Darul Prorociei-sfantul Lavrentie

Darul prorociei – Schiarhimandritul Lavrentie de la mănăstirea de maici Sfânta Treime - Cernigov

Prorocescul dar al străvederii, care a pecetluit în veacurile trecute pe mulţi sfinţi şi nevoitori, se arată astăzi cu anevoie. Totuşi, chiar şi în acest veac al credinţei împuţinate, mai există oameni ce s-au învrednicit cu veştmântul de proroc. Unul dintre ei este schiarhimandritul Lavrentie de la Cernigov – Mănăstirea de maici Sfânta Treime. Cu darul luminător al străvederii sale, s-a dovedit un povăţuitor de nădejde pentru sute de monahi şi mireni ce se luptau să-şi afle calea prin devălmăşia vădită a acestor vremuri grele, de pe urmă. Schiarhimandritul Lavrentie, în lume Luca Ievsievici Proskura, s-a născut în 1868, în regiunea Cernigovului. Părinţii săi erau nişte ţărani simpli. Luca a fost cel dintâi dintre cei şapte copii ai lor. A avut o copilărie grea; mama sa zăcea adesea la pat şi, după ce tatăl său a murit, băiatul a trebuit să poarte şi îndatoririle unui bărbat, pe lângă cele ale unei femei. Luca a fost un elev bun. Era înzestrat îndeosebi la muzică; cânta cu vocea şi la vioară. La acea vreme, copiii erau învăţaţi să cânte în biserică, şi Luca s-a găsit aici în elementul său. A învăţat cu repeziciune nu doar notele, ci şi alcătuirea slujbelor, iar, curând, a prins profunzimea tipicului. Avea doar paisprezece ani atunci când a devenit conducător al corului - un talent întrebuinţat tot restul vieţii sale. Era încă tânăr, când s-a simţit atras de viaţa monahală, şi a însuflat pe câţiva din prietenii săi cu aceeaşi dorinţă. Respectând voia mamei sale, a aşteptat ca ea să moară, înainte de a intra în mănăstire. La vârsta de 23 de ani, se găsea în obştea Mănăstirii Rihla, unde a împlinit ascultarea de conducător al corului. Capacităţile sale muzicale remarcabile au atras atenţia arhiepiscopului Antonie, care i-a cerut mutarea la mănăstirea Treimii din Cernigov. Arhiepiscopul nu a apreciat doar talentul lui Luca, ci a prevăzut şi faptul că tânărul monah va deveni un mare rugător. Stareţul şi fraţii au devenit invidioşi: „Ce-i asta!? Luca, mereu Luca. Ca şi cum n-ar mai exista altcineva”. „El nu-i un Luca oarecare”, răspunse episcopul, „ci unul al cărui sfat va fi cerut de toţi”. Aceasta s-a împlinit, cu adevărat. Acolo, la mănăstirea Treimii, a fost tuns şi a luat numele Lavrentie. A fost hirotonit ieromonah în 1895, şi apoi ridicat la rangul de egumen. Mereu plin de bucurie, chipul său radia dragostea pe care le-o purta tuturor. Această dragoste a fost rodul rugăciunii cu care se îndeletnicea de la o vârstă fragedă. Nepoata părintelui Lavrentie, Eufrosina, povestea că odată, pe când venise să-şi viziteze satul, într-o zi de praznic, şi după ce slujise în biserica satului, s-a întors asudat [către credincioşi]. „Este greu pentru voi să lucraţi pământul, dar la fel de greu e pentru noi să ne rugăm pentru toţi. Şi noi asudăm din plin”.

