Curs 12.pdf

3.4 Tactica ascultării martorului  3.4.1 Activităţi premergătoare în vederea ascultării martorului În procesul penal, martorul este persoana care are cunoştinţe despre infracţiunea cercetată şi, de obicei, neinteresată în cauză. Cunoştinţele pe care le are în legătură cu fapta sunt obţinute prin intermediul perceperii nemijlocite sau din alte surse. Declaraţiile martorilor, deşi, din felurite cauze obiective sau subiective, uneori oglindesc doar parţial realitatea, ocupă un loc însemnat în suita mijloacelor de probă din procesul penal, fiind de cele mai multe ori de un real folos la stabilirea stării de fapt şi la descoperirea infractorilor. Importanţa pe care o au declaraţiile martorilor pentru cercetarea criminalistică rezidă, înainte de toate, în aceea că aproape totdeauna infracţiunea este percepută de persoane neinteresate în cauză şi apoi, în faptul că ele, prin natura lor, îmbracă forma cea mai vie, mai expresivă de a prezenta, reproduce, faptul infracţiunii în toată realitatea sa. 1 Definind ancheta ca “cercetare ordonată de un organ de stat pentru strângerea dovezilor privitoare la o faptă şi stabilirea răspunderii”, avem în vedere activitatea exponenţilor autorităţilor judiciare, adică cei care activează în sfera urmăririi penale şi a activităţii judecătoreşti, căreia îi este specifică ancheta judecătorească. Pentru realizarea oricăror obiective ale anchetei judiciare, urmărirea lor începe prin stabilirea unor relaţii primare interpersonale cu o anumită persoană al cărui loc şi rol în ancheta judiciară se va contura pe măsură ce ancheta înaintează spre adevărul stărilor de fapt. Obţinerea unor declaraţii veridice şi complete, menite să ducă la aflarea adevărului, este influenţată în mod hotărâtor şi de pregătirea sau superficialitatea în efectuarea acestei activităţi, ceea ce poate avea ca şi consecinţă obţinerea unor declaraţii de slabă calitate, necesitatea repetării ascultării, cheltuieli de timp şi tergiversarea cercetărilor, cu urmări deosebite asupra finalităţii judiciare. Prin urmare o cerinţă primordială în desfăşurarea activităţii de ascultare a martorilor este ca această activitate să fie realizată de un anchetator care să fie conform cu exigenţele din punct de vedere legal, moral, dar mai ales de competenţă. Exigenţele legale cer anchetatorului cunoaşterea profundă şi nuanţată a dispoziţiilor legii penale şi procesual penale, precum şi a drepturilor fundamentale ale omului, la care trebuie sa se raporteze în permanenţă. Exigenţele morale, într-o perspectivă mai largă, vizează raportarea reală şi sinceră a anchetatorului la valorile umane – dreptate, justiţie, bună-credinţă. Din acest punct de vedere, anchetatorul va trebui să cunoască în ce constau şi cât au fost de lezate valorile şi interesele legitime ale omului, din prisma drepturilor şi obligaţiilor sale. În ceea ce priveşte activităţile premergătoare în vederea ascultării martorilor, doctrina a statuat ca principale activităţi: studierea dosarului penal, cunoaşterea persoanelor care urmează să fie ascultate, întocmirea planului de ascultare, 1

Ion Mircea, Criminalistică, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, ediţia din 2010, pag. 262

asigurarea prezenţei martorilor la data şi ora fixată pentru ascultare şi asigurarea condiţiilor în care se va desfăşura ascultarea.2 Studierea dosarului penal Ca primă fază a activităţilor pregătitoare, studierea dosarului cauzei se impune cu necesitate şi are un rol de prim ordin în asigurarea cadrului propice desfăşurării în bune condiţii a activităţii de ascultare a martorilor. O studierea atentă a întregului material existent la dosarul cauzei duce la evitarea apariţiei unor consecinţe negative în procesul de ascultare. Scopul principal al acestei faze este stabilirea faptelor şi împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declaraţiilor martorilor, precum şi stabilirea cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate aceste fapte, dintre care vor fi selecţionaţi martorii. Studiul materialelor cauzei presupune un serios examen al întregului material probator existent, adică analiza fiecărei probe, verificarea sursei din care provine, urmată de o sinteză a ansamblului probelor, a tuturor împrejurărilor. De asemenea, studierea dosarului presupune o aprofundare a tuturor datelor, informaţiilor existente în cauză, a altor materiale cu caracter probator, inclusiv o eventuală documentare în vederea elucidării unor aspecte de ordin tehnic, care ies din cadrul judiciar, dar care pot servi indirect elucidării unor împrejurări ale cauzei3. Finalitatea studierii dosarului constă în stabilirea faptelor şi împrejurărilor necesare rezolvării cauzei, persoanele care urmează să fie ascultate şi modul de desfăşurare al anchetei pentru atingerea acestor obiective. Rezultatul studierii dosarului va fi materializat în formă scrisă, fapt justificat prin aceea că există posibilitatea ca organul judiciar să confunde informaţiile actuale cu cele dobândite anterior, având în vedere existenţa unor elemente de asemănare între diverse cauze ce trebuie soluţionate4. Cunoaşterea persoanelor care urmează să fie ascultate Cunoaşterea martorilor presupune obţinerea şi analizarea unor date personale despre persoanele care urmează să fie ascultate. În afara datelor de identificare, trebuie să fie obţinute cât mai multe informaţii legate de trăsăturile psihice şi, în acelaşi timp, este necesar să se cunoască gradul de dezvoltare a gândirii, starea sănătăţii în momentul perceperii, mediul de unde provine, profesia şi ocupaţia, trăsăturile de caracter. De asemenea, la adoptarea tacticii de ascultare trebuie avute în vedere o serie de alte consideraţii, între care faptul că unele dintre persoanele care urmează a fi ascultate au perceput nemijlocit procesul săvârşirii infracţiunii, în întregime sau în parte, însă altele au cunoştinţe din diferite informaţii. Alături de acest aspect, trebuie avute în vedere particularităţi precum natura cauzei, personalitatea şi psihologia martorului, faptele şi împrejurările cunoscute de martori ţi care prezintă importanţă pentru cauză, condiţiile în care a avut loc percepţia faptelor, poziţia martorului faţă de părţile implicate, natura şi valoarea probelor ce urmează a fi administrate pentru a obţine mărturii exacte din partea persoanelor, şi altele.5

2

Florin Ionescu, Criminalistică, Editura Universitară, volumul II, Bucureşti, 2010, pag. 124 Emilian Stancu, op. citată, pag. 67 4 Aurel Ciopraga, Criminalistica. Tactica, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1986, pag. 143 5 Aurel Ciopraga, op.citată, pag. 78 3

De asemenea, nu trebuie uitat faptul că fiecare persoană, în funcţie de trăsăturile sale morale, interpretează diferit faptele de genul celei săvârşite. Unele persoane le socotesc ca manifestări condamnabile, pentru altele, poate sunt comportări fireşti într-o societate, deşi reprobabile, iar altele le găsesc chiar şi o justificare.6 În ceea ce priveşte persoanele care pot fi ascultate ca martori, articolul 78 din Codul de procedură penală arată că singura condiţie cerută ca o persoană să fie ascultată ca martor o constituie cunoaşterea unor fapte sau a unor împrejurări de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului. Totuşi, tot Codul de procedură penală, reglementează unele situaţii când martorii, deşi au cunoştinţă despre fapte, nu sunt obligaţi să depună mărturie. În aceste sens, articolul 179 din Codul de procedură penală arată că nu sunt obligate să facă depoziţii într-o cauză dată, persoanele care deţin secrete profesionale, soţul sau rudele apropiate şi cele care în cadrul procesului au calitatea de părţi. Persoanele care deţin secrete profesionale, în virtutea legii, nu vor depune mărturie, însă, dacă organizaţia sau persoana faţă de care este obligată, încuviinţează aceasta, organul de urmărire penală va depune toată diligenţa în slujba acestui scop. De asemenea, aceste persoane, în cazul infracţiunilor grave, prin lege sunt datoare să aducă secretul la cunoştinţa organelor competente. De exemplu, un avocat care cunoaşte aspecte cu privire la o cauză nu va putea accepta calitatea de apărător, calitatea de martor devansând-o pe aceasta. 7 Adaptând art. 80 Cod de procedură penală rezultă că minorul care este rudă cu învinuitul sau inculpatul nu este obligat să depună mărturie8. Odată ajuns în posesia datelor despre faptă şi personalitatea fiecărei persoane ce urmează să fie ascultată, organul judiciar are posibilitatea să planifice întreaga succesiune de ascultări, prin care să-şi deschidă un vast câmp de observaţie asupra întregului proces al comiterii infracţiunii şi al particularităţilor sale, cu toate zonele şi secvenţele mai relevante sau adumbrite. Totuşi, la delimitarea cercului de martori care urmează a fi ascultaţi, trebuie să se ţină seama de faptul că, de regulă, părţile propun ascultarea acelor persoane ale căror declaraţii consideră că le vor fi favorabile. De aceea, criteriul de delimitare a cercului martorilor propuşi de părţi trebuie să-l constituie concludentă probelor pentru lămurirea unor aspecte până atunci necunoscute9. Concluzând, menţionăm că selectarea martorilor impune clasificarea naturii, relaţiilor acestora cu persoanele implicate în săvârşirea infracţiunii, fiind cunoscut că sentimente de genul prietenie-duşmănie faţă de făptuitor, sau existenţa unor alte interese ce conduc la alterarea declaraţiilor şi chiar la mărturie mincinoasă10. Întocmirea planului de ascultare Un moment important al pregătirii ascultării martorului îl constituie întocmirea planului de ascultare. Întocmirea planului de ascultarea, se face, după cum este şi firesc, după studierea dosarului cauzei şi constă în stabilirea problemelor ce urmează să fie lămurite cu fiecare martor, precum şi ordinea ascultării acestora.

6 7 8

9

Ion Mircea, op.citată, pag. 260

Nelu Viorel Cătura, Crimialistică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 169 Aurel Ciopraga, op. citată, pag. 143-144

Aurel Ciopraga, op. citată, pag. 145-146 Emilan Stancu – Criminalistică, Ediţia a III-a, Ed. Actami, Bucureşti, 2010, pag. 68

10

Stabilirea problemelor ce urmează a fi lămurite prin ascultare, este obligatorie pentru a nu se omite aspecte esenţiale cunoscute de martori, cu valoare pentru aflarea adevărului. Planul de ascultarea conţine întrebările ce urmează să fie adresate martorilor. Întrebările trebuie să fie scurte, clare, precise, să dea posibilitatea martorilor să înţeleagă la ce se referă în răspunsurile lor. Acestea pot fi ordonate logic sau cronologic, în funcţie raport cu ceea ce cunosc martorii, cu modul în care au perceput faptele sau împrejurările săvârşirii lor, cu personalitatea şi psihologia acestora şi cu poziţia lor în timpul ascultării.11 Totuşi, folosirea întrebărilor sugestive ori ale acelora care sunt de natură să pună în dificultate martorii este interzisă. În cazul unor martori despre care există date că încearcă să ascundă adevărul, este indicat ca întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante, să fie formulate întrebări de rezervă. 12 În ceea ce priveşte ordinea ascultării martorilor, această chestiune nu este lăsată la voia întâmplării. Astfel, martorii principali, cei care au perceput în mod nemijlocit faptele, vor fi ascultaţi înaintea martorilor indirecţi, care au obţinut datele cunoscute prin mijlocirea altor persoane sau prin zvon public. Ordinea de ascultare se mai stabileşte şi în funcţie de natura relaţiilor dintre martori şi părţile din proces, precum şi de poziţia lor faţă de cauză. Potrivit specificului anchetei penale şi complexităţii ei, ascultarea martorilor se poate efectua fie înainte, fie după ascultarea părţilor în proces. Asigurarea prezenţei martorilor la data şi ora fixată pentru ascultare Organele de urmărire penală sau instanţa, în virtutea rolului activ, sunt obligate să citeze persoanele arătate prin denunţ13 sau plângere14 sau/şi alte persoane propuse ca părţi în proces. Dreptul de a dispune citarea unor persoane ca martori aparţine în exclusivitatea organului judiciar. Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora fixate în citaţie, în faţa organului judiciar,15 lipsa nejustificată a acesteia fiind sancţionată de legea procesual penală. La stabilirea datei pentru ascultare, trebuie avute în vedere mai multe aspecte. În primul rând, trebuie să fie avut în vedere ca între momentul luării la cunoştinţă şi cel al ascultării să treacă cât mai puţin timp, pentru a feri martorul de influenţe străine. De asemenea, organul judiciar trebuie să ţină seama de evitarea posibilelor neînţelegeri dintre martori, precum şi de influenţa pe care ei o pot exercita unii asupra altora. Altfel, citarea trebuie să se facă de urgenţă, preferabil în intervale diferite de ore, astfel încât să fie exclusă posibilitatea martorilor de a-şi comunica date referitoare la declaraţiile făcute sau la întrebările puse de anchetator. În acest 11

Adriana Iuliana Tudorache, Criminalistică, Colectia Cartea Universitara, Bucuresti, 2010, pag. 170 Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Florea, Ion Niţă Stan, Dorin Mihaiasă, Îndrumar de cercetare penală, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1994, pag.121 13 “Denunţul este modalitatea de sesizare a organului de urmărire penală, constând în încunoştinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni făcute de o persoană fizică sau o persoană juridică, alta decât cea vătămată prin infracţiune” - Mihail Udroiu, Procedură penală, Partea generală. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010, pag.270 14 “Plângerea este modalitatea de sesizare a organelor de urmîrire penală, prin care o persoană fizică sau juridică încunoştinţează autorităţile că a fost victima unei infracţiuni” – Mihail Udroiu, op.citată anterior, pag. 268 15 Art. 83, Codul de procedură penală a Romaniei, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2011, pag. 199 12

sens, este indicat ca martorii să fie citaţi în aceeaşi zi, la intervale de timp diferite şi în încăperi diferite, ceea ce ar reduce mult posibilitatea contactului dintre aceştia. Un alt aspect care trebuie avut în vedere la stabilirea momentului audierii, este programul de activitate şi natura funcţiei persoanei care urmează să fie ascultată. Desigur, martorii pot fi ascultaţi şi în afara orelor de program, însă numai în cazuri excepţionale, precum infracţiunile fragrante sau infracţiunile cu grad ridicat de pericol social. În ceea ce priveşte locul ascultării, aceste este de regulă, sediul organului de urmărire penală. Există însă situaţii când urmează a fi ascultaţi martori care sunt în imposibilitatea de a se prezenta la sediul organului de cercetare penală, fiind în stare de arest, infirmitate, boala, sau alte motive temeinice. În aceste situaţii, organul de urmărire penală procedează la ascultarea acestora la locul unde se află - de exemplu la serviciu, la locul săvârşirii faptei, la spital, la domiciliu sau la reşedinţă. Pentru audierea martorilor aflaţi în altă localitate se utilizează procedeul comisiei rogatorii.16 Asigurarea condiţiilor în care se va desfăşura ascultarea Asigurarea cadrului şi contactului psihologic optim între anchetator şi anchetat depinde de atitudinea şi de modul de comportare a organului judiciar. De aceea, anchetatorul trebuie să adopte o atitudine plină de calm, seriozitate, obiectivitate, înţelegere şi încredere faţă de cel anchetat. Prin aceasta, martorul este convins de inutilitatea ascunderii adevărului. Se recomandă din punct de vedere tactic, a se încerca familiarizarea martorului cu mediul judiciar, cu atmosfera încăperii unde se desfăşoară audierea. Acest lucru se realizează printr-un ton adecvat, prin întrebări şi discuţii exterioare cauzei, menite să distragă atenţia martorului asupra locului unde se află. Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină de interes faţă de martor şi depoziţia sa, să sublinieze importanţa unor declaraţii sincere pentru aflarea adevărului, pentru înfăptuirea justiţiei17. El trebuie să manifeste acelaşi interes faţă de toate aspectele relevate de cel audiat, fără însă a-l influenţa. Dacă faţă de unele aspecte manifestă indiferenţă, iar faţă de altele un interes marcant, această atitudine a organului judiciar poate indica martorului direcţia pe care acesta doreşte să o imprime depoziţiilor sale. Consecinţele întrebărilor sau atitudinilor sugestive ale organului judiciar se pot repercuta în două direcţii: astfel, este posibil ca martorul să nu opună nici o rezistenţă, dând declaraţii în sensul dorit de cel care audiază, sau sesizând intenţia organului judiciar de a dirija audierea într-o anumită direcţie, martorul să opună rezistenţă acestor întrebări. Se obţin în acest mod declaraţii ce nu corespund adevărului18. De asemenea, organul judiciar trebuie să manifeste înţelegere faţă de martorul aflat sub stăpânirea unor stări emoţionale. Totuşi, trebuie curmată orice manifestare a martorului dacă acesta îşi permite anumite intimităţi sau adoptă o poziţie de aroganţă ori plictiseală, printr-o atitudine fermă a organului judiciar. Nu în utlimul rând, anchetatorul trebuie să se preocupe pentru luarea unor măsuri pregătitoare – cum ar fi de exemplu: invitarea părintelui, tutorelui, curatorului sau educatorului, când martorul este minor (nu a împlinit vârsta de 14 ani), invitarea 16

V. Dobrinoiu, în colectiv, op.citată, pag. 257 şi următoarele; Art. 132, Codul de procedură penală a Romaniei, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2011, pag. 221 17 Tiberiu Bogdan şi Ioana Sântea, Psihologie judiciară, Editura Themis Cart, Bucureşti, 2012, pag. 178 18 Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Editura Trei, 2012, pag. 170

unui interpret în situaţia în care martorii nu cunosc limba în care se desfăşoară procesul penal, selectarea şi pregătirea materialelor ce vor fi folosite pe parcursul ascultării şi determinarea modului şi momentului, şi a ordinii în care vor fi folosite, asigurarea decontării cheltuielilor de transport şi cazare impuse de deplasarea martorilor, şi altele. 19  3.4.2 Reguli şi procedee tactice criminalistice aplicate în ascultarea propriu-zisă a martorilor Audierea propriu-zisă a martorilor reprezintă momentul în care devine pregnant rolul regulilor de efectuare a acestui act procesual, act cu largă rezonanţă. Procesul ascultării primare a martorului este marcat în ştiinţa criminalisticii de trei faze, anume: verificarea identităţii şi ascultarea cu privire la datele personale, relatarea liberă, adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor.20 Discuţiile prealabile – verificarea identităţii şi ascultarea cu privire la datele personale În cadrul acestei etape, martorul este solicitat să răspundă la întrebările ce i se adresează cu privire la datele de identificare – nume, prenume, etate, adresă şi ocupaţie21, urmărindu-se şi confruntându-se răspunsurile acestuia cu menţiunile din actul de identitate. După ce organul de urmărire penală s-a lămurit cu privire la identitatea persoanei, acesta este obligat să întrebe pe martor dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi, în caz afirmativ să-i aducă la cunoştinţă că nu este obligat să depună mărturie. De asemenea, martorul este întrebat în ce raporturi se află cu părţile şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma săvârşirii infracţiunii. 22 Aceste întrebări au menirea de a stabili raporturile ce există între martori şi părţi şi interesul pe care aceştia l-ar avea în cauza penală respectivă, cât şi pentru aprecierea declaraţiilor obţinute. Urmează apoi ca martorul să depună jurământ, obligaţia martorul fiind aceea de a nu face afirmaţii mincinoase şi, sub prestare de jurământ, să declare adevărul cu privire la împrejurările cauzei. Jurământul este un act solemn şi este necesar pentru a=i determina pe martori să declare adevărul.23 Jurământul este anterior depoziţiei şi precedat de avertismentul pe care organul de urmărire penală il dă martorilor cu privire la consecinţele ce decurg din nerespectarea obligaţiilor care le revin. Martorului ii se aduce apoi la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele şi împrejurările pentru lămurirea cărora a fost propus ca martor. Deşi această etapă pare a fi guvernată doar de norme procedurale, organul judiciar este obligat să respecte câteva tactici necesare creări unui context psihologic adecvat pentru obţinerea unor declaraţii complete şi adevărate. Astfel, trebuie avute în vedere: Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Juminea, Iaşi, 1979, pag. 171 Ion Mircea – Criminalistică, Ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, ediţia din 2010, pag. 262 21 Art. 84 alin 1 din Codul de procedură penală prevede: “Martorul este întrebat mai întâi despre nume, prenume, etate, adresă şi ocupaţie.” 22 Conform cu art. 84 alin 3 din Codul de procedură penală 23 Vasile Berecheşan, Tudorel Butoi, în colectiv, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, 1992, pag. 139 19 20

 primirea martorului într-o manieră, civilizată care trebuie să fie prezentă încă din momentul aşteptării până în momentul audierii propriu-zise. În acest context, reamintim necesitatea luării unor măsuri pentru evitarea contactului cu alţi martori şi cu alte părţi din proces.  crearea unui cadru de ascultare caracterizat de seriozitate, lipsit de factori de stres care pot distrage atenţia martorului, cum ar fi de exemplu prezenţa unor persoane străine, a unor obiecte, aparate sau instalaţii ce pot stârni curiozitate sau teamă.  comportarea organului judiciar într-un mod calm, astfel fiind redusă încordarea, neliniştea firească a martorului. Atitudinea de răceală, de sfidare, de aroganţă poate conduce la inhibarea martorului sau chiar determinarea acestuia să evite declaraţia, sau poate determina pe martor să nu declare tot ce ştie cu privire la faptele şi împrejurările cauzei ori să refuze să răspundă la întrebări, deşi este de bunăcredinţă. De asemenea, cel care conduce ascultarea trebuie să găsească un limbaj comun cu martorul, trebuie să citească psihologia martorului pentru a putea realiza contactul psihologic, întrucât tactica ascultării se stabileşte în fiecare cauză concretă, pentru că fiecare martor este diferit. Totodată, la adoptarea tacticii de ascultare trebuie avute în vedere şi unele consideraţii de ordin general, cum ar fi: natura cauzei în care se efectuează ascultarea; personalitatea şi psihologia martorilor; faptele şi împrejurările care prezintă importanţă pentru cauză, cunoscute de către martor; condiţiile în care martorii au perceput aceste fapte şi împrejurări; poziţia faţă de părţile în cauză, precum şi interesul lor de a depune într-un anumit fel. Este important şi ca organul de cercetarea penală să obţină încrederea martorului prin intermediul discuţiilor libere care să contribuie la diminuarea trăirilor emoţionale ale martorului, mărindu-i în acelaşi timp încrederea în organul judiciar. Aceste discuţii trebuie purtate într-o atmosferă destinsă, oferindu-i organului judiciar posibilitatea să-şi formeze o imagine despre concepţiile morale ale personalităţii martorului, nivelul său de cultură, pasiunile, preocupările extraprofesionale, temperamentul, şi altele. Astfel, parcurgând această etapă, organul de urmărire penală, pe lângâ faptul că îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de legea procesuală penală, are posibilitatea să studieze pe martori, să observe modul cum reacţionează, faţă de situaţia în care se află, să desprindă concluzii preţioase pentru adoptarea tacticii de ascultare. 24 Faza relatărilor libere Această etapă începe prin adresarea de întrebări generale, denumită întrebare – temă, de natură a da posibilitatea martorilor să declare tot ceea ce ştiu în legătură cu faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire au fost solicitaţi să depună. Relatarea liberă reprezintă un anumit avantaj, datorită spontaneităţii sale, faptele fiind prezentate aşa cum au fost percepute şi memorate de către martor. Astfel, martorul este invitat de către organul de urmărire penală să prezinte prin viu grai, cu cuvintele sale tot ce ştie despre infracţiune şi persoanele implicate în săvârşirea ei. De exemplu, “Arătaţi ce cunoaşteţi în legătură cu accidentul de circulaţie produs pe data de… în locul …?” sau “Ce cunoaşteţi în legătură cu 24

Vasile Berecheşan, Tudorel Butoi, în colectiv, op.citată, pag.139

împrejurările săvârşirii furtului din data de … în paguba…?”. Adresându-li-se o asemenea întrebare generală, martorii au posibilitatea să povestească faptele, împrejurările în succesiunea lor logică, firească, să prezinte tot ce cred că ar interesa cauza, fără ca relatarea să fie limitată prin intervenţiile celui care conduce ascultarea. Relatarea liberă oferă şi alte avantaje. Astfel, povestind ceea ce consideră că ar interesa organul de urmărire penală, martorii pot prezenta şi unele fapte, date, împrejurări, detalii necunoscute până atunci, cu importanţă pentru cauză sau elemente din care să rezulte săvârşirea altor infracţiuni de cei cu privire la activitatea cărora au fost chemaţi să facă declaraţii. 25 Pe parcursul relatării, cel ce conduce activitatea are posibilitatea să studieze pe martori, să observe modul cum îşi formulează expunerile, siguranţa sau ezitarea în expunere, interesul de a depune într-un anumit mod sau încercarea de a completa lacunele. Astfel, studierea acestei etape ajută organul de urmărire penală în stabilirea tacticii celei mai potrivite de urmat în următoarea etapă, adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor. Pentru aceasta însă, ascultarea trebuie făcută cu mult calm, răbdare şi atenţie, iar martorii nu trebuie să fie întrerupţi decât în mod excepţional, când relatările lor nu au legătură cu cauza şi numai cu recomandarea de a se referi la obiectul cauzei. Indiferent de modul în care relatează martorul, organul de urmărire penală nu trebuie să îl aprobe, să îl dezaprobe, să îi facă observaţii sau să aibă expresii, reacţii ori gesturi care să îl influenţeze pe martor sau care să-l inhibe ori chiar să îl determine să-şi schimbe poziţia faţă de cele relatate. De exemplu nu trebuie folosite expresii precum “Ce vorbeşti, domnule?”, “Nu mai spune?”, “Hai, fi serios!”. Totuşi, este posibilă ajutarea martorului dacă nivelul intelectual, cultural, îl împiedică să facă o relatare liberă coerentă, însă aceasta trebuie făcută cu mult tact, fără a-i sugera adoptarea unei poziţii şi fără influenţarea relatărilor sale. Pe parcursul povestirii, cel ce conduce activitatea are posibilitatea să-l studieze pe martor, să observe modul cum îşi formulează expunerile, siguranţa cu care prezintă faptele sau împrejurările, ezitările sau omisiunile ce apar, încercarea de a completa anumite lacune din succesiunea faptelor, interesul acestuia de a depune într-un anumit mod. Studierea martorului în această etapă, observaţiile pe care le face pe parcursul povestirii trebuie să constituie pentru organul de urmărire penală în temeiul adoptării tacticii de urmat în etapa următoare, aceea a adresării de întrebări şi a ascultării răspunsurilor.26 Ascultând povestirea, organul de urmărire penală trebuie să-şi noteze discret atât faptele, împrejurările, datele destinate a fi consemnate în declaraţiile martorilor, cât şi problemele, aspectele neclare, omisiunile, cu privire la care constată ezitări sau contraziceri, urmând ca pe marginea lor să fie formulate întrebările pentru etapa ascultării dirijate. Ascultarea poate lua sfârşit atunci când în cadrul relatării libere martorii au lămurit complet toate faptele şi împrejurările pentru care au fost solicitaţi să depună. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul martorilor de bună-credinţă care reuşesc în timpul ascultării să redea cu uşurinţă cele percepute şi reţinute. Pentru martorii care nu au memorat corect sau nu reuşesc să redea în timpul ascultării faptele cunoscute, precum şi pentru martorii de rea-credinţă, se impune şi etapa următoare, formularea de întrebări. 25

Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Editura Trei, 2012, pag.140

26

Vasile Bercheşan, op. citată, pag. 140

Concluzând, putem spune că relatarea liberă prezintă numeroase avantaje, dintre care amintim:  evidenţierea limitelor cunoştinţelor martorilor cu privire la împrejurările cauzei şi la persoanele care au săvârşit infracţiunea  reducerea considerabilă a influenţei pe care organul de urmărire penală o poate exercita asupra martorului (s-a constatat că solicitarea martorului de a povesti tot ce ştie în legătură cu cauza şi cu persoanele faptei, sporeşte încrederea atât în organul judiciar cât şi în el însuşi);  evidenţierea posibilităţilor de exprimare a martorilor (lipsa unui cadru impus oferă posibilitatea unei naraţiuni spontane, însoţită de expresii particulare, de intonaţie şi gestică proprii martorului, toate acestea fiind de un real folos organelor judiciare atât în timpul ascultării cât şi în procesul aprecierii declaraţiilor);  posibilitatea oferită organului de urmărire penală de a face aprecieri cu privire la nivelul de dezvoltare a proceselor psihice, temperamentul, starea de emotivitate şi gradul de cultură ale martorului. Faza punerii întrebărilor şi ascultarea răspunsurilor Această etapă este facultativă, spre deosebire de primele două care sunt obligatorii. În literatura de specialitate, această etapă mai este denumită şi “interogarea martorului”, “ascultare dirijată”, sau “relatare ghidată”. Tactica ascultării în această etapă se stabileşte având în vedere, în principal poziţia martorilor ascultaţi. În cazul martorilor de bună credinţă, care în cadrul relatării libere au avut omisiuni, probleme insuficient clarificate, confuzii sau afirmaţii contradictorii, li se vor adresa întrebări de precizare şi verificare pe marginea acestor aspecte. Întrebările vor fi puse cu scopul de a ajuta martorii să-şi amintească de relaţiile necesare lămuririi complete a împrejurărilor cu privire la care sunt ascultaţi, să-şi formuleze declaraţia clar şi precis pentru a avea valoare în cauză. În această situaţie, cu ajutorul interogatoriului, vor fi înlăturate reticenţele, sentimentul de incertitudine, iar martorul va fi îndemnat să vorbească şi să devină mai comunicativ.27 Astfel, întrebările folosite la ascultarea martorilor se stabilesc în concret pentru fiecare martor în parte, în raport cu particularităţile cauzei, cu poziţia martorilor, conţinutul relatării libere, cu problemele sau aspectele care trebuie să fie clarificate, verificate. Acestea vor avea ca scop completarea relatării libere, convingerea organului judiciar de siguranţa martorului în privinţa mărturiei depuse sau determinarea martorului să revină asupra unor afirmaţii neconforme cu realitatea percepută. În raport cu succesiunea prezentării lor, întrebările se pot împărţii în trei categorii28:  întrebări cu privire la raporturile anterioare infracţiunii dintre persoanele participante în proces, care vor fi completate cu întrebări referitoare la starea generală a organismului celui care a perceput (martorul) cu precizări necesare pentru explicarea neconcordanţelor, necesare în procesul aprecierii mărturiei. 27 28

Nelu Viorel Cătura, Crimialistică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 174 Nelu Viorel Cătura, op.citată, pag. 175-176

 întrebări cu privire la săvârşirea propriu-zisă a infracţiunii, care au menirea de a limita activităţile din cadrul procesului infracţional, precizându-se condiţiile de los şi timp în care s-a produs. Astfel, se vor adresa întrebări pentru lămurirea perioadei de timp şi a locului săvârşirii infracţiunii, cu toate condiţiile de vizibilitatea, obiecte şi persoane aflate în acel loc. Apoi, i se va cere martorului să precizeze exact momentul în care a perceput evenimentul şi până unde l-a perceput.  întrebări pentru lămurirea unor aspecte întreprinse de anumite persoane după comiterea infracţiunii. Acestea au ca scop lămurirea raporturilor stabilite ulterior săvârşirii infracţiunii de către persoanele interesate. De asemenea, întrebările care se folosesc la ascultarea persoanelor se pot clasifica în întrebări temă, întrebări problemă şi întrebări detaliu, din această ultimă categorie făcând parte întrebările de completare, de referinţă, precizare, şi întrebările de verificare, de control.29 Întrebările temă – sunt foarte generale şi oferă posibilitatea martorilor să declare tot ce ştiu sau consideră că interesează organul de cercetare penală în legătură cu obiectul cauzei cu privire la sunt întrebaţi. De exemplu: „Ce cunoaşteţi în legătură cu activitatea desfăşurată de numitul…?”. Întrebările problemă – au caracter mai puţin general şi sunt menite să contribuie la lămurirea unui anumit aspect din activitatea ilicită desfăşurată de către infractor, un anumit aspect din multitudinea faptelor, împrejurărilor cunoscute de către martori. De exemplu: „Care sunt semnalmentele persoanei pe care a-ţi văzuto?” sau “Ce cunoaşteţi despre modul în care numitul... şi-a petrecut ziua de…“. Întrebările detaliu – sunt foarte concrete şi prin folosirea lor se urmăreşte obţinerea unor amănunte de natură să asigure verificarea afirmaţiilor martorilor. De exemplu: „Cine mai era de faţă în momentul când a avut loc discuţia la care vă referiţi?” sau “Cu ce era îmbrăcată persoana pe care a-ţi văzut-o?”. Din categoria întrebărilor de detaliu, fac parte alte trei categorii de întrebări.  întrebările de completare, care se folosesc cu scopul de a stabili fapte şi împrejurări la care martorii nu au făcut referire.  întrebările de referinţă sau se precizie, care se folosesc când martorii, deşi au relatat despre o faptă sau o împrejurarea percepută anterior, totuşi nu reuşesc să precizeze împrejurările în care a avut loc evenimentul şi să-l localizeze în timp. În acest sens, martorii sunt întrebaţi când s-a produs fapta în raport cu unul dintre momentele mai importante din viaţa lor: căsătoria, aniversarea zilei de naştere, absolvirea unei şcoli, etc. 30. În urma acestui fel de întrebare, martorii pot face o fixare, cel puţin aproximativă, în timp a faptei pe care au relatat-o.  întrebări de verificare, control, care sunt folosite pentru stabilirea siguranţei martorilor în declaraţii.

29

Aioniţaoie Constantin, Tudor Stănică, Vasile Gheorghe, în colectiv, Tratat Criminalistică, Ministerul de interne, Serviciul editorial şi cinematografic, 1989, pag. 104. 30 Aioniţaoie Constantin, Tudor Stănică, Vasile Gheorghe, în colectiv, op. citată, pag.105

Totuşi, un mare dezavantaj al ascultării prin intermediul adresării de întrebări, îl constituie gradul mare de sugestibilitate a acestora. În raport cu acest aspect, se face următoarea clasificare31:  întrebări determinative, deschise, lipsite de elemente de sugestibilitate, de exemplu “Cum era îmbrăcat învinuitul?”, “În ce zi a săptămânii s-a petrecut fapta?”, ca şi întrebările la care se răspunde prin “da” sau “nu”; “Învinuitul purta ceva pe cap?”.  întrebări incomplet sau complet disjunctive, închise care conţin elemente de sugestie, martorul fiind pus să aleagă între cele două alternative “Victima avea sau nu geantă?”, “Geanta era de culoare neagră sau albastră?”; în exemplul dat martorul este, practic, pus în situaţia de a opta între cele două culori, mai ales dacă-şi aminteşte că victima avea, într-adevăr, geantă, dar nu i-a reţinut culoarea.  întrebări implicative sau ipotetice, cu mare grad de sugestibilitate, pentru că pornesc de la presupunerea că martorul a perceput o anumită împrejurare: “Cuţitul era în mâna stângă sau dreaptă?”, deşi este posibil ca martorul să nu fi realizat acest lucru. În acest exemplu, martorului i se sugerează că învinuitul a avut un cuţit în mână. Sugestia poate deveni şi mai categorică atunci când întrebarea începe cu cuvintele “Nu este aşa că….?”. Astfel, pentru a evita pe cât posibil influenţarea martorilor prin intermediu întrebărilor, acestea trebuie să fie scurte, directe, logice, clare – atât în formă, cât şi în conţinut, şi să se ţină seama de nivelul de pregătire a martorilor. Este interzis să se adreseze martorilor întrebări de natura a împiedica aflarea adevărului în cauză, adică care îl pot pune în dificultate sau care îi sugestionează. Folosindu-se astfel de întrebări, răspunsul martorilor nu va mai reflecta realitatea, deoarece, ei pot fi tentaţi să preia răspunsul care le-a fost sugerat prin întrebarea pusă. Întrebări de acest gen pot fi: “Nu este aşa că persoana pe care a-ţi văzut-o avea în mâna dreaptă o valiză?” sau mai subtil, “Persoana pe care a-ţi văzut-o avea o valiză în mâna dreaptă?”. De asemenea, în literatura de specialitatea sunt amintite şi întrebările capcană, de exemplu: “Când l-aţi văzut pe L.M., acesta era singur? L-aţi văzut pe L.M. însoţit de S.M.?”32 . Martorii pot răspunde afirmativ referindu-se numai la L.M, dar răspunsul se referă în egală măsură şi la S.M. Un rol important în activitatea de ascultare îl au şi întrebările ajutătoare. Acestea, sunt folosite atunci când unele persoane nu reuşesc să prezinte faptele şi împrejurările pe care le cunosc. Organul de urmărire penală trebuie să-i ajute să-şi amintească, să reconstituie mintal şi să redea faptele şi împrejurările percepute. Aceste întrebări pot fi însoţite de planşe fotografice, schiţe, sau alte mijloace materiale de probă. Având în vedere toate aceste aspecte putem arăta că această fază a punerii întrebărilor şi ascultării răspunsurilor prezintă şi ea numeroase avantaje, precum:  înlătură confuziile şi contrazicerile pe care martorii le-au făcut în povestirea liberă, prin întrebări adecvate şi bine formulate nu numai că se înlătură contrazicerile şi confuziile, dar pot fi stabilite şi cauzele acestora; 31

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pag 75 32

Dosar penal nr. 151312/95 al I.P.J. Braşov

 elimină posibilitatea martorilor de a se abate de la împrejurările care interesează cauza sau de a se opri la probleme nesemnificative, ignorândule pe cele esenţiale;  oferă posibilitatea celui care a condus ascultarea de a ajuta martorii să-şi amintească unele împrejurări uitate;  constituie metoda de bază în demascarea martorilor de rea-credinţă care, în mod deliberat, vor să ascundă unele împrejurări cunoscute;  constituie un mijloc important pentru obţinerea de date necesare cunoaşterii personalităţii martorilor, precum şi a sentimentelor pe care aceştia le au faţă de faptă şi făptuitor. Totuşi, pentru ca această etapă să fie un succes, este imperios necesară şi respectarea unor reguli tactice33:  ascultarea martorului trebuie făcută cu atenţie şi seriozitate, evitându-se plictiseala, enervarea, gesturile de aprobare sau dezaprobare ce-l pot deruta pe martorul minor;  la sesizarea unor contradicţii în răspunsurile martorului, organul judiciar nu trebuie să reacţioneze exteriorizându-şi surprinderea ori nemulţumirea, ci acestea trebuie rezolvate ulterior;  dacă se constată că martorul încearcă să mintă, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, procedeele tactice sunt diferite, unele apropiindu-se de cele specifice tacticii ascultării învinuitului, dar fără a depăşi totuşi cadrul legal. De exemplu, se va repeta audierea, se vor reformula şi diversifica întrebările sau se va trece la confruntarea cu alţi martori sau făptuitori. Ascultarea martorilor trebuie condusă şi desfăşurată în asemenea măsură încât să ajungă la determinarea martorilor să spună adevărul. Tactica de ascultare stabilită are un dublu scop şi anume – acela de a preveni săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, şi de a stabili motivele care îi determină pe unii martori să declare mincinos. Ascultarea repetată Din diverse motive se poate ivi necesitatea audierii repetate a unor martori, fie pentru a înlătura contradicţiile dintre depoziţia iniţială şi probele administrate anterior, fie din motiv de suspiciune cu privire la sinceritatea martorului.34 Astfel martorii pot fi solicitaţi de organul judiciar să-şi completeze relatările anterioare. De regulă, ascultările repetate se organizează de organul judiciar, iar pregătirea ascultării se face în funcţie de natura neajunsului relatărilor din ascultarea primară, de personalitatea şi de poziţia procesuală a persoanei care urmează a fi invitată în acest scop. Pentru ascultare se vor reţine din dosarul cauzei sursele datelor ce urmează a fi verificate prin ascultarea repetată, se revăd declaraţiile altor persoane, se verifică condiţiile de loc şi de timp în care au fost percepute părţile vizate din declaraţiile anterioare şi se va avea în vedere starea lor emoţională, a organismului, în general, în momentul recepţionării evenimentului infracţional. Ascultarea repetată presupune faza relatărilor libere şi faza punerii de întrebări şi ascultării răspunsurilor. Faza discuţiilor prealabile nu mai este necesară,

33

Emilian Stancu, op.citată, pag. 76 Adriana Iuliana Tudorache, op.citată, pag. 181

34

întrucât persoana care face declaraţiile şi organul judiciar se cunosc în suficientă măsură, contactul psihologic fiind realizat.35 Se începe prin a i se cere martorului să arate din nou tot ce cunoaşte cu privire la fapta cercetată, deoarece unele relatări libere pot conţine detalii diferite şi importante, faţă de cele anterioare. Este posibil ca cel ascultat să îţi amintească despre secvenţe din procesul săvârşirii faptei, pe care la audierea primară le-a pierdut din vedere, sau în cazul în care la audierea primară a prezentat faptele denaturat, poate revenii asupra celor relatate şi poate prezenta situaţia reală, astfel că se pot stabilii şi cauzele unor declaraţii nesincere din ascultările primare ale persoanelor interesate în cauză. Întregul proces al relatării libere trebuie să decurgă liniştit, fără intervenţii, întreruperi, manifestări de nervozitate, de nelinişte sau grabă din partea organului judiciar36. Chiar şi în situaţiile când, din cursivul povestirii rezultă că persoana nu este sinceră, organul judiciar nu trebuie să intervină cu apostrofări, ameninţări ori cu atenţionarea că nu spune adevărul, că denaturează realitatea. El poate să intervină, printr-un ton liniştit şi cu expresii reverenţioase, doar când persoana ascultată se abate mult de la obiectul audierii. 37 Faza întrebărilor şi a răspunsurilor, spre deosebire de corespondenţa sa din faza primară, se limitează doar la unele situaţii neclare, în contradicţie cu unele date referitoare la acelaşi obiect, dar desprinse din alte mijloace de probă. Întrebările puse de organul judiciar vizează doar acele părţi din declaraţii care nu sunt suficient de clare, sunt incomplete, infirmă situaţii sau secvenţe evidenţiate de alte probe. Întrebările vor fi clare, concise, univoce, iar persoana trebuie să răspundă de îndată. În cazul în care martorul nu îşi poate amintii unele aspecte, anchetatorul poate recurge la prezentarea de declaraţii, schiţe, fotografii, referitoare la obiectul întrebării. În faţa acestor probe, martorul poate fie să-şi amintească situaţiile ori secvenţele respective şi să le relateze, fie, în caz că este de rea-credinţă şi se vede descoperită, să declare sincer tot ce ştie cu privire la problema ridicată. Ascultările repetate, în cazul în care nu îşi ating scopul, pot fi urmate de verificarea declaraţiilor prin confruntare. Confruntarea “Confruntarea este o activitatea de urmărire penală care constă în ascultarea a două persoane, una în prezenţa celeilalte, ce, anterior, au mai fost audiate separat , între declaraţiile lor existând contraziceri esenţiale cu privire la aceeaşi problemă”38. Această definiţie corespunde cu cea din Codul de procedură penală unde se arată, în articolul 87 că se utilizează „când se constată contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză […] dacă este necesară pentru lămurirea cauzei.” Tot în Codul de procedură penală, articolul 88, alineatul 1, se arată că “persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic.” Motivele care duc la existenţa contrazicerilor între declaraţii sunt multiple. În ceea ce îi priveşte pe martori, chiar şi cei animaţi de dorinţa de a relata adevărul, contrazicerile pot apărea întrucât ei nu au perceput fidel faptele sau împrejurările de 35

Ion Mircea – Criminalistică, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, ediţia din 2010, pag.283 Ion Mircea, Despre ascultarea repetată a persoanelor, În Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Iurisprudentia, nr. 1/1991, pag.99 37 M.Basarab, Criminalistică, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1969, pag.285 38 Aioniţaoie Constantin, Tudor Stănică, Vasile Gheorghe, în colectiv, op. citată, pag. 132 36

fapt la care au asistat, nu-şi amintesc cele percepute, sau nu reuşesc să le redea cu ocazia ascultării. În ceea ce priveşte contrazicerile martorilor de rea-credinţă şi ale celorlaltor persoane ascultate, acestea se datorează fie coruperii acestora de persoanele interesate în cauză, fie sentimentelor de afecţiune ori duşmănie pe care le nutresc faţă de părţi, fie reţinerilor pe care le au în sprijinirea organelor de justiţie pentru aflarea adevărului. Scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre declaraţiile persoanele ascultate în aceeaşi cauză, însă confruntarea poate ajuta şi la identificarea unor date, indicii, probe noi care au fost omise cu ocazia ascultarea individuale a persoanelor. De multe ori, contrazicerile dintre declaraţiile persoanelor ascultate pot fi înlăturate prin verificarea şi ridicarea de înscrisuri, efectuarea de percheziţii, reconstituiri, efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize, ascultarea altor persoane ce au cunoştinţă despre aspecte alte cauzei. Astfel, organul de cercetare penală trebuie să prevadă toate activităţile posibile care să ducă la înlăturarea contrazicerilor. Confruntarea se realizează, de regulă, între două persoane, în acelaşi timp: doi martori, martor şi persoana sau partea vătămată, martor şi învinuit sau inculpat, constituind o derogare de la normele privitoare la ascultare, în sensul că persoanele nu vor fi ascultate individual. Totuşi, nu este recomandată ascultarea mai multor persoane în acelaşi timp, deoarece se poate reduce posibilitatea clarificării faptelor neclare, iar activitatea ar fi îngreunată datorită numărului mare de persoane participante. Pentru efectuarea confruntării este necesară o bună pregătire care presupune: studierea materialelor din dosarul cauzei, cunoaşterea persoanelor care urmează să fie confruntate, ascultarea din nou a persoanelor care urmează să fie confruntate, stabilirea lucrătorilor care urmează să participe la confruntare, a datei şi locului acesteia, invitarea persoanelor în cauză şi a apărătorului şi întocmirea planului de confruntare.39 După realizarea acestor măsuri pregătitoare, organul judiciar poate trece la confruntarea propriu-zisă. În cursul desfăşurării confruntării se impune respectarea unor reguli tactice care să asigure realizarea scopului propus. Invitarea persoanelor se va face în ordinea indicată, care se impune din motive tactice, psihologice. Astfel, organul judiciar va invita în birou persoana considerată sinceră, pentru ca aceasta să aibă timp să se obişnuiască cu atmosfera, să fie mai fermă în atitudine, pe când, pentru cel considerat nesincer, se va realiza elementul surpriză, necesar de cele mai multe ori pentru persoanele care ascund adevărul.40 Pentru desfăşurarea confruntării trebuie realizat un climat adecvat care implică41:  asigurarea unei atmosfere de linişte şi conform psihic  să se atenueze stările emotive generate de acest gen de activitate  să se asigure că nici unul dintre cei confruntaţi nu se află sub imperiul unei afecţiuni psihofiziologice Aioniţaoie Constantin, Tudor Stănică, Vasile Gheorghe, în colectiv, op. citată, pag. 134-137 Camil Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 596 41 Emilian Stancu, op.citată, pag. 157 39

40

 să se asigure o atitudine lipsită de discriminări în raport cu părţile confruntate  să se evite orice încercare de intimidare a uneia dintre persoanele confruntate. Atât prin conţinut, dar şi prin desfăşurarea sa, confruntarea este o excepţie. Astfel, spre deosebire de alte tactici de ascultare a martorilor, confruntarea implica ascultarea în mod simultan a două persoane împreună. Acestea, în cazul de faţă, cei doi martori, vor fi aşezaţi cu faţa orientată spre cel care conduce confruntarea, pentru a le putea observa gesturile, reacţiile, mimica la întrebările puse şi răspunsurile pe care le vor da.42 Nu este exclusă nici aşezarea lor faţă în faţă, dacă această situaţie pare mai eficientă din punct de vedere tactic raportat la caz. Privindu-se în faţă, persoana nesinceră va avea nevoie de mari eforturi pentru a-şi controla expresiile, gesturile şi fluenţa vorbirii. 43 Pentru cei care instrumentează cauza, confruntarea este un bun prilej de observare psihologică a persoanelor confruntate, prin modul acesteia de a se comporta, de a reacţiona la diferitele întrebări care îi sunt adresate, precum şi la răspunsurile celeilalte persoane, promptitudinea răspunsurilor pe care le dau, modul de formulare a acestora, mimică şi gesturi. Totuşi, cel care conduce audierea, trebuie să manifeste anumite calităţi psihologice şi afective. De exemplu, răbdarea, calmul, capacitatea de a citii emoţiile cuiva pe chip, corectitudinea şi perseverenţa sunt calităţi extrem de importante. şi aceasta, deoarece în cele mai multe situaţii, persoanele nesincere care sunt ascultate prin confruntare încearcă deseori să creeze incidente prin care să împiedice aflarea adevărului. Dintre acestea amintim44:  persoana nesinceră poate nega că ar cunoaşte persoana cu care confruntată; în aceste cazuri, anchetatorul trebuie să adreseze persoanei sincere cât mai multe întrebări de detaliu din care să rezulte că se cunoaşte cu cealaltă persoană  persoana nesinceră poate începe să o calomnieze sau să o intimideze pe cealaltă persoană, mai ales dacă aceasta din urmă este timidă, sau emotivă, fapt pentru care anchetatorul trebuie să o pregătească în prealabil  martorul nesincer, prin răspunsurile pe care le dă, poate încerca să sugereze celuilalt ce să iî răspundă anchetatorului  alteori, martorul nesincer, poate încerca să impresioneze pe anchetator prefăcându-se că îi este rău, că este suferind, caz în care se recomandă întreruperea confruntării şi reluarea ei după ce martorul nesincer se linişteşte. Confruntarea propriu-zisă va începe prin adresarea unei întrebări de genul „Arătaţi dacă cunoaşteţi persoana din faţă şi în ce relaţii sunteţi cu ea?”. Întrebarea se adresează pe rând, ambelor persoane.45 În continuare se adresează întrebările stabilite în raport cu scopul care se urmăreşte prin confruntare. Se va evita citirea declaraţiilor anterioare ale celor confruntaţi pentru a nu se îngreuna aflarea adevărului. În schimb, în această etapă este necesară folosirea a cât mai multe întrebări de detaliu, însă fără a sugera răspunsurile pe care trebuie urmează să le dea, astfel încât persoana considerată 42

Aurel Ciopraga, Criminalistica, Tactica, Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1986, pag. 39 Aioniţaoie Constantin, Tudor Stănică, Vasile Gheorghe, în colectiv, op. citată, pag. 139 44 Emilian Stan, op.citată, pag. 157 43

Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iaşi, 1979 pag. 186 45

nesinceră să nu poată evita să răspundă. Întrebările adresate trebuie să aibă conţinut identic şi aceeaşi formulare pentru ambele persoane, să fie clare şi concise. După epuizarea întrebărilor, organul judiciar recurge, dacă este cazul, la întrebări pentru precizarea unor date, explicarea anumitor situaţii menţionate în răspunsurile date de persoanele confruntate, sau, eventual, de control sau le poate întreba pe părţi dacă mai au ceva de adăugat, completări sau precizări. De asemenea, la sfârşitul ascultării, organul judiciar va da posibilitatea persoanelor confruntate ca, prin intermediul său, să-şi pună întrebări reciproce.

 3.4.3 Ascultarea martorului minor De multe decenii şi mai ales în ultimii ani asistăm, nu numai la noi, dar şi pretutindeni în lume la o îngrijorătoare creştere a criminalităţii în rândul adolescenţilor şi al tinerilor adulţi, la o înmulţire, perfecţionare şi organizare a formelor de activitate infracţională juvenilă. Furturile, tâlhăriile, violurile şi în general infracţiunile de violenţă săvârşite individual sau în bandă proliferează siguranţa socială fiind grav pusă în pericol.46 Unul dintre cele mai vechi mijloace de probaţiune şi printre cele mai utilizate în cadrul procesului judiciar îl reprezintă declaraţiile martorilor, a victimelor şi a făptuitorilor. Dicţionarul de criminalistică defineşte ascultarea ca fiind “un act procedural prin care învinuitul, inculpatul, celelalte părţi din procesul penal, martorii sau experţii sunt chemaţi să dea declaraţii sau explicaţii în faţa organelor de urmărire penală sau instanţelor de judecată în conformitate cu legea şi cu respectarea regulilor de tactică criminalistică”47. Prin intermediul organelor sale de simţ şi al gândirii abstracte, omul cunoaşte ceea ce se întâmplă în lumea înconjurătoare şi păstrează multă vreme în memorie imaginile evenimentelor ce se produc în faţa sa. De asemenea, el are capacitatea să reproducă în conştiinţa sa faptele şi fenomenele petrecute cu multă vreme în urmă. Astfel, principalul scop al ascultării martorilor, inclusiv a martorilor minori, este acela de a obţine declaraţii complete şi veridice, care să reflecte just realitatea obiectivă.48 Pentru realizarea acestui scop, sunt necesare a fi îndeplinite următoarele condiţii:  cel ascultat să fie capabil să perceapă exact faptele, să le memoreze şi să le reproducă just şi  el să dorească sincer, fără să ascundă nimic, să comunice anchetatorului toate faptele pe care le cunoaşte.

46

Corneliu Turianu – Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, editura Continent XXI, Bucureşti, 1995, pag. 22-23 47 Dicţionar de criminalistică – dr. Ion Anghelescu, dr. Nicolae Dan, dr. Ion Grigorescu, dr. Dumitru Sandu, dr. Mircea Constantin, Ioan R. Constantin, Ion Sima, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 25 48 S. A. Golunski – Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 315

Potrivit prevederilor Codului de procedură penală, poate fi ascultată ca martor şi persoana care este minoră.49 Totuşi, se face distincţia după cum minorul a împlinit sau nu vârsta de 14 ani. Astfel, până la vârsta de 14 ani, ascultarea se va face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui, sau a persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare, iar o altă prevedere procedurală se referă la faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, organul judiciar având însă obligaţia de a-i atrage atenţia să spună adevărul.50 Însă, cu toate că minorului i se atrage atenţia să spună adevărul, cele declarate de el pot prezenta o anumită relativitate. Dintre cauzele principale 51 care determină relativitatea mărturiei unui minor, aşa cum au fost evidenţiate în literatura de specialitate, sunt următoarele:  imperfecţiunea organelor de simţ ale minorului însoţite de o serie de factori obiectivi sau subiectivi  procese psihice distorsionate, dintre care subiectivismul, selectivitatea psihică şi mai ales constructivismul psihic al minorului au rol determinant  convingerea cvasi-generală sau formarea unor opinii specifice organelor judiciare, doritoare să vadă în declaraţia minorului o reproducere absolut fidelă, o "fotografie obiectivă" a faptelor la care a asistat, lucru greu de realizat în practică.52  particularităţile psihologiei organului judiciar, esenţială atât în luarea declaraţiilor, cât şi în evaluarea lor. În esenţă, se poate spune că, mărturia minorului reprezintă o trecere a realităţii pe de o parte prin filtrul subiectivităţii minorului, datorită gradului său de dezvoltare, dar şi particularităţilor psiho-individuale ale copilului, iar pe de altă parte o trecere prin filtrul organului judiciar care apreciază valoarea probantă a declaraţiilor minorului. Particularităţile psihice care influenţează relativitatea declaraţiilor minorilor şi a copiilor mici depind de vârstă. În această privinţă, copiii pot fi împărţiţi convenţional în câteva grupe de vârstă: preşcolari, de vârsta învăţământului elementar, de vârsta învăţământului mediu. Audierea adolescenţilor de vârsta claselor superioare din învăţământul mediu se deosebeşte puţin de audierea martorilor şi învinuiţilor maturi.53 Cu prilejul audierii copiilor din celelalte grupe de vârstă, anchetatorul trebuie să ţină seama de psihologia fiecărei grupe. Audierea minorilor în calitate procesuală de martori, învinuiţi sau victime ale unor infracţiuni prezintă o deosebită importanţă pentru buna desfăşurare a procesului penal, pentru descoperirea adevărului şi stabilirea dreptăţii. Astfel, ascultarea se face pe de o parte pentru obţinerea datelor referitoare la cauza cercetată, la modul săvârşirii acesteia şi la persoana făptuitorului pentru stabilirea adevărului, iar pe de altă parte pentru a cunoaşte mai bine personalitatea infractorului, cauzele şi mobilurile care au determinat săvârşirea infracţiunii în vederea combaterii şi prevenirii delincvenţei juvenile. 49

Cod de procedură penală – art. 81 „Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se va face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia âi este âncredinţat minorul spre creştere şi educare.” 50 Cod de procedură penală – art. art. 85, pc. 9 „Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ; i se atrage însă atenţia să spună adevărul.” 51 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pag. 54 52 Tiberiu Bogdan, Ioan Santea, Rodica Drăgan-Corneanu – Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura Ministerul de Interne, Bucureşti, 1983, pag. 106-107 53 S.A. Golunski – op. cit. Pag. 346

Particularităţi psihologice ale minorilor Fiecare minor prezintă o anumită "formulă" psihocomportamentală, ce cuprinde, ce cuprinde o serie de trăsături specifice, iar cunoaşterea profilului de personalitate al minorului prezintă o mare importanţă pentru organul judiciar care organizează o activitate de ascultare a acestuia. În primul rând, în funcţie de structura de personalitate minorul se va manifesta şi se va exterioriza într-un anumit fel în timpul confruntării cu organul judiciar. El va manifesta o deschidere mai mare sau mai mică în cadrul confruntării interindividuale cu organul judiciar. În al doilea rând, în funcţie de structura de personalitate, minorul se va manifesta într-un anumit fel faţă de fapta comisă, fiind mai mult sau mai puţin marcat de această faptă sau dimpotrivă, manifestând indiferentism faţă de ea. Psihologia copilului studiază creşterea mintală, dezvoltarea comportamentului său, inclusiv conştiinţa, până la faza de trecere pe care o constituie adolescenţa şi care marchează inserţia individului în societatea adultă. Creşterea mintală este inseparabilă de creşterea fizică, în special de maturizarea sistemului nervos şi a sistemelor endocrine, continuând până la vârsta de 16 ani54. Perioada de dezvoltare umană a minorului a fost studiată de psihologul Erick H. Erikson55 şi prezintă interes şi din punctul de vedere al tacticii de ascultare aplicabile martorilor minori. Astfel, el împarte psihologia minorilor în cinci cicluri ale vieţii şi anume: o stadiul I – primul an de viaţă o stadiul II – de la 1 la 3 ani – în care se dezvoltă caracteristici legate de autonomia şi emanciparea copilului de tutelă; această etapă nu prezintă interes în cazul anchetei penale. o stadiul III – între 4 şi 5 ani – este stadiul dominat de constituirea iniţiativei motorie şi intelectuală ce se instrumentează prin abordare de acţiuni ca jocul şi comunicarea prin vocabular. Se caracterizează prin integrarea minorului în viaţa socială, prin dezvoltarea personalităţii acestuia, a capacităţilor sale de cunoaştere. În această perioadă se diferenţiază conduitele faţă de persoane de diferite vârste şi ocupaţii, aflate în ambianţa cultural-socială a copilului, se continuă dezvoltarea diferenţierilor fine în antrenarea funcţională a structurilor scoarţei cerebrale. Datorită dezvoltării imaginaţiei, copilul descoperă faptul că, imaginar, poate să creeze, să schimbe, să îmbogăţească realitatea. Se intensifică dezvoltarea limbajului, a conştiinţei de sine, iar câmpul atenţiei este dominat de o înţelegere mai profundă a situaţiilor. Curiozitatea capătă un statut similar jocului, memoria fiind mai activă în timpul jocului. Copilul uită repede însă, deoarece fixarea este fluctuantă şi adeseori superficială. Concentrarea creşte de la 5-7 minute la 20-25 minute şi chiar 40-45 minut. Dezvoltarea vorbirii se realizează în direcţia alcătuirii contextului, propoziţiile devenind mai lungi şi mai complexe. Tot în această perioadă se dezvoltă minciuna intenţionată, dar care nu prezintă gravitate. o stadiul IV – între 6 şi 11 ani – este caracterizată ca fiind un “sfârşit al copilăriei”, ce prezintă caracteristici importante şi progrese în dezvoltarea psihică. Învăţarea devine tipul fundamental de activitate, activitatea şcolară 54

Jean Piaget, Barbel Inhelder, Psihologia copilului, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1966, pag. 3 55 Ursula Şchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 27

solicitând intens activitatea intelectuală, iar rolul atenţiei se conştientizează. Şcoala dezvăluie copilului viaţa socială cu mecanismele ei. Asimilarea cunoştinţelor noi continuă şi creşte şi interesul faţă de cărţi. Orientarea gândirii spre concretul complex detaşat de percepţia imediată se însoţeşte de operaţii logice. În vorbirea copilului începe să fie frecvent folosit superlativul în descrierea de situaţii, întâmplări şi obiecte. Copilul devine sensibil la informaţiile sociale şi la opinia celor din jur. Volumul de lecturi este în creştere, fapt ce contribuie la dezvoltarea imaginaţiei. Dezvoltarea cunoştinţelor şi a sistemului conceptual creează o anumită corelaţie între real – posibil şi imposibil în procesul cunoaşterii. În gândire încep să se manifeste independenţă şi supleţe şi devine mai evident spiritul critic întemeiat logic. În această perioadă se constituie bazele personalităţii, constanţa de sine şi se creează o largă deschidere spre viaţa socială. o stadiul V – între 11 şi 14 ani56 – perioada pubertăţii, este dominată de conştientizarea identităţii eului. Dacă identitatea eului se trăieşte amplu, se întăresc la adolescent încrederea, autonomia şi iniţiativa. Se caracterizează prin trecerea spre maturizare şi integrare în societatea adultă, prin imensa dezvoltare a personalităţii. Tânărul îşi descoperă aptitudini, abilităţi, forţa fizică şi spirituală, începe să-şi construiască intens lumea interioară a aspiraţiilor, intereselor şi idealurilor. Uneori, tânărul este considerat copil, alteori, i se atribuie ieşirea din copilărie, ceea ce creează reacţii diferenţiate, după împrejurări. Individualizarea se manifestă pe planurile intelectuale şi de relaţionare. Tânărul se integrează în generaţia sa prin exprimarea identităţii proprii şi faţă de adulţi. Gândirea devine mobilă, fiind capabilă să realizeze cu egală uşurinţă raţionamente directe şi inverse, de la cauză spre efect şi invers, de la condiţii spre consecinţă. De asemenea, se dezvoltă gândirea abstractă, demersul analitico-sintetic şi se multiplică punctele de vedere. Tânărul stăpâneşte instrumente deductive, are mobilitate în gândire şi este capabil să inventarieze alternativele, ansamblu de posibilităţi, pornind de la condiţiile date. Se trece de la memorarea textuală la cea inteligibilă, cu reproducere de cuvinte proprii, intervine gruparea materialului, schematizarea şi condensarea lui. o stadiul VI – între 14 şi 18 ani, perioada adolescenţei57 - este dominată de adaptarea la starea adultă, de procesul de câştigare a identităţii, de intelectualizarea pregnantă a conduitei. Fiecare structură mentală este nouă, şi integrând structurile precedente reuşeşte să elibereze în parte individul de trecutul său şi să inaugureze activităţi noi. Apar identificările cu adulţii luaţi drept model. Este o fază de intensă trăire şi dezvoltare psihică, încărcată de conflicte interioare, astfel tânărul manifestă impulsivitate, unele extravaganţe, nelinişte, dificultăţi de concentrare, oboseală la efort. Individualizarea se intensifică pe planurile intelectuale şi de relaţionare. Părerile personale încep să fie argumentate şi capătă o validare de generaţie. Începe să crească interesul pentru probleme abstracte şi de sinteză, dar şi pentru participarea la roluri sociale deosebite. Apare dorinţa de afirmare personală, ca expresie a socializării. Se dezvoltă gândirea abstractă, prin îmbogăţirea şi lărgirea încorporării de conduite adulte58. Adolescentul este interesat de 56

Usula Şchiopu, op.citată, pag. 140-142 Roşca Alexandru, Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pag.150 58 Ursula Şchiopu, op.citată, pag. 94 57

responsabilităţi în care să existe dificultăţi de depăşit spre a-şi măsura forţele. Individualizarea şi conştiinţa de sine devin mai dinamice şi capătă dimensiuni de “demnitate” şi de “onoare”. Observăm deci că dezvoltarea psihică a minorului este rezultatul interacţiunii factorilor externi (mediul şi educaţia) şi factorilor interni (ereditatea şi trăsăturile psihosociale ale personalităţii). Factorii externi şi interni se află într-o strânsă interdependenţă, ponderea lor cunoscând o mobilitate continuă de la un individ la altul, de la un stadiu de viaţă la altul şi de la o componentă a dezvoltării la alta. În cadrul mecanismului de dezvoltare, educaţia deţine rolul cel mai important, determinând specificul activităţii minorului, ce se manifestă direct şi indirect prin intermediul celorlalţi factori 59. Nici unul din factori nu dispune de posibilităţi nelimitate, rolul fiecăruia fiind dependent de ceilalţi. Relaţia dintre educaţie şi dezvoltare cunoaşte oscilaţii în funcţie de stadiul de evoluţie a copilului şi în funcţie de etapa istorică şi de condiţiile sociale pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea educaţională60. Cunoaşterea martorului minor sub aspectele personalităţii, a temperamentului său, pe grupe de vârstă, ţinându-se cont şi de mediul social în care s-a format, de educaţia primită, este importantă pentru credibilitatea personală a acestuia. Fiind însuşiri esenţiale şi durabile, trăsăturile caracteriale ale personalităţii determină un mod constant de manifestare. De aceea, se impune cunoaşterea tuturor particularităţilor specifice vârstei, a trăsăturilor de caracter ale martorilor, pentru a se prevedea cu multă probabilitate modul de manifestare a minorului în diferite împrejurări impuse de organele judiciare61. Reputaţia, consideraţia de care se bucură martorul în mediul social căruia aparţine, atitudinile, convingerile, aspiraţiile, idealurile, educaţia, ca aspecte de conţinut ale caracterului uman, de natură a configura caracterul său moral, constituie elemente de apreciere a credibilităţii personale a martorului. Indiciul psihologic ce derivă din moralitatea martorului minor este insuficient pentru a aprecia poziţia de imparţialitate sau de parţialitate a martorului, dar o pluralitate concordantă de astfel de indicii dobândeşte într-o anumită măsură o valoare sporită. Personalitatea celui de la care emană mărturia, considerată în ansamblul atributelor sale, constituie un criteriu de apreciere a valorii acesteia. Însă, acestui element trebuie să i se asocieze şi altele, mai ales poziţia subiectivă a minorului în pricina în care depune mărturie. Un alt element valoros de credibilitate al martorului îl furnizează cunoaşterea trecutului său, a educaţiei primite, a mediului al cărui produs este, deoarece toate aceste elemente îi determină minorului concepţia despre lume şi viaţă şi modul de a gândi. Mărturia va purta întotdeauna amprenta unui anumit mediu social, a deprinderilor, a educaţiei primite de către minori. În cadrul mărturiei, un element de credibilitate al martorului îl constituie apartenenţa sa la unul din tipurile psihologice căruia îi aparţine. În literatura psihologică există încercări de a aşeza martorii într-o categorie sau alta, în funcţie de trăsăturile temperamentale dominante, deoarece acestea îşi pun amprenta asupra

59

Mihai Golu, A. Dicu, Introducere în psihologie, Editura Știinţifică, Bucureşti, 1972, pag. 52 Alfred Binet, La description d’un object, Annee psychologique, Paris, 1897, pag. 296-300 citat în Aurel Ciopraga – Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pag. 188 61 Aurel Ciopraga, op.citată, pag. 190 60

percepţiei, memorării şi reproducerii faptelor în cadrul mărturiei, fidelitatea acesteia fiind dependentă de ele62. Examinarea martorilor în funcţie de tipul psihologic căruia îi aparţine a condus la constatarea grupării lor în două categorii – obiectivi şi subiectivi – acoperă întreaga diversitate psihologică, oricare din tipurile descrise de diverşi autori înscriindu-se fie în tipul obiectiv, fie în tipul subiectiv. Martorul minor ce aparţine tipului obiectiv e un martor precis, un bun observator, ce înregistrează corect şi memorează fidel faptele. Martorul minor ce aparţine tipului subiectiv percepe faptele pe un fond afectiv şi este expus sugestiei 63. Concluzând, putem afirma că regulile tactice de ascultare a minorilor nu au caracter de generalitate, ci ele diferă în funcţie de vârsta la care sunt ascultaţi, de stadiul dezvoltării psihosomatice ale acestora, de mediul social în care au crescut, precum şi de apartenenţa la unul dintre grupurile psihologice numite. Pregătirea ascultării martorului minor Indiferent de calitatea pe care o au în proces, pregătirea ascultării martorilor minori constă atât în pregătirea aceloraşi activităţi tactice ca şi pentru martorii majori, cât şi în activităţi specifice, cerute de vărsta şi dezvoltarea lor psihică. Vârsta la care copiii pot fi audiaţi ca martori nu este expres prevăzută de lege şi aceasta deoarece se are în vedere faptul că nu toţi copii se dezvoltă în aceleaşi condiţii, iar audierea lor se face în funcţie de gradul de dezvoltare, precum şi de natura faptelor asupra cărora acesta este chemat să depună ca martor. 64 Activitatea premergătoare ascultării martorului minor trebuie să plece de la cunoaşterea temeinică a probelor administrate în cauză şi să continue cu adunarea datelor referitoare la toate părţile participante în proces, oprindu-se în special la minorul care urmează a fi audiat. În acest sens, prima problemă care se cere a fi rezolvată este cunoaşterea personalităţii minorului pentru ca organul judiciar să poată fixa tactica de ascultare, fixându-şi tactica audierii în concordanţă cu vârsta, anii de şcolarizare şi dezvoltarea psihică a acestuia, dar şi pentru a alege persoana corespunzătoare care să-l asiste la ascultare. Datele despre personalitatea minorului vor fi culese de la părinţi, de la rude apropiate, profesori sau chiar colegi de serviciu şi se pot referi la dezvoltarea intelectuală, situaţia la învăţătură, pasiuni, aspiraţii, cercul de prieteni, raporturile cu colegii şi altele. Aceste informaţii sunt necesare întrucât minorii prezintă o dezvoltare intelectuală diferită, astfel că pe lângă trăsăturile generale proprii vârstei şi pregătirii şcolare, trebuie cunoscute şi particularităţile psihice ale fiecăruia65. Aceleaşi elemente sunt necesare să fie cunoscute şi pentru persoanele care îl vor asista pe minor la audiere, dacă acesta are sub 14 ani, pentru ca organul judiciar să sesizeze eventualele influenţe negative manifestate asupra minorului de către respectivele persoane şi pentru a putea alege să asiste la audiere persoana faţă de care minorul are cele mai puţine ezitări şi reţineri, şi faţă de care minorul se simte în siguranţă. Persoana, sau persoanele, care îl asistă pe minor vor fi înştiinţate în ziua audierii despre obiectul audierii, natura infracţiunii în legătură cu care minorul

62

Francois Gorphe, La critique du temoignage, Paris, 1927, pag. 200 citat în Aurel Ciopraga, op.citată, pag. 192 63 Aurel Ciopraga, op.citată, pag. 199 64 Nelu Viorel Cătura, Crimialistică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 177 65 Aurel Ciopraga, op.citată, pag. 157

depune mărturie, precum şi despre calitatea pe care o are minorul în procesul penal66. În cazul în care sunt mai mulţi martori minori, organul judiciar va stabilii ordinea şi modalitatea în care vor fi chemaţi şi va stabilii şi locul unde vor fi ascultaţi. De regulă, ascultarea va fi acolo unde organul judiciar consideră că poate exercita o influenţă favorabilă asupra minorului în vederea obţinerii unor declaraţii exacte. Astfel, în cazul martorilor minori, locul de ascultare poate fi sediul organului judiciar sau un loc apropiat ca atmosferă de mediul în care trăieşte minorul, la şcoală, la el acasă, mai ales dacă acesta este sub vârsta de 10-12 ani67. Ascultarea în calitate de martor a minorului care nu a împlinit 16 ani se face cu asistenţa reprezentantului autorităţii tutelare, a părinţilor, a tutorelui, curatorului ori a persoanei în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află. Deşi citarea persoanelor este facultativă, din punct de vedere tactic este indicat ca ascultarea martorului minor să se facă cu asistenţa acestora, pentru a preîntâmpina unele dificultăţi ce pot apărea pe parcursul ascultării, dificultăţi datorate vârstei minorului ori trăsăturilor sale biopsihice68. Aceste dificultăţi se pot înlătura prin prezenţa unor persoane apropiate, care, cunoscând bine minorul, îl pot determina să adopte o poziţie de sinceritate în timpul declaraţiei. Ascultarea martorului minor Ascultarea propriu-zisă a martorilor minori reprezintă momentul în care se pun în evidenţă regulile tactice de efectuare a acestui act procedural, cunoştinţele psihologice ale organului judiciar privind dezvoltarea minorului în diferite etape de viaţă, particularităţile psihologice ale organului judiciar, profesionalismul şi capacitatea lui psihică de investigaţie. Ascultarea martorilor minori este un act cu o mare importanţă în stabilirea faptelor şi împrejurărilor unei cauze pentru aflarea adevărului. Ascultarea unui martor minor care se află pentru prima oară în faţa organului de urmărire penală sau în faţa instanţei de judecată trebuie să parcurgă cele trei etape principale ale audierii, ţinându-se cont, pe lângă regulile procesual penale şi de tactică criminalistică, şi de reguli psihologice, în funcţie de dezvoltarea minorului pe grupe de vârstă69. Discuţiile prealabile şi identificarea martorului minor Organul judiciar începe ascultarea martorului minor prin luarea datelor persoanei ale acestuia şi ale persoanei care îl asistă. Identificarea martorului minor trebuie însă să aibă un caracter cât mai puţin oficial. Este foarte importantă realizarea unei atmosfere destinse, a unui climat de încredere între anchetator şi minorul ascultat în faza discuţiilor prealabile, prin aceasta căutându-se familiarizarea minorului cu organul judiciar. Discuţiile vor avea o manieră capabilă de a convinge pe minor de interesul evident al anchetatorului faţă de cele relatate de el.70 În timpul discuţiilor prealabile, minorul va fi încurajat de organul judiciar prin întrebări ce solicită explicaţii. Discuţiile trebuie purtate în domeniile care îl preocupă 66

Emilian Stancu, op.citată, pag. 79 Aurel Ciopraga, Criminalistica. Tactică, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1986, pag. 155 68 Ion Mircea, Criminalistică, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, ediţia din 2010, pag. 170 69 Aurel Ciopraga, op.citată, pag. 154 70 Adriana Iuliana Tudorache, Criminalistică, Colecţia Carte Universitară, Bucureşti, 2010, pag.178 67

pe minor, relevându-i cunoştinţele, ambiţiile, pasiunile. Aceste condiţii conduc la realizarea unui dublu scop: în primul rând, sunt reduse emoţiile şi reţinerile minorului, iar în al doilea rând, discuţiile purtându-se într-o atmosferă de relaxare sufletească, dau posibilitatea organului judiciar să îşi formeze o părere cât mai exactă despre personalitatea minorului. Dăm ca exemplu în acest sens următoarea discuţie, după luarea datelor de identificare ale minorului şi persoanei care îl asista, care are ca scop ajutarea minorului să-şi formeze o oarecare încredere în organul judiciar şi să se relaxeze emoţional.  “ În ce clasă eşti?  În clasa a IX-a la liceul….  Foarte bine! Te rog să îmi spui ce materie îţi place cel mai puţin dintre cele pe care le studiezi.  Matematica…  Din păcate şi eu trebuie să recunosc că nici mie nu mi-a plăcut matematica, şi totuşi, vezi ce birou frumos am?  Da.  Deşi este prima dată când ai intrat în această instituţie, şi eşti primul nostru contact, te rog să încercăm să reconstituim ceea ce ai văzut în data de … O singură condiţie îţi pun: să fi cât se poate de sincer. Da?  Bineînţeles.  La vârsta ta, am convingerea că ştii deja o mulţime de lucruri despre lumea noastră. Profesorii tăi mi-au transmis că eşti un elev interesat de şcoală şi de realităţile vieţii, iar părinţii tăi te consideră un copil reuşit. Ce intenţii ai pe viitor?  Sincer să fiu nu m-am decis încă la nimic. Îmi plac o mulţime de lucruri.”71 Relatarea liberă După ce a fost realizată o atmosferă familială minorului, în momentul în care acesta este relaxat emoţional, se trece la faza relatărilor libere. La începutul acestor relatări, organul judiciar îi arată minorului fapta la care se referă audierea şi calitatea procesuală a lui. Dacă este făptuitor, i se prezintă învinuirea, cerându-i-se să dea o declaraţie scrisă asupra învinuirii, după care să arate tot ce cunoaşte în legătură cu fapta respectivă şi totodată să propună probe pentru a fi administrate în cauză. Când este martor sub 14 ani sau are calitatea de parte vătămată în proces, i se cere să declare sincer tot ce ştie în legătură cu fapta cercetată.72 În cazul martorului minor această etapă începe prin adresarea unei întrebări generale, întrebare temă de natură a da posibilitatea minorului să declare tot ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire a fost solicitat să depună . de exemplu: "Spune ce cunoşti în legătură cu împrejurările săvârşirii furtului din data de 29 octombrie 1999 în magazinul X din Arad?". Adresându-i o asemenea întrebare generală, minorul are posibilitatea ă povestească faptele, împrejurările în succesiunea lor logică, firească să prezinte tot ceea ce crede că ar interesa cauza, fără ca relatarea să fie limitată prin intervenţiile celui ce conduce ascultarea. Relatarea liberă sau spontană oferă şi alte avantaje. 71

Dosar penal nr. 113/P/1995, Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, citat în opera lui Dr. Gheorghe Achim, Criminalistică, pag. 178-179 72 Ion Mircea, op. cit., pag. 275

Astfel, povestind ceea ce consideră că ar interesa organul de urmărire penală, minorul poate prezenta şi unele fapte, întâmplări, împrejurări, detalii necunoscute până atunci, cu importanţă pentru cauză, ori elemente din care să rezulte săvârşirea altor infracţiuni de către cei cu privire la activitatea cărora a fost chemat să facă declaraţii.73 Dacă nivelul intelectual, cultural, îl împiedică pe minor să facă o relatare liberă cât de coerentă, este posibilă ajutarea lui, cu mult tact, fără însă a-l sugestiona sub nici o formă. Totuşi, odată ce a fost începută relatarea liberă a faptelor de către minor, acesta nu trebuie întrerupt cu întrebări, aprobări sau dezaprobări şi nici prin manifestări de nerăbdare.74 De asemenea, nu este permis ca minorul să fie speriat, ameninţat cu diferita măsuri de constrângere şi nici să i se facă promisiuni de daruri sau de creare a unei situaţii avantajoase în proces ori în alte raporturi sociale. 75 Intervenţia organului judiciar în expunerea liberă a minorului este potrivită numai dacă acesta se îndepărtează prea mult de obiectul ascultării sau când sunt necesare anumite explicaţii suplimentare asupra unor date din relatarea sa, care nu pot fi amânate până la faza întrebărilor. Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj faţă de declaraţiile obţinute pe cale interogativă, datorită spontaneităţii sale 76, faptele fiind prezentate aşa cum au fost percepute şi memorate de martorul minor. Faza adresării de întrebări şi ascultării răspunsurilor Aceasta este următoarea fază a procesului de ascultare a martorului minor. Întrebările se pun de organul judiciar după relatările libere şi numai dacă sunt necesare. Scopul lor este de a completa declaraţia dată cu date noi, care se pot obţine prin dezvoltarea unor situaţii deja menţionate în relatarea liberă, reamintirea unor secvenţe sau momente omise în expunere. De asemenea, prin intermediul întrebărilor se realizează şi un control asupra celor declarate.77 Întrebările care vor fi adresate minorului sunt determinate în funcţie de natura faptei şi de condiţiile în care a fost săvârşită, trăsăturile lui spirituale şi poziţia pe care o are în proces, precum şi întregul ansamblu al relatărilor sale libere. 78 Aceste întrebări vor fi eşalonate într-o anumită succesiune. Astfel: - prima categorie include întrebările referitoare la anumite activităţi care au avut loc înainte de săvârşirea infracţiunii şi au ca scop determinarea stării generale a minorului în momentul perceperii nemijlocite a faptelor - a doua categorie sunt întrebările cu referire directă la comiterea propriu-zise a infracţiunii - iar a treia categorie cuprinde întrebările cu privire la activităţile ulterioare săvârşirii infracţiunii. Această ordine de grupare poate să difere în raport cu fapta concretă, cu particularităţile infracţiunii şi ale minorului, organul judiciar fiind în măsură să schimbe ordinea categoriile. Esenţial este ca întrebările să fie clare, concrete, exprimate într-o formă accesibilă minorului, potrivit cu vârsta, experienţa, pregătirea şi inteligenţa lui, să nu aibă mai multe înţelesuri şi să nu fie sugestive. 73

C-tin Aioaniţoaie, Vasile Bercheşan, în colectiv, op.citată., pag. 103 Tiberiu Bogdan şi Ioana Sântea, Psihologie judiciară, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2012, pag. 213 75 G.N.Safonov, Îndrumătorul anchetatorului penal, vol. II, Bucureşti, 1955, citat regăsit în Prof. univ. Ion Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, ediţia a II-a, Bucureşti, 2010, pag. 282 76 Emilian Stancu, op. citată., pag. 81 77 Ion Mircea, op. citată, pag. 282 78 Ion Mircea, Despre tactica audierii primare a minorilor, în Studia Universitaties Babes-Bolyai, Series Iurisprudentia, Cluj-Napoca, pag.61 74

Particularităţi tactice în ascultarea martorului minor Relaţia interpersonală anchetator – martor minor Pentru a câştiga încrederea sa, anchetatorul trebuie să fie blând, încrezător, prietenos şi să adopte o mină deschisă, aspect ce nu va fi neglijat pe întreaga perioadă a ascultării. Pentru apropierea minorului sunt necesare discuţii prealabile, câteodată destul de lungi, pe teme care îi sunt familiare, potrivit vârstei sale. Astfel se creează posibilitatea cunoaşterii mai exacte a nivelului intelectual şi de cunoştinţe, a modului de exprimare, a temperamentului.79 Pot fi de asemenea depistate unele deficienţe psihice sau de dezvoltare intelectuală, situaţie în care se solicită ajutorul unui specialist. În studierea psihologică a delincventului minor, anchetatorul trebuie să utilizeze după caz una sau mai multe metode de studiu: observaţia, metoda conversaţiei exploratoare, metoda experimentelor de laborator şi metoda cercetării rezultatelor activităţii creatoare. Observaţia este baza cea mai solidă a muncii psihologice. Minorul urmează să fie observat tot timpul, în contact cu alţi minori, în dormitor, în timpul ocupaţiei dirijate şi libere, în timpul executării sarcinilor anume trasate, în timpul discuţiilor cu experimentatorul. În timpul observaţiei, orice activitate a minorului va fi observată şi de cel puţin doi psihologi. A doua metodă este metoda conversaţiei exploratoare, principala cale de contact cu minorul. Asemenea conversaţii trebuie să aibă loc potrivit (nu în cabina prea mică sau prea mare), ci într-o locaţie unde să nu fie obiecte neobişnuite care distrag atenţia sau care să îngrozească minorii la primul contact. Conversaţia trebuie pregătită în prealabil conform obiectivului urmărit, pregătire care presupune cunoaşterea aprofundată a antecedentelor economice, familiare, psihologice, şcolare ale minorului ţi, de regulă, trebuie purtată de un anchetator de acelaşi sex cu minorul. Pe această cale se stabilesc posibilităţile de gândire şi de exprimare ale minorului, a "înzestrării mintale", elementele pozitive ale personalităţii minorului, moralitatea sa, conştiinţa, posibilităţile de autoapreciere. În timpul conversaţiei, anchetatorul trebuie să fie atent cu privire la următoarele aspecte:  să nu noteze nimic în prezenţa subiectului, pentru ca minorul să nu creadă că este vorba de întocmirea unui proces verbal de interogatoriu  să nu forţeze nota când primeşte un refuz din partea minorului, căci şi acesta este semnificativ în unele cazuri  să nu facă aluzii că ar cunoaşte antecedentele minorului, deşi această conversaţie are în faţă datele obiective furnizate de anchetă  să ceară pe cât posibil la fiecare punct o autoapreciere şi o judecată morală a faptului relatat  dacă minorul este suficient de antrenat şi i s-a câştigat încrederea, dar numai şi numai în acest caz, să i se ceară sub un titlu camuflat o autobiografie.80 De exemplu: “Ai avut o viaţă interesantă?”. Calităţile psihologice ale anchetatorului 79

Emilian Stancu, op. citată, pag. 79 Tiberiu Bogdan şi Ioana Sântea, Psihologie judiciară, Editura Themis Cart, Bucureşti, 2012, pag. 213 80

În anchetarea minorului, ca de altfel în întreaga activitate de realizare a actului de justiţie, un rol deosebit de important îl joacă personalitatea anchetatorului, dar şi a celorlalţi jurişti sau organe de cercetare chemaţi să afle adevărul în cauză şi să pronunţe o soluţie temeinică şi legală. În ceea ce priveşte persoana anchetatorului, în timpul ascultării, dar şi în întreaga perioadă a cercetării unei fapte penale, el trebuie să dea dovadă de corectitudine, răbdare, demnitate, înţelegere. El trebuie să aibă puterea să recunoască şi să-şi controleze anumite trăsături ale personalităţii de natură să se repercuteze negativ asupra cercetărilor cum ar fi: nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calităţi, tendinţa de exagerare sau de suspectare a oricărei persoane audiate. Dintre multiplele calităţi81 care se cer persoanei chemate să participe la înfăptuirea justiţiei, o semnificaţie aparte au:  creativitatea în gândire, în sensul evitării schemelor fixe, a şabloanelor, deoarece nicio faptă, împrejurare sau persoană nu este asemănătoare cu alta.  capacitatea de prelucrare cu obiectivitate şi simţ critic a tuturor datelor, informaţiilor obţinute în timpul urmăririi penale.  capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultată.  evitarea exagerărilor în interpretarea declaraţiilor sau a poziţiei adoptate de persoana ascultată în calitate de învinuit.  controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie faţă de cel ascultat în calitate de învinuit. Între calităţile pe care trebuie să le posede anchetatorul se evidenţiază cu deosebită pregnanţă perseverenţa, în primul rând, perseverenţa lui de a verifica cu maximum de rigurozitate toate variantele pentru a putea exclude cu certitudine rezonabilă orice posibilitate de eroare. Numai perseverenţa poate să aibă drept rod apariţia adevărului. De asemenea, alături de perseverenţă, este foarte importantă şi o anumită mobilitate a gândirii,82 de o elasticitate care să permită anchetatorului ca, în orice fază s-ar afla, dacă descoperă o ipoteze infructuoasă, să o abandoneze şi să adopte altă metodă nouă. Limbajul folosit de anchetator în cadrul ascultării martorului Contactul îndelungat cu învinuiţii ori inculpaţii, în diferite situaţii şi împrejurări, precum şi în cauze cu un înalt grad de dificultate îşi pune amprenta în formarea unor calităţi speciale ale anchetatorilor, precum: perspicacitatea, spiritul de observaţie, insistenţa, subtilitatea deducţiilor şi sintezelor, rapiditatea sesizării unor relaţii şi forţa argumentării logice, a căror rezultantă formează intuiţia profesională, aşa-zisul fler. Întrucât interacţionează mult cu oamenii, un anchetator bun trebuie să fie o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii pentru că altfel, nu va reuşi niciodată să câştige încrederea şi respectul celui ascultat, nu va poseda niciodată forţa de persuasiune, ca o condiţie absolut necesară unei interogări eficiente. De asemenea, anchetatorul trebuie să posede capacitatea de a se exprima clar şi de a discuta în mod inteligent, atribut al unei gândiri suple, mobile şi a unui înalt grad de

81

Emilian Stancu, op. citată, pag. 128 Al. Roşca şi colaboratorii, Creativitate, modele, programare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 238 82

profesionalism.83 El trebuie să evite folosirea expresiilor cu caracter de jargon faţă de minorii care au un nivel de cultură mai ridicat, dar şi folosirea unui vocabular sau a unor pronunţii universitare, faţă de minorii cu un grad redus de cultură şi educaţie. Modul său de exprimare este deosebit de important, întrucât poate influenţa exprimarea, dar şi declaraţiile pe care le dă minorul. O altă însuşire esenţială pe care trebuie să o posede anchetatorul este capacitatea nu numai de a avea răbdare îndelungă, dar şi de a putea să întreţină conversaţia atunci când minorii fac pauze lungi, însă fără a furniza vreo informaţie minorului. În acest sens, anchetatorul poate întreţine o conversaţie utilizând: repetarea cuvântului sau a frazei cu care minorul şi-a terminat relatarea, demonstrarea verbală a atenţiei -"te ascult", propunerea de a continua relatările "continuă", "mai departe", propunerea de a relua cele spuse - "te-ai oprit la…", adăugarea, la fraza repetată după minor a unor conjuncţii, propoziţii care l-ar invita să continue relatările - "ai ajuns la căminul cultural, şi…?", "te-ai întors acasă cu…?”. De regulă, anchetatorul trebuie să evite folosirea unor expresii precum "bine" sau "în regulă", deoarece aceste expresii se percep ambiguu în contextul declaraţiilor minorului care descrie acţiunile infracţionale sau care face mărturii mincinoase. Aşa cum am mai amintit, este foarte important ca anchetatorul să nu folosească întrebări sugestive. De aceea, pentru a nu fi sugestivă, o întrebare trebuie să includă numai informaţiile cuprinse deja în declaraţiile care au precedat întrebarea.84 Astfel, întrebarea: "La ce oră v-aţi dus în parc?" va fi o întrebare sugestivă dacă înainte de a fi pusă, persoana ascultată nu a vorbit nimic despre vizitarea parcului. Totuşi, această întrebare este perfect admisibilă dacă minorul a relatat deja că a fost în parc. În timpul ascultării, minorul apelează la mimică, gesturi şi alte mişcări ale corpului. În aceste cazuri, este bine ca anchetatorul să îi pună o întrebare suplimentară pentru a lămuri cu exactitate semnificaţia gestului făcut. De exemplu un minor poate fi întrebat: "La întrebarea pusă de mine privind … tu ai dat din cap. Ce înseamnă aceasta: da sau nu?". Alţi minori, în timpul ascultării, vorbesc puţin, răspund uneori monosilabic "da" sau "nu" ori folosesc câteva cuvinte cuprinse în întrebarea care i s-a adresat. Unor astfel de copii, trebuie să li se pună întrebări care încep cu cuvintele "Cine?", "Ce?", "Unde?" care nu permit confirmarea sau negarea lor monosilabică.85 Concluzionând, putem spune că anchetatorul trebuie să fie un actor înnăscut. Ferm, exigent, dar nu dur, simpatic, dar fără a face concesii, el trebuie să îşi poată controla propriile trăiri, furia, nerăbdarea, simpatia şi să îşi poată păstra sângele rece indiferent de situaţie. De asemenea, trebuie să poată disimula între trăirile sale şi ceea ce lasă să fie perceput de către minor – de exemplu, degeaba încearcă o tactică amicală, de apropiere faţă de minor, simulând o conduită persuasivă, dacă nu îşi corectează asprimea vocii şi scânteierea ochilor sau este inutil să adopte o atitudine fermă, simulând o conduită forte, dacă privirea rămâne blândă şi dacă vocea păstrează inflexiuni conciliante. Pe de altă parte, trebuie să aibă mereu în vedere faptul că practica a demonstrat că ameninţările sau tonul tăios îndârjesc unele persoane, făcându-le refractare la colaborare, în timp ce o atitudine de apropiere şi simpatie le poate determina pe acestea să învingă limitele tăcerii şi ale emoţiilor. 83

C. Aniţoaie, V. Bercheşan, în colectiv, op. citată., pag. 90 Florin Ionescu, Criminalistică, Editura Universitară, volumul II, Bucureşti, 2010, pag. 585 85 Tiberiu Bogdan, Curs introductiv în psihologie judiciară, Bucureşti, 1957, pag. 583-624 84

 3.4.4 Ascultarea altor categorii de martori Ascultarea martorilor oculari De la martorii oculari, prezenţi la desfăşurarea evenimentelor, se pot lua cele mai complete şi veridice declaraţii. Pe parcursul ascultării acestor martori este indicat să se insiste pe scoaterea în evidenţă a tuturor detaliilor legate de condiţiile în care au avut loc faptele şi s-a realizat perceperea lor. Cu ajutorul acestor martori trebuie reconstituite scenele din desfăşurarea faptelor, evenimentelor sau împrejurărilor de fapt pe care aceştia le-au perceput sau cred că le-au perceput. De exemplu, în cazul accidentelor de circulaţie, martorii se sesizează despre acestea ca urmare a zgomotului produs sau a strigătului persoanei vătămate. 86 Totuşi, organul de urmărire penală trebuie să manifeste circumspecţie, deoarece mărturia acestor martori este supusă devierii din cauza acţiunii unor multitudini de factori, obiectivi şi subiectivi. În aceste condiţii, martorii au tendinţa de a completa declaraţiile cu presupunerile, părerile sau concluziile personale referitoare la ceea ce s-a petrecut până în momentul în care s-au sesizat despre producerea evenimentului. 87 Astfel, trebuie stabilite faptele şi împrejurările pe care martorii oculari le-au perceput într-adevăr, şi “contribuţiile” pe care le aduc declaraţiilor. Prin ascultarea acestei categorii de martori se vor solicita în mod deosebit declaraţiile privind condiţiile de percepere şi măsura în care pot să contribuie pe baza celor memorate, la identificarea făptuitorilor în cazul prezentării acestora pentru recunoaştere. Ascultarea martorilor care au luat cunoştinţă indirect despre faptele sau împrejurările ce formează conţinutul declaraţiilor Datorită faptului că infracţiunile săvârşite sunt foarte variate, la fel şi măsurile luate de infractori, numărul persoanelor care iau cunoştinţă în mod indirect de împrejurările faptei uneori sunt destul de reduse. Din această cauză cei mai mulţi martori fac parte din rândul persoanelor ce iau indirect cunoştinţă despre faptele şi împrejurările în legătură cu care urmează să depună. De aici atenţia ce trebuie acordată stabilirii persoanelor care urmează să fie ascultate în această calitate, determinarea problemelor ce pot fi lămurite prin ascultare, precum şi verificarea şi aprecierea declaraţiilor obţinute. Aceşti martori vor fi întrebaţi cu privire la persoanele de la care au aflat datele pe care le deţin şi li se va cere să reproducă afirmaţiile acestora cu privire la faptele şi împrejurările ce fac obiectul mărturiei. Verificarea afirmaţiilor astfel obţinute impune ascultarea persoanelor de la care martorii au aflat cele relatate, stabilirea faptului dacă sunt sau nu de buna-credinţă, precum şi dacă au perceput, reţinut şi difuzat fidel cele petrecute în realitate. 86 87

C. Aniţoaie, V. Bercheşan, în colectiv, op. citată., pag. 109 Nelu Viorel Cătura, Crimialistică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag.178

La aprecierea acestor declaraţii trebuie să se ţină seama atât de posibilităţile şi poziţia persoanelor care au perceput şi transmis informaţiile, cât şi de cele ale martorilor ce se prezintă în faţa organelor de urmărire penală cu ocazia ascultării. Numai aşa, declaraţiile obţinute din surse mediate vor putea fi admise în cauză ca având valoare pentru aflarea adevărului. Ascultarea martorilor propuşi de părţi Ascultarea tuturor martorilor propuşi de părţi este obligatorie, indiferent dacă sunt chemaţi să confirme sau să infirme cele afirmate. Înainte de a se asculta aceşti martori, organul de urmărire penală va proceda la o temeinică cunoaştere a acestora: cine sunt, în ce relaţii se află cu părţile, interesul pe care-l au în cauză, dacă s-a încercat cumpărarea lor sau nu, date despre personalitatea lor, şi altele. Este posibil ca aceşti martori să nu ştie pentru ce fapte sau împrejurări au fost chemaţi să depună mărturie. În acest caz este indicat ca martorilor să li se pună întrebări despre fiecare aspect, amănunt în legătură cu care s-a solicitat ascultarea lor, inclusiv a relaţiilor în care se află cu părţile în cauză. În ascultarea acestor categorii de martori, întrebările pe mai multe variante, cele de rezervă ori cele care să oblige martorii să furnizeze amănuntele prin care se asigură verificarea informaţiilor făcute, trebuie să stea, în mod special, în atenţia organului de urmărire penală. 88 În declaraţia scrisă se vor consemna atât răspunsurile lor, cât şi întrebările care le-au generat. Astfel, organul de anchetă înlătură posibilitatea ca unii din aceşti martori să fie determinaţi ulterior să facă declaraţii mincinoase. Ascultarea martorilor care nu cunosc limba română În ascultarea acestui tip de martori, trebuie să se aibă în vedere nivelul de dezvoltare psihică şi intelectuală, profesia, naţionalitatea, ţara de origine a martorului. Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română se face cu ajutorul unui interpret. Un străin, care nu cunoaşte limba română, poate fi întrebat despre faptele la care a fost martor ocular, ca şi despre faptele pe care le-a auzit şi a avut posibilitatea să le înţeleagă. De asemenea, ascultarea se va desfăşura într-o atmosferă de calm şi de sobrietate, iar întrebările adresat vor fi precise şi clare, vizând în exclusivitate împrejurările de fapt. În cazul cetăţenilor străini se cuvine privită cu înţelegere o anumită stare de nervozitate sau nelinişte, de superioritate, ce poate fi înlăturată prin discuţii prealabile, însoţite de eventuale explicaţii privind rolul lor în elucidarea cauzei cu care sunt ascultaţi, precum şi informarea cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le au în calitate de martori. Din punct de vedere tactic, în ascultarea celor care nu cunosc limba română, trebuie să se ţină seama de zona de provenienţă, de tipul de educaţie primit, de particularităţile sistemului judiciar din ţara lor, chiar dacă este fără incidenţă faţă de cazul dat, fără, însă, nici o abatere de la normele sau principiile noastre de judecată. Obligaţiile interpretului sunt aceleaşi cu cele ale martorului, el trebuind nu numai să păstreze secretul datelor de care a luat cunoştinţă, dar să şi traducă fidel, corect, întreaga declaraţie şi răspunsurile la întrebări, în caz contrar săvârşind infracţiunea de mărturie mincinoasă. 88

Adriana Iuliana Tudorache, op.citată, pag. 181

În prezent, datorită stabilirii unui număr semnificativ de străini în România, din zonele Orientului, nu trebuie neglijat faptul că mulţi înţeleg limba română, însă se prefac că nu o cunosc. Ascultarea martorilor cu dizabilităţi fizice sau psihice Ascultarea martorilor surdo-muţi În cazul în care un martor este surd sau mut, este necesară folosirea unui interpret, care să ajute la înţelegerea dintre persoana anchetată şi anchetator. De asemenea, pentru o mai bună înţelegere a acestor persoane, la interogatoriu poate să participe un logoped. Interpretul trebuie să cunoască alfabetul acestor persoane pentru a se putea înţelege în mod direct cu acestea. Când totuşi acest lucru nu este posibil, persoana ascultată poate să scrie pe o foaie răspunsurile la întrebările ce i se pun şi trebuie să explice în scris tot ceea ce cunoaşte în legătură cu cauza pentru care este anchetată. Totuşi, o parte dintre aceşti martori cu toate dificultăţile de percepţie auditivă şi de exprimare, pot comunica fără ajutorul unor interpreţi, datorită pregătirii efectuate în şcolile de specialitate. Ca urmare, anchetatorul are datoria să se intereseze, în prealabil asupra acestor împrejurări. Ascultarea propriu-zisă se caracterizează prin aceea că relatarea liberă a martorului surdo-mut este mult mai anevoioasă, ponderea urmând să o deţină întrebările, foarte precise şi clar exprimate. Vor fi vizate aspectele pe care martorul le-a perceput vizual, deşi el poate să înţeleagă, şi chiar foarte bine, conţinutul unei discuţii după mişcarea buzelor. Ascultarea trebuie să se facă cu mult calm şi răbdare, mai ales că surdo-muţii sunt deseori susceptibili şi irascibili, anchetatorul trebuind să fie atent dacă starea de nervozitate este firească, sau dacă nu reprezintă o simulare a surdo-mutului, ori o reacţie la un comportament inadecvat stării de handicapat. Ascultarea martorilor nevăzători Ascultarea acestei categorii de martori este de mare importanţă, deoarece, deşi suferă de acest handicap de vedere, ei au toate celelalte simţuri extrem de dezvoltate, putând reţine anumite elemente mult mai importante şi mai valoroase decât un martor văzător. Aceşti martori au un simţ tactil şi auditiv foarte bine dezvoltat, care le permite să perceapă mult mai bine sunetele, să recunoască persoanele după voce sau să-şi dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lor după zgomotele pe care le aud. De aceea, mărturia nevăzătorului poate fi fără rezerve. Ascultarea acestor martori trebuie să se facă cu mare atenţie, ţinând cont de faptul că acestea, din cauza handicapului major pe care îl au, pot fi predispuse la săvârşirea unor infracţiuni din culpă. De asemenea, pentru înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la veridicitatea celor consemnate, este recomandabil ca ascultarea persoanei nevăzătoare să se facă în prezenţa unui martor asistent.

La sfârşitul întocmirii procesului-verbal, pentru ca martorul să poată semna, anchetatorul îi poate conduce mâna. În cazul în care martorul refuză, acest lucru se consemnează în procesul-verbal. 89 Ascultarea martorilor handicapaţi psihic Ascultarea handicapaţilor care prezintă diferite afecţiuni psiho-patologice, dacă este considerată absolut necesară, va fi pregătită şi efectuată cu multă precauţie, solicitându-se şi ajutorul unui medic specialist. 90 Ascultarea se face într-un cadru lipsit de factori stresanţi, indicată fiind deplasarea organului judiciar la domiciliul martorului sau la locul de internare al acestui. Realizarea contractului psihologic, câştigarea încrederii martorului este esenţială pentru obţinerea rezultatului scontat prin audiere. În luarea depoziţiilor alienaţilor, a dezechilibraţilor şi debililor mintali, a celor suferind de diferite psihopatii, accentul va fi pus pe ascultarea lor liberă şi cât mai puţin pe întrebări, câteodată acestea trebuind să fie evitate. În linii mari, regulile tactice de ascultare sunt cele aplicabile copiilor şi bătrânilor, atenţie specială acordându-se mitomanilor, afirmaţiile acestora urmând să fie serios verificate şi interpretate într-un mod critic, mitomania presupunând, însă, un diagnostic diferenţiat.91 Ascultarea martorilor handicapaţi fizic În acest caz sunt avuţi în vedere martorii care au un handicap fizic morfologic sau funcţional. Ascultarea acestor persoane se face ca şi în cazul ascultării persoanelor normale, ţinându-se cont de aceleaşi reguli şi etape ale ascultării, deoarece în lipsa unor anomalii, persoanele handicapate fizic sunt normale din punct de vedere al capacităţilor intelectuale. Totuşi, uneori, din cauza faptului că trăiesc într-un mediu nefavorabil, personalitatea lor poate deveni fragilă, cu pronunţate note de anxietate, frustrare, conflicte şi tensiuni interioare, susceptibilitate şi sensibilitate excesivă, ceea ce îngreunează adaptarea şi relaţionarea cu cei din jur. Această categorie de persoane handicapate, în special cele locomotorii, trebuie să fie în compania unui însoţitor care poate sau nu să asiste la interogatoriu. De regulă, ascultarea se face la sediul organului de cercetare, însă, în cazul în care starea persoanei care urmează să fie ascultată este deosebit de grea, organul judiciar se poate deplasa la domiciliul acesteia sau la locul internării. Pe tot parcursul ascultării, anchetatorul trebuie să dea dovadă de mult tact şi răbdare, iar dacă starea de sănătate a martorului nu îi permite să semneze procesulverbal, anchetatorul va consemna acest lucru la sfârşitul procesului-verbal.

 3.4.5 Metode şi mijloace de fixare şi apreciere a declaraţiilor martorilor

89

V.Bercheşan, I.N.Dumitraşcu, Probele şi mijloacele de probă, Ed. M.I, Bucureşti, 1994, pag.83 Prof. Dr. Vladimir Beliş, Medicină legală. Curs pentru facultăţile de drept, ediţia a III-a, Editura Juridică, Bucureşti, 2002, pag. 260 91 Emilan Stancu, Criminalistică, Ediţia a III-a, Ed. Actami, Bucureşti, 2010pag. 83-86 90

Declaraţiile martorilor trebuie consemnate în scris. Valoarea probei testimoniale depinde ce modul în care ceea ce prezintă martorii este selectat şi consemnat în declaraţiile acestora.92 La consemnarea declaraţiilor date de martori, se va reţine numai ceea ce este esenţial ca valoare pentru cauză. Astfel, prezintţ valoare numai ceea ce martorii au perceput, neconsemnându-se concluziile, părerile şi presupunerile lor. Organul de urmărire penală va consemna declaraţiile pe formulare tip, însă, în cazul în care doreşte să consemneze personal declaraţiile, îi se vor pune la dispoziţie coli obişnuite. În acest caz, în declaraţie vor fi menţionate atât prevederile pentru formularul tip, obiectul cauzei pentru care sunt audiaţi martorii, cât şi jurământul şi avertizarea cu privire la consecinţele nedeclarării adevărului. Pe cât mai mult posibil, organul de urmărire penală trebuie să evite să prelucreze informaţiile, redând depoziţia, cu expresiile specifice, termenii uzuali folosiţi de martori, înlocuind terminologia doar când se impune eliminarea unor expresii indecente. De asemenea, declaraţiile nu vor prezenta adăugiri sau ştersături, iar dacă totuşi se întălnesc, vor fi clarificare de martor şi de anchetator. Spaţiile libere se barează pentru a nu putea fi completate cu alte date. În final, declaraţie se va citi martorului, sau o poate el însuşi citi dacă solicită, după care o va semna pe fiecare pagină. Dacă refuză se semneze sau nu poate să semneze, despre acest fapt sa va face menţiune pe declaraţie. Procesul-verbal de ascultare Procesul-verbal de constatare reprezintă cel mai important mijloc de fixare a declaraţiilor martorilor date în faţa organului de judiciar. Aceste mijloc de probă trebuie să respecte o anumită formă şi succesiune a declaraţiilor făcute de martor. 93 Între procesul verbal al primei ascultări şi cel al audierii repetate, sub aspect formal nu sunt deosebiri semnificative, în schimb, conţinutul le imprimă unele nuanţe proprii, mai ales în partea descriptivă. Procesul verbal al audierii primare are trei părţi principale:94  partea introductivă – cuprinde data şi orele ascultării, locul, numele şi prenumele organului judiciar, datele personale ale celui ascultat şi ale persoanei care îl asistă, cauza penală în care se iau declaraţii. Tot aici se menţionează dacă declaraţiile se mai fixează şi prin alte mijloace, specificându-se caracteristicile acestora cu toate detaliile tehnice semnificative. De exemplu: 15 mai 1996; ora 10:25; Procuror S.P. din cadrul Procuraturii locale Mediaş jud. Sibiu; sediul Poliţiei; martorul C.M; născut la data de....... în localitatea......., etc.  partea descriptivă – este o oglindă a întregului proces de ascultare. Aici se consemnează discuţiile prealabile, relatarea liberă detaliată, pe cât posibil cu cuvintele folsite de persoana ascultată, ce anume intervenţii au fost făcute în timpul ascultării de către organul judiciar sau din partea persoanei participante, întrebările şi răspunsurile. În cadrul procesului verbal al ascultării repetate, spre deosebire de prima ascultare, această parte va cuprinde numeroase referiri la afirmaţiile anterioare, dându-se explicaţii suplimentare cu privire la unele secvenţe sau detalii.

92

Florin Ionescu, Criminalistică, Editura Universitară, volumul II, Bucureşti, 2010, pag. 191 Ion Mircea, op. citată, pag. 289 94 Nelu Viorel Cătura, Crimialistică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 192 93

 încheierea – această parte cuprinde ora terminării ascultării cu precizarea că întregul proces verbal este cunoscut prin lectură proprie sau prin citirea de către altă persoană, cu menţionarea numelui şi prenumelui acesteia, după care urmează semnăturile organului judiciar şi ale persoanelor participante când este cazul. În ceea ce priveşte procesul verbal întocmit cu ocazia confruntării, acesta va fi structurat pe două coloane, câte una pentru fiecare parte ascultată, sub formă de întrebări şi răspunsuri. Consemnarea trebuie să fie clară, precisă, detaliată, cu respectarea succesiunii procedurii faptelor şi cât mai complexă, neomiţând nimic din ce ar putea interesa cauza. Fonograma şi videograma Reprezintă un mijloc tehnic de fixare a declaraţiilor la care, în practica judiciară, se recurge destul de des, mai ales în situaţiile în care se urmăreşte reţinerea întregului răspuns, a întregii declaraţii cu cuvintele şi expresiile utilizate de martor. Marele avantaj al acestui mijloc de fixare a declaraţiile este acela că se pot imprima toate discuţiile purtate în cadrul ascultării, adică permite reţinerea integrală, nealterată a declaraţiilor. De asemenea, prezintă un interes deosebit din punct de vedere psihologic întrucât modulaţiile vocii, pauzele şi şovăielile persoanei, se pot folosi în procesul aprecierii probelor.95 Totuşi, deşi oferă avantajul obiectivităţii şi maximei fidelităţi, sub aspect tactic, acest mijloc de fixare a declaraţiilor prezintă şi un mare dezavantaj în sensul că poate influenţa negativ originalitatea declaraţiilor. În asemenea situaţie, chiar dacă persoana audiată, martorul, doreşte să spună adevărul, dorind să fie cât mai convingătoare, poate introduce în vorbire fraze care nu-i sunt proprii şi poate completa declaraţiile cu secvenţe imaginare, nepercepute, din evenimentul infracţional. Dacă persona nu este sinceră, ştiind că se imprimă tot ce spune, se va gândi mai atent asupra modului de prezentare a declaraţiilor, chibzuind şi asupra modului de construcţie a frazelor. Astfel, putem spune că indiferent de atitudinea sa, de buna sau de rea credinţă, martorul poate fi influenţată folosirea acestui mijloc de fixare a declaraţiilor, nedesfăşurându-se în toată amploarea sa spirituală şi astfel apare o nouă modalitate prin care adevărul poate fi denaturat. Un alt aspect important este acela că organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa persoanei ascultate faptul că se va utiliza acest mijloc de fixare a declaraţiilor. La începutul benzii se vor imprima timpul şi locul imprimării, datele persoanei ale celui ascultat, numele şi prenumele organului judiciar, datele tehnice ale aparatului pe care se înregistrează, ale benzii, şi numărul de turaţii pe secundă. Acestor date urmează întregul proces al ascultării. La final, se ascultă banda întreagă, după care persoana în cauză arată, prin imprimarea vocii, dacă cele înregistrate corespund cu ceea ce a declarat ea. 96Apoi, mijlocul pe care s-a înregistrat se va sigila şi împacheta, lucru ce va fi consemnat şi în procesul verbal. Verificarea şi aprecierea declaraţiilor 95

Ion Anghelescu, Folosirea fonogramei şi videogramei magnetice în procesul penal, în Revista română de drept, nr.1/1970, pag. 111-117, citat în Ion Mircea 96 Emilan Stancu, Criminalistică, Ediţia a III-a, Ed. Actami, Bucureşti, 2010, pag. 598-599

Declaraţiile martorilor trebuie verificate, pe de o parte, prin compararea conţinutului acestora cu celelalte mijloace de probă, verificate şi administrate în cauză, iar pe de altă parte, prin efectuarea diverselor activităţi de urmărire penală. Astfel, declaraţiile martorilor pot fi verificate prin ascultarea altor martori, a părţii vătămate ori chiar a învinuiţilor sau inculpaţilor implicaţi în cauză. De asemenea, pot fi folosite reconstituirile pentru a stabili posibilitatea martorilor de a percepe şi de a memora. Pot fi folosite înscrisuri sau constatări medico-legale pentru a dovedi anumite afecţiuni ale martorilor, ce ar putea influenţa posibilitatea acestora de percepere, memorare şi redare a unor fapte sau împrejurări. Nu trebuie omise nici celelalte activităţi desfăşurate în cauză, precum: percheziţiile, constatările tehnico-ştiinţifice, expertizele criminalistice, şi altele. Aprecierea probelor constituie etapa finală a activităţii organelor de urmărire penală şi reprezintă rezultatul verificării lor şi al concluziilor formulate privind existenţa sau inexistenţa faptelor rezultate din declaraţiile date de martori. Cu alte cuvinte, aprecierea constă în stabilirea sincerităţii şi veridicităţii declaraţiilor, ea presupunând un studiu comparativ al faptelor stabilite, cât şi un studiu al calităţii surselor directe şi indirecte din care provin datele. Sinceritatea şi veridicitatea nu trebuie confundate. Sinceritatea declaraţiilor martorilor depinde de personalitatea acestora, de convingerile intime că tot ceea ce afirmă reprezintă adevărul. În schimb, veridicitatea declaraţiilor înseamnă corespondenţa între faptele relatate şi cele petrecute în realitate, de unde concluzia că, în procesul ascultării martorilor trebuie să se urmărească nu numai obţinerea unor declaraţii sincer, ci şi veridice.97 În acest fel, declaraţiile martorilor se apreciază în coroborare cu întregul material probator administrat în cauză. Numai în măsura în care aceste declaraţii sunt confirmate şi de celelalte materiale verificate ale cauzei, se poate afirma că ele reflectă realitatea.

97

Aniţoaie Constantin, Bercheşan Vasile, în colectiv, Tactică criminalistică, Ministerul de Interne, Serviciul editorial şi cinematografic, 1989, pag. 109