Curs 10.pdf

2.7 Identificarea persoanelor după semnalmente exterioare, după voce şi prin alte metode criminalistice  2.7.1 Identificarea persoanelor după semnalmente exterioare

2.7.1.1. Consideraţii de ordin general privind semnalmentele şi portretul vorbit În activitatea de soluţionare a cauzelor penale, organele judiciare întreprind toate demersurile pentru descoperirea şi identificarea autorilor unor infracţiuni, pornind de la alte date decât cele oferite de examinarea criminalistică a urmelor descoperite în câmpul infracţiunii. Potrivit literaturii de specialitate, nu puţine sunt cazurile când cei investiţi cu soluţionarea unei cauze nu deţin decât datele rezultate din depoziţia unui martor ocular, sau a victimei, care a reuşit să reţină fizionomia făptuitorului, respectiv aspectul exterior al feţei, corpolenţa acestuia, anumite malformaţii congenitale sau accidentale, ticuri, obiceiuri. Din cele mai vechi timpuri s-a impus nevoia diferenţierii unui om de altul, folosindu-se în acest scop deosebirile care-i individualizau. Printre preocupările de bază ale organelor judiciare au fost şi cele referitoare pe de o parte la identificarea persoanelor în virtutea trăsăturilor exterioare caracteristice fiecărui individ, iar pe de altă parte la crearea, pe această bază, a unui sistem de înregistrare şi evidenţă a persoanelor ce încălcau normele juridice. În acest context a apărut şi a fost consacrată în terminologia de specialitate noţiunea de “semnalmente”, ca o necesitate obiectivă de găsire a unor modalităţi adecvate de identificare a celor urmăriţi. Semnalmentele sunt definite ca fiind trăsăturile exterioare, generale şi particulare, ale persoanelor, pe baza cărora aceasta poate fi recunoscută şi identificată.. Semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect anatomic şi funcţional, cât şi din punct de vedere al particularităţilor morfologice ale acesteia. Pentru a se putea ajunge la recunoaşterea şi identificarea unei persoane a fost necesară şi elaborarea unei terminologii speciale, unitară, menită să înlăture apariţia unor greşeli sau confuzii. Cu alte cuvinte, descrierea semnalmentelor trebuie să fie făcută în mod clar şi sistematic, în cadrul unui sistem ştiinţific denumit metoda portretului vorbit. Această metodă are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei, descrierea vizând volumul, forma, poziţia, culoarea etc., fiecare element fiind apreciat nu în raport cu un anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris. Fundamentul ştiinţific al identificării după metoda portretului vorbit îl constituie individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult. Bazele portretului vorbit au fost stabilite în sec. XV de către Leonardo da Vinci, care a sistematizat organele corpului uman, considerându-le a fi de diverse tipuri: drepte, concave, convexe. El arăta că tehnica descrierii portretului vorbit

constă în “maniera de a reţine şi reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată”. Tehnica identificării persoanelor după semnalmente a intrat însă în practica organelor de poliţie datorită lui Alphonse Bertillon (1853-1914), ajutor de grefier la Prefectura poliţiei din Paris, care în anul 1879 a propus, în vederea recunoaşterii recidiviştilor, măsurarea lungimii unor elemente invariabile ale scheletului şi corpului uman, creând astfel antropometria (una din metodele de bază ale antropologiei). În România prof. Mina Minovici a fost printre primii care au aderat la sistemul de identificare al lui A. Bertillon, sistem bazat pe măsurători antropometrice. La 15 martie 1892 a înfiinţat Serviciul antropometric ce a funcţionat ca unitate a Ministerului Justiţiei. Fiecare fişă antropometrică întocmită la acest serviciu cuprindea datele de stare civilă, antecedentele penale, măsurile corpului, datele referitoare la configuraţia gurii, nasului, buzelor, bărbiei, urechii drepte, conturul capului şi sprâncenelor, culoarea feţei şi semnele particulare. Mina Minovici, prin publicarea lucrării “Identificarea antropometrică, metoda Bertillon” (traducere a cărţii “Antropometria”), prin participarea activă la al VI-lea Congres internaţional de antropologie criminală de la Torino din 1906, dar mai ales prin bogata cazuistică, a avut o contribuţie valoroasă- în ciuda limitelor metodei, datorate impreciziei măsurătorilor şi modificărilor pe care le suferă în timp scheletul uman - la descoperirea infractorilor recidivişti care încercau să-şi însuşească o identitate falsă. În 1892 Mina Minovici preconizează înfiinţarea cazierului judiciar bazat pe datele antropometrice ale deţinuţilor, intitulat “Catalog de condamnaţi din toată ţara”. Nicolae Minovici, un alt exponent de seamă al medicinii legale româneşti, care a avut preocupări şi în domeniul criminalisticii, a fost şi el pasionat de ingeniosul sistem antropometric, întocmind numeroase fişe în Europa şi Africa de Nord, care iau arătat însă, cât de diferite pot fi valorile obţinute pentru aceeaşi persoană. Comunicate în Argentina lui Vucetich, aceste date au servit ca un puternic argument în combaterea sistemului antropometric Bertillon. Şi trecerea la dactiloscopie. Editează “Manualul tehnic de medicină legală”, iar în capitolul IX, “Fotografia Judiciară”, aduce importante îmbunătăţiri fotografierii post-mortem, în vederea eliminării posibilităţilor de eroare în identificare. Dezamăgit de sistemul antropometric, Nicolae Minovici se ocupă intens de studierea impresiunilor digitale. Metoda de identificare antropometrică căzută în desuetudine este înlocuită de dr.Andrei Ionescu, şeful Serviciului de antropometrie în perioada 1892-1914, cu sistemul de identificare bazat pe dactiloscopie, combinând metodele lui Vucetich, Oloritz şi Daee. Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent şi perfecţionată pe parcursul timpului, care serveşte la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora, de către o altă persoană. Pentru a se asigura o descriere ştiinţifică a semnalmentelor persoanei trebuie să se ţină seama de o serie de principii, de criterii după cum urmează: a) în descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor cuprinde trăsăturile anatomice ale întregii configuraţii a corpului(capul, umerii, mâinile, trunchiul, picioarele, elementele caracteristice ale feţei); b) înfăţişarea persoanei se va descrie sub două aspecte: semnalmente anatomice (statice) şi semnalmente funcţionale(dinamice) c) observarea unei persoane în vederea reţinerii semnalmentelor se va face de regulă din faţă în plan frontal şi din profil din plan lateral; d) se vor descrie îmbrăcămintea şi obiectele aflate asupra lor;