Le-a încurajat pe fetele din sat să cânte în corul parohiei. Cu pătrunzătorul său simţ duhovnicesc, simţea care fată era înclinată către monahism; se ruga pentru ea, o chema să cânte, să nutrească o dragoste pentru rugăciune. În acest fel, turma sa începu să crească. În taină, le dădu acestor fete rase şi metaniere; le învăţă să cânte şi să citească în biserică, şi le găsi slujbe. Vremurile s-au schimbat. Bisericile s-au închis „pentru reparaţii” (1930) şi toţi au fost sfătuiţi să plece. Batiuşka şi-a aflat adăpost vremelnic în casa unei văduve evlavioase. Acolo se dărui postului şi rugăciunii. Doar noaptea puteau bate copiii duhovniceşti la geamul Batiuşkăi. Nu-i primea pe toţi, ci cu darul străvederii sale, ştia dinainte cine are trebuinţă să îl viziteze. Când începu războiul, Batiuşka îşi adună copiii monahiceşti şi întemeie o mănăstire de maici a Treimii, acolo unde fusese o mănăstire de călugări. Mai apoi, întemeie încă o mănăstire de maici, Domniţki-ul. Batiuşkăi îi plăcea munca de tot felul. Când s-au făcut la mănăstire reparaţii extinse, a luat parte la toate: îi instruia pe lucrători şi pe supraveghetor, fie de ridicau despărţituri, puneau duşumele, înlocuiau un acoperiş. Când supraveghetorul s-a plâns că scândurile erau proaste, Batiuşka i-a răspuns: „Vor ţine douăzeci de ani, şi atunci vom vedea cum va voi Dumnezeu”. S-a întâmplat că trebuiau să lucreze cu stuc, pe o vremea rea. Materialul a îngheţat şi le era cu neputinţă să îşi facă treaba. Atunci Batiuşka s-a apropiat. Făcu semnul crucii şi materialul deveni flexibil, iar restul lucrării continuă fără probleme. În vremea războiului, pe perioada ocupaţiei germane, s-a cultivat secară pe câmpurile mănăstirii. Terenul era pregătit şi împărţit, dar autorităţile nu le îngăduiau să culeagă recolta. Maicile au mers la cei în drept să se plângă, dar au fost îndepărtate brutal, fără să li se dea ocazia să vorbească. Iconoma mănăstirii s-a întors plângând şi a mers să-şi împărtăşească durerea cu Stareţul. În dimineaţa următoare, el i-a dat binecuvântare să se ducă iarăşi la cei în drept, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Încrezându-se rugăciunilor Stareţului, monahia s-a dus la aceleaşi autorităţi. De data aceasta, au fost foarte îndatoritoare, şi au îngăduit ca secara să fie culeasă. Maica s-a întors, încântată, şi i-a spus Batiuşkăi de uimitoarea schimbare de atitudine a personalului. El zâmbi. „Vezi tu... Când cineva este netrebnic, are un diavol înlăuntru, iar când te rogi, diavolul o ia la fugă, şi acela devine blând şi bun”. Pe când Stareţul era încă tânăr şi locuia acasă, i-a spus cumnatei sale, Maria: „E atât de greu pentru un creştin să vieţuiască în lumea aceasta. Diavolul nu-i dă defel pace. Mă plimb singur pe înserat, şi el e lângă mine. Apoi mă închin şi fac semnul crucii peste toate din jur, şi se depărtează. Apoi iar apare împrejur.” Stareţul Lavrentie dobândise o oarecare îndemânare de croitor şi lucra adesea, după cerinţă, în casele oamenilor. „Şedeam, cosând, şi ‚el’ (un drac) zăcea sub masă. N-am mai putut îngădui aceasta, şi i-am spus stăpânului casei: ‚Vezi cine zace sub masă?’ ‚Cine?’, mă întrebă omul, înfricoşat. ‚Un drac. Nu-l vezi?’.” Chiar dinainte de a deveni monah, părintele Lavrentie a dobândit obişnuinţa Rugăciunii lui Iisus, şi i-a încurajat şi pe alţii să lucreze această îndeletnicire. Una din fiicele sale duhovniceşti, monahia M., povestea: ‚Am lucrat printre oameni învăţaţi. Era mult de lucru, munca intelectuală. Stând de vorbă cu Batiuşka, acesta m-a întrebat dacă fac la muncă Rugăciunea lui Iisus. I-am răspuns: „Nu”. „Trebuie!”, mi-a răspuns cu asprime. N-am înţeles vorbele sale. Am vrut să protestez: nu era cu putinţă într-un loc ocupat, ca acela. Dar, smerindu-mă, am început să lucrez obiceiul acesta, şi, pentru rugăciunile Stareţului, cu vremea m-am învinovăţit pentru a fi fost atât de încăpăţânată. „Când Dumnezeu voieşte, legile firii sunt răsturnate”.’ Altă fiică duhovnicească, I. M., istorisea cele ce urmează, despre puterea rugăciunilor sale:

‚Îi ceream adesea Batiuşkăi să se roage pentru tatăl meu, care nu se împărtăşise cu Sfintele Taine de vreme îndelungată. Spunea doar că se pocăieşte’. Într-o dimineaţă, totuşi, se sculă şi spuse: ‚Trebuie să primesc Sfânta Împărtăşanie. Cineva se roagă pentru mine’. În acea noapte, avusese un vis: ‚Era ca şi cum aş fi zăcut într-un mormânt, cu pământul asupra mea. A venit un preot care începu să mă dezgroape, zicându-mi apoi: „Scoală-te, Ivan”. Şi m-am ridicat.’ Mai apoi, în acel an, bărbatul a murit. Iată încă un exemplu. Începuse cel de-al doilea război mondial. Un om primise citaţie să se ducă pe front, şi venise la Stareţul Lavrentie pentru o binecuvântare. Stareţul era destul de bolnav, însă l-a primit. „Când am intrat, Batiuşka se sculă din pat şi mă blagoslovi. Apoi îşi puse epitrahilul, se rugă şi zise: „Fii întotdeauna cu Dumnezeu, şi Îngerul tău Păzitor va fi cu tine; cu aripile sale te va păzi de gloanţe, din toate părţile. Nu te îndoi, şi nu te teme. Încearcă să nu te laşi prins de inamic, căci oamenii pier acolo. Peste tot, fii cel dintâi în a-ţi ajuta aproapele. Dacă camarazii tăi protestează, spune-le că aşa ai primit ordin. Foarte important – nu te teme. Nimic nu ţi se va petrece.” ‚Am fost uluit de cuvintele stareţului şi am mi-am pus nădejdea doar în sfintele sale rugăciuni şi în mila Domnului şi puterea Sa cea atotţiitoare faţă de mine, cel slab şi păcătos. Atunci când am fost trimişi în bătălie, am simţit o putere extraordinară, făcătoare de minuni, asupra mea. Am trecut prin întregul război fără să fiu rănit nici măcar o dată, n-am avut nici măcar o zgârietură...’ Tăria rugăciunii Stareţului lucra adesea împreună cu darul străvederii sale. Temătoarea de Dumnezeu M. povesteşte: „Mama mea era grav bolnavă – cu plămânii, şi nimeni nu mai avea vreo nădejde de însănătoşire. Se pregăteau pentru moartea ei. Tatăl meu m-a trimis la Stareţul Lavrentie. Am mers, şi i-am spus cu lacrimi durerea noastră. El m-a ascultat, cu capul plecat, apoi m-a mângâiat, zicând: „Nu, mama ta nu va muri. Va mai trai vreme îndelungată: chiar mai mult decât tatăl tău.” Într-adevăr, prin sfintele rugăciuni ale Stareţului, mama mea s-a însănătoşit şi a trăit până la 90 de ani.” O tânără a venit la părintele Lavrentie, pentru a-i cere binecuvântare de a intra într-o mănăstire; multe din prietenele ei primiseră o astfel de binecuvântare. Însă părintele Lavrentie se uită la ea şi spuse: „Căsătoreşte-te”. Ea începu să-l contrazică, nefiind de acord. „Atunci cine”, întrebă Stareţul, „va da naştere preoţilor şi episcopilor?’ Cuvintele sale proroceşti s-au împlinit. Femeia s-a căsătorit şi a avut un fiu, ce a devenit protoiereu. O mamă venise la părintele Lavrentie, plângându-se că de multă vreme n-a mai auzit de fiul ei. Stareţul îi spuse că nu va avea timp să ajungă până acasă, şi va primi o scrisoare, şi îi mai zise: ‚Să ştii că rugăciunile unei mame nu se vor mistui în foc, nici nu vor pieri sub apă.” Pe când femeia se întorcea acasă, s-a întâlnit cu poştaşul, care i-a dat o scrisoare. E., o femeie întărită în credinţă, relatează un alt caz al străvederii Stareţului: „În timpul războiului, am primit de veste că fiul meu a fost omorât. Am hotărât să îi fac pomenirea, însă am avut un vis în care fiul meu m-a contrazis, zicând: „Nu, mamă!” Am mers la Batiuşka, plină de îndoieli, ca să întreb ce să fac. El îmi spuse că nu-i trebuinţă ca fiul meu să aibă parte de-o slujbă de pomenire. „Trebuie să mai afli veşti despre el. Însă, dacă mai primeşti o înştiinţare, să îi faci pomenirea”. „Şi aşa s-a împlinit. Nu după multă vreme, fiul meu mi-a scris că fusese rănit, dar că acum era trimis iarăşi pe front şi nu ştia dacă se va mai întoarce. Fu omorât. O altă înştiinţare sosi, aşa cum prevăzuse Stareţul. Cu lacrimi, am mers din nou să îl văd pe Batiuşka. Mi-a dat

binecuvântare să-i fac o slujbă de înmormântare. Pe când plecam, m-am întâlnit cu două femei care se grăbeau către Stareţ. Curioasă, m-am oprit şi am auzit glasul Batiuşkăi: „Drept cine mă iei, un ghicitor? Nu sunt ghicitor. Nu ştiu nimic. Du-te să-ţi isprăveşti de mâncat prăjiturile cu cremă, şi nu mă mai deranja.” „Dar vreau să ştiu despre soţul meu”, spuse una dintre femei. „Nu ştiu nimic”, îi răspunse Batiuşka cu asprime, şi închise uşa. Mai apoi, am aflat că una dintre cele două femei nu era defel credincioasă, şi, într-adevăr, se dusese la Stareţ ca la un ghicitor; chiar l-a numit astfel. Pregătise nişte prăjituri şi luase nişte cremă, dar hotărâse apoi să le mănânce pe drum, gândind în sinea ei: ‚Ce ştie el. Le voi mânca eu însămi.” Însă Batiuşka văzuse prin toate şi nu a primit-o. Stareţul obişnuia adesea să stea de vorbă cu iubiţii săi fii duhovniceşti despre vremurile din urmă, despre cum trebuie ei să păstreze trezvia. „Astăzi votăm – e în regulă; nu este încă [un vot] pentru un singur conducător al întregii lumi. Dar de se va vota pentru aşa ceva – este deja [antihristul] şi nimeni nu trebuie să voteze.” Mai spunea: „Războiul va fi în aşa chip, încât nu va mai rămâne nimeni, decât prin văgăuni”. Spunea că vor mai rămâne doar două sau trei guverne, şi vor spune: „Să ne alegem un împărat peste întreaga lume”. „În vremurile de pe urmă, îi vor izgoni pe adevăraţii creştini; apoi îi vor lăsa pe cei bătrâni şi slabi să se prindă de-o roată şi să fugă după ei.” Batiuşka repeta adesea vorbele sale despre antihrist: ‚Va veni vremea când vor cere un singur împărat pe pământ. Şi oamenii vor fi înregistraţi cu stricteţe. [Cei ce fac recensământul] vor veni în casă, şi soţia va încerca să-l înduplece pe soţul ei: ‚Hai, bărbate, să iscălim. Doar avem copii, şi altfel nu vom mai putea cumpăra nimic pentru ei’. Şi soţul va zice: „Soţie dragă, fă precum voieşti, însă eu mai bine mor decât să iscălesc pentru Antihrist.’... O imagine cutremurătoare a viitorului”, încheie Stareţul. „Va veni vremea”, spunea părintele Lavrentie, „când vor restaura chiar şi bisericile închise, şi le vor repara nu doar în afară, ci şi pe dinăuntru. Vor auri turlele bisericilor şi ale clopotniţelor. Dar când vor isprăvi, va începe domnia antihristului. Rugaţi-vă ca Domnul să ne îngăduie mai multă vreme, ca să ne putem întări, căci ne aşteaptă vremuri înfricoşate. Vedeţi cu câtă viclenie se pregăteşte totul? Toate bisericile vor fi pline de măreţie, ca niciodată până atunci, însă nu trebuie să mergeţi în acele biserici. Antihristul va fi încoronat ca un împărat, într-o biserică mare din Ierusalim, cu participarea clerului şi a Patriarhului.” „Va fi liberă trecere de intrare şi de ieşire din Ierusalim, pentru toţi. Dar să nu încercaţi să vă duceţi acolo, căci totul se va face pentru a înşela.” „Antihristul se va naşte dintr-o târfă – o evreică din cel de-al doisprezecelea trib „al desfrânării”. Încă de tânăr va fi foarte înzestrat şi isteţ, mai ales după ce, la vârsta de doisprezece ani, plimbându-se cu mama sa în grădină, îl va întâlni pe satana, care va veni dintru adâncuri şi va intra într-însul. Băiatul se va cutremura cu înfricoşare, dar satana va zice: „Nu te teme, te voi ajuta.” Şi acest băiat va creşte ca Antihrist, sub chip omenesc. La încoronarea sa, când se va citi Simbolul Credinţei, nu va îngădui să se citească drept; acolo unde cuvintele îl înfăţişează pe Iisus Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu, le va da deoparte şi se va recunoaşte numai pe sine. Iar atunci Patriarhul va striga că acesta este Antihristul, şi pentru aceasta va fi omorât...” „Prorocii Enoh şi Ilie vor veni din ceruri, şi vor explica şi ei tuturor oamenilor şi vor striga cu glas mare: „Acesta este Antihristul, nu-l credeţi.” Şi el îi va omorî, însă ei vor învia şi vor zbura în ceruri.”

„Antihristul va fi foarte cunoscător în toate felurile de înşelare drăcească, şi va face semne mincinoase. Întreaga lume îl va auzi şi îl va vedea. Va „însemna” pe toţi „oamenii săi” cu un semn. Va urî pe toţi creştinii. Atunci va începe prigoana din urmă a sufletelor creştineşti ce vor tăgădui semnul satanei.” „Prigoana va începe de îndată, în pământul Ierusalimului, şi apoi în întreaga lume se va vărsa sângele în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mulţi dintre voi, copiii mei, vor trăi în această vreme înfricoşată.” „Semnul va fi în aşa chip, că va fi un lucru vădit de îndată dacă cineva l-a primit sau nu. Creştinii nu vor putea cumpăra sau vinde nimic. Însă nu deznădăjduiţi. Domnul nu-şi va părăsi copiii. Să nu se teamă nimeni! „Vor fi biserici, însă creştinii ortodocşi nu trebuie să intre într-însele, căci acolo nu se va da Jertfa cea Nesângeroasă a lui Iisus Hristos; ci vor fi adunări satanice. Şi din pricina acestei nelegiuiri, pământul va înceta să mai dea roadă; solul va crăpa de uscăciune, cu fisuri atât de mari, că cineva ar putea cădea [în ele].” Îi vor ucide pe creştini, sau îi vor izgoni în locuri pustii. Iudeii vor fi strânşi şi ei într-un singur loc. Unii iudei, ce au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi semnul Antihristului. Ei vor sta şi vor vedea faptele sale. Vor şti că înaintaşii lor nu l-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, dar acum, Dumnezeu va îngădui ochilor lor să se deschidă şi nu vor primi semnul Antihristului, ci îl vor mărturisi pe Hristos şi vor domni cu Hristos.” „Însă tot norodul cel slab va urma lui satan, şi când pământul nu va mai rodi, oamenii se vor duce la dânsul, cerându-i să le dea pâine, iar el le va răspunde: „Solul nu mai dă grâu. Nu pot face nimic.” „La fel, nu va mai fi apă; toate râurile şi lacurile vor seca. Acest dezastru va dura vreme de trei ani şi jumătate. Dar de dragul aleşilor Săi, Domnul va scurta aceste zile. În aceste zile, încă vor mai fi luptători puternici, stâlpi ai Ortodoxiei, ce se vor găsi sub puternica înrâurire a Rugăciunii lui Iisus. Domnul îi va acoperi cu harul său atotţiitor, şi ei nu vor zări acele semne mincinoase ce se vor pregăti pentru tot norodul.” „Iarăşi, vă spun, nu trebuie să intre nimeni în acele biserici; ele vor fi lipsite de har.” Auzind aceste vorbe, o maică spuse: „Ce va fi cu noi? Nu vreau să trăiesc să văd acea vreme”. „Dar eşti tânără şi poţi trăi până atunci”, îi zise Stareţul. „Ce înspăimântător!”, strigă maica. „Alege una din două – ori pământescul, ori cerescul.” [Părintele Lavrentie]. „Va fi un război”, continuă Batiuşka, „şi acolo unde va avea loc, nu va mai rămâne nici un om. Dar, înainte de aceasta, Domnul va trimite boli celor slabi, şi ei vor muri. Însă în timpul vremii lui Antihrist nu va exista moarte.” „Cel de-al treilea război mondial nu va fi spre pocăinţă, ci spre distrugere”. O soră întrebă: „Atunci toţi vor pieri?” „Nu, dacă cei credincioşi se vor spăla cu sânge, se vor alătura cetei mucenicilor, însă necredincioşii se vor duce la iad”, îi răspunse Batiuşka. „Şi până ce se va plini numărul îngerilor căzuţi, Domnul nu va veni să judece.” „Dar la vremea din urmă [adică la sfârşit], Domnul va adăuga la numărul îngerilor pe cei în viaţă ce sunt scrişi în Cartea Vieţii, pentru a plini numărul celor căzuţi.” „Refacerea bisericilor va continua chiar până la venirea lui antihrist, şi pretutindeni se va putea vedea o măreţie nemaiîntâlnită”, spunea Batiuşka. „Ci fiţi cumpătaţi în restaurarea bisericii noastre, a exteriorului ei. Mai degrabă, rugaţi-vă mai mult, mergeţi la biserică cât mai

e vreme, îndeosebi la Liturghie, în timpul căreia se dă Jertfa cea Nesângeroasă, pentru păcatele întregii lumi. Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sângele lui Hristos mai des, şi Domnul vă va da tărie.” Batiuşka vorbea cu un anume ierodiacon (Gheorghe) despre vremurile din urmă, cu faţa-i acoperită de lacrimi amare, spunând: „Mulţi dintre clerici vor pieri în vremea Antihristului”. Părintele Gheorghe se întrebă: „Cum nu voi pieri, căci sunt diacon?” Batiuşka îi răspunse „Nu ştiu”. Părintele diacon începu să plângă, căzu la picioarele Batiuşkăi şi îi ceru să se roage ca să se poată izbăvi de iad. Batiuşka se ridică, se rugă şi zise: „Bine. Se întâmplă ca cineva să se îmbolnăvească, să moară şi să intre în Împărăţia Cerurilor.” Şi această prorocie s-a împlinit. Îl ştim pe acest diacon din Lavra Peşterilor, de la Kiev. Era un om lucrător, ce săvârşea mult bine şi cânta îndelung în biserică; dintr-o dată, se îmbolnăvi şi, apoi, muri curând. Adesea, Batiuşka jelea şi se ruga cu lacrimi, sau făcea ceva, plin de lacrimi. Maicile îl mângâiau, dar el se împotrivea: „Cum să nu plângă cineva, când hăul este plin de sufletele oamenilor?” După o boală de câteva luni, Stareţul Lavrentie adormi, de praznicul Epifaniei (Botezul Domnului), în 1950, aşa cum însuşi spusese mai înainte. Trupul său a rămas în biserica de jos vreme de patruzeci de zile. Una din monahii povestea cum, la al treilea ceas al dimineţii, a auzit cu limpezime cântarea unui cor de nenumărate glasuri. Fugi în chilia unde zăcea răposatul, dar acolo era linişte; doar un preot citea tăcut Evanghelia. Înspăimântată, îi spuse că auzise cântări. El rămase uimit şi îi zise că sufletul răposatului fusese întâmpinat în rai de către îngeri.

(Apărut în limba engleză, în „Orthodox America”, după materialul în limba rusă din „Nadejda” nr. 14, pag. 298-304).