Dmitrie Cantemir

Cântec păgân atunci m-am întors și-am privit câmpul în sânge se scălda pământul copacii gemeau aspru în apăsarea amurgului și frunza lor se clătina înceată oamenii întindeau mâinile spre stinsul soare, rană în pielea cerului sătul, corbul s-a înălțat cu nepăsare în aripi iar vântul susura nesfârșit și adânc apoi a fost liniște a venit noaptea întunericul a închis rănile cerului și ale pământului iar eu am poposit pe o piatră era prima mea piatră, întâia mea dragoste și-a început să ningă, să ningă cu aripi de păsări mari iar umerii mei au fost cuprinși de aripi de păsări mari și tâmplele mele aripi au prins a naște atunci a venit Zeița cu coif sărbătoresc a râs și mi-a zis:” Trufașule, mori!” am tăcut, privirea mi-am plecat, dar vocea zeiței spunea: ”Trufașule, mori !” mi-am scăldat fața în sânge, am luat țărână în brațe, în ochi mi-au crescut pietre, părul meu a prins a deveni iarbă, trupul meu s-a făcut pământ, pământul meu a devenit pulbere purtată de vânt, dar știma zeiței încă șoptea: “Trufașule mori!” m-au luat animalele pe copite, m-au scormonit viermii m-au modelat sticlarii și olarii și cărămidarii pâlpâind, sufletul meu nu voia să moară am luat atunci spada și-am spus: “Mori!” a râs zeița, spunând: “Trufașule!”