e) folosirea unei terminologii comune, precise unitare; f) descrierea semnalmentelor într-o succesiune logică; g) caracterizarea semnalmentelor în funcţie de mărime, formă, poziţie iar unora şi după culoare. Termenii se folosesc în funcţie de caracteristica ce se descrie: o Mărimea:  înalt, mijlociu, scund - pentru înălţime;  lung, mijlociu, scurt – pentru lungime;  lat, mijlociu, îngust – pentru lăţime;  gros, mijlociu, subţire – pentru grosime. o Forma se apreciază după conturul liniar al organului ce se descrie şi poate fi: ovală, pătrată, dreptunghiulară, triunghiulară, rotundă etc. o Poziţia unui detaliu al figurii sau al corpului uman se apreciază prin raportarea la planurile imaginare ce trec prin detaliu. o Culoarea se are în vedere atunci când detaliul prezintă această calitate. Reţinerea trăsăturilor de către persoana care le-a perceput în mod direct este influenţată de factori obiectivi şi subiectivi. Enumerăm câţiva factori obiectivi: - natura locului în care s-a realizat percepţia şi vizibilitatea în acel moment; - condiţiile atmosferice; - depărtarea de locul evenimentului şi unghiul din care s-a perceput; - durata percepţiei; - poziţia persoanei observate, îmbrăcămintea acesteia etc. Dintre factorii subiectivi sau psihici amintim: - aptitudinile persoanei de a percepe, reţine şi reproduce amănuntele; - eveniment sau persoană de natură să atragă atenţia; - nivelul de cunoaştere, experienţa de viaţă, profesia persoanei; - factorul emoţional; - timpul scurs de la eveniment până la ascultarea martorului. Descrierea formelor statice Acest segment al descrierii vizează elementele caracteristice privind talia, constituţia fizică sau aspectul general al persoanei, forma capului şi a feţei, eventuale infirmităţi ş.a. A. Talia poate fi scundă, mijlocie şi înaltă. B. Constituţia fizică sau corpolenţa este apreciată ca robustă sau solidă, mijlocie, slabă sau uscăţivă, în funcţie de mărimea sistemului osos şi de masa musculară a individului. De asemenea, interesează şi forma umerilor, lungimea gâtului, particularităţi ale mâinilor şi picioarelor etc. C. Aspectul general sau ţinuta unei persoane poate fi evaluată, de pildă, ca sportivă, elegantă, atletică, greoaie, ori asociată unor profesii, cum ar fi cele de ofiţer, funcţionar, intelectual, marinar, ţăran, student, balerin etc. Capul persoanei, atât în întregul său, cât şi în ceea ce priveşte aspectul morfologic, văzut din faţă şi din profil deţine, în mod firesc, locul principal în realizarea portretului vorbit.

A. Forma capului, privit din faţă, poate fi alungită, ovală, dreptunghiulară, triunghiulară, cu baza în sus sau în jos, pătrată, colţuroasă, romboidală etc. Din profil, capul poate avea un contur normal sau regulat, ţuguiat etc. Forma capului trebuie raportată şi la conturul feţei, care poate fi triunghiular, rombic, rotund. asimetric ş.a., precum şi conturul profilului care se descrie de regulă, în funcţie de particularităţile zonei frontonazale (profil continuu, frânt, paralel, curbat, ondulat etc.), ale zonei nazobucale (prognatism superior sau inferior, ortognatism ş.a.). B. Faţa se împarte, de regulă, în trei zone: frontală, nazală şi bucală. Zona frontală cuprinde regiunea dintre baza nasului şi baza acestuia; zona bucală include regiunea dintre baza nasului şi vârful bărbiei. În funcţie de necesităţi, pot fi luate în calcul cinci zone, respectiv fruntea, ochii, nasul, gura şi bărbia. Fiecare element component al feţei se descrie separat, cu ce are mai deosebit. De pildă: - Părul se descrie după culoare, inserţie frontală, formă (cârlionţat, întins, ondulat), calviţie, lungime, mod de pieptănare. - Fruntea se descrie după înălţime, lăţime, contur, înclinare, particularităţi (proeminenţa arcadelor sau a boselor frontale), mod de ridare şi distanţă dintre riduri. Dintre elementele faciale ale căror caracteristici sunt reţinute relativ mai frecvent, organul judiciar care alcătuieşte portretul vorbit trebuie să insiste asupra următoarelor: - Ochii, se descriu după formă, poziţie, culoare, spaţiu interocular, particularităţile pleoapelor, genelor, adâncimea în orbite etc. Fiecare persoană are o pigmentaţie caracteristică a irisului (însă aceasta nu se poate reţine sau aprecia cu uşurinţă), pigmentaţie care, contrar unor păreri, nu variază în funcţie de lumină şi rămâne stabilă la persoanele adulte.

Ochiul şi componentele sale - Nasul, element reţinut cu ceva mai multă uşurinţă, are caracteristică rădăcina, linia dorsală sau muchia, înălţimea, lăţimea, baza, conformaţia nărilor, culoarea. Însă, din cauza operaţiilor plastice ale nasului sau ale altor elemente faciale, pot interveni modificări în înfăţişarea persoanei, de natură să facă dificilă identificarea, aspect ce nu trebuie omis, mai ales în cazul femeilor. Totodată, descrierea se raportează la poziţia din care a fost văzut nasul (faţă sau profil).

Elementele componente ale nasului - Gura şi buzele se descriu după mărime, contur, poziţie, culoare, grosime, proeminenţă. Uneori în poziţiile gurii apar diverse elemente particulare, cum ar fi rictusul sau un tic oarecare.

Elementele gurii 1.Buza superioară; 2.Buza inferioară; 3.Comisul; 4.Şanţul naso-labial; 5.Tuberculul buzei superioare; 6.Gropiţa median. - Bărbia se descrie potrivit profilului ei, lăţimii, înălţimii, particularităţilor sale (bărbie plată, ascuţită, îngropată, bărbie dublă etc.).

Urechea interesează atât în privinţa aspectului general, poziţia faţă de cap, cât şi sub aspectul elementelor sale componente. Subliniem că urechea este unul dintre elementele anatomice care suferă cele mai puţine modificări pe parcursul vieţii. În descrierea caracteristicilor elementelor urechii, o atenţie specială se acordă lobului, antetragusului şi pliului interior.

- Ridurile sunt apreciate în funcţie de zona în care se găsesc, după forma şi numărul lor. Există şi aici aceeaşi posibilitate de modificare a ridurilor prin operaţii plastice chirurgicale, efectuate destul de des de persoane mai în vârstă, îndeosebi femei. - Culoarea pielii sau particularităţile cromatice, care variază în funcţie de rasă, de la alb deschis la negru, sunt şi ele importante pentru alcătuirea portretului vorbit. Trebuie, însă, avute în vedere posibilităţile de modificare naturală a nuanţei de culoare (îndeosebi la albi) prin expunerea la soare, de exemplu, dar şi prin utilizarea fardurilor, machiajul putând fi folosit în scop infracţional . - Semnele particulare fac parte dintre elementele preţioase pentru identificarea persoanelor şi cadavrelor. Ele pot fi de o mare diversitate. Aşa sunt, de exemplu, semnele determinate de variaţii morfologice, anomalii anatomice, leziuni, urme ale intervenţiilor chirurgicale, tatuaj „artistic” sau profesional etc. Natura semnului, locul, forma, mărimea, culoarea, se indică cu precizie şi se măsoară. - Tatuajul ocupă un loc important în suita semnelor particulare. El poate fi găsit pe toată suprafaţa corpului, cu excepţia palmelor, tălpilor şi a pielii de pe cap. De regulă, pentru tatuajul ornamental, se preferă pieptul, spatele şi braţele. în afara descrierii, tatuajul se fotografiază la scară. Dacă, eventual, s-a încercat înlăturarea lui chirurgicală, cu ajutorul fotografiei sub radiaţii infraroşii, i se poate observa forma iniţială, datorită resturilor de pigment rămase în ţesut.

Tatuajul

Descrierea formelor dinamice. Descrierea acestor semnalmente, denumite şi funcţionale, este menită să completeze posibilităţile de identificare şi se referă, în special, la ţinuta corpului, felul mersului, mimică, privire, diferitele forme de manifestare. De exemplu: - Mersul unei persoane poate fi normal, degajat, suplu, sportiv, greoi, ezitant, cu paşi mari sau mici, săltăreţ, cu alte particularităţi determinate de morfologia piciorului, de eventualele infirmităţi, precum şi de starea de sănătate a individului. - Modul de manifestare, privit în sensul său larg, prin aceasta înţelegându-se, de pildă, gestica sau vorbirea, este în funcţie de personalitatea şi temperamentul individului. Astfel, o persoană poate fi calmă, nervoasă, lentă, agitată, impulsivă, taciturnă, volubilă etc. Perceperea acestor caracteristici reclamă o perioadă mai lungă de observare. Nu trebuie neglijată situaţia în care se află persoana în momentul observării, fiind cunoscute, de exemplu, diferenţele de manifestare sau de comportament ale unui individ în exercitarea profesiei, în mediul familial, faţă de superiorii săi ori în raport cu subordonaţii, ori în postura - caracterizată sugestiv în literatura de specialitate - de „spectator” sau „actor”. - Vorbirea, deşi teoretic nu poate fi considerată o caracteristică a semnalmentelor exterioare, trebuie inclusă în conturarea "portretului vorbit" prin particularităţi de genul vorbirii normale, precipitate, bâlbâite, organizate, prolixe, precum şi al timbrului, accentului ş.a. . Dincolo de prezentarea amănunţită a acestor elemente, remarcăm necesitatea observării lor cu multă atenţie deoarece, în cazul infractorilor versaţi, aceştia încearcă să-şi deghizeze vocea, ţinuta, mersul ş.a. Deghizarea se poate practica în momentul săvârşirii infracţiunii, fiind mult mai uşor să se modifice aspectul exterior sau unele trăsături dinamice pentru o scurtă perioadă de timp, decât să se apeleze la un deghizaj permanent, de teama de a nu fi descoperit. Referindu-ne, în general, la metoda „portretului vorbit”, precizăm că, dintre semnalmentele exterioare ale unei persoane, se reţin mai uşor vârsta, sexul, înălţimea, mărimea capului, forma nasului, culoarea părului şi a tenului, mersul, mimica, vocea, eventualele malformaţii etc., îndeosebi acele particularităţi care se abat de la normalitate. Sub raport tactic criminalistic, precizăm că reuşita unei identificări pe baza descrierii semnalmentelor exterioare depinde, în bună parte, de modul în care sunt ascultaţi martorii şi de cum sunt interpretate declaraţiile lor. Ascultarea presupune din partea organului judiciar nu numai pricepere, ci şi circumspecţie, pentru a se

obţine declaraţii precise, obiective, referitoare la înfăţişarea infractorului. Percepţia şi redarea de către martor a imaginii unei persoane sunt procese ce depind de o multitudine de factori obiectivi şi subiectivi (distanţă, condiţii de iluminare, starea timpului, fidelitatea memoriei, stările emotive), de natură se influenţeze uneori decisiv obiectivitatea mărturiei. În esenţă, putem afirma că în alcătuirea portretului vorbit, ori a portretului robot, pe baza descrierilor făcute de persoana care a perceput individul căutat, trebuie aplicate şi respectate regulile tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei vătămate. Domenii practice ale metodei portretului vorbit: - realizarea portretului vorbit la faţa locului; - identificarea făptuitorilor prin descrierea semnalmentelor acestora de către martorii oculari sau de către alte persoane; - urmărirea şi identificarea infractorilor ce se sustrag urmăririi penale; - identificarea persoanelor şi cadavrelor cu identitate necunoscută. Mijloace tehnice de realizare a portretului robot: întocmirea schiţei de portret; fotorobotul; identificarea pe bază de desen - compoziţie; portretul robot computerizat Întocmirea schiţei de portret presupune calităţi plastice din partea criminalistului sau apelarea la un grafician, pictor etc. Fotorobotul presupune alcătuirea unui portret, pe baza descrierilor, din fragmente fotografice. La ora actuală fotorobotul şi identificarea pe bază de desen – compoziţie sunt simplificate pe măsură ce se dezvoltă şi se perfecţionează bazele de date ale sistemelor automate şi aplicaţiile aferente acestora.

 2.7.2 Identificarea persoanelor după voce şi vorbire

2.7.2.1. Fundamentul ştiinţific al identificării persoanei după voce şi vorbire Identificarea persoanei după voce se înscrie printre metodele tehnico-ştiinţifice moderne pe care criminalistica le pune în slujba stabilirii adevărului şi descoperirii autorului infracţiunii. Identificarea vorbitorului după voce şi vorbire se bazează pe diferenţele existente de la o persoană la alta în construcţia aparatului fonorespirator, precum şi pe prezenţa unor particularităţi de ordin fiziologic sau apărute ca urmare a unor stări fiziopatologice. Identificarea persoanelor după voce şi vorbire este posibilă datorită următoarelor elemente anatomo-fiziologice şi fiziopatologice care constituie fundamentul ştiinţific: A) Stabilitatea pe care o prezintă vocea şi vorbirea în toată perioada vieţii adulte, până la bătrâneţe; Vocea poate fi definită ca rezultatul variaţiilor periodice de presiune ale aerului în cavităţile supraglotice cu particularităţile cu participarea mecanismului linguopalatal. Modificările vocii în funcţie de vârstă urmează calea evoluţiei fiziologice a organismului uman. După schimbarea vocii la pubertate (în special la băieţi între 12 şi 15 ani), ea rămâne stabilă, în mod normal, pe toată perioada vieţii adulte, până la bătrâneţe. Aceasta presupune că în tot acest interval de timp caracteristicile generale şi individuale proprii anatomiei şi fiziologiei aparatului fonator ale fiecărei persoane îşi menţin o stare relativ neschimbătoare. Odată cu înaintarea în vârstă, scade numărul mediu de sunete sau cuvinte emise într-o unitate de timp. Ca urmare, se constată că la oamenii vârstnici ritmul verbal este mai lent decât la ceilalţi adulţi. De multe ori se instalează un fel de răguşeală sau, mai bine zis, o deformare vocală cu o frecvenţă joasă şi o intensitate slabă. Concomitent cu înaintare în vârstă se produc modificări în articularea frazelor, timpul de fonaţie se lungeşte datorită ritmului mai lent, iar emisiunea prelungită a unei vocale se scurtează în funcţie de dificultăţile debitului respirator. La foarte multe persoane în vârstă apare vocea tremurată ca urmare a neconcordanţei între stimulii primiţi şi răspunsul dat de muşchii coardelor vocale. B) Deosebiri ale construcţiei aparatului fonorespirator; Toate componentele aparatului fonorespirator au o construcţie proprie fiecărei persoane, care se înscrie în cadrul anatomic general. Printre aceste componente se pot enumera plămânii, bronhiile, traheea, laringele, coardele vocale, cavităţile bucale şi sinuzale. Construcţia anatomică a fiecărui component prezintă particularităţi proprii concretizate în diferenţa existentă de la o persoană la alta, între dimensiunile, capacitatea şi elasticitatea muşchilor, ligamentelor, membrelor etc. C) Particularităţile funcţiei fonatorii; Sunt determinate de fiziologia specifică actului respirator şi, îndeosebi, de modul de comportare a coardelor vocale. Particularităţile funcţiei fonatorii se reflectă în cele trei caracteristici principale ale unei voci: timbru, frecvenţă, intensitate, în care primele două sunt deosebit de

valoroase pentru identificarea persoanei, întrucât scapă controlului conştient al acesteia. D) Particularităţi determinate de unele maladii ale aparatului fonorespirator; Sunetul vocal prezintă întotdeauna aceleaşi caracteristici generale şi individuale, cu condiţia ca starea funcţională a tuturor compartimentelor care contribuie la elaborarea lui să fie aceeaşi, adică normală. Orice modificare la nivelul aparatului respirator, coardelor vocale, mucoasei laringiene, scheletului laringian, aparatului neuromuscular laringian, faringelui, sinusurilor, cavităţilor nazale şi bucală va produce perturbări sau modificări ale vocii şi vorbirii, cum ar fi: răguşeala, diminuarea intensităţii, scăderea înălţimii tonale, pauze tot mai lungi între fraze, atimbrarea vocii, amputarea sfârşitului cuvintelor sau al frazelor, strangularea vocii. 2.7.2.2. Procedee specifice metodei româneşti de identificare a unei persoane după urmele sonore de voce şi vorbire Metoda românească de expertiză criminalistică a vocii şi vorbirii prezintă un mod raţional şi ştiinţific de analiză a unui complex de probleme ce interesează procesul judiciar, referitoare la identificarea făptuitorului după voce şi vorbire. Stabilirea apartenenţei la gen a persoanei 1. Stabilirea apartenenţei la gen cu ajutorul vocii; Determinarea genului persoanei a cărei voce şi vorbire sunt imprimate pe fonograma în litigiu uşurează activitatea organelor de urmărire penală în acţiunea de identificare a făptuitorilor, de stabilire a răspunderii acestora sau a împrejurărilor în care s-a comis fapta. Ipoteza se lucru este în deplină concordanţă cu datele deţinute de medicină şi fonetică, potrivit cărora, din punct de vedere anatomic, laringele de femeie este situat mai sus decât cel de bărbat şi are dimensiuni mai reduse. Minima şi maxima emisiunii vocii vorbite de femeie sunt cu 200-250 cm2/s mai înalte decât în cazul vocii de bărbat. La bărbaţi, valoarea medie a frecvenţei tonului fundamental este de 125 Hz, în timp ce la femei această valoare medie este de 250 Hz. La bărbaţi, vocea se înscrie în primul registru, în timp ce la femeie vocea se înscrie atât în primul registru, cât şi în registrul al doilea (mai ales în stările afective simulante). În medie, la femei, frecvenţele formanţilor sunt cu 20 mai mari decât la bărbaţi. Aceste neconcordanţe lasă amprente şi în reprezentarea sonoră a vocii de bărbat şi a vocii de femeie. 2. Stabilirea apartenenţei la gen cu ajutorul vorbirii; Particularităţile lingvistice observate în vorbirea femeilor au atras atenţia mai multor cercetători. Aceste particularităţi sunt legate de trăsăturile fiziologice şi psihice caracteristice. Femeile pronunţă sunetele cu o energie articulatorie mai slabă şi au un debit mai rapid. 3. Stabilirea cu aproximaţie a vârstei în cadrul genului; Elementele de ordin fonetic pot duce la delimitări între vocea de tânăr şi vocea de adult, precum şi între vocea de adult şi vocea celor în vârstă.

Până în jurul vârstei de 12-15 ani, tinerii, cu precădere băieţii, au o voce cu o octavă mai sus faţă de adulţi, având o frecvenţă cu un număr mai ridicat de vibraţii. După vârsta de 45 ani se constată o scădere a debitului, a intensităţii şi a înălţimii medii. Ritmul verbal devine mai lent şi se produc modificări, apărând la final vocea tremurată. În determinarea cu aproximaţie a vârstei un rol îl are şi diferenţierea lingvistică. În materie de vocabular, generaţia vârstnică este conservatoare, iar tinerii sunt înclinaţi spre inovaţii. Identificarea vorbitorului Identificarea vorbitorului după voce şi vorbire impune din punct de vedere tactic, criminalistic, parcurgerea şi respectarea următoarelor etape: 1. Examinarea separată Examinarea separată se realizează prin ascultarea vocii şi vorbirii, atât la vocea în litigiu, cât şi la modelele de voce şi vorbire prelevate de le persoanele suspecte, folosindu-se aceleaşi mijloace de redare. De regulă, datele percepute în această etapă se referă la caracteristicile generale ale vorbirii. În faza următoare se procedează la obţinerea vocogramelor în litigiu pentru a fi comparate cu vocogramele model de comparaţie. 2. Examinarea comparativă Pentru realizarea examenului comparativ se procedează la compararea caracteristicilor generale şi individuale ale vocii şi vorbirii. Prin caracteristici acustice generale ale vocii se înţeleg particularităţile acustice relativ neschimbătoare ale vocii, proprii unui grup de vorbitori. Cu ajutorul lor se poate restrânge cercul de vorbitori suspecţi a fi autori ai vocii în litigiu. Caracteristicile acustice generale sunt :  aspectul general al desenului descris de formanţii reprezentaţi pe vocogramele în bandă lată;  durata unui cuvânt, propoziţie sau frază - permite să se deosebească o pronunţare sonoră scurtă de una mai lungă. Durata se măsoară pe vocogramă de la prima intensitate sonoră care marchează începutul cuvântului, propoziţiei sau frazei, până la ultima prezenţă sonoră a sunetului final al cuvântului, propoziţiei sau frazei ce fac obiectul examinării.  intensitatea vocii - reprezintă cantitatea de energie sonoră care trece întro secundă printr-o suprafaţă de 1 cm2, perpendicular pe direcţia de propagare. Prin caracteristici acustice individuale se înţeleg particularităţi acustice relativ neschimbătoare ale vocii, proprii unui singur vorbitor. Caracteristicile acustice individuale ale vocii sunt :  formanţii - componente singulare, constituite în grupe, ale căror frecvenţe centrale corespund cu frecvenţele de rezonanţă ale cavităţii aparatului vocal.

 antiformanţii - apar alături de formanţi şi sunt caracterizaţi prin minime de energie acustică. Aceştia sunt specifici sunetelor nazale m şi n, şi uneori vocalelor, fiind situaţi pe vocograme în vecinătatea frecvenţei de 500 Hz.  frecvenţa vocii - reprezintă numărul de perioade în unitatea de timp şi se măsoară în cicli pe secundă sau în herţi. Din punct de vedere subiectiv, frecvenţa vocii se traduce prin senzaţia de înălţime. Cu cât frecvenţa este mai mică, sunetul pare mai grav şi cu cât frecvenţa este mai mare, sunetul pare mai acut. Potrivit metodei româneşti de expertiză criminalistică a vocii şi vorbirii, pot fi examinate pe vocograme frecvenţa formanţială şi frecvenţa tonului fundamental. - bara de sonoritate; - formantul de nazalitate; - tranziţia; - bara care marchează explozia consoanelor redată de vocogramele în bandă lată; - durata fiziologică; - dinamica vocii; - locusul; - nazalizarea sunetelor; - respiraţia în timpul emisiunii vocale. - compararea caracteristicilor vorbirii; Pe parcursul vorbirii, persoana capătă o deprindere proprie caracteristicilor specifice aparatului său fonorespirator, un fel al său aparte de construire şi pronunţare a sunetelor, silabelor, cuvintelor şi frazelor care compun vorbirea. Prin caracteristici generale ale vorbirii se înţeleg particularităţile relativ neschimbătoare ale vorbirii proprii unui grup de subiecţi, care pot contribui la restrângerea cercului persoanelor suspecte. Printre caracteristicile generale ale vorbirii se înscriu şi stilurile funcţionale ale limbii. Prin caracteristici individuale ale vorbirii se înţeleg acele particularităţi relativ neschimbătoare, proprii fiecărui vorbitor. Ele pot contribui în unele cazuri la excluderea unor persoane suspecte din cercul de suspecţi, iar în alte situaţii la identificarea vorbitorului. Caracteristicile individuale ale vorbirii pot fi împărţite în următoarele categorii : - particularităţi fonetice: accentul, intonaţia, deprinderea de a prescurta unele cuvinte, apariţia unor corecturi, modul propriu de pronunţare a cuvintelor străine; - particularităţi fonetice străine; - particularităţi lexicale şi frazeologice; - defecţiuni de pronunţie; - particularităţi gramaticale. În procesul demonstraţiei se pot folosi o serie de tehnici, printre care : fişele cu datele rezultate din ascultare, tabelul sinoptic, diagramele (diagrama amplitudinii medii), planşele cu vocograme în care se confruntă caracteristicile coincidente ori necoincidente, juxtapunerea, suprapunerea între vocograma în litigiu şi cele de comparaţie şi proiecţia făcută în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată atunci când se dispune astfel. În marea majoritate a cazurilor se pot formula una din următoarele concluzii: - cert pozitivă; - cert negativă;

- de probabilitate; - de imposibilitate.

2.7.2.3. Sistem informatic de identificare a persoanei după urmele de voce şi vorbire Sistemul Multi-Speech reprezintă un program pentru înregistrarea, analizarea, feedback-ul şi măsurători ale vocii, care rulează sub sistemul de operare Windows, destinat analizării vocii, foloseşte o placă de sunet pentru a capta, analiza şi rula mostre de voci, aduce în mod incontestabil o îmbunătăţire acestei categorii de programe. Cuprinde aceleaşi modalităţi de analiză ca şi vechiul CSL, cel mai utilizat sistem de analiză a vocii. Sistemul conţine, de asemenea, un soft cu numeroase aplicaţii, limitările lui fiind determinate de componentele hardware audio din computerul pe care rulează. Astfel, dacă se utilizează o componentă de nivel profesional (exemplu: CSL, DAT, ADAT, etc) sau dacă aplicaţia folosită nu solicită modalităţi de măsurare acustică deosebite, sistemul este ideal. Sistemul, cu opţiunile arătate, poate fi folosit pentru instruire, cercetare, măsurători ale vocii, în medicină şi nu în ultimul rând în criminalistică. Cu toate că este un sistem complex, Multi-Speech este uşor de utilizat. Manualele de utilizare cuprinzătoare atât online, cât şi offline ajută utilizatorul. Marea majoritate a funcţiilor principale ale sistemului pot fi accesate fie direct din bara de lucru, fie prin apăsarea unor taste predefinite (exemplu: prin apăsarea tastei F3 semnalul captat este redat). Toate funcţiile sunt disponibile în meniurile programului. O funcţie intitulată macro înregistrează o listă cu funcţiile şi setările folosite, listă ce poate fi vizualizată ulterior. Sistemul este prevăzut cu mai multe astfel de liste macro predefinite, dar bineînţeles că programul permite utilizatorului crearea unor liste proprii. Funcţia macros uşurează auto training-ul, fiind folosită şi în ceea ce priveşte protocoalele clinice. De exemplu, sistemul este prevăzut cu o listă macro care la activare încarcă un fişier voce, filtrează semnalul astfel încât să sune ca o conectare telefonică, în acelaşi timp ilustrând grafic (spectru) modificările semnalului de bază. Alte liste macro înmagazinează protocoale clinice pentru ca evaluarea şi feedback-ul clienţilor să fie rapide şi uşoare. Rapoartele rezultate sunt, de asemenea, uşor de interpretat datorită graficelor ce includ analize numerice şi statistici complete. Uşurinţa utilizării softului acestui sistem este completată de alte aplicaţii importante. Fiecare funcţie poate fi adaptată chiar şi celor mai exigente cerinţe. De exemplu, analiza spectrografică poate fi ajustată pentru nouă benzi de filtrare a lungimii de undă, patru ferestre cu ajustare prealabilă, scalare, etc. Configuraţia hard-ului este următoarea: procesor Pentium IV, CD-ROM, memorie 1GB, un hard cu o capacitate de minimum 200MB şi o placă de sunet profesională şi suportă următoarele sisteme de operare: Windows 95, 98, ME, NT, 2000 şi XP. Opţiunile softului pentru sistemul Multi-Speech - Instrumente pentru feedback; - Program şi bază date pentru dereglări în vorbire; - Profile ale vocii;

- Program voce multidimensional; - Bază de date palatometer; - Program de simulare a vocii şi percepţiei; - Bază de date fonetică; - Real Time Pitch; - Real Time Spectogram; - Sona Meci; - Sintetizare (ASL); - Program video-fonetic şi bază de date. Posibilităţi şi limite:  Captarea şi redarea semnalului pe 8 canale;  Posibilităţi de scriere şi citire pentru CSL sau fişiere format *.wav; - Simboluri IPA;  Editarea include tăiere, lipire, filtrare digitală;  Help online şi tutoriale;  Analiza cuprinde multiple modalităţi de extragere;  Macros pentru repetarea paşilor utilizaţi;  Ansamblu de aplicaţii pentru fiecare tip de analiză şi comandă de editare. Programul de video fonetică arătat este unul din programele opţionale pentru sistemul Multi-Speech. Sistemul este complex, uşor de utilizat, cu multe opţiuni de analiză a vocii. Este ideal pentru cercetare, training, aplicaţii clinice. Sistemul, datorită faptului că se bazează pe CSL (cel mai bun sistem de analiză a vocii) include o arie vastă de funcţii şi aplicaţii pentru profesionişti.

 2.7.3 Identificarea persoanei prin tehnologia genotipării judiciare

FUNDAMENTUL ŞTIINŢIFIC AL METODEI DE ANALIZĂ GENETICĂ JUDICIARĂ Prin urme biologice, intr-o accepţiune globală, se pot defini totalitatea urmelor alcătuite din organisme biologice (microorganisme, plante, animale) sau componente ale acestora (organe, ţesuturi). Într-o accepţiune restrânsă urmele biologice de natură umană pot fi sânge, secreţii, diverse tipuri de ţesuturi, fire de păr sau celule. Abordarea ar fi limitată excluzând situaţiile în care urmele de sol ce conţin microorganisme cu areal foarte restrâns (soluri sărăturoase sau acvatic), larvele insectelor, fragmentele vegetale, polenul, firele de păr animal, pot constitui dovezi care pot proba prezenţa suspecţilor la locul infracţiunii, sau participarea acestora la acte de braconaj, sau uneori timpul scurs de la deces. Informaţia genetică a fiecărui individ este stocată in genom. Acesta este definit ca un set complet de cromozomi moştenit ca o unitate de la ambii părinţi. În structura cromozomului sunt prezente genele care controlează caracteristicile ereditare ale organismului. Poziţia ocupată de o genă în cromozom poartă denumirea de locus. Genele sunt molecule complexe constituite din acizi nucleici – ADN sau ARN în cazul unor viruşi. Genomul uman este constituit din 22 de perechi de cromozomi autosomali şi doi care determină sexul, astfel nucleul unei celule normale conţine 46 de cromozomi diferiţi sau 23 perechi, una care provine de la mamă şi una care provine de la tată. Materialul genetic, ADN-ul din cromozomi este compus din secvenţe codante denumite exoni (porţiuni care codifică sinteza proteinelor) şi porţiuni noncodante cunoscute sub numele de introni. Regiunile codante sunt cunoscute ca gene şi conţin informaţia necesară pentru ca o celulă să fabrice proteinele. În genomul uman există aproximativ 50000 – 100000 de gene. Variabilitatea genetică a indivizilor este dată de genele sau markerii regăsiţi la nivelul regiunilor noncodante ale genomului uman. O fracţiune mică din ADN-ul total (cca. un milion de nucleotide – unităţi de bază ale acizilor dezoxiribonucleici) diferă de la individ la individ, ceea ce face ca fiecare individ să fie unic. Aceste regiuni variabile permit folosirea informaţiei ADN pentru identificarea umană. Au fost dezvoltate metode de localizare şi caracterizare a variabilităţii genetice din aceste regiuni ale genomului uman. Altfel spus, intronii sunt formaţi din blocuri repetitive de cca. 3-7 nucleotide care se repetă de un număr de ori, specific fiecărui individ. În determinarea genotipului (profilului genetic) se folosesc mai mulţi markeri sau loci. Fiecare locus are un conţinut de alele, care poate fi definit ca unităţi repetitive. Cu cât sunt determinaţi mai mulţi markeri cu atât mai mare este probabilitatea ca doi indivizi genetic diferiţi să posede genotipuri diferite. Invers, fiecare locus determinat suplimentar face să crească gradul de discriminare atunci când se afirmă că două probe având aceleaşi profile ADN provin de la acelaşi individ.

Pe lângă bazele geneticii moleculare, în determinarea şi exprimarea profilului genetic al unei persoane sunt utilizate şi anumite calcule biostatistice. Dacă fiecare locus este moştenit independent de ceilalţi loci atunci pentru a calcula frecvenţa unui anumit profil ADN se înmulţesc frecvenţele tuturor genotipurilor care intră în profilul respectiv. Acest calcul este cunoscut sub numele de regula produsului. Variabilitatea genetică a secvenţei ADN de pe tot globul este stocată într-o bază de date computerizată, GenBank. GenBank este realizată de National Center for Biotechnology Information (NCBI), departament al National Library of Medicine din cadrul US Institutes of Health. NCBI a fost înfiinţat în anul 1988 ca instituţie naţională pentru informare în domeniul biologiei moleculare în scopul îmbunătăţirii înţelegerii proceselor moleculare legate de starea de sănătate şi boli. Până în august 1999 GenBank a acumulat 4,6 milioane de înregistrări secvenţe ADN, cuprinzând peste 3,4 bilioane de nucleotide. Peste 55.000 de specii sunt prezente în GenBank. Din fiecare urmă biologică umană identificată ca fiind de interes în rezolvarea sau aducerea unor informaţii pentru rezolvarea unui caz, se extrage ADN-ul care este apoi purificat şi amplificat. Metoda utilizată pentru amplificare este „Short Tanden Repet” (Fragmente Mici Repetitive) cuplată cu Poly Chain Reaction (Reacţia de Amplificare în Lanţ) -care este un proces enzimatic prin care o anumită zonă a ADN este replicată de mai multe ori cu formarea unui număr mare de copii ale unei anumite secvenţe ADN. După 30 de cicluri se generează cca. un bilion (10 9) de copii ale zonei ţintă din matriţa ADN. Utillizând reactivi specifici fluorescenţi, produşii astfel amplificaţi sunt analizaţi prin electroforeză capilară. Rezultatele obţinute sunt sub forma unor picuri grupate într-o elelectroferogramă, care ocupă anumite poziţii din cadrul unei scări ce conţin toate alelele studiate. Fiecare astfel de pic poartă un anumit număr, obţinându-se în final o combinaţie de cifre.