la prima netă a cheltuielilor accesorii şi a taxelor şi impozitelor legale. Prima se plăteşte la scadenţă organelor de încasare, la casierie sau prin virament. Dacă se produce cazul asigurat şi nu s-a plătit prima la zi, nu se pot ridica pretenţii de către asigurat. Prima de asigurare este guvernată de următoarele reguli: a) Prima se plăteşte la termenele stabilite în contract. În caz de neplată la scadenţă a unei rate, asiguratul are dreptul să o plătească în cadrul termenului de păsuire. Dacă în contract nu e prevăzut un astfel de termen, contractul se reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite în termenul prevăzut în contract (art.17). b) Plata primelor este portabilă, făcându-se deci, la sediul asiguratorului sau al împuterniciţilor, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract (art.15). c) Conform art.16 al Legii 136/1995, dovada plăţii primelor revine asiguratului, înscrisul fiind contractul sau poliţa, chitanţa, dispoziţia de plată sau alt document probator al plăţii (art.16). Legea prevede şi posibilitatea ca asiguratorul să compenseze primele ce i se mai datorează până la sfârşitul anului de asigurare cu indemnizaţia cuvenită asiguratului sau terţului beneficiar. 2. După producerea evenimentului asigurat, principalul drept al asiguratului este încasarea indemnizaţiei. Obligaţiile sunt: - combaterea elementelor ce ar agrava paguba; - avizarea asiguratorului în termenele prevăzute de condiţiile de asigurare; 14

Contractul de asigurare

15

furnizarea de acte şi date referitoare la evenimentul asigurat. 3.6.2. Drepturile şi obligaţiile asiguratorului 1. Până la producerea evenimentului asigurat drepturile asigurătorului sunt: de a verifica existenţa bunului şi a modului de întreţinere şi de a aplica sancţiunile legale atunci când asiguratul a încălcat obligaţiile privind întreţinerea şi paza bunului, iar obligaţiile: de a elibera la cerere duplicatul documentului de asigurare sau a unui certificat de confirmare a asigurării. 2. După producerea evenimentului asigurat principala obligaţie este de plată a indemnizaţiei de asigurare. Aceasta a fost definită ca suma de bani pe care asiguratorul o plăteşte asiguratului la producerea cazului asigurat. La asigurările de daune, indemnizaţia este numită despăgubire şi se plăteşte în limita sumei de asigurare până la concurenţa cu valoarea daunei şi nu poate depăşi valoarea bunului de la momentul producerii cazului asigurat (art.27 şi 41 ale Legii 136/1995). La asigurările de persoane indemnizaţia este numită sumă asigurată şi deoarece nu are caracter de despăgubire se plăteşte fie suma asigurată, fie un procent proporţional cu gradul de invaliditate. În caz de moarte sau invaliditate permanentă totală se plăteşte întreaga sumă asigurată. Dacă evenimentul se realizează parţial, în sensul producerii unei invalidităţi, calculul nu depinde şi nu se face în funcţie de cuantificarea daunei (care nu există), ci în funcţie de gradul invalidităţii. 3.6.3. Sisteme de acoperire a daunei La asigurările de daune, respectiv asigurarea de bunuri şi cea de răspundere civilă, se pune problema nivelului despăgubirii, deci a raportului dintre daună şi despăgubire. Modul în care se face această apreciere poartă numele de sistem de acoperire în asigurare. a) Sistemul acoperirii proporţionale Articolul 28 al Legii 136/1995 prevede că atunci când contractul s-a încheiat pentru o sumă asigurată, inferioară valorii bunului, despăgubirea se reduce corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului, dacă nu s-a convenit astfel prin contract. În esenţă, aceasta înseamnă că indemnizaţia de asigurare reprezintă acceaşi parte de daună pe care o reprezintă suma asigurată faţă de valoarea de asigurare. Ex.: Valoarea bunului 20 de milioane. Suma asigurată 15 milioane (proporţie 75%). -

15

Bunul piere parţial 50%, deci valoarea pagubei este de 10 milioane. Indemnizaţia de asigurare va fi de 75% din pagubă. 75 % din 10 milioane = 7,5 milioane. În materia asigurării de răspundere civilă, deşi este o asigurare de daune, sistemul acoperirii proporţionale nu poate fi aplicat deoarece de regulă nu există o valoare asigurabilă anterioară realizării riscului. Se aplică de regulă sistemul primului risc. b) Sistemul primului risc Asiguratorul suportă, în cadrul acestui sistem dauna în întregime în limitele sumei asigurate. Ex.: Valoarea bunului 20 de milioane. Suma asigurată 15 milioane (75%). Paguba este de 10 milioane. Indemnizaţia = 10 milioane. Dacă paguba este de 17 milioane, indemnizaţia = 15 milioane. Sistemul primului risc influenţează şi nivelul primelor, fiind mai avantajos pentru asiguraţi. c) Sistemul acoperirii limitate În cadrul acestui sistem asiguratul suportă paguba numai peste o anumită limită numită franşiză (franchir - a trece peste). Aceasta poate fi: - deductibilă (absolută) care se deduce din orice pagubă (de ex. franşiza exprimată în procente din pagubă) sau - nedeductibilă (simplă) care nu se deduce din pagubă dacă cuantumul ei depăşeşte valoarea franşizei. Ex.: În asigurarea obligatorie de răspundere civilă, franşiza prevăzută de lege este stabilită la o valoare X lei, nedeductibilă. Dacă paguba terţului este până în X lei, asiguratorul nu plăteşte despăgubirea. Dacă paguba este mai mare, despăgubirea va fi integrală, în limita sumei asigurate. Legea 136/1995 în articolul 27 alin.3 stabileşte că în contractul de asigurare poate fi stabilă o clauză în baza căreia asiguratul rămâne propriul său asigurator pentru o franşiză sau o sumă determinată care nu se despăgubeşte de către asigurator. Sistemul acoperirii limitate poate fi combinat atât cu sistemul acoperirii proporţionale, cât şi cu sistemul primului risc. 3.6.Încetarea contractului de asigurare 16

Contractul de asigurare

17

a.Contractul

de asigurare încheiat pe o durată determinată încetează la expirarea termenului. b.La asigurările de viaţă şi de accidente contractul încetează la producerea cazului asigurat. La asigurările de bunuri, contractul îşi produce efecte şi după producerea cazului asigurat, cu condiţia ca bunul să nu fi pierit în totalitate, dar pentru o sumă asigurată redusă. La asigurările de răspundere civilă, asiguratorul va suporta riscul şi după producerea cazului asigurat, până la concurenta sumei asigurate contractate. c.Denunţarea Asiguratorul poate denunţa contractul - când asiguratul nu a comunicat modificările survenite în cursul derulării contractului, modificări ce exclud posibilitatea menţinerii contractului; - când asiguratul nu întreţine corespunzător bunul sau nu respectă măsurile de prevenire impuse de lege. d.Rezilierea contractului intervine atunci când părţile nu-şi îndeplinesc obligaţiile, de regulă asiguratul prin neplata primelor. Cum rezilierea produce efecte pentru viitor, primele nu se restituie. Potrivit articolului 14 al Legii 136/1995, dacă subzistă răspunderea asiguratorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă, precum şi în cazul în care, după începerea obligaţiei asiguratului procedura riscului asigurat a devenit imposibilă, contractul se reziliază de drept.

17

4 . M A N A G E M E NT U L I N A S I G U R A R I Potrivit Legii nr.32/2000 activitatea de asigurare în Româânia poate fi exercitată numai de: a) societăţi pe acţiuni, societăţi mutuale, filiale ale unor asigurători străini, constituite ca persoane juridice romââne, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor b) sucursale ale unor asigurători, persoane juridice străine, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este o autoritate administrativă autonomă de specialitate, cu personalitate juridică care are urmştoarele atribuţii :  elaborează sau avizează proiectele de acte normative care privesc domeniul asigurărilor ;  supraveghează situaţia financiară a asigurătorilor, în vederea protejării intereselor asiguraţilor , puâtnd dispune efectuarea de controale ;  ia măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu respectarea normelor prudenţiale specifice;  aprobă divizarea sau fuzionarea unui asigurător înregistrat în Româânia;  aprobă transferul portofoliului de asiguări ; un asigurător poate realiza, pe baza unui acord, un transfer de portofoliu de asigurări, prin care o parte sau întreaga activitate de asigurare este transferată altui asigurător. Transferul va cuprinde transferul de datorii, drepturi, obligaţii sau proprietăţi.  autorizează activitatea societăţilor de asigurare. În caz de respingere a cererii Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va comunica solicitantului motivele respingerii acesta putând face plâângere la Curtea de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei . Asigurătorii au drepturi şi obligaţii generale şi unele speciale în funcţie de felul activităţii deasigurare pe care o desfăşoară . Printre drepturile şi obligaţiile generale se numără : - fiecare asigurător trebuie să menţină, cumulativ: capitalul social vărsat sau, în cazul unei societăţi mutuale, fondul de rezervă liber vărsat,precum şi marja de solvabilitate. - asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul social, rezervele de capital şi rezervele tehnice în bunuri mobiliare şi imobiliare, precum

Managementul @n asigur[ri

19

acţiuni, obligaţiuni, alte titluri de participaţie, depozite bancare, clădiri destinate activităţii proprii sau închirierii. Printre obligaţiile speciale se află următoarele (vezi Anexa) : - în asigurările generale, asigurătorii trebuie să menţinăurmătoarele rezerve tehnice: a) rezerva de prime, care se calculează lunar prin însumarea cotelor părţi din primele nete subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare, b) rezerva de daune , care se creează şi se actualizează lunar, în baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune, etc... - în asigurările de viaţă, asigurătorul a) ţine conturi distincte pentru asigurările de viaţă acestea urmând să alcătuiască fondul asigurărilor de viaţă; b)asigură conducerea contabilităţii fondului asigurărilor de viaţă, pentru identificarea operativă a activelor şi a obligaţiilor aferente acestuia. Intermedierea în asigurare se face de agenţii şi brokeri de asigurări. Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică abilitată, în baza autorizării unui asigurător, să negocieze sau să încheie în numele şi în contul acestuia contracte de asigurare cu terţii. O persoană poate desfăşura o activitate ca agent de asigurare, dacă : a) deţine o autorizaţie valabilă, scrisă, din partea unui asigurător, denumită contract de agent, pentru a acţiona în numele acestuia. b) nu poate intermediază aceleaşi clase de asigurări decâât pentru un singur asigurător. Brokerul de asigurare estepersoana juridică româână sau străină, autorizată, care negociază sau încheie contracte de asigurare şi oferă alte servicii în legătură cu protecţia împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor, pentru clienţii săi. Orice broker de asigurare trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, printre care şi: a) să fie persoană juridică; b) să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui valoare este aceea actualizată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

19

c) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă profesională ; d) să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de broker de asigurare; e) să fie autorizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

20

5 . A S I G U R A R I L E FA C U LTAT I V E Asigurările facultative pot fi de bunuri, de răspundere civilă şi de persoane. Pentru bunuri şi răspundere civilă nu se pot încheia contracte având acelaşi obiect, decât pentru partea sau riscurile neacoperite prin asigurare. Asiguratul are obligaţia să declare existenţa altor asigurări de răspundere civilă sau pentru acelaşi bun. Raţiunea acestei reguli este că indemnizaţia de asigurare nu poate depăşi cuantumul pagubei.

5.1. Asigurarea de bunuri 5.1.1. Asigurarea de transport terestru Sunt încheiate în practică două mari tipuri de contracte de asigurare de transport: asigurarea bunurilor pentru pagube cauzate în timpul transportului terestru intern (cargo) şi asigurarea autovehiculelor (casco). 1.1.Asigurarea bunurilor pentru pagube cauzate în timpul transportului Părţile contractului pot fi persoane fizice sau juridice pe de-o parte şi societăţi de asigurare care au în portofoliu acest tip de asigurare. Obiectul asigurării îl reprezintă bunuri aflate în parcurs de transport pe teritoriul ţării, precizate prin Condiţiile de asigurare ale acestui tip de asigurare. De regulă, nu sunt asigurate în transportul terestru: bunurile inflamabile, explozibile sau uşor comestibile, lichide acide, bani, hârtii de valoare, registre, manuscrise, obiecte de valoare (aur, argint etc.) Astfel, asigurarea bunurilor se poate încheia în următoarele condiţii: a) toate riscurile, cu excepţia celor rezultate sau provocate de atitudinea asiguratului, pierderea uzuală în greutate sau uzura normală, asamblare, război, grevă, viciul bunului b) fără avarie particulară, care acoperă riscurile de pierdere şi avarie cauzate de incendiu, explozii şi orice accident cu excepţiile menţionate anterior

Poliţa de asigurare se poate încheia în una din formele: a. poliţă de transport care presupune asigurarea pe o rută definită şi pentru sume stabilite pentru fiecare transport; b. poliţă generală sau poliţă abonament ce presupune asigurarea pe orice rută şi pentru toate transporturile efectuate într-o perioadă de timp.

Constatarea şi evaluarea pagubelor are loc în urma sesizării organelor de poliţie cu participarea inspectoratului de daune al societăţii. Cererea de despăgubire trebuie să conţină: poliţa în original, dovada de plată a primei, documentul de transport, factura mărfurilor, documente care să ateste producerea daunei, actele de constatare ale poliţiei. Dacă bunul asigurat şi furat a fost găsit după plată, asiguratul va restitui indemnizaţia. 5.1.2. Asigurarea facultativă a autovehiculelor pentru avarii şi furt Obiectul asigurării îl formează autovehiculele înmatriculate în România şi faţă de care asiguratul are un interes. Pentru acestea, asiguratorul emite poliţe de asigurare, în baza cărora se angajează să suporte riscul. Poliţele de asigurare sunt denumite standard şi toate riscurile. În funcţie de tipul poliţei, riscurile sunt la poliţele "standard": incendiu, trăsnet, explozie (riscuri generale), ciocniri, loviri sau răsturnări (riscuri specifice) iar la poliţele "toate riscurile" sunt suportate: furtul autovehicolului sau al unor părţi componente, la care se adaugă riscurile prevăzute la poliţa "standard". La ambele tipuri de poliţe se acordă despăgubiri şi pentru cheltuielile legate de transportul la atelierul de reparaţii şi pagubele datorate măsurilor luate în timpul producerii evenimentului. Asiguratorul nu acordă despăgubiri în următoarele cazuri: - accidentul a fost produs cu intenţie sau în timpul conducerii autovehicolului sub influenţa alcoolului; - pentru pagube produse prin întrebuinţare, uzură normală; - pentru pagube datorate temperaturii motorului, a lipsei ungerii sau îngheţării apei; - pentru cheltuielile făcute pentru îmbunătăţirea stării autovehicolului; - pentru pagube produse de război, revoluţie, greve, confiscare, explozie atomică etc….. Pentru riscul de furt nu se acordă despăgubiri: dacă poliţia nu confirmă furtul, dacă la comiterea acestuia au luat parte membri ai familiei asiguratului, dacă paguba s-a mărit prin neluarea măsurilor necesare de către asigurat. Asiguratorul nu acordă despăgubiri nici atunci când cererea de despăgubire este frauduloasă şi în legătură cu dauna a fost declanşată o anchetă penală. Autovehiculele se asigură la valoarea reală a acestora la data încheierii sau reînnoirii asigurării. Valoarea reală este cea a 22

23

autoturismului nou din care se scade uzura stabilită în raport de vechime. Poliţa de asigurare se poate încheia prin aplicarea unei franşize (stabilită contractual), ce reprezintă partea din daună suportată de asigurat. Prima de asigurare se achită integral sau în rate la datele scadente, conform regulilor generale. Constatarea şi evaluarea pagubelor se face de asigurator împreună cu asiguratul, iar în afara ţării de împuterniciţii asiguratorului. În caz de producere a riscului asigurat, asiguraţii au obligaţia de a aviza în scris asiguratorul, într-un termen stabilit în condiţiile generale de asigurare. Dosarul de daune auto va conţine: înştiinţarea asiguratorului în termenul prevăzut, certificatul de înmatriculare, procesul verbal al poliţiei, al inspectorului de daune, poliţa de asigurare, fotografii concludente, actele de reparaţie, referatul de plată privind dauna auto. 5.1.3. Asigurarea clădirilor, construcţiilor, echipamentelor, precum şi a altor bunuri Obiectul acestui tip de asigurare îl reprezintă clădirile şi construcţiile care servesc drept locuinţe, depozite, ateliere etc., maşinile şi utilajele, obiectele de inventar, mărfurile şi materiile prime. Riscul asigurat poate fi: incendiul şi alte calamităţi, avarii accidentale, furt etc.; Nu se acordă despăgubiri pentru: uzura normală, război, greve, amenzi, intenţia sau culpa gravă a asiguratului etc. În cazul gospodăriilor persoanelor fizice nu se acordă despăgubiri nici pentru bani, hârtii şi bunuri de valoare, autovehicule, bunuri casabile. Valoarea de asigurare este valoarea reală a clădirii, adică valoarea ei nouă din care se scade uzura. Despăgubirea se acordă în caz de daune parţiale pe bază de deviz, iar în cazul daunelor totale printr-o evaluare globală. Aceasta presupune gruparea clădirilor pe categorii de tipuri, calitate şi valoare. 5.1.4. Asigurarea maritimă Riscurile asigurate prin asigurarea maritimă sunt grupate în trei mari categorii: a) forţa majoră: uragan, furtună, incendiu etc.; b) pagube provocate de neglijenţa personalului; c) pagube determinate de persoane străine de navă. Avariile, pagubele produse pot fi totale sau parţiale. Cea parţială poate fi particulară ce se adresează forţei majore sau comună ce se 23

datorează faptei intenţionate a comandantului în ideea de a salva nava (aruncarea unei părţi din marfă, utilizarea combustibilului etc.). Pierderea rezultată din avaria comună se împarte proporţional între participanţii la expediţia maritimă indiferent dacă bunul a fost asigurat sau nu. În cazul avariei particulare, paguba se suportă fie de navă, fie de încărcătură în funcţie de bunul afectat. În baza asigurării încheiate se despăgubesc: a. pagubele datorate incendiului, exploziei, furt, piraterie, coliziune cu altă navă, accidente la încărcare, descărcare, măsuri de salvare a navei, eroare de navigaţie etc. b. cheltuielile pentru prevenirea pagubei; c. retribuţii de salvare sau asistenţă a navei. Nu se acordă despăgubiri pentru pagube create de forţarea gheţii sau sau scoaterea epavei. Asiguratorii sunt organizaţi în Uniunea Internaţională a Asigurărilor Maritime, organizaţie ce are ca scop reprezentarea, apărarea intereselor lor etc. Estimarea pagubelor şi cheltuielile admise în avaria comună se efectuează de experţi numiţi dispaşori, iar documentul emis de ei dispaşă.

5.1.5. Asigurări financiare Asigurările financiare fac parte din categoria asigurărilor facultative de bunuri şi au ca scop transformarea riscurilor de pierderi financiare ce pot apare în activitate către asigurator. a) Asigurarea de credit intern Asigurarea de credit are drept scop protejarea asiguraţilor împotriva pierderilor financiare datorate neplăţii, incapacităţii de plată sau insolvabilităţii cumpărătorilor ce au cumpărat pe credit sau beneficiarilor de credit. a. Evaluarea riscului se face având în vedere: bonitatea şi reputaţia cumpărătorului, natura afacerii, numărul şi dimensiunea conturilor etc. Riscul asigurat (neplata) poate apare în intervalul de timp de la livrarea mărfii sau a serviciilor şi momentul plăţii acestora. b. Răspunderea asiguratorului încetează la data rambursării integrale a creditului sau a plăţii, produsului sau odată cu plata indemnizaţiei. c. Constatarea pierderilor şi plata despăgubirilor se face având în vedere: franşiza, plăţile făcute de cumpărător până la declanşarea insolvabilităţii, plăţi în contul datoriei făcute în alt mod decât cel prevăzut în contractul de vânzare de bunuri sau de creditare şi sumele 24

25

obţinute din realizarea garanţiilor. În funcţie de clauzele contractuale, despăgubirile se plătesc: după expirarea perioadei de aşteptare, după dovedirea neplăţii prelungite, declanşarea procedurii falimentului etc.... Printre riscurile acoperite, pe lângă cele comerciale amintite se află şi riscul politic. Acesta se poate concretiza în imposibilitatea transferului unor sume de bani ca urmare a unor decizii sau acţiuni guvernamentale. b) Asigurarea creditelor de export Asigurarea creditelor de export are rolul de a proteja importatorul, care cumpără pe credit, împotriva riscului de neplată, insolvabilitate sau riscului politic. Avantajele poliţei de asigurare a creditelor de export: 1. reducerea costurilor prin asigurare în comparaţie cu garanţia bancară; 2. reducerea răspunderii conducerii societăţii; 3. protecţia împotriva unor pierderi majore. La stabilirea primei de asigurare se au în vedere ţara cumpărătorului (şi riscul de ţară), modalitatea de plată şi termenul de livrare. Organizaţia ce a reglementat contractele de asigurare a creditelor este Uniunea de la Berna. Aceasta a fost înfiinţată în 1934 pe baza Codului Civil Elveţian sub numele Asociaţia Internaţională a Asiguratorilor de Credite şi Investiţii. În 1974, organizaţia şi-a modernizat statutul, iar în prezent are 43 de membri. (Eximbank - cu statut de observator). 5.2. Asigurarea de răspundere civilă Asigurarea facultativă de răspundere civilă acoperă în limita sumei prevăzută în contract daunele pe care asiguratul le-a cauzat unor terţe persoane. Asigurarea poate acoperi şi prejudiciile create prin angajarea răspunderii civile a altor persoane, de ex. soţul sau alte persoane aflate în întreţinere. Terţa persoană poate fi una fizică sau juridică păgubită prin fapta proprie a asiguratului (sau a altor persoane prevăzute în contract), ori chiar de lucrul stipulat în contracte. Despăgubirea se stabileşte în baza contractului şi prin tranzacţie între asigurat, terţul păgubit şi asigurator. Atunci când terţul prejudiciat nu este despăgubit, el poate, conform art. 42, alin.1 al Legii 136/1995, să se îndrepte împotriva celui răspunzător de 25

producerea pagubei. Hotărârea va fi opozabilă asiguratorului numai dacă a fost introdus în proces. O a doua posibilitate a terţului prejudiciat este acţiunea directă împotriva asiguratorului în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare (art.42, alin.2). Dacă asiguratul dovedeşte că l-a despăgubit pe terţul păgubit, asiguratorul e obligat să plătească indemnizaţia. Asiguratorul poate refuza plata indemnizaţiei numai dacă paguba a fost cauzată intenţionat de către asigurat ori persoanele prevăzute în contract. Despăgubirile stabilite prin tranzacţie sau hotărâre judecătoarească se plătesc nemijlocit asiguratului, sau terţului păgubit, fără a intra în patrimoniul asiguratului şi în consecinţă nu pot fi urmărite de creditorii acestuia. Printre tipurile de contracte de răspundere civilă sunt întâlnite :  asigurarea de răspundere civilă a angajatorului pentru salariaţii săi;  asigurarea de răspundere civilă a cadrelor didactice pentru prejudiciile aduse terţilor de elevi şi ucenici aflaţi sub supravegherea lor;  asigurarea de răspundere civilă a managerilor pentru prejudicii cauzate societăţii ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor ce le revin; 5.3. Asigurările de viaţă 5.3.1. Noţiune Cele mai vechi forme cunoscute ale asigurărilor de persoane sunt indemnizaţiile de deces şi asigurarea de rentă viageră existente în zona Mării Mediterane în perioada antică. În momentul de faţă, în funcţie de riscul asigurat, asigurările de persoane se împart în asigurări de viaţă şi asigurări de persoane-altele decât cele de viaţă. Asigurarea de viaţă este acea formă de asigurare prin care se asigură protecţia financiară a familiei sau a altor persoane în caz de deces al asiguratului. Riscul financiar legat de deces, boală sau invaliditate este suportat de un grup de indivizi expuşi aceluiaşi risc, care contribuie la constituirea fondului de plată a sumelor asigurate. Plecând de la ideea că viaţa nu poate fi evaluată, asigurările de viaţă nu urmăresc acoperirea unei pagube. Dacă în cazul asigurării de daune indemnizaţia nu poate depăşi valoarea bunului asigurat în 26

27

momentul producerii evenimentului, în cazul asigurărilor de viaţă noţiunea de pagubă nu poate fi privită ca un punct de referinţă. Asigurarea de viaţă are deci o natură neindemnitară, ceea ce presupune că: 1. suma asigurată are caracter forfetar La încheierea contractului părţile stabilesc suma ce se va plăti în caz de apariţie a riscului asigurat, fără a se ţine cont de valoarea pagubei. (Art. 38: "Suma se plăteşte indiferent de sumele din asigurările sociale, despăgubiri de la vinovat sau în baza răspunderii civile delictuale"). 2. suma asigurată nu are caracter de reparaţie a prejudiciului fiind doar obligaţia asumată la încheierea contractului. 3. asiguratorul nu are dreptul de recurs împotriva celor responsabili de producerea evenimentului. Legea 136/1995 în art.22 stabileşte că asiguratorul este subrogat în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor responsabili de producerea pagubei, doar în cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă. Asigurările de viaţă clasice ce acopereau riscul decesului, au fost înlocuite treptat de asigurările mixte de viaţă ce presupun economisiri, investiţii, pensie, tratament medical etc. 5.3.2. Reguli speciale în materia asigurările de persoane Contractul de asigurare fiind unul de adeziune, toate societăţile de asigurare elaborează, potrivit Legii 32/2000 privind societăţile de asigurare, propriile condiţii de asigurare. Prin semnarea contractului, asiguratul acceptă şi condiţiile generale ale contractului elaborat de asigurator. Pe lângă regulile generale ce guvernează un contract de asigurare, Legea 136/1995 prevede şi următoarele reguli speciale în privinţa beneficiarului asigurării: a. în asigurararea de persoane asiguratorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească suma asigurată persoanei asigurate sau beneficiarului desemnat (art.31, 32); b. desemnarea beneficiarului se face la încheierea contractului, în timpul derulării sau prin testament (art.33); c. dacă nu s-a desemnat un beneficiar, suma se plăteşte moştenitorilor (art.32); d. înlocuirea beneficiarului se poate face oricând în timpul derulării contractului; e. când sunt mai mulţi beneficiari, aceştia au drepturi egale dacă 27

asiguratul nu a dispus altfel (art.34) Legea 136/1995 prevede în art.35 cazurile în care asigurătorul nu este obligat la plata sumei la care e obligat prin contract: a. atunci când riscul asigurat s-a produs prin sinuciderea asiguratului într-o perioadă de 2 ani de la încheierea contractului; b. riscul asigurat s-a produs prin comiterea cu intenţie de către asigurat ori beneficiar a unor fapte grave prevăzută în contract; c. riscul asigurat a fost produs intenţionat de beneficiarul asigurării, caz în care suma asigurată poate fi plătită celorlalţi beneficiari desemnaţi sau moştenitori. 5.3.3. Principalele forme de asigurări de viaţă În funcţie de riscul care se asigură sunt întâlnite următoarele forme de asigurări de viaţă: asigurări de viaţă (rar întâlnite), asigurări mixte de viaţă, asigurări de accidente, asigurări de economie şi invaliditate din accidente. 1) Asigurarea de viaţă în forma ei tip acoperă numai riscul de deces. Asiguratul plăteşte prima, iar la producerea evenimentului asigurat, beneficiarul desemnat va încasa suma asigurată. În cazul asigurărilor de viaţă pe termen limitat suma asigurată va fi plătită numai dacă decesul intervine în perioada de valabilitate a contractului (în interiorul termenului). Deoarece nu presupune nici capitalizarea şi nici nu acoperă riscul în mod avantajos pentru asigurat sunt preferate asigurările de viaţă pe termen nelimitat sau cele mixte de viaţă. 2) Asigurarea mixtă de viaţă este una care pe lângă riscul de deces acoperă şi riscul de supravieţuire, oferind deci protecţie dublă. Astfel, dacă asiguratul este în viaţă la expirarea termenului, el va primi suma asigurată, dacă nu ea revine beneficiarului. Atunci când asiguratul doreşte retragerea banilor, reziliază practic contractul primind de la asigurator nu suma asigurată, ci una diminuată, denumită valoare de răscumpărare. Asigurare tip unit – linked este tot o asigurare mixtă de viaţă care presupune pe lângă protecţie, economisire şi investire. Protecţia este garantată de o asigurare de viaţă pentru care plata primelor se face fie până la expirarea termenului, fie până la pensionare. Prima plătită de asigurat este investită în mai multe fonduri de investiţii puse la dipoziţie de asigurator din care asiguratul primeşte un anumit număr de unit-uri. Astfel se realizează şi componenţa investiţională. 28

29

Odată cu plata fiecărei prime se achiziţionează noi unităţi de cont (unit-uri). Valoarea acestora se stabileşte de regulă săptămânal în funcţie de creşterea oferită de investirea fondurilor. Asiguratul are şi posibilitatea de a retrage o cotă din numărul unit-urilor din contul său. 3) Asigurările de accidente acoperă riscurile unui accident: decesul sau invaliditatea permanentă totală sau parţială. Fac de regulă excepţie accidentele suferite în timpul săvârşirii unei infracţiuni, în caz de război, cele datorate energiei nucleare. În caz de producere a evenimentului asigurat, respectiv invaliditatea, asiguratul are dreptul la: - o sumă proporţională cu gradul de invaliditate; - indemnizaţie zilnică de spitalizare; - indemnizaţie pentru convalescenţă; - creşterea prestaţiei în funcţie de gradul de invaliditate. În funcţie de contract, în caz de deces suma asigurată se plăteşte în întregime numai dacă acesta intervine într-un interval de timp de la accident (de ex. 1 an). După expirarea termenului, suma asigurată va fi diminuată în funcţie de prestaţiile anterioare efectuate. 4) Asigurările de economie şi de invaliditate permanentă din accidente nu acoperă riscul decesului. În caz de invaliditate, asiguratul va primi pentru o perioadă de timp sume suplimentare. La expirarea contractului, indiferent de plata acestora, asiguratul va încasa suma asigurată integral. 5.4. Asigurări de persoane-altele decât cele de viaţă Cele mai întâlnite în practica internaţională sunt asigurările medicale. Acestea acoperă total sau parţial costurile de spitalizare, atunci când acesta depăşeşte un număr de zile, a costurilor tratamentului unei boli sau vătămări corporale. Nu este acoperit riscul de deces. Sumele asigurate vor acoperi costurile de spitalizare, convalescenţa, consultaţii servicii private de ambulanţă etc.... Aceste asigurări pot fi întâlnite în una dintre următoarele forme: 1. asigurare pentru boli incurabile - acoperă riscul diagnosticării unei boli incurabile. Suma asigurată va compensa, în principiu, cheltuielile cu tratamentul medical. Printre factorii de calcul al primei se află: sistemul internaţional de clasificare a bolilor conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi frecvenţa apariţiei bolilor pe categorii de vârstă şi sex. 29

2. clauza de asigurare pentru intervenţii chirurgicale - riscul acoperit este cel al unei intervenţii chirurgicale ca rezultat al unei boli sau accident. Suma asigurată este plătită în momentul intervenţiei chirurgicale. Contractul nu va înceta însă, el producându-şi efecte până la expirarea lui. În România este reglementat sistemul asigurărilor de sănătate ca sistem naţional şi obligatoriu. Astfel, toate persoanele care realizează venituri sunt obligate să vireze o cotă lunară în Contul Casei Naţionale de Sănătate. În aceste condiţii, ele primesc carnet de asigurat ce acoperă cheltuielile de spitalizare şi parţial pe cele de tratament ambulatoriu.

30

31

6 . A S I G U R A R I O B L I G AT O R I I

6.1. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule 6.1.1. Noţiune. Domeniu de aplicare Potrivit Legii 136/1995, este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule supuse înmatricultării în România sau care se folosesc pe teritoriul României fiind înmatriculate în străinătate. Asigurarea este obligatorie şi pentru societăţile de asigurări, autorizate în acest sens , care nu pot refuza cererea deţinătorului de autovehicule de a încheia contractul. Au obligaţia de a încheia contractul persoanele fizice sau juridice care deţin autovehicule supuse înmatriculării în România. Persoanele care intră pe teritoriul ţării cu autovehicule înmatriculate în străinătate nu au obligaţia de încheia contracte de asigurare dacă: - posedă documente internaţionale de asigurare valabile pe teritoriul României (cartea verde sau albastră) sau, - numărul de înmatriculare atestă existenţa asigurării conform convenţiei bilaterale încheiată între Birourile asiguratorilor din România şi ţara de origine. Persoanele care nu îndeplinesc una dintre condiţii sau cărora le expiră asigurarea pe teritoriul României sunt obligate să încheie contracte de asigurare chiar la punctul de trecere a frontierei pe o perioadă de timp scursă între data intrării şi cea a ieşirii. 6.2.2.Reguli aplicabile Cazul asigurat constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane. Răspunderea civilă delictuală acoperită prin această asigurare poate fi: pentru fapta proprie culpabilă, pentru fapta altuia sau a lucrului. În baza asigurării, asiguratorul acordă despăgubiri pentru pagubele cauzate, inclusiv eventualele cheltuieli de judecată. Limitele indemnizaţiei sunt cele stabilite prin hotărâre de guvern şi pornesc de la franşiză ca limită minimă şi merg până la limită maximă care poate incude, în caz de deces sau vătămare corporală, chiar despăgubiri pentru prejudicii fără caracter patrimonial (daune morale). Legea permite stabilirea despăgubirilor pe baza tranzacţiei 31

tripartite asigurator, asigurat, terţ păgubit. În caz de neînţelegere, litigiul va fi soluţionat prin hotărâre judecătoarească, conform art.54, alin.1 al Legii nr. 136/1995. Tranzacţia consfiinţită prin hotărâre, dar la care nu a luat parte asiguratorul nu îi este opozabilă acestuia. Persoana păgubită poate acţiona în instanţă: asiguratul care e şi persoana responsabilă delictual sau asiguratorul. În primul caz, legea prevede însă şi obligativitatea citării asiguratorului (art.54, alin.4). În ambele cazuri, hotărârea judecătorească îl poate obliga numai în limitele legii (minimă şi maximă). Indiferent de cum au fost stabilite pagubele, ele vor fi plătite direct terţului prejudiciat, fără a intra în patrimoniul asiguratului. Creditorii acestuia neputând să le urmărească. 6.2.3. Acţiunea în regres Asiguratorul are dreptul în toate cazurile şi în condiţiile legii la recuperarea despăgubirilor plătite terţei persoane păgubită prin fapta asiguratului, prin acţiune în regres. Aceasta, poate fi exercitată, potrivit art.58, în următoarele cazuri: a) accidentul a fost produs cu intenţie; b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminante de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie. c) accidentul a fost produs în timp ce autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie încerca să se sustragă de la urmărire; d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehicolul fără consimţământul asiguratului. În toate cazurile, dacă pe lângă asigurat mai este răspunzător pentru producerea pagubei şi o altă persoană neasigurată, asiguratorul se poate îndrepta prin acţiune în regres în temeiul dreptului comun 998, 999, 1000. Conform art.3, alin2, Decr. 167/1958, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizor. 6.2. Asigurarea de răspundere profesională 6.2.1. Noţiune

32

33

În anii 1930-1960 au apărut primele cazuri în are instanţele engleze au admis că neglijenţa unor anumite categorii de prestatori de servicii (experţi financiari, evaluatori, medici, avocaţi) poate crea prejudicii. Contractul de asigurare de răspundere profesională este contractul prin care, asigurătorul se obligă, în schimbul plăţii primei, să indemnizeze cealaltă parte (asiguratul) pentru dauna suferită în urma unei cereri de despăgubire formulată în legătură cu un serviciu prestat de asigurat în perioada de valabiltate a contractului de asigurare. Obiectul contractului de asigurare de răspundere profesională îl constituie asumarea de către asigurător a riscului indemnizării asiguratului pentru dauna pe care ar suporta-o acesta în urma constatării veridicităţii cererii de despăgubire. Condiţia esenţială pentru acordarea indemnizaţiei este existenţa cererii de despăgubire formulată de beneficiarul serviciului prestat de asigurat, neavând relevanţă dacă există un litigiu cu acest obiect. Riscurile asigurate sunt pierderile materiale suferite de asigurat ca urmare a neglijenţei sale şi a cererii de despăgubire. Neglijenţa profesională presupune o omisiune gravă în exercitarea profesiei sau chiar erori de apreciere a unei situaţii de fapt. Riscurile excluse sunt în principal plângerea calomnioasă la adresa asiguratului şi pretenţiile de despăgubire provocate sau agravate intenţionat de asigurat. Suma asigurată se stabileşte pentru toată perioada de derulare a contractului şi nu pe fiecare cerere de despăgubire. Astfel, asigurătorul nu va fi obilgat să acopere prejudicii decât în limita sumei asigurate (oricât de multe ar fi cererile de despăgubire). 6.2.2. Obligaţiile părţilor Pe lângă obligaţiile rezultate în mod clasic din contractul de asigurare, asiguratului îi mai revin încă două obligaţii: să anunţe asiguratul de cererea de de despăgubire şi să se apere în proces atunci când nu e vinovat. Corespunzător, aigurătorului îi revine obligaţia, dacă apreciază cererea neîntemeiată, de a sprijini asiguratul în apărarea nevinovăţiei. 6.2.3. Asigurarea de răspundere civilă profesională a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi Experţii contabili şi contabilii autorizaţi sunt obligaţi să garanteze calitatea serviciilor prestate printr-o poliţă de asigurare de răspundere profesională (art.12 O.G. nr. 65/1994). 33

Contabilii şi evaluatorii pot să acopere prin aceasta următoarele situaţii de culpă: evidenţă contabilă neglijentă, evaluări contabile greşite, bilanţuri contabile eronate. Asigurătorul poate plăti imediat sau în urma unei hotărâri judecătoreşti prin care contabilul este obligat să acopere prejudiciul. Este exclusă despăgubirea atunci când expertul contabil a acţionat intenţionat, în vederea evitării plăţii impozitelor (contabilitate dublă, neînregistrarea intrărilor,etc...). 6.2.4. Asigurarea de răspundere civilă profesională a notarilor Potrivit Legii nr.36 /1995 notarii publici trebuie să se asigure pentru răspundere profesională la o societate de asigurare constituită în acest scop. Riscurile acoperite sunt aceleaşi: prejudicii cauzate de erori în exercitarea profesiei, excepţie făcând şi în acest caz situaţia juridică creată intenţionat. 6.2.5. Asigurarea de răspundere civilă profesională a avocaţilor Potrivit art. 106 din Statutului profesiei de avocat ( publicat în M.Of. nr. 284 din 31 mai 2001), avocatul este obligat să se asigure pentru răspundere profesională după cum urmează : avocatul stagiar, pentru un risc asigurat în valoare de minim 3000 de euro anual, iar avocatul definitiv pentru un risc asigurat în valoare de minim 6000 de euro anual. Asigurarea va fi obligatoriu reînnoită anual, poliţa depunându-se la secretariatul baroului până la data de 28 decembrie a fiecărui an. Neîndeplinirea acestor obligaţii atrage neînscrierea în tabloul annual al avocaţilor. 6.2.6. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a personalului medical Prin această asigurare sunt acoperite prejudiciile materiale şi morale cauzate pacienţilor din culpa medicului. Existenţa acesteia se constată de Colegiul medicilor. În caz de reclamaţie pot apare următoarele situaţii: - dacă dauna nu e contestată şi medicul recunoaşte culpa, asiguratorul plăteşte suma direct terţului ; - prin negociere se stabileşte şi se plăteşte indemnizaţia ; - litigiul este soluţionat de instanţă iar hotărârea este baza de indemnizare pentru asigurător. 6.2.7. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a arhitecţilor şi inginerilor constructori Potrivit Ordinului Minister al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului nr. 34/1998 , antreprenorul, inginerul constructor se 34

35

asigură pentru orice daună sau pierdere intervenită asupra unor bunuri sau persoane. Suma asigurată este aceea pe care asiguratul o declară şi poate fi valoarea maximă la care el se aşteaptă ca ar putea fi obligat pentru un prejudiciu creat din culpa lui.

35

7. REASIGURAREA 7.1. Noţiune Contractul de reasigurare este contractul prin care una din părţi, reasiguratorul preia o parte de risc de la reasigurat în schimbul primei de reasigurare, urmând să-i plătească acestuia din urmă partea din despăgubirea cuvenită în cazul producerii riscului, potrivit condiţiilor contractuale. Conform Legii 136/1995, operaţiunile de reasigurare completează activitatea de asigurare prin cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţa internă şi internaţională de asigurări. Contractul de reasigurare e condiţionat deci de existenţa unuia de asigurare, cele două suprapunându-se ca perioadă de timp. Reasiguratorul este răspunzător pentru partea sa de risc numai în faţa societăţii cedente nu şi în faţa asiguratului. Partea din risc care rămââne în sarcina asigurătorului după deducerea reasigurării se numeşte, potrivit Legii nr. 32/2000, reţinere proprie. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului între asigurat şi reasigurator nu există nici un raport obligaţional, astfel că asiguratul se va îndrepta, în caz de litigiu, numai împotriva asigurătorului. Condiţiile de fond ale contractului de reasigurare sunt în principiu aceleaşi cu cele ale contractului de asigurare, având aplicare dispoziţiile privind capacitatea, consimţământul, obiectul şi forma. Spre deosebire de contractul de asigurare care îmbracă de regulă forma unei poliţe, reasigurarea se prezintă chiar sub forma unui contract. De altfel, art.6 al Legii 136/1995, prevede că raporturile dintre reasigurat şi reasigurator, drepturile şi obligaţiile acestora se stabilesc prin contract. 7.2.Legea aplicabilă Cedarea în reasigurarea pe piaţa internaţională este permisă numai în măsura în care riscurile care fac obiectul reasigurării nu pot fi plasate pe piaţa internă. În aceste condiţii poate apare elementul de extraneitate şi odată cu el şi cel al conflictului de legi. Părţile pot decide prin contractul de asigurare - reasigurare legea aplicabilă în caz de litigiu. În cazul în care nu fac acest lucru, Legea

Asigur[rile de persoane

37

105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat prevede în art. 103 că în contractele de asigurare (şi implicit de reasigurare) se aplică legea sediului asiguratorului. Aceeaşi lege se va aplica şi în caz de cesiune sau gajare a poliţiei.

37

8 . A S P E C T E P R O C E S UA L E I N M AT E R I A A S I G U R A R I LO R 8.1. Competenţa În funcţie de felul asigurării competenţa soluţionării litigiilor născute revine astfel: A) acţiunea în pretenţii a asiguratului împotriva societăţii de asigurări, ca urmare a refuzului de plată a indemnizaţiei, indiferent de felul asigurării, revine datorită caracterului comercial al litigiului: - în primă instanţă, judecătoriilor pentru procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei vechi (100 000 lei); - în primă instanţă , tribunalelor judeţene, pentru procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei(100 000 lei); (art.1 şi 2 C. Pr.civ). B) În cazul asigurării pentru răspundere civilă delictuală pot fi întâlnite două situaţii: a) când terţul păgubit s-a constituit parte civilă în procesul penal, competentă va fi instanţa penală sesizată (de regulă judecătoria în primă instanţă, având în vedere că toate infracţiunile ce pot apare ca urmare a unui accident auto sunt de competenţa acesteia) b) când terţul alege potrivit art. 42 alin 1 al Legii 136/1995 să cheme în judecată doar persoana responsabilă de producerea pagubei în funcţie de valoarea obiectului competente sunt judecătoria în primă instanţă, când valoarea este de până în 2 miliarde şi Tribunalul, ca primă instanţă, când valoarea este mai mare; c)când terţul alege, potrivit art. 57 alin. 1 al Legii nr. 136/1995, să cheme în judecată direct asigurătorul, cu citarea obligatorie a asiguratului, datorită caracterului civil al litigiului, competenţa este aceeaşi cu cea imediat mai sus arătată, judecătoria,respectiv,tribunalul. 8.2. Litigii posibile 8.2.1. Litigii în asigurările de bunuri a) Asigurătorul poate refuza să plătească indemnizaţia în principal atunci când riscul a fost produs cu intenţie de asigurat, beneficiar, un membru al conducerii persoanei juridice asigurate, peroanele fizice care locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul

39

ori beneficiarul precum şi de prepuşii asiguratului, conf. art. 20 al Legii nr. 136/1995. Un alt motiv ţine de cuantumul despăgubirilor având în vedere prevederile art. 27 care se referă la imposibilitatea acordării unor despăgubiri mai mari decât valoarea bunului, cuantumul pagubei şi suma asigurată. În astfel de cazuri asiguratul are posibilitatea unei acţiuni în pretenţii ex contractu. El va face dovada contractului de asigurare cu documentul de asigurare, precum şi dovada plăţii primelor cu ordinul de plată, chitanţă sau alt înscris O probă importantă este de regulă expertiza judiciară. Astfel, atunci când instanţa consideră necesar poate numi la cererea părţilor sau din oficiu unul sau trei experţi, desemna experţi asistenţi care să supravegheze modul de efectuare a expertizei, fără a putea pronuţa însă un punct de vedere oficial. b. Asigurătorul poate cere rezilierea contractului pentru nerespectarea obligaţiilor ce revin asiguratului: întreţinerea bunului respectând normele de protecţie, anunţarea modificărilor survenite în privinţa stării de fapt, plata primei. 8.2.2. Litigii în asigurările de viaţă În asigurările de viaţă regulile sunt aceleaşi fiind vorba în caz de litigiu de un raport juridic născut din contract. Problema cumulului sumei asigurate cu alte sume este reglementată de art. 38 al Legii nr. 136/1995. Astfel, asiguratul sau beneficiarul unei astfel de asigurări va primi suma asigurată independenta de plata altor sume precum cele cuvenite din asigurările sociale, din repararea prejudiciului de cei răspunzători, din asigurarea obligatorie pentru accidente auto. 8.2.3. Litigii în asigurarea de răspundere civilă delictuală pentru pagube produse prin accidente de autovehiule Legea nr. 136/1995, stabileşte că prin contractul de asigurare, asigurătorul se obligă să despăgubească terţul pentru paguba de care este răspunzător asiguratul, în temeiul legii şi în limtele stabilite de aceasta. În practica judecătorească au apărut probleme de interpretare în privinţa calificării raportului juridic dintre asigurător şi terţi şi în privinţa determinării cuantumului despăgubirii în funcţie de prejudiciul moral sau material suferit. 39

A. Calificarea raportului juridic asigurător-terţ Prin această calificare se determină implicit şi poziţia procesuală a asigurătorului în litigiul dintre asigurat şi terţul păgubit. În majoritatea cazurilor instanţele au considerat că ne aflăm în faţa solidaritaţii între asigurat (autorul culpabil al accidentului) şi asigurător. În procesele penale, s-a reţinut calitatea asigurătorului de parte responsabilă civilmente în baza contractului de asigurare, fiind citat alături de inculpat. Astfel, de regulă inculpatul a fost obligat în solidar cu societatea de asigurări la plata : - unei despăgubiri, reprezentând diferenţa între retribuţia pe care ar fi primit-o pe perioada concediului medical şi indemnizaţia de boală primită, - a unei sume reprezentând daune materiale; - cheltuielilor de spitalizare (ex: sentinţa penală nr.5204/1999 a Judecătoriei Craiova). }i alte soluţii judecătoreşti au statuat calificarea raportului dintre asigurat şi asigurator ca unul de solidaritate, considerându-se că pentru aceasta este suficientă existenţa contractului de asigurare. Într-o opinie mai apropiată de spiritul legii se apreciază că răspunderea asigurătorului este una subsidiară faţă de cea a asiguratului. Argumentele sunt: a) art. 42 alin. 1 al Legii nr. 136/1995 prevede că ″ drepturile persoanei păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea pagubei″; b) asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limita contractului -alin. 2 al art. 42 c) dacă voinţa legiuitorului ar fi fost solidaritatea ar fi precizat acest lucru având în veder că ″ solidaritatea nu se prezumă″ aşa cum prevede art. 1041; d) dacă asiguratul are mai multe asigurări valabile art. 52 al legii nr. 136/95 prevede că despăgubirile se suportă în părţi egale de toţi asigurătorii. În concluzie, asigurătorul nu are poziţia unui debitor solidar cu asiguratul, în raport cu terţul păgubit, ci poziţia unui garant personal cu un regim juridic asemănător fideiusorului. În susţinerea acestei comparaţii vin următoarele asemănări: a. creditorul creanţei întemeiată pe art 998 şi 999 C.civ. poate urmări în principal pe asigurat şi doar în subsidiar pe asigurător. 40

41

b. asigurătorul poate opune excepţii precum limita maximă a prejudiciului acoperit şi pluralitatea de asigurători similar beneficiilor de discuţiune şi diviziune de care beneficiază fideiusorul; c. în cazul în care asigurătorul a despăgubit terţul păgubit se poate interpreta că faţă de debitorul principal s-a realizat o compensaţie prin palta anterioară a primelor, lucru similar cu dreptul de regres al fideiusorului. B. Valoarea despăgubirii acordate Asigurătorul se obligă prin contract să acopere întreg prejudiciul moral sau material dovedit, ţinându-se cont de limitele minimă şi maximă stabilite prin hotărâre de guvern. Atunci când daunele depăşesc suma maximă, calitatea de vinovat de producerea acestora îl fac pe asigurat să acopere singur diferenţa. Aceeaşi este şi situaţia în care dauna nu depăşeşte franşiza. C. Situaţii litigioase a. Terţul prejudiciat nu este despăgubit nici de asiguratul culpabil, nici de asigurător. El are două posibilităţi fie să cheme asiguratul potrivit art. 42 alin. 1 caz în care citarea asigurătorului este obligatorie potrivit art.54 alin. 4 al Legii nr. 136/1995, fie să cheme direct asigurătorul în baza art. 42 alin. 2 al aceleiaşi legi. În acest din urmă caz instanţa va obliga asigurătorul la acoperirea prejudiciului în limitele arătate. Asigurătorul va avea la îndemână acţiunea în regres în cele 4 cazuri prevăzute de art. 58 al legii (analizate anterior). Totodat asigurătorul va putea opune în apărare cazurile prevăzute de art 20 prezentate mai sus şi se va putea subriga în drepturile asiguratului împotriva celor vinovaţi (art.22). b. Asiguratul acoperă singur prejudiciul În acest caz el va avea la îndemână împotriva asigurătorului o acţiune ex contractu cu şanse de succes dacă nu se află într-unul din cazurile de regres prevăzute de art 58 al Legii nr. 136/1995. 9.3. Taxa de timbru În materia asigurărilor pretenţiile asiguraţilor sau terţilor păgubiţi pot fi recunoscute, aşa cum s-a arătat anterior, ca urmare a unui litigiu comercial sau ca urmare a unui proces penal. În primul caz, persoana care promovează acţiunea de natură comercială are obligaţia să plătească o taxă de timbru proporţională

41

cu valoarea pretenţiilor aşa cum prevede Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru. Dacă însă prejudiciul a fost cauzat ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni (vătămare corporal, ucidere din culă), persoana prejudiciată se poate constitui parte civilă în procesul penal fără a mai avea obligaţia de plata a taxei de timbru.

42

43

Bibliografie 1

V. Ciurel

2

Gh. Caraiani M. Tudor Fr. Deak

3 4

5

6 7 8

I. Galiceanu M. Galiceanu C. Iliescu

Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2000 Asigurări. Probleme juridice şi practice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1999 Asigurări interne şi internaţionale, Ed. Spirit Românesc, Craiova, 1999

Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1999 Gh. Ilinca Risc şi asigurare în comerţul interna-ţional, Editată C. Jianu sub egida Centrului de consultanţă şi management I. Stoian pentru comerţul internaţional, 1991 Y. Lambert Droit des assurances, Ed. Dalloz, Paris 2001 -Faivre I. Purcaru Asigurări de persoane şi de bunuri. Aplicaţii. Cazuri. I. Mircea Soluţii. Ed. Economică, Bucureşti, 1998 Gh. Lazăr I. Văcărel Asigurări şi reasigurări, Coediţie a Ed. Marketer şi Ed. F. Bercea Expert, Bucureşti, 1993

43

CUPRINS 1. APARITIA SI EVOLUTIA ASIGURARILOR....................................................................................................................... .1 1.1. RELAŢIA ASIGURARE – RISC..................................................................................................................................................1 1.2. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA...........................................................................................................................................................1 1.3. ASIGURĂRILE ÎN ROMÂNIA.....................................................................................................................................................3 2. NOTIUNEA DE ASIGURARE................................................................................................................................... ...............5 2.1. NOŢIUNE.............................................................................................................................................................................5 2.2.FUNCŢIILE ASIGURĂRII............................................................................................................................................................5 2.3. NOŢIUNI UTILIZATE ÎN ASIGURĂRI............................................................................................................................................6 2.4. CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR.................................................................................................................................................7 3. CONTRACTUL DE ASIGURARE................................................................................................................................ ...........9 3.1. DEFINIŢIE............................................................................................................................................................................9 3.2. CARACTERE JURIDICE.............................................................................................................................................................9 3.3. CONDIŢIILE DE VALABILITATE ALE CONTRACTULUI.......................................................................................................................9 3.4. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI..................................................................................................................................................10 3.4.1. Cererea de asigurare...............................................................................................................................................10 3.4.2. Evaluarea riscului şi reguli generale referitoare la acesta....................................................................................10 3.4.3. Momentul încheiereii contractului..........................................................................................................................11 3.5. PRINCIPII PE CARE SE BAZEAZĂ ÎNCHEIEREA ŞI DERULAREA CONTRACTULUI...................................................................................11 3.5.1. Interesul asigurabil.................................................................................................................................................11 3.5.2. Principiul maximei bunei credinţe..........................................................................................................................12 3.5.3.Principiul cauzei proxime........................................................................................................................................12 3.5.4.Principiul despăgubirii ...........................................................................................................................................13 3.5.5. Principiul subrogării:............................................................................................................................................13 3.6. EFECTELE CONTRACTULUI DE ASIGURARE................................................................................................................................13 3.6.1. Drepturile şi obligaţiile asiguratului......................................................................................................................13 3.6.2. Drepturile şi obligaţiile asiguratorului...................................................................................................................15 3.6.ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE................................................................................................................................16 4. MANAGEMENTUL IN ASIGURARI................................................................................................................................... .18 5. ASIGURARILE FACULTATIVE....................................................................................................................................... .....21 5.1. ASIGURAREA DE BUNURI.......................................................................................................................................................21 5.1.2. ASIGURAREA FACULTATIVĂ A AUTOVEHICULELOR PENTRU AVARII ŞI FURT...................................................................................22 5.1.3. ASIGURAREA CLĂDIRILOR, CONSTRUCŢIILOR, ECHIPAMENTELOR, PRECUM ŞI A ALTOR BUNURI........................................................23 5.1.4. ASIGURAREA MARITIMĂ....................................................................................................................................................23 5.1.5. ASIGURĂRI FINANCIARE.....................................................................................................................................................24 a) Asigurarea de credit intern .........................................................................................................................................24 b) Asigurarea creditelor de export....................................................................................................................................25 5.2. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ.....................................................................................................................................25 5.3. ASIGURĂRILE DE VIAŢĂ........................................................................................................................................................26 5.3.1. NOŢIUNE .......................................................................................................................................................................26 5.3.2. Reguli speciale în materia asigurările de persoane...............................................................................................27 5.3.3. Principalele forme de asigurări de viaţă................................................................................................................28 5.4. ASIGURĂRI DE PERSOANE-ALTELE DECÂT CELE DE VIAŢĂ...........................................................................................................29 6. ASIGURARI OBLIGATORII............................................................................................................................................. .....31 6.1. ASIGURAREA OBLIGATORIE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ PENTRU PAGUBE PRODUSE PRIN ACCIDENTE DE AUTOVEHICULE.............................31 6.1.1. Noţiune. Domeniu de aplicare................................................................................................................................31 6.2.2.Reguli aplicabile .....................................................................................................................................................31 6.2.3. Acţiunea în regres...................................................................................................................................................32

Legea 32/2000

45

6.2. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE PROFESIONALĂ...........................................................................................................................32 ..............................................................................................................................................................................................32 6.2.1. Noţiune....................................................................................................................................................................32 6.2.2. Obligaţiile părţilor..................................................................................................................................................33 6.2.3. Asigurarea de răspundere civilă profesională a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi.............................33 6.2.4. Asigurarea de răspundere civilă profesională a notarilor......................................................................................34 6.2.5. Asigurarea de răspundere civilă profesională a avocaţilor....................................................................................34 6.2.6. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a personalului medical...............................................................34 6.2.7. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a arhitecţilor şi inginerilor constructori...................................34 7. REASIGURAREA...................................................................................................................................................... ...............36 7.1. NOŢIUNE...........................................................................................................................................................................36 7.2.LEGEA APLICABILĂ...............................................................................................................................................................36 8. ASPECTE PROCESUALE IN MATERIA ASIGURARILOR.................................................................... ......................38 8.1. COMPETENŢA.....................................................................................................................................................................38 8.2. LITIGII POSIBILE..................................................................................................................................................................38 8.2.1. Litigii în asigurările de bunuri...............................................................................................................................38 8.2.2. Litigii în asigurările de viaţă..................................................................................................................................39 8.2.3. Litigii în asigurarea de răspundere civilă delictuală pentru pagube produse prin accidente de autovehiule.......39 A. Calificarea raportului juridic asigurător-terţ..............................................................................................................40 B. VALOAREA DESPĂGUBIRII ACORDATE........................................................................................................................................41 9.3. TAXA DE TIMBRU ...............................................................................................................................................................41 CUPRINS....................................................................................................................................................................................... ..44

45

Related Documents

Dreptul Civil.docx
December 2019 13
Dreptul Familiei
April 2020 22
Dreptul Familiei
June 2020 19
Dreptul Civil
May 2020 3