Consilier European Nr 4[10]_competitivitate

Energie - Mediu - Schimbări climatice

Consilier European Revistă de informare şi analiză privind domeniul afacerilor europene Anul IV Numărul 4 [10] /octombrie 2008

http://ec.europa.eu/energy/climate_actions/index_en.htm GUVERNUL ROMÂNIEI Departamentul pentru Afaceri Europene

Redactori şefi:

Cătălina CONSTANTIN (consilier pentru afaceri europene - DAE) Andreea Florina RADU (consilier pentru afaceri europene - MIRA)

Autori:

Luminiţa ANDONIU, Diana BOTESCU, Cătălina CONSTANTIN, Codruţ CONSTANTINESCU, Gheorghe CRIŞAN, Lia-Ioana CRIŞAN, Irina DINCĂ, Diana HANGIU, Anca IONAȘ, Andrada MINEA, Daniel NĂSTASE, Carmen PĂTRUŢ, Oana PETRESCU, Raluca PETROVAI, Andreea Florina RADU, Salomeea ROMANESCU, Mihai TRUȚĂ

Publicaţie a Departamentului pentru Afaceri Europene Bulevardul Aviatorilor nr. 50A, Sector 1, Bucureşti, România Tel. (021) 308.53.50 E-mail: [email protected] [email protected] [email protected] http://www.dae.gov.ro

© Departamentul pentru Afaceri Europene, 2008 Reproducerea integrală sau parţială a acestui material este permisă numai cu menţionarea sursei. ISSN 1844–2560

Opiniile exprimate în articole aparţin autorilor acestora şi nu reflectă, în mod necesar, poziţia oficială a Departamentului pentru Afaceri Europene

EDITORIAL

3

ENERGIE – MEDIU - SCHIMBĂRI CLIMATICE

4

Pachetul legislativ schimbări climatice – energii din surse regenerabile (Andreea Florina RADU) Energia regenerabilă – premisă a creării coeziunii (Salomeea ROMANESCU) Eficienţa energetică, premisă a dezvoltării durabile - (Andreea Florina RADU) Proiectul Nabucco – independenţa energetică a Uniunii Europene faţă de Rusia (Raluca PETROVAI) Creşterea preţului petrolului şi efectele macroeconomice asupra Pieţei Unice (Cătălina CONSTANTIN) Schimbarea condiţiilor de mediu – limite fizice şi oportunităţi economice (Carmen PĂTRUȚ) Beneficele efectele ale încălzirii globale asupra Groenlandei (Codruţ CONSTANTINESCU) INTERVIU cu Mihaela DRANGA: Protecţia mediului – de la negociere la practică (realizat de Cătălina CONSTANTIN)

FINANŢARE EUROPEANĂ PENTRU CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE Percepţii asupra Instrumentelor Structurale (Anca IONAŞ) Cum să primim bani prin Fondul European pentru Dezvoltare Rurală (Luminiţa ANDONIU) Dezvoltarea durabilă şi Instrumentele Structurale în România (Andrada MINEA) Principii şi Obiective de Convergenţă abordate cu Managementul Ciclului de Proiect (Mihai TRUŢĂ)

34

ACTUALITATEA EUROPEANĂ

55

Politica de coeziune – ce va fi după 2013 (Diana HANGIU) Studiu de caz – Efectele economice ale unificării Germaniei (Diana BOTESCU, Daniel NĂSTASE) Comitologia şi procedurile comitologice (Andrada MINEA) Privire specială asupra instanţelor comunitare specializate ale Curţii de Justiţie de la Luxemburg (Oana PETRESCU)

REVISTA PRESEI

72

EDITORIAL În contextul preocupării tot mai acute pentru probleme precum protecţia mediului sau stimularea utilizării eficiente a resurselor, pachetul energie-schimbări climatice pare să reprezinte răspunsul la întrebarea: ce putem face pentru a asigura o politică coerentă şi concertată în acest domeniu, nu doar la nivel naţional dar şi la nivel comunitar? Există desigur întrebări şi probleme pe care demersurile comunitare în domeniul energie-schimbări climatice le ridică, şi anume de ce vrea Uniunea Europeană să stabilească un calendar fix de reducere a emisiilor de CO2 cu 20% până în 2020 în condiţiile în care alte state ale lumii nu îşi stabilesc standarde aşa ambiţioase? Japonia, de exemplu, va fixa obiective în acest sens abia după 2015 deoarece doreşte să acorde timp industiilor naţionale pentru a se pregăti pentru aceste provocări. Sigur, pentru protejarea mediului, pentru cetăţeni, pentru fiecare dintre noi până la urmă este bine să luăm măsuri până nu este prea tarziu, dar problema care apare firesc în acest context constă în a afla cât de fezabile sunt aceste obiective. Vrea Uniunea Europeană să fie un deschizător de drumuri în lupta pentru protejarea mediului înconjurător? Şi dacă da, care sunt implicaţiile pe care măsurile planificate la nivel comunitar le au asupra fiecărui stat în parte şi asupra întregului spaţiu comunitar? Care sunt provocările cu care se confruntă în acest moment Uniunea Europeană şi care este, deci, contextul în care instituţiile comunitare şi statele membre împreună încearcă să le găsească răspuns?

Acestea sunt întrebările la care am încercat să răspundem în acest număr al Consilierului European, propunându-vă ca temă de fond energia-schimbările climaticeprotecţia mediului. În acest sens, vă invităm să aflaţi din rândurile revistei ce înseamnă pachetul energie-schimbări climatice, adoptat de Comisia Europeană relativ recent, care este importanţa lui şi ce probleme ridică pentru statele membre. Totoată, vă invităm să aflaţi din rândurile Consilierului European care au fost problemele cu care România s-a confruntat în procesul de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană în domeniul protecţiei mediului. Veţi găsi, de asemenea, în acest număr al Consilierului European informaţii sperăm utile cu privire la instrumentele structurale şi accesarea fondurilor pentru dezvoltare rurală – Secţiunea Finanţare Europeană Pentru Creştere Şi Dezvoltare, precum şi libera circulaie a fortei de muncă în spatiul comunitar sau comitologia şi procedurile comitologice – Secţiunea Actualitatea europeană. Acestea sunt o parte din temele pe care vi le propunem în numărul 4 al Consilierului European. Sperăm să vă facă plăcere să le citiţi şi nu uitaţi că aşteptăm opiniile, sugestiile şi observaţiile dumneavoastră pentru a ne ajuta să devenim mai buni. Şi între timp să nu uităm: protecţia mediului înconjurător depinde, în mare măsură, de fiecare dintre noi! (E-mail: [email protected])

Cătălina CONSTANTIN Redactor șef

ENERGIE – MEDIU - SCHIMBĂRI CLIMATICE

Pachetul legislativ schimbări climatice - energii din surse regenerabile Este clar că emisiile de CO2 au o influenţă negativă asupra vieţii noastre cotidiene şi din acest motiv reducerea emisiilor a devenit o prioritate economică şi socială, o precondiţie a dezvoltării durabile şi nu doar un obiectiv de protecţie a mediului. Figura 1: Emisiile de gaze cu efect de seră, pe cap de locuitor, pentru fiecare stat membru UE

Sursa: Comisia Europeană, “Combating climate change. The EU leads the way”

Lipsa acţiunii este mai costisitoare decât impactul financiar al obiectivelor asumate, astfel că este mai mult ca oricând necesară stimularea investiţiilor în tehnologii cu emisii scăzute de CO2, precum şi identificarea unor măsuri de stimulare a utilizării tehnologiilor de captare şi stocare geologică a carbonului. Aşa cum am menţionat şi în prima parte a articolului1, statele membre (în continuare SM) constrânse fiind de efectele globale ale schimbărilor climatice, depun eforturi considerabile pentru a ajunge la un compromis în ceea ce priveşte reformele structurale majore în toate domeniile acoperite de propunerile Comisiei privind pachetul legislativ „Schimbări climatice-energii din surse regenerabile”. Să ne reamintim că Pachetul repartizează între SM, în funcție de criterii și ținte, obiectivele asumate în cadrul Consiliului European din primăvara lui 2007, respectiv:  reducerea, până în 2020, cu 20% a emisiilor de CO2 la nivelul UE;  20% a energie regenerabilă în totalul consumului energetic lla nivel comunitar până în 2020;

1

Vezi Consilier European nr. 1[7]/martie 2008

creşterea eficienţei energetice cu 20%; 10% pondere biocombustibili în consumul total combustibil pentru autovehicule până în 2020. La momentul actual Pachetul se află în curs de negociere în cadrul Consiliului şi al Parlamentului European. Se intenţionează ca pachetul să fie adoptat în prima jumătate a anului 2009, în actualul mandat al Comisiei Europene şi până la viitoarele alegeri în Parlamentul European. Pachetul de implementare a măsurilor pentru realizarea obiectivelor UE privind schimbările climatice şi energia regenerabilă pentru 2020 propus de Comisia Europeană conţine:  Propunere de Directivă a Parlamentului şi Consiliului privind comerţul cu certificate de emisie2 ce amendează Directiva 2003/87/EC privind Schema de Comercializare a cotelor de emisii de gaze cu efect de seră, existent în Uniunea Europeană (Emission Trading Scheme, în continuare ETS3) - pentru sectoarele ETS, extinderea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră prin introducerea altor sectoare/categorii de instalaţii şi a altor gaze cu efect de seră (în prezent se aplică doar emisiilor de CO2);  Propunere de Decizie a Parlamentului şi Consiliului privind efortul SM de reducere a emisiilor de gaze în vederea atingerii obiectivelor comunitare până în 2020, privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (în continuare GES) în sectoarele non-ETS (transporturi, construcţii, servicii, instalaţii industriale, agricultură şi deşeuri) - pentru sectoarele non ETS, distribuirea efortului de reducere între SM, prin stabilirea unor ţinte diferenţiate situate între -20% şi + 20%;  Propunere de Directivă a Parlamentului şi Consiliului privind promovarea utilizării surselor de energie regenerabilă4 şi a biocarburanţilor5 (RES) - pentru stimularea utilizarii surselor regenerabile de energie.  Propunere de Directivă privind stocarea geologică a carbonului (CCS) - pentru promovarea tehnologiei de captare si stocare a dioxidului de carbon.  

* Instituirea unei scheme de comercializare a cotelor de emisii GES reprezintă o măsură de eficientizare prin faptul că statele membre sunt încurajate să cumpere garanții de origine de la alte state membre unde energia regenerabilă se produce mai ieftin.

Este important de menţionat faptul că, Pachetul legislativ este acompaniat de o evaluare a impactului său, care a avut la bază o serie de principii cheie precum: 1) Raportul cost-eficienţă direct proporţional cu impactul economic; 2) Principiul flexibilităţii, în sensul că evaluarea de impact a ţinut cont de contextul naţional exante, astfel că instrumentele de aplicare a politicilor propuse trebuie să releve un grad suficient de flexibilitate pentru ca scopurile comune să fie atinse; 3) Principiile directoare ale Pieţei Interne şi ale liberei concurenţe – s-a avut în vedere stabilirea unor instrumente eficiente care să asigure libera concurenţă între industriile statelor membre în contextul Pieţei Unice; 4) Principiul subsidiarităţii; 5) Principiul echităţii– s-a avut în vedere situaţia diferită din punct de vedere al dezvoltării şi limitele fiecărui stat membru de a investi în domeniul în cauză; 6) Competitivitate şi inovaţie. Printre avantajele identificate în urma analizei Comisiei Europene cu privire la implementarea măsurilor în domeniul energiei regenerabile, se numără:  O reducere anuală între 600 și 900 milioane de tone de emisii CO2 și implicit o încetinire a

2

Stabilirea unui plafon unic la nivel comunitar în ceea ce priveşte sistemul de comercializare a certificatelor de emisie presupune ca eforturile pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră să fie distribuite între sectoarele din cadrul Sistemului UE de comerţ cu certificate şi non-UE. 3 EU-ETS reprezintă 40% din totalul emisiilor gazelor cu efect de seră (GHG) la nivelul UE-27. 4 Energia regenerabilă implică trei sectoare: energia electrică, încălzirea și răcirea și transporturile. 5 Proporția minimă de 10% a biocombustibililor în transporturi se aplică în toate statele membre. Scopul este asigurarea consecvenței în ceea ce privește specificațiile și disponibilitatea combustibilului.

  

a vitezei schimbărilor climatice; O reducere anuală între 200 și 300 milioane de tone, a consumului de combustibil fosil, deci și o reducere a importurilor (a gradului de dependență); Consolidarea sectorului CDI (Cercetare-Dezvoltare-Inovare); Crearea de noi oportunități economice și locuri de muncă.

Obiectivele individuale ale fiecărui stat membru pentru atingerea obiectivului general de 20% energie regenerabilă au fost stabilite, pentru a garanta o repartizare echitabilă a eforturilor între statele membre, conform unei abordări în cinci pași:  mai întâi, a fost adaptată proporția energiei regenerabile la nivelul anului 2005 (ales ca an de referință) în funcție de particularitățile fiecărui stat membru, pentru a reflecta baza de pornire în cazul fiecărui stat și efortul de 2% creștere în perioada 2001-2005 ;  apoi se cumulează 5,5% la fiecare stat, la proporția adaptată a energiei regenerabile în 2005;  efortul este ponderat cu ajutorul indicelui PIB pe cap de locuitor pentru a reflecta nivelul diferit de bunăstare între SM, iar apoi se înmulțește cu totalul populației fiecărui stat membru ; * SM cu un PIB pe cap de locuitor sub media UE vor trebui să reducă nivelul GES sub media comunitară, iar în unele cazuri acestora le este chiar permis să crească cu până la 20% nivelul GES peste media anului 2005 în sectoarele non-ETS. Justificarea acestei abordări se bazează pe predicţiile creşterii economice ale acestor state, ceea ce implică şi o creştere a nivelului GES în anumite sectoare de activitate (ex.: sectorul transporturi). De asemenea, SM cu un PIB pe cap de locuitor peste media UE sunt obligate să reducă GES mai mult decât media UE, iar statele cu cel mai înalt nivel al PIB pe cap de locuitor, cu până la 20% sub media anului 2005.  cele două elemente sunt adunate și se obține ponderea energiei regenerabile în consumul total de energie în 2020.  în final, fiecărui stat membru îi este aplicat un plafon global al cotei de energie regenerabilă pentru 2020. Tabel 1: Ţintele obligatorii pentru statele membre UE

Austria Belgia Bulgaria Cipru Cehia Danemarca Estonia Finlanda Franţa Germania Grecia Ungaria Irlanda Italia Letonia Lituania Luxemburg Malta Olanda Polonia Portugalia

Ţintele de reducere în sectoarele non-ETS, raportat la anul de referinţă 2005 -16% -15% 20% -5% 9% -20% 11% -16% -14% -14% -4% 10% -20% -13% 17% 15% -20% 5% -16% 14% 1%

Surse regenerabile până în 2020 34% 13% 16% 13% 13% 30% 25% 38% 23% 18% 18% 13% 16% 17% 42% 23% 11% 10% 14% 15% 31%

România Slovacia Slovenia Spania Suedia Marea Britanie

Ţintele de reducere în sectoarele non-ETS, raportat la anul de referinţă 2005

Surse regenerabile până în 2020

19% 13% 4% -10% -17% -16%

24% 14% 25% 20% 49% 15%

Sursa: Commission working document: Impact Assessment-Document accompanying the Package of Implementation measures for the EU's objectives on climate change and renewable energy for 2020, Bruxelles, 23.01.2008, pag. 21

Raportându-se la anul de referinţă, noile SM au solicitat să se ţină cont de eforturile realizate în perioada 1990-2005. Având ca punct de plecare rezultatele evaluărilor planurilor naţionale de alocare în spaţiul comunitar aferente perioadei 2008-2012, pentru perioada 2013-2020 s-a propus distribuirea eforturilor de reducere a emisiilor GES între sectoarele ETS -21% (energie, instalaţii de captare şi stocare a CO2, industria chimică, energetică, prelucrare metale feroase/neferoase etc.) şi non-ETS -10% (transporturi, agricultură, locuinţe, depozite de deşeuri etc.) Figura 1: Ţintele în funcţie de nivelul PIB pe cap de locuitor pentru fiecare stat membru în ceea ce priveşte sectoarele non-ETS

Sursa: idem, pag. 9

(-continuarea în numărul următor-) Bibliografie :  

Commission working document: Impact Assessment-Document accompanying the Package Implementation measures for the EU's objectives on climate change and renewable energy for 2020; http://ec.europa.eu/energy/climate_actions/index_en.htm

of

Andreea Florina RADU Consilier pentru afaceri europene Ministerul Internelor și Reformei Administrative

Energia regenerabilă premisă a creării coeziunii – economice sociale şi teritoriale europene în contextul extinderii spre Est Introducere Ipoteza de lucru a acestui articol scoate în evidenţă faptul că numai energia regenerabilă va constitui adevărata premisă a atingerii coeziunii economice sociale şi teritoriale, în contextul creşterii preţurilor la energie care va afecta regiunile UE în diverse moduri, în funcţie de amestecul lor energetic, de structura lor economică şi de eficienţa energetică a întreprinderilor lor.

Kokaly, Tesla, Marinov au fost de părere că ştiinţa finanţată în mod oficial de către puterile economice şi industriale în loc să servească adevărul, serveşte asigurării supremaţiei acestora. Astfel distrug Terra prin menţinerea secretă a acestor cercetări dar finanţează cercetările nucleare şi energiile costisitoare prin discreditarea energiei gratuite şi menţin cercetătorii într-o paradigmă eronată cu scopul de a domina lumea. Aceasta se datorează faptului ca energia regenerabilă ar ruina multinaţionalele petroliere, deşi ar reduce dependenţa noastră şi ar permite, în schimb, însănătoşirea planetei.

Energia regenerabilă premisă a creării coeziunii – economice sociale şi teritoriale europene în contextul extinderii spre Est Creşterea preţurilor la energie are un efect disproporţionat asupra grupurilor de persoane cu venituri mici, persoanelor defavorizate fiindu-le şi mai greu să plătească pentru energie. Dezvoltarea sau multiplicarea energiilor regenerabile şi realizarea de investiţii cu eficienţa energetică sunt oportunităţi majore pentru majoritatea regiunilor şi o importantă sursă potenţială de locuri de muncă. De exemplu, se estimează că veniturile anuale ale industriei mondiale de echipamente solare vor creşte de patru ori în cei trei ani până în 2010. De asemenea, creşterea preţurilor la energie ar putea stimula, mai ales în regiunile aflate în urmă ca nivel de dezvoltare, strategii de creştere bazate pe metode de producţie cu intensitate energetică redusă. Prezentam în continuare raţionamentul care a stat la baza cercetărilor independente de-a lungul istoriei ale diferiţilor cercetători, din domeniul energiei gratuite. Numai alocarea de fonduri structurale pentru reluarea şi desecretizarea unor astfel de cercetări bazate pe energia vortex, ar putea scoate Europa şi lumea din actualul impas şi actuala stare de dependenţă. Michael Faraday, Bruce de Palma, Adam Trombly, Victor Schauberger, Joseph Newman, Wilhelm Reich, John R. Searl, Aloys

Sursa: http://images-cdn01.associatedcontent. com/image/A1277/127728/300_127728.jpg

De multe ori s-a descris extinderea spre est ca fiind cea mai mare provocare a Uniunii Europene şi un determinant pentru reforma Politicii de Coeziune. Extinderea Uniunii Europene nu reprezintă un fenomen nou iar consecinţele sale au produs întotdeauna un impact puternic asupra funcţionării Fondurilor Structurale. O contribuţie valoroasă a României, în domeniul utilizării Fondurilor structurale, ar putea consta în o astfel de propunere în domeniul energiei gratuite care ar putea să transceadă binomul noi şi voi care a caracterizat şi încă mai caracterizează politica UE către spaţiul Europei Centrale şi de Răsărit (TECR). Acest binom este foarte vizibil în numeroasele

mecanisme ce puteau fi folosite pentru a tempera impactul bugetar al extinderii: - acordarea unor perioade de tranziţie generoase pentru PAC; - limitarea sumelor destinate ajutoarelor structurale prin predeterminarea nivelelor reale ale capacităţii de absorbţie a fiecărui stat din ŢECR; - aplicarea progresivă a politicilor comune. Aceste mecanisme combinate făceau extinderea mai suportabilă. ŢECR, conform aceluiaşi binom, în bloc au reuşit să creeze capitole separate în buget prin separarea sumelor destinate lor atât pentru perioada de preaderare cât şi după. Acest lucru garanta ŢECR sumele promise şi statelor UE 15 că nu vor fi afectate de extindere. Capitol 21, al Politicii de dezvoltare regională şi coordonarea instrumentelor structurale a constituit un capitol conflictiv al negocierilor de aderare al ŢECR. Pentru a înţelege acest fenomen trebuie să pornim de la realitatea PIB-ului acestor ţări care constituia numai 32% din puterea de cumpărare. Diferenţele între ţări erau şi ele mari, de la Slovenia care depăşea 60% din media UE15, până la România şi Bulgaria care se situau puţin peste 20%. Diferenţele erau şi mai mari dacă ne referim la PIB-ul mediu/locuitor în preţuri curente unde ŢECR nu depăşeau 13% din nivelul comunitar. Slovenia atingea 40%, iar România şi Bulgaria nu depăşeau 7%. Diferenţele erau atât de mari încât chiar creşteri economice anuale de peste 5% până în 2005-2006 nu permiteau majorităţii ŢECR să realizeze un PIB mai mare de 40% din media comunitară. Acest lucru a fost confirmat în cazul României, care în ciuda creşterilor economice mari abia a ajuns recent la 30% din media comunitară. Ritmuri de creştere economică între 5% şi 8% nu erau posibile fără intervenţia Occidentului, fără o implicare economică şi financiară profundă, rapidă şi suficientă a UE. Planul Marshall a pus la dispoziţie 1,2% din PIB-ul SUA, ceea ce însemna la valoarea anilor `90 peste 70

miliarde dolari, în timp ce nevoile PECO nu depăşeau 50 miliarde dolari. Menţinerea vechilor criterii făcea ca 60% din populaţia UE să se regăsească în zone de obiectiv 1, ceea ce era contrar principiului concentrării fondurilor, principiu fundamental pentru eficacitatea intervenţiilor de tip structural. Concluzia era una logică: modificarea corespunzătoare a criteriilor zonelor obiectivului 1 şi a reducerii dimensiunilor zonelor eligibile. ŢECR trebuiau să fie pregătite pentru un asemenea scenariu şi să acţioneze ca atare. Toate acestea ridicau cel puţin trei probleme fără o soluţionare uşoară: - asigurarea unor fonduri considerabil mai mari într-un context în care majoritatea UE15 miza pe plafonarea sau chiar diminuarea bugetului UE; - asigurarea unei capacităţi superioare de absorbţie a noilor state membre; - asigurarea unor importante resurse proprii la nivelul fiecărui stat membru pentru a asigura cofinanţarea. Aderarea unor state mai sărace decât membri UE15 a dus la efectul statistic, la diminuarea sau chiar la anularea fondurilor structurale pe care acestea le primeau. Era dificilă găsirea formulei magice care să permită: - menţinerea politicilor UE 15 în UE 27; - sprijinirea în continuare a regiunilor defavorizate din UE 15; - sprijinirea unor regiuni vaste din cadrul ŢECR; - alocarea aceloraşi sume pentru Politici Regionale într-o Europă de 15 şi în una de 27 de membri. Soluţia magică era reformarea acestei politici. Reforma politicii de coeziune – 2007-2013 Consiliul European din primăvara 2005 a arătat că: „Este esenţial să se relanseze fără întârziere Strategia de la Lisabona şi să se concentreze din nou priorităţile asupra creşterii şi ocupării forţei de muncă. Europa trebuie să reînnoiască baza competitivităţii sale, să-şi sporească potenţialul de creştere şi gradul de productivitate şi să consolideze

coeziunea socială, punând accentul în principal pe cunoaştere, inovaţie şi optimizarea capitalului uman. Pentru a atinge aceste obiective, Uniunea trebuie să mobilizeze într-o mai mare măsură toate resursele naţionale şi comunitare corespunzătoare – inclusiv politica de coeziune – în direcţia celor trei dimensiuni ale Strategiei (economică, socială şi de mediu) pentru o mai bună abordare a sinergiilor acestora în contextul general al dezvoltării durabile.” Negocierile legate de perspectivele financiare pentru perioada 2007-2013, care au avut ca rezultat o alocare majoră de fonduri pentru politica de coeziune (35% din bugetul total al UE), sugerează existenţa unui grad ridicat de consens politic privind capacitatea acestui sistem de a răspunde la priorităţile Comunităţii. Schimbarea climatică Multe regiuni din Europa se vor confrunta din ce în ce mai mult cu impactul asimetric al schimbării climatice. Acest lucru va pune mari probleme agriculturii, pescuitului şi turismului din anumite zone şi va necesita investiţii semnificative pentru a face faţă secetei, incendiilor, erodării zonelor litorale şi inundaţiilor. E posibil ca aceste schimbări să aibă efecte disproporţionate asupra grupurilor de persoane defavorizate sau cu venituri mici, care ar putea să nu dispună de mijloacele necesare pentru a se adapta. Vor fi de asemenea necesare investiţii semnificative pentru a îndeplini acquis-ul comunitar şi obiectivele de reducere a emisiilor stabilite în urma Consiliului European din primăvara 2007. Cu toate acestea, toate rapoartele economice disponibile arată că dacă nu se iau măsuri, costurile în materie de dezastre naturale depăşesc pe departe costurile reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră la un efect compatibil cu obiectivul UE de limitare a schimbării climaterice la 2 grade Celsius. Lupta împotriva schimbării climatice oferă economiilor regionale noi stimulente şi oportunităţi economice prin inovaţii

ecologice, dezvoltarea unor industrii ecologice şi creşterea ocupării forţei de muncă. Creşterea preţurilor la energie Costurile sporite de transport al energiei tind să afecteze regiunile periferice din punct de vedere geografic, cum ar fi nordul Finlandei şi Suediei ori sudul extrem al Portugaliei, Spaniei şi Italiei şi insulele, inclusiv Malta şi Cipru. Sectoare esenţiale pentru multe din aceste regiuni, ar putea suferi de pe urma creşterii costurilor. Concluzii In concluzie numai energia regenerabilă va face ca politica de coeziune să îşi atingă scopul de realizare a unei societăţi mai egalitare şi mai juste capabilă să creeze oportunităţi pentru toţi cetăţenii UE, fără deosebire de locul unde se află. Acest deziderat a servit, încă din 1986, să orienteze cursul integrării prin expansiunea obiectivelor sale şi făcând posibilă definirea uniunii politice ca scop final al procesului de integrare. Intr-o manieră asemănătoare, coeziunea a ajutat schimbarea semnificaţiei conceptului de convergenţă economică. Convergenţa nu este numai un proces economic. Este procesul prin care se ajunge la o formă de echitate mai mare într-o societatea europeană. Energia regenerabilă ar putea fi un puternic instrument pentru a atinge acest scop. Vârtejul care creează energie provoacă legile termodinamicii şi din păcate nu este studiat în universităţi şi de către cercetătorii profesionişti argumentând ca este imposibil de creat energie din nimic. Dar atunci cum pot oare tornadele, cicloanele, uraganele, un simplu vânt să ridice case de câteva de tone...Prin structura lor în spirală creează un vârtej care reprezintă originea puterii lor. Salomeea ROMANESCU Consilier pentru afaceri europene Ministerul Economiei şi Finanţelor

Eficienţa energetică, premiză a dezvoltării durabile Uniunea Europeană (în continuare UE) este al doilea consumator de energie din lume şi cel mai mare importator de energie (peste 50% din necesarul de energie al Europei este importat). Păstrându-se tendinţele actuale, în 2030, acest procent va creşte la 70%. Pentru gazul natural, dependenţa6 ar putea ajunge la 70%, iar pentru petrol7 şi cărbune8 90%. În plus, în anul 2007 sectorul energetic a fost, la nivelul UE, unul dintre principalii producători de gaze cu efect de seră (în continuare GES). Tocmai de aceea s-a conturat nevoia unei reorientări spre politici ce se fundamentează pe principiile dezvoltării durabile; prin urmare, politici ce promovează eficienţa energetică şi energia din surse regenerabile. Dezvoltarea durabilă presupune implementarea unor mecanisme şi politici care să permită atât dezvoltarea economică cât şi conservarea stării mediului înconjurător. „Nimic nu se mai poate gândi de acum încolo în domeniul industrial, economic, al vieţii omului, al habitatului fără a se face o evaluare din punct de vedere al mediului. Doar coordonarea ambilor factori, economic şi ecologic, va putea să asigure dezvoltarea durabilă”9. Eficiența energetică presupune utilizarea unei cantități mai mici de energie pentru realizarea aceleași sarcini. Practic, economia de energie este cea mai ieftină resursă de energie, este relativ ușor de obținut și nepoluantă, comparativ cu resursele de combustibili fosili sau resursele regenerabile de energie. Eficientizarea energetică a clădirii presupune ca adițional reducerii necesarului de energie, să fie îndeplinite două obiective importante ale dezvoltării durabile: economia de resurse primare şi reducerea emisiilor poluante în mediul înconjurător. I. Certificatele de eficienţă energetică Datele statistice înregistrate la recensământul din 2002, referitoare la situaţia fondului de locuinţe10 au demonstrat, o dată în plus dacă mai era nevoie, că majoritatea imobilelor, mai exact 62% dintre acestea, prezintă un grad avansat de uzură din punct de vedere al performanţelor energetice (grad de izolare termică mult sub standardele minime acceptate), clădirile având o vechime între 10-55 ani. Astfel, România înregistrează consumuri duble de energie termică comparativ cu celelalte state membre UE. Sectorul rezidențial reprezintă, atât la nivel național cât și la nivelul celorlalte state membre, cel mai mare consumator de energie, având o cotă de peste 40%. De aceea acesta prezintă un potenţial deosebit de important pentru reducerea consumului de energie, prin introducerea unor tehnologii eficiente şi nepoluante şi un management energetic avansat. Potrivit doamnei Emilia-Cerna Mladin, preşedintele Asociaţiei Auditorilor Energetici pentru Clădiri (AAEC), „cele mai multe dintre clădirile din România sunt încadrate în clasele energetice C si D, având consumuri specifice anuale pentru încălzire, apă caldă de consum și iluminat cuprinse între 200-400 kilowați pe metru pătrat construit, anual. Clădirile de clasa A au cheltuieli de întreținere cu până la 70%-80% mai mici față de situația medie din România“.

6

Unele dintre statele membre sunt producãtori de energie primarã (Polonia produce cãrbune, iar România produce petrol şi gaze naturale). 7 Obiectivele politicii UE în domeniul energiei sunt găsirea unei forme alternative la înlocuirea țițeiului cu alte forme de energie, încurajând concomitent prospectarea (explorarea platformei continentale etc.) şi exploatarea pe plan intern a hidrocarburilor. 80% din petrolul importat provine din 5 state: Rusia, Iran, Arabia Saudită şi Algeria. 8 În acest domeniu, obiectivele sunt promovarea utilizării cărbunelui și creșterea competitivității producției interne, pentru a realiza o creștere substanțială a consumului de combustibili solizi. Sunt importate cantități mari de cărbune, deoarece cărbunele importat este mult mai ieftin decât cărbunele intern. 9 Raportul Mondial cu privire la Dezvoltarea Umană (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, Rio de Janeiro, 1992). 10 Conform recensământului din 2002 Fondul de locuințe din România era de peste 8,11 milioane de unități, amplasat în aproape 4.846.600 de imobile, dintre care 52,5% situate în mediul urban.

De la 1 ianuarie 2010 devine obligatoriu ca toate clădirile de locuinţe să deţină un certificat care să ateste categoria din care face parte imobilul respectiv din punct de vedere al eficienţei energetice, pe o scală de la A la G11. Această încadrare se face în funcţie de costurile necesare întreţinerii imobilului (energia consumată pentru încălzirea locuinţei, sistemul de climatizare, iluminatul natural şi cel artificial. In plus, se estimează emisiile de CO2 asociate acestor consumuri şi se precizează energiile consumate din surse regenerabile. Documentul certifică realizarea unei economii în consumul de energie comparativ cu un scenariu de referinţă. Prin intermediul acestui certificat, eliberat proprietarului imobilului, un potenţial cumpărător/chiriaş este informat cu privire la consumul energetic al locuinţei şi implicit al costurilor de întreţinere. Valabilitatea acestui certificat este de 10 ani de la data emiterii, cu condiţia ca în acest interval de timp să nu intervină lucrări majore de renovare sau daune care să afecteze consumul de energie într-un fel sau altul. Figura 1: Avantajul implementării certificatelor de eficienţă energetică Energie utilizată

Referinţa

Economie de energie Performanţa energetică măsurată

Înainte de

implementare

După implementare

Sursa: Rodica Popa – „Cadrul de tranzacţionare ce poate contribui la atingerea ţintelor de eficienţă energetică”, pag. 4

La clădirile noi, certificatul se eliberează în momentul recepţionării şi se introduce în cartea tehnică a construcţiei, iar la clădirile vechi certificatul este eliberat, contra cost, de un auditor energetic („persoana fizică sau juridică autorizată care are dreptul să întocmească auditul energetic. Auditorii energetici persoane fizice îşi desfăşoară activitatea ca persoane fizice autorizate sau ca angajaţi ai unor persoane juridice conform legislaţiei în vigoare”), acreditat de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor. La nivel naţional se va înfiinţa şi o bază de date pentru eficienţa energetică a clădirilor, certificatele, însoţite de informaţii privind clădirile certificate şi, după caz, de măsurile propuse12 pentru creşterea performanţei energetice fiind transmise, în format electronic, de către auditorii energetici, la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii şi Economia Construcţiilor13, în vederea constituirii unor baze de date specifice domeniului eficienţei energetice a clădirilor. Trebuie avut în vedere faptul că certificatul de eficienţă energetică nu înlocuieşte, ci completează politicile şi măsurile existente de eficienţă energetică.

11

„A” reprezintă calificativul pentru un imobil cu un consum redus de energie şi „G” pentru un imobil cu un consum foarte ridicat şi care în consecinţă necesită cheltuieli ridicate de întreţinere. 12 Soluţia optimă de reducere a consumului energetic al unei clădiri este reabilitarea termică a acesteia. 13 INCERC se află sub coordonarea Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.

II. Investiții în eficienţă energetică cu ajutorul firmelor de tip ESCO 1. Ce oferă o firmă ESCO? O firmă de tip ESCO (“Energy Services Company”) oferă soluţii integrate având drept scop reducerea cheltuielilor cu energia. Ceea ce este interesant aici este că plata se realizează în funcţie de performanţa soluţiilor implementate de către aceasta. Pachetul de servicii pe care îl oferă acest tip de firme este unul variat, începând de la realizarea unei expertize asupra consumului de energie (audit energetic) şi identificarea soluţiilor pentru reducerea acestuia şi continuând cu diverse alte activităţi ce presupun managementul energiei, proiectarea şi implementarea proiectului, identificarea oportunităţilor de finanţare, asigurarea operabilităţii proiectului, evaluarea economiilor şi alte servicii de întreţinere. 2. Cum funcţionează o firmă ESCO? Unul dintre avantajele majore ale firmelor de tip ESCO constă în simplificarea procedurilor ce presupun derularea unui proiect de eficienţă energetică şi reducerea cheltuielilor de implementare. Astfel, ESCO preia sarcinile ce ar fi revenit, în mod tradiţional, mai multor parteneri (auditori energetici, proiectanţi, instituţii financiare, furnizori de echipamente, furnizori de energie etc.) Figura 2: Modul de lucru tradiţional Antreprenori

Producători de echipamente

Proiectanţi

CLIENT Autorizații de efectuare a lucrărilor

Furnizori de energie

Instituţii Financiare

Sursa: Din studiul “Investiţii în eficienţă energetică cu ajutorul firmelor de tip ESCO”, elaborat de EnergoEco, pag. 2

Figura 3: Modul de lucru ESCO Antreprenori Producători echipamente

CLIENT

ESCO

Aprobări legale Proiectanţi

Servicii:  audit energetic  instalare echipamente  finanţare  urmărire rezultate  garantare rezultate

Furnizori de energie Instituţii financiare Sursa: idem, pag. 2

3. Contractele ESCO Contractul încheiat între firma ESCO şi client reprezintă atât o garanţie a funcţionării corecte a echipamentului instalat, cât şi o garanţie a faptului că măsurile de eficienţă energetică propropuse de ESCO au un efect real de reducere a cheltuielilor energetice. a) Contractul cu economii garantate – garantează clientului reducerea costurilor cu energia prin implementarea măsurilor de eficienţă energetică propuse și aplicate de către ESCO. Nivelul economiilor de energie preconizate de către ESCO se specifică în contract, firma fiind direct răspunzătoare pentru acoperirea eventualelor diferenţe în ceea ce priveşte nivelul garantat şi despăgubirea clientului. În cazul în care, însă, nivelul economiilor depăşeşte nivelul specificat, surplusul revine ESCO. Figura 4: Relaţiile dintre părţi într-un proiect cu economii garantate

ESCO

Servicii energetice, echipamente, instalare, urmărirea economiilor

Plata serviciilor ESCO

Client

Intermedierea finanțării

ESCO despăgubește clientul în cazul în care economiile estimate nu se realizează

Instituții financiare Plăți fixe pe o perioadă determinată

Sursa: ibidem, pag. 5

b) Contractul cu economii împărţite – repartizează între client și firma ESCO, pe baza unei formule prestabilite în contract, economiile sau pierderile financiare realizate ca urmare a implementării proiectului de eficiență energetică. Riscul financiar al derulării proiectului este de asemenea împărțit, firma ESCO finanțând o parte din proiect. Figura 5: Relaţiile dintre părţi într-un proiect cu economii împărţite

ESCO

Servicii energetice, echipamente, instalare, urmărirea economiilor Procent din economiile realizate după implementarea soluțiilor

Client

Împrumut

Plata datoriei

Instituții financiare Sursa: ibidem, pag. 5

c) Contractul de furnizare a energiei (sau contractul chauffage)– presupune ca ESCO să preia în totalitate responsabilitatea asigurării serviciilor energetice. Clientul plăteşte serviciile furnizate de firma ESCO pe baza facturii de energie existente minus un procent de 5-10%. Acest tip de contract, de obicei, se încheie pe o perioadă mai lungă (mai mult de 20 de ani). Figura 6: Relaţiile dintre părţi într-un proiect de funizare a energiei Servicii energetice, echipamente, instalare, exploatare și întreținere, furnizarea energiei

ESCO Plata unei rate fixe pentru serviciile energetice

Împrumut

Client

Plata datoriei

Instituții financiare Sursa: ibidem, pag. 6

Tabel 1: Avantajele şi dezavantajele unui contract de tip ESCO CRITERII

AVANTAJE

DEZAVANTAJE

Proiecte de eficienţă energeticã

Implementarea simultană a mai multor acţiuni profitabile.

Finanţare şi contabilitate

Capacitatea de împrumut a companiei nu este modificată dacă finanţarea este asigurată de firma ESCO. Limitarea numărului de interlocutori în realizarea proiectului. Colaborarea între experţi pentru realizarea proiectului.

ESCO îşi va concentra efortul asupra proiectelor care au un risc minim si aduc un câştig maxim. Costul de finanţare este uneori mai ridicat.

Managementul proiectelor complexe Relaţiile dintre client şi firma ESCO Performanţă garantată

Garanţia îndeplinirii obiectivelor tehnice şi a rezultatelor financiare pentru companie sau pentru proprietar.

Procesul licitaţilor este mai complex. Flexibilitate mai scăzută pentru alegerea măsurilor de economie a energiei. Dificultăţi în diferenţierea şi evaluarea economiilor. Costuri adiţionale legate de garanţia performanţelor.

Sursa: ibidem, pag. 7

Concluzii  acțiunile ce vizează promovarea eficienței energetice contribuie, în egală măsură, la reducerea impactului negativ asupra mediului și la creșterea securității în alimentare, diminuând gradul de dependență față de importurile energetice.  Firmele de tip ESCO reprezintă o oportunitate în domeniul eficienţei energetice. Serviciile energetice integrate oferite de ESCO reprezintă o pârghie de eficientizare a implementării şi de garantare a calităţii proiectării clădirilor şi totodată o măsură de optimizare a managementului întreţinerii şi funcţionării facilităţilor energetice relevante pe termen lung. Bibliografie:   

Internet: www.euractiv.com şi www.financiarul.com. R. Popa – „Cadrul de tranzacţionare ce poate contribui la atingerea ţintelor de eficienţă energetică”. Proiectul UNDP/GEF* Eficienţă Energetică - „Investiţii în eficienţă energetică cu ajutorul firmelor ESCO”. Andreea Florina RADU Consilier pentru afaceri europene Ministerul Internelor și Reformei Administrative

PROIECTUL NABUCCO – independenţa energetică a Uniunii Europene faţă de Rusia Rusia, ca urmare a conflictului armat cu Georgia, izbucnit în luna august a acestui an, este pe cale să anunţe noi reguli în ceea ce priveşte politica energetică, şi relaţiile în acest sens, cu Uniunea Europeană (UE). Există păreri care susţin că una dintre principalele cauze ale izbucnirii conflictului este aceea a controlului asupra conductelor de gaze şi petrol din întreaga zonă Caspică şi pe care Georgia, sub influenţe americane şi sprijinită de companii europene de profil, refuză să le pună în legătură directă cu cele ruseşti. De fapt neliniştea venită din partea Rusiei se pare că este aceea a efectului pe care considerentul mai sus menţionat îl poate aduce asupra monopolului deţinut în acest moment de gigantul Gazprom. Impactul economic la nivel european poate fi greu măsurat, întrucât deocamdată, Europa este dependentă din punct de vedere energetic de Rusia. În acest sens, analistul militar Cornel Codiţă atrage atenţia asupra faptului că ”dependenţa Occidentului faţă de Rusia este mai mare decât a Rusiei faţă de politica Occidentului. (...) Nu Rusia cumpără petrol şi gaze naturale din Europa, ci invers” . Conform informaţiilor oficiale, Gazprom acoperă în acest moment o treime din importurile de gaz natural în Europa de Vest. Aici, cei mai mari consumatori sunt Germania, Italia şi Franţa dar şi ţări care tind la statutul de membru al Uniunii Europene, cum ar fi Turcia. Politica de energie pentru Europa elaborată de Comisia Europeană şi prezentată Consiliului şi Parlamentului European militează pentru construcţia unei pieţe energetice interioare durabile şi stabile la nivel comunitar. Această acţiune are drept scop principal oferirea unui pachet de opţiuni reale consumatorilor, deci crearea unei oferte diversificate în cadrul unei pieţe concurenţiale.

Agenţia Internaţională pentru Energie, autoritatea recunoscută în domeniu, publică acest prim raport al Comisiei Europene şi pune accentul pe importanţa pe care o are separarea activităţii de producţie de cea a furnizării electricităţii şi gazelor. Mai mult decât atât: «Atunci când furnizarea şi producţia sunt controlate de aceleaşi companii, liberalizarea pieţelor energiei este mai dificilă » . În acest sens, separarea celor două activităţi conferă beneficii precum: - Facilitarea accesului pe piaţă al companiilor mai mici; - Diversificarea ofertei pentru consumatori ; - Utilizarea pe scară mai largă a energiilor regenerabile; 14 - Folosirea energiilor eoliană şi solară . În plus, relaţiile pe care UE doreşte să le întărească şi să le dezvolte cu producătorii/furnizorii sunt de importanţă capitală pentru securitatea geopolitică şi echilibrul economic al ţărilor membre. Pentru ca independenţa energetică faţă de Rusia să fie realizabilă, UE a mizat pe fezabilitatea oferită de “proiectul Nabucco”. Acesta prevede construcţia unei conducte care să poată transporta gaze naturale din Zona Mării Caspice şi a Orientului Mijlociu pe pieţele europene. În acest sens, şi-au anunţat participarea cinci companii de profil europene: BOTAS din Turcia, Bulgargaz din Bulgaria, Transgaz din România, MOL din Ungaria şi OMV din Austria. Primul pas al noii cooperări a fost reprezentat de Acordul semnat la 11 octombrie 2002 la Viena de către statele participante, stabilind ca puncte de plecare a noii conducte graniţele Turciei cu Georgia şi Iran, dar şi conexiunea acesteia cu alte surse de gaze din zona (Siria, Irak, Egipt). Georgia reprezintă de fapt singura cale de transport a gazelor dinspre Zona Caspică şi Asia Centrală înspre Europa, prin intermediul căreia drumul conductelor de gaze ar putea ocoli Rusia. Concurentele Nabucco sunt South Stream şi North Stream, două proiecte care au ca

14 idem

direcţie principală tot reducerea dependenţei energetice a Europei faţă de Rusia. Figura 1: Traseul conductei Nabucco

Sursa : http://www.transgaz.ro/nabucco.php

Primul, iniţiat chiar de compania Gazprom, propune o conductă de 900 de km care să traverseze Marea Neagră şi care să facă legatura între Rusia şi Bulgaria, continuând apoi două direcţii: una spre Austria şi cealaltă spre Grecia, de unde va ajunge până pe coasta Italiei. În ceea ce priveşte al doilea proiect, comisarul european pentru energie, Andris Piebalgs consideră că “North Stream este, cu siguranţă, un proiect de interes pentru europeni »întrucât va întări securitatea energetică a UE prin crearea unei noi rute ». Conducta, care va fi construită de Gazprom în colaborare cu BASF/Wintershall, Gasuine şi E.ON/Ruhrgas va avea ca şef de proiect pe fostul cancelar german Gerhard Schröder şi va face legătura între Rusia şi Germania pe sub Marea Baltică.

Cu toate că Uniunea Europeană susţine “proiectul Nabucco” , Tanya Costello, analist la Eurasia Group (companie de consultanţă în domeniul riscurilor politice) apreciază: “Concretizarea proiectelor era improbabilă, iar ceea ce s-a întâmplat în Georgia a redus şansele de realizare”. În urma studiilor de piaţă efectuate, o analiză SWOT concludentă arată implicaţiile pozitive şi negative pe care proiectul Nabucco le are pe termen lung (Figura 1). În condiţiile în care din ce în ce mai multe impedimente se ivesc în calea demarării proiectului Nabucco, Europa şi ţările Uniunii Europene continuă să se aprovizioneze în cantităţi mari de gaze naturale şi petrol din Rusia, Gazprom deţinând controlul asupra furnizării acestor produse pe piaţa europeană. Germania susţine proiectul North Stream, deoarece dezvoltarea şi punerea lui în practică ar aduce gaze naturale pe teritoriul german prin Marea Baltică, evitând astfel Europa de Est. Printre măsurile destinate diminuării dependenţei energetice a Uniunii Europene faţă de Rusia, un loc de frunte îl deţine sugestia utilizării combustibililor alternativi, precum şi o gestionare mai raţională a consumului curent de energie care în timp va duce la autonomia atât de controversată a Europei pentru gaze naturale şi petrol.

Figura 1: Analiză SWOT STRENGTHS (Puncte forte)

WEAKNESSES (Puncte slabe)

 Conducta va avea o lungime considerabilă (3300 kilometri lungime) şi va tranzita Georgia, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria;  Volumul posibil de transportat este estimat la 8 miliarde de metri cubi în 2011, ajungând la 25-31 miliarde mc în 20201;  Costuri competitive şi cheltuieli cu transportul comparabile cu proiecte asemănătoare, dar mai mici decât cele impuse de Rusia în prezent;  Siguranţa livrărilor, asigurată de zonele bogate în gaze din Marea Caspică şi Orientul Mijlociu;  Creşterea constantă a cererii pentru gaze naturale în ţările în curs de dezvoltare sau puternic industrializate concomitent cu deprecierea inevitabilă a infrastructurii de transport a gazelor din Rusia;  Preţul gazelor mai mic decât cel rusesc şi o politică stabilă a tarifelor;  Finanţare din partea Băncii Europene pentru Investiţii în cazul unui proiect de succes;

 Vulnerabilitatea Georgiei, ca ţară de tranzit a conductei Nabucco în faţa posibilelor atentate de tip terorist, precedentul fiind deja creat prin atentatul din 4 august a.c. al grupării teroriste kurde PKK în Turcia;  Scepticismul marilor grupuri petroliere de a investi în noi conducte care ar putea tranzita Georgia şi Turcia şi temerile ţărilor ca Turkmenistan şi Kazahstan de a exporta gaze prin conducte care să ocolească Rusia;  Existenţa unor contracte deja încheiate între Rusia şi Azerbaidjan care este considerat a fi unul dintre furnizorii strategici pentru viitorul proiect;  Instabilitatea proiectului în faţa schimbărilor pe plan economic şi politic;  Lipsa unor resurse financiare stabile;  Ţări mari, ca Germania şi Italia tind să susţină proiecte care să le asigure propria securitate energetică, în loc să colaboreze cu alţi membri UE1;

OPPORTUNITIES (Oportunităţi)

THREATS (Ameninţări)

 Crearea unei pieţe libere a gazelor naturale;  Intrarea pe noi segmente de piaţă;  Asigurarea unei oferte variate în ceea ce priveşte livrările pe pieţele ţintă;  Atragerea de noi investitori pentru dezvoltarea şi lărgirea proiectului;  Crearea de parteneriate cu furnizori locali de petrol şi gaze naturale;  Diminuarea dependenţei Europei faţă de Rusia în domeniul energetic.

 Riscul declanşării unui război economic între Rusia şi Uniunea Europeană (conflicte de interese la nivelul relaţiei furnizor consumator);  Posibile sancţiuni economice pe care Gazprom (compania care deţine monopolul în prezent) le poate impune ţărilor importatoare de gaze ruseşti şi care semnează pentru contracte cu alţi furnizori;  Ruperea acordurilor energetice cu o parte din companiile de profil europene care importa rezerve mari de gaze din Rusia pentru a asigura mai departe livrări în Europa;  Organizarea, la propunerea Rusiei, a unui cartel al ţărilor exportatoare de gaze naturale şi la care să adere, pentru început, Iranul, Algeria şi Venezuela15;  Alternativa Rusiei la proiectul Nabucco este conducta Blue Stream care presupune continuarea conductelor ce leagă Rusia de Turcia şi care ar furniza gaze în cinci state partenere ale proiectului Nabucco.

Sursa: proprie, pe baza analizei presei locale şi internaţionale din perioada august – septembrie 2008

Raluca PATROVAI economist

Creşterea preţurilor la produsele petroliere şi efectele macroeconomice asupra pieţei interne a Uniunii Europene "Începând din vara anului trecut, preţul petrolului a înregistrat o creştere puternică. Dacă aceste cotaţii ridicate se vor menţine, vor avea obligatoriu un impact asupra economiei". (Amelia Torres16)

În contextul preocupărilor tot mai accentuate de protejare a mediului şi promovare a utilizării eficiente a energiei, prin încurajarea utilizării de surse regenerabile şi eficientizare a consumului, o nouă provocare prinde contur, aceea a creşterii accentuate a preţului petrolului şi produselor petroliere. Fenomenul nu este unul nou, desigur, creşterea preţurilor la aceste produse manifestându-se frecvent în ultimele decenii, dar în particular începând cu anii `70. Cu toate acestea, fenomenul manifestat în prezent reprezintă unul de intensitate sporită, şi care, în plus, are importante efecte perturbatoare asupra situaţiei macroeconomice la nivel mondial. În consecinţă, provocărilor manifestate de necesitatea de a proteja mediul şi de a aloca cât mai eficient resursele, inclusiv cele energetice, li se adaugă acum şi creşterea preţurilor la produsele petroliere făcând şi mai acută nevoia de intervenţie.

15 Conform 16

statisticilor, Iranul şi Rusia deţin primele două locuri în lume în ceea ce priveşte rezervele de gaze naturale. Amelia Torres este purtătoarea de cuvânt a comisarului european pentru Afaceri economice și monetare, Joaquin Almunia.

Efectele creşterii preţurilor la produsele petroliere sunt resimţite în special de ţările cu venituri reduse pe cap de locuitor sau de statele net importatoare de astfel de produse. În acelaşi timp însă, ar fi o greşeală să considerăm că aceste efecte pot fi izolate doar la nivel naţional sau la sectorul energetic, în special în contextul unor sisteme integraţioniste, precum Uniunea Europeană sau al dependenţei energetice, ce fac ca aceste efecte să se propage la nivel mondial. Activitatea de producere şi distribuţie a acestor produse, şi implicit a costurilor ocazionate de aceste activităţi pentru produsele petroliere, nu poate fi tratată izolat, efectele sale de antrenare fiind evidente la toate nivelurile şi pentru toate economiile naţionale. Evoluţia preţurilor la produsele petroliere Creşterea preţurilor la petrol şi produse derivate nu reprezintă un fenomen nou. El s-a manifestat, secvenţial, începând cu anii ’70. În anul 200417, creşterea preţurilor la produsele petroliere a adus preţul final la nivelul înregistrat la mijlocul anilor ’70, ca urmare a şocului petrolier din acea perioadă. Cu toate acestea, creşterea înregistrată în ultima perioadă de timp este considerată excepţională, dat fiind faptul că nivelul actual al preţurilor la petrol şi produse petroliere este de patru ori nivelul de acum 5 ani. În prezent, preţul unui baril de petrol a atins nivelul istoric de 110-120 dolari. Conform analizei efectuate de Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), dacă în vara anului 2007, preţul coşului de produse petroliere era de aproximativ 71 dolari, în luna iulie a acestui an ajunsese la 134 dolari, înregistrând o creştere de aproape 100%18. Acelaşi trend ascendent este relevat si de Energy Information Administration (EIA), evoluţia preţurilor la produsele petroliere fiind reflectată în tabelul de mai jos: Tabel 1: Evoluţia preţurilor la produse energetice SUMAR PREŢURI 2006 66.02 2.58 2.70 13.75

a

WTI ţiţei ($/barrel) Benzinăb ($/gal) Diesel ($/gal) Gaze naturalec ($/mcf)

2007 72.32 2.81 2.88 13.00

2008 115.81 3.61 4.09 14.22

2009 126.50 3.88 4.26 14.49

a

West Texas Intermediate. Preţ mediu la pompă. c Medie consum rezidenţial.

b

Sursa: Short term energy outlook, EIA (http://www.eia.doe.gov/emeu/steo/pub/contents.html)

Figura 1: Evoluţia comparativă a preţurilor 2006-2009 140,00 120,00 100,00

ţiţei

80,00

benzină

60,00

diesel gaze naturale

40,00 20,00 0,00 2006

17 18

2007

2008

2009

OECD Economic Outlook, Nr. 76 „Oil price developments: drivers, economic consequences and policy responses” World Oil Outlook 2008, OPEC

După cum se poate observa din evoluţia comparativă a preţurilor pe perioada 2006-2008 şi a estimării pentru anul 2009 (Figura 1), variaţiile diferă de la un tip de produs la altul, preţurile cele mai ridicate înregistrându-se la ţiţei. Figura219 arată şi mai clar evoluţia preţurilor, pe perioada analizată, pentru fiecare tip de produs în parte. După cum se poate observa analizând graficul alăturat, cea mai importantă evoluţie s-a înregistrat în cazul ţiţeiului, cu o variaţie, în anul 2008 faţă de 2007 de aproximativ 60%. De altfel, volatilitatea preţurilor la ţiţei nu reprezintă un fenomen nou, el resimţindu-se mult mai acut decât în cazul preţurilor la alte categorii de produse, după cum se poate observa în Tabelul 2.

Figura 2: Evoluţia preţurilor pe tipuri de produse 2006-2009 140,00 120,00 100,00

2006

80,00

2007

60,00

2008

40,00

2009

20,00 0,00

ţiţei

benzină

diesel

gaze naturale

Tabelul 2: Evoluţia preţurilor la diferite categorii de produse (abaterea standard a modificărilor procentuale lunare) Materie primă agricolă Produse alimentare şi bauturi alcoolice Produse alimentare Ulei vegetal Minerale şi metale Aur Ţiţei

1974-1986 3,1 5,5

1987-2004 2,5 3,1

DIFERENŢA -0,6 -2,3

6,0 6,8 3,3 6,0 4,4

3,5 4,8 3,7 3,7 9,2

-2,5 -2,0 0,4 -2,3 4,8

Sursa datelor: OECD Economic Outlook, Nr. 76 „Oil price developments: drivers, economic consequences and policy responses”

Ca principalele cauze ale creşterii preţurilor la produsele petroliere ar putea fi considerate creşterea semnificativă a cererii pentru aceste produse, creşterea consumului, ca urmare a creşterii veniturilor şi puterii de cumpărare a populaţiei (la nivel global), creşterea demografică. Nu în ultimul rând speculaţiile cu instrumente financiare (ex. contracte futures pe ţiţei) pe bursa acestor produse reprezintă un factor important de determinare a trendului ascendent al preţurilor la aceste produse. De asemenea, activitatea fondurilor suverane de investiţii (Sovereign Wealth Funds) este enumerată de specialişti printre principalii factori distorsionanţi în influenţarea preţurilor. Conform Wall Street Journal, majorările preţurilor la produsele petroliere pot fi corelate cu expunerile pe astfel de produse ale acestor investitori.

19

Estimare pentru 2009

Mai mult, firme de intermediere financiară au arătat că pentru fiecare 100 milioane USD investiţi de aceste fonduri, preţul West Texas Intermediate, referinţa americană în materie, a crescut cu 1.6%20. Creşterea preţurilor la produsele petroliere induce o serie de efecte la nivel macroeconomic, ce depăşesc sectorul specific şi afectează o gamă variată de sectoare ale economiei. Astfel, efectele se fac de asemenea resimţite la nivelul principalilor indicatori macroeconomici (a se vedea Figura 3). Figura 3: Propagarea în economie a efectelor creşterii preţurilor la produse petroliere

Efect direct

Preţul petrolului

Preţul producătorului Efect indirect

Preţul plătit de consumator

Inflaţia

Salarii

Sursa: „The macroeconomic impact of oil price shocks and the policy response”, Martin Bijsterbosch, EU Countries Division,Tallinn, 21 August 2008

Aşa cum se poate observa din Figura 3, o creştere a preţurilor la produsele petroliere generează efecte adverse atât la nivelul inflaţiei – efect direct - cât şi, indirect la nivelul salariilor în economie. Acelaşi fapt este demonstrat şi de analiza efectuată de OCDE pentru perioada 2004-2005, care arăta că o creştere de 15 USD a preţului petrolului poate induce o scădere de până la 0.50% din PIB şi o creştere a inflaţiei de aproximativ 0.6%, după cum putem observa în Tabelul 3. Tabelul 3: Impactul unei creşteri susţinute a preţului petrolului de 15USD 2004 A. În condiţiile menţinerii unui nivel constant al ratei dobânzii reale Zona Euro PIB -0,50 Inflaţia (puncte procentuale) 0,60 Cerere domestică -0,50 Cont curent (% din PIB) -0,45 OCDE PIB -0,45 Inflaţia (puncte procentuale) 0,65 Cerere domestică -0,50 Cont curent (% din PIB) -0,10

20

http://royaldutchshellplc.com/2008/06/04/is-oil-the-next-bubble-to-pop/

2005

-0,35 0,20 -0,60 -0,30 -0,45 0,25 -0,60 -0,10

2004 B. În condiţiile menţinerii unui nivel constant al ratei dobânzii nominale Zona Euro PIB -0,20 Inflaţia (puncte procentuale) 0,65 Cerere domestică -0,25 Cont curent (% din PIB) -0,40 OCDE PIB -0,20 Inflaţia (puncte procentuale) 0,65 Cerere domestică -0,20 Cont curent (% din PIB) -0,15

2005

-0,20 0,30 -0,40 -0,30 -0,25 0,35 -0,35 -0,15

Sursa datelor: OECD Economic Outlook, Nr. 76 „Oil price developments: drivers, economic consequences and policy responses”

Mai mult decât atât, impactul macroeconomic al acestui fenomen este reflectat în reducerea creşterii economice şi creşterea accentuată a preţurilor la produsele alimentare, cu efecte negative asupra populaţiei/consumatorilor. Se consideră21 că o creştere de 10% a preţului petrolului induce o creştere de 1-2% a preţului produselor alimentare. Demersuri la nivelul Uniunii Europene În ultima perioadă de timp, odată cu accentuarea evoluţiei ascendente a preţurilor la petrol precum şi datorită unor tensiuni existente pe pieţele internaţionale, s-a acutizat şi nevoia de intervenţie din necesitatea de a combate efectele negative ale acestor creşteri. Subiectul a generat, la nivelul Uniunii Europene, ample dezbateri în cele mai înalte foruri legislative şi decizionale, respectiv Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene, în special în contextul în care Comisia Europeană a trebuit să îşi ajusteze prognozele macroeconomice pentru zona euro. Previziunile iniţiale (noiembrie 2007) se bazau pe ipoteza că barilul de ţiţei Brent va avea un preţ mediu de 70,60 dolari în 2007, urmat de un preţ de 78,80 dolari în 2008 şi 76 de dolari în 2009, precum şi pe o rată medie de schimb euro-dolar de 1,36 dolari pentru un euro în 2007 şi de 1,42 dolari pentru un euro în 2008 şi 2009. Pe baza acestor ipoteze, Comisia a anunţat că prognozează pentru zona euro o creştere economică de 2,6 procente în 2007, urmată de o creştere de 2,2 procente în 2008 si 2,1 procente în 2009. Cu toate acestea, având în vedere aprecierea puternică a euro în raport cu dolarul american şi evoluţia ascendentă a preţurilor petrolului, Comisarul european pentru Afaceri economice şi monetare, Joaquin Almunia, declara la începutul lunii decembrie 2007: "Dacă am fi inclus în previziunile noastre informaţiile de care dispunem în prezent referitoare la preţul petrolului, încetinirea economiei americane, situaţia pieţelor financiare sau evoluţiile cursului de schimb, previziunile noaste de creştere ar fi fost mai mici"22. Preocuparea pentru atenuarea dacă nu chiar combaterea efectelor acestui fenomen s-a manifestat şi la nivelul statelor membre, care, de asemenea, şi-au exprimat preocuparea pentru evoluţia înregistrată de preţul petrolului şi impactul acestuia asupra economiilor naţionale şi asupra pieţei interne a Uniunii Europene. Astfel, prin Concluziile Consiliului European din 19-20 iunie 2008, statele membre au recunoscut necesitatea unei intervenţii în vederea atenuării impactului asupra persoanelor cu

21

European Council ,,19-20 June 2008 – “EU Council Secretariat Fact sheet N° 1 on Food prices” http://www.euractiv.ro/uniuneaeuropeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_12199/Cresterea-pretului-petroluluiingrijoreaza-Uniunea-Europeana.html 22

venituri reduse. În context, adoptarea recent lansatului pachet energie-schimbări climatice a apărut ca o soluţie de a eficientiza consumul de energie şi produse petroliere, prin implementarea conceptelor de eficienţă energetică şi diversificarea surselor de energie, cu accent pe resursele regenerabile. În acest context, Consiliul European a făcut apel către Comisia Europeană, statele membre şi Banca Europeană de Investiţii să sprijine, cât mai mult posibil, investiţiile populaţiei şi industriilor în aplicarea acestor concepte şi utilizarea produselor petroliere concomitent cu aplicarea normelor de protecţie a mediului. Subiectul a fost reluat ulterior în cadrul Consiliului Uniunii Europene în scopul găsirii instrumentelor şi măsurilor concrete de realizare a recomandărilor formulate anterior de Consiliul European. Astfel, problematica a figurat şi pe agenda Consiliului Afaceri Economice şi Financiare (ECOFIN) din data de 8 iulie 2008, concluziile adoptate cu această ocazie trasând responsabilităţi clare pentru rolul Consiliului în tratarea acestor aspecte, vizând în principal următoarele:  funcţionarea pieţelor, în special a factorilor care generează creşterea preţurilor;  modalităţile de îmbunătăţire a evoluţiei preţurilor la petrol;  rolul instrumentelor financiare, în particular ale Comisiei Europene şi ale Băncii Europene de Investiţii în promovarea eficienţei energetice şi utilizarea surselor regenerabile de energie;  utilizarea combustibililor “environmentally-friendly”;  măsuri de atenuare a impactului creşterii preţului la petrol. Concluzii După cum am putut vedea, problema creşterii preţurilor la produsele petroliere, deşi nu este un fenomen nou, capătă, în contextul actual, noi valenţe, făcând necesară întervenţia tuturor statelor, individual şi concertat, pentru a contracara efectele negative asupra economiilor naţionale şi economiei mondiale în ansamblul său. La nivel comunitar este de aşteptat ca aspectele legate de această problematică să fie abordate şi în cadrul următoarei reuniuni a Consiliului European, din perioada 14-15 octombrie a.c. Să sperăm că Uniunea Europeană va putea identifica pârghiile necesare pentru a răspunde cât mai rapid fenomenului de creştere a preţurilor la aceste produse, cu efecte demonstrate directe şi indirecte asupra preţurilor tuturor produselor, în special a celor alimentare În acelaşi timp însă, în special în contextul actualei crize economice şi financiare mondiale, fiecare stat trebuie să încerce să găsească instrumentele proprii prin care să asigure stabilitatea economiilor naţionale, mai ales dacă ne gândim că ultimul trimestru al fiecărui an se caracterizează prin o sporire accentuată a consumului de energie, ce în termeni economici, ar putea antrena creşteri suplimentare de preţuri. Bibliografie:   

OECD Economic Outlook,Nr.76 „Oil price developments:drivers,economic consequences and policy responses” World Oil Outlook 2008, OPEC www.euractiv.ro Cătălina CONSTANTIN Consilier pentru afaceri europene Departamentul pentru Afaceri Europene Guvernul României

Schimbarea condiţiilor de mediu – limite fizice şi oportunităţi economice Schimbarea condiţiilor de mediu din ultimii 50 de ani este determinată, în principal, de creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) provenite din activitatea umană. Combaterea schimbărilor climatice a devenit un subiect prioritar pe agenda politică europeană şi internaţională, odată cu multiplicarea fenomenelor naturale extreme: furtuni şi uragane puternice, perioade lungi de secetă, inundarea zonelor urbane joase, topirea gheţarilor, creşterea a nivelului mării, dispariţia unor specii marine, extinderea zonelor deşertificate.

Sursa: www.globalwarmingart.com

Raportul de evaluare al Grupului de Experţi Interguvernamentali pentru Evoluţia Climei (International Panel on Climate Change) estimează că, în lipsa unor măsuri globale, până la sfârşitul actualului secol temperatura medie a planetei va creşte cu 2 până la 6 grade Celsius. Potrivit raportului, omenirea dispune de resursele financiare şi tehnologiile necesare pentru combaterea efectelor încălzirii globale, însă trebuie acţionat urgent, deoarece următorii 20 de ani sunt decisivi pentru a evita apariţia unor schimbări climatice ireversibile Experţii IPCC au estimat un cost de aproximativ 100 USD/ tona de bioxid de carbon, necesar pentru reducerea emisiilor GES,

începând cu anul 2030. Pentru a limita creşterea temperaturii medii la 2 grade Celsius (considerat a fi nivelul începând de la care schimbările de mediu devin periculoase pentru existenţa umană), ar trebui ca acest proces să înceapă din anul 2015. Cu toate acestea, în prezent, nivelul emisiilor de GES, în special cele de bioxid de carbon, continuă să crească. Astfel, procesul de dezvoltare de pe continentul asiatic şi cererea de energie aferentă - sursă majoră de poluare determină apariţia a numeroase termocentrale, majoritatea pe bază de cărbune. Reorientarea spre consumul de cărbune constituie însă un remediu pe termen scurt la criza mondială a resurselor energetice, actualele tehnologii de producere a energiei pe bază de cărbune fiind extrem de costisitoare şi dăunătoare pentru mediul înconjurător. Pentru aproape toate sectoarele de activitate generatoare de GES au fost identificate şi pot fi aplicate diverse soluţii de reducere a poluării, tehnici de captare şi stocare a bioxidului de carbon, care pot limita emisiile provenind din arderea combustibililor fosili. Per ansamblu, promovarea tehnologiilor inovatoare şi includerea măsurilor de protecţie a mediului în proiectele de dezvoltare constituie o importantă oportunitate economică. Astfel, în cursul anului trecut, în UE s-au realizat investiţii în valoare de 100 miliarde euro în producerea de energie regenerabilă şi alte forme de energie cu emisii reduse de bioxid de carbon. Evoluţii în procesul de integrare a politicii europene de mediu şi energie. Combaterea efectelor încălzirii globale constituie o parte componentă a politicii europene de securitate, considerându-se că schimbarea condiţiilor de mediu constituie una din cele mai mari ameninţări contemporane, la fel de gravă ca şi terorismul internaţional. Mecanismul de susţinere a obiectivelor Strategiei Lisabona cuprinde mai multe soluţii alternative faţă de sistemul actual de dezvoltare economică, axat pe consumul excesiv de resurse energetice: dezvoltarea serviciilor şi tehnologiilor nepoluante, realizarea de economii de energie, consumul eficient de resurse energetice şi dezvoltarea rapidă a

surselor regenerabile de energie. De asemenea, însăşi liberalizarea pieţei energetice constituie o modalitate de promovare a tehnologiilor nepoluante. Astfel, procesul de selecţie a furnizorului de energie ar trebui să aibă în vedere şi considerente de protecţie a mediului înconjurător, prin susţinerea acelor producători care asigură şi o calitate ecologică a energiei. Consiliul European din martie 2007 a fixat 3 obiective menite să corecteze, până în anul 2020, o parte din efectele negative asupra mediului: reducerea cu cel puţin 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră, atingerea ponderii de 20% surse regenerabile în consum total de energie şi îmbunătăţirea cu 20% a eficienţei energetice. Cu privire la cel de al treilea obiectiv, economia României se remarcă prin faptul că este una din cele mai energointensive state europene, cu un consum de 1, 16 tone echivalent petrol utilizat pentru obţinerea a 1000 euro produs naţional brut. Sprijinul comunitar destinat protecţiei mediului are ca scop prevenirea şi remedierea efectelor poluării şi se concretizează în elaborarea şi aplicarea acquis-ului comunitar, respectiv standarde comune de protecţie a mediului, aplicarea unor instrumente specifice pieţei (taxe, impozite, sistemul de cote de emisii), precum politica europeană în domeniul ajutorului de stat. Astfel, Directiva ETS (Emissions Trading Scheme Directive) stabileşte cadrul de funcţionare a sistemului european de cote de emisii, prin precizarea condiţiilor în care întreprinderile industriale pot comercializa cote de emisii de gaze cu efect de seră. În situaţia în care unele întreprinderi nu se pot încadra în nivelul alocat de fiecare stat membru, există posibilitatea răscumpărării acestor cote de la întreprinderile mai eficiente în domeniul protecţiei mediului. Fondurile rezultate din funcţionarea acestui sistem de cote contribuie la atingerea obiectivelor europene, stabilite prin Protocolul de la Kyoto, de luptă împotriva schimbărilor climatice. Sistemul de impozitare a activităţii de producere a energiei este reglementat de Directiva ETD (Energy Taxation Directive), care fixează un nivel minim al taxelor aplicate domeniului. Pentru cazurile în care se urmăreşte utilizarea mai eficientă a energiei

precum şi reducerea emisiilor poluante, statele membre pot stabili taxe mai ridicate decât standardele europene. Comisia Europeană intenţionează o revizuire a acestei directive, în sensul conexării obiectivelor fiscale şi a celor de protecţie a mediului. Cea mai recentă poziţie a Comisiei Europene o constituie elaborarea propunerilor legislative conţinute în pachetul „Energie – Schimbări climatice”. Preşedinţia franceză a UE intenţionează să obţină acordul statelor membre cu privire la conţinutul acestor propuneri, în special cele referitoare la revizuirea sistemului european de cote de emisii, creşterea ponderii energiei regenerabile şi sustenabilitatea producţiei de biocarburanţi. Costul implementării acestor măsuri a fost evaluat la 3 euro săptămânal/ persoană, în timp ce inacţiunea în acest domeniu ar putea genera costuri şi de 10 ori mai mari. Per ansamblu, aceste măsuri sunt menite să asigure tranziţia spre un sistem economic cu un nivel adecvat de GES. Acordul statelor membre cu privire la aceste propuneri depinde însă de echilibrul delicat dintre raţiunile economice şi motivaţiile ecologice, specifice fiecărui sector de activitate. Faptul că economia europeană este marcată de creşterea semnificativă a preţului resurselor energetice, precum şi de plusul de competitivitate a unor produse extra comunitare, tocmai datorită legislaţiei de mediu mai permisive, justifică, într-o anumită măsură, evoluţiile lente ale acestui proces. Obţinerea acordului statelor membre cu privire la conţinutul acestor propuneri ar putea însemna o confirmare a rolului şi credibilităţii Uniunii Europene în viitoarele negocieri internaţionale în domeniul încălzirii globale, mărind şansele pentru încheierea unui acord mondial privind schimbările climatice pentru perioada de după 2012, respectiv limitarea creşterii temperaturii medii mondiale la maxim 2 grade C, în raport cu nivelul înregistrat în epoca preindustrială. O parte componentă a pachetului „Energie-Scimbări climatice” o constituie Ghidul privind ajutorul de stat destinat protecţiei mediului, aplicabil începând cu luna aprilie 2008. Ca şi în cazul celorlalte documente specifice ajutorului de stat, Comisia Europeană

a avut în vedere găsirea unui echilibru între efectul stimulativ şi proporţionalitatea sumelor alocate.

Sursa: www.undispatch.com

Astfel, se consideră că dacă o anumită investiţie s-ar fi realizat şi fără un sprijin din partea statului, fie din raţiuni economice, fie pentru că este impusă de legislaţia europeană, nu este demonstrat efectul stimulativ şi prin urmare nu este oportună alocarea ajutorului de stat. De asemenea, ajutorul de stat trebuie limitat la un nivel minim, fiind considerate eligibile doar investiţiile necesare pentru atingerea unui nivel superior de protecţie a mediului. În ceea ce priveşte ajutorul de stat operaţional, acesta vizează doar costurile nete de producţie (pentru obţinerea de economii la energie), sau, respectiv, diferenţa dintre costurile de producţie şi preţul pe piaţă al respectivului tip de energie (regenerabilă sau în cogenerare). Inovaţiile de fond aduse de acest ghid constau în includerea unor noi categorii de ajutoare pe lista celor compatibile cu legislaţia comunitară: achiziţionarea sau adaptarea mijloacelor de transport la standarde superioare celor comunitare, măsuri de încadrare înainte de termen la standardele impuse de legislaţia comunitară, studii pentru realizarea de investiţii care să permită depăşirea standardelor de mediu comunitare, obţinerea de economii de energie şi producerea de energie din surse regenerabile. Ajutorul pentru investiţii/de operare pentru producţia de biocombustibil este

considerat adecvat doar în situaţiile în care producţia respectivă este sustenabilă (nu are efecte negative asupra calităţii mediului înconjurător). Complementar, ghidul stabileşte un set de reguli specifice, pentru situaţiile în care se pot acorda reduceri sau scutiri de taxe pentru mediu. În ceea ce priveşte măsurile de sprijin fără impact semnificativ asupra mediului concurenţial, acestea se acordă în baza Regulamentului general de exceptare pe categorii de ajutoare de stat. În această situaţie este necesară îndeplinirea condiţiilor stabilite prin regulament şi nu mai este obligatorie autorizarea prealabilă a Comisiei Europene. Beneficiarii acestor facilităţii sunt întreprinderile mici şi mijlocii, care pot obţine aceste ajutoare pe baza unei solicitări adresate autorităţilor competente din statele membre (înainte de demararea proiectului). În cazul întreprinderilor mari va trebui demonstrat efectul de multiplicare a activităţii, obţinut în urma acordării ajutorului de stat. Ajutorul de stat este destinat strict pentru acoperirea costului investiţiilor destinate protecţiei mediului înconjurător, în limita sumei de 7,5 milioane euro/ beneficiar/ proiect. Regulamentul precizează, de asemenea, condiţiile în care pot fi sprijinite activităţile care vizează depăşirea nivelului general de protecţie a mediului şi pentru adaptarea anticipată la viitoarele standarde comunitare de mediu. Politica în domeniul ajutorului de stat pentru protecţia mediului reprezintă un mijloc de intervenţie utilizat cu precădere în situaţiile în care doar aplicarea principiului „poluatorul plăteşte” nu determină obţinerea unor rezultate adecvate. Acordarea ajutorului de stat este condiţionată însă de respectarea acestui principiu, considerat esenţial pentru redresarea pieţei. Sectorul energetic, generator intensiv de poluare, este reprezentativ pentru situaţia în care acţiunea cererii şi ofertei nu asigură echilibrul natural al pieţei, costul global al deteriorării condiţiilor de mediu fiind suportat de întreaga populaţie. Carmen PĂTRUŢ Consilier pentru afaceri europene Ministerul Economiei şi Finanţelor

Beneficele efecte ale încălzirii globale asupra Groenlandei Înapoi la istorie Primii oameni au ajuns în Groenlanda din America traversând strâmtoarea Davis acum mai bine de 4000 de ani. Din acest motiv limba vorbită de marea majoritatea a populaţiei insulei este asemănatoare cu limba vorbită de inuiţii care trăiesc în Canada, Statele Unite (Alaska) şi Rusia. De altfel şi termenul cu care este desemnată populaţia băştinaşă este schimbător, când se foloseşte numele de inuţi, când cel de groenlandezi sau, mai simplu, de eschimoşi. Primii europeni care au descoperit Groenlanda au fost călătorii vikingi norvegieni care au şi înfiinţat primele colonii în anul 985. Numele celei mai mari insule din lume este legat de viaţa legendarului Erik cel Rosu (950-1003). Fiind obligată să plece din Norvegia, familia lui Erik a ales să se exileze în Islanda, urmând fluxul migrator clasic al vikingilor norvegieni. După o scurtă perioadă, Erik, comiţând câteva crime a primit pedeapasa de a se exila din insulă timp de trei ani de zile. Împreună cu clanul său, Erik s-a îmbarcat pe corbiile familiale (drakkar) şi a navigat înspre nord explorând o imensă insulă care, e drept, fusese reperată şi de alţi navigatori norvegieni care însă nu i-au dat o mare importanţă. Erik cel Roşu a fost în acest sens primul european care a înfiinţat o aşezare stabilă în noul teritoriu. Revenind în Islanda după trei ani de zile cu informaţii preţioase despre locurile unde se putea concepe modul de viaţă european (şi mai ales unde se puteau cultiva cereale) Erik, un bun strateg şi propagandist, a lansat poveşti ademenitoare despre un loc numit Groenlanda ( Ţara verde) pentru a atrage câţi mai mulţi colonişti. În anul 985 Erik a revenit în Groenlanda împreuna cu mai mulţi fermieri vikingi din Islanda care, nemulţumiţi de fertilitatea redusă a pământurilor pe care le lucrau în Islanda au sperat că vor da lovitura în noile teritorii. Din Groenlanda a plecat fiul lui Erik,

Leif Ericson în expediţia care a condus la descoperirea Americii de către europeni. La apogeul său colonia norvegiană din Groenlanda a numărat maximum 4000 de oameni şi a rezistat cinci secole, până la sfârşitul secolului al XV-lea când aceasta a cunoscut un declin marcant motivat de specialişti atât prin abandonarea coloniştilor de către regatul Danezo-Norvegian dar şi printr-o schimbare climaterică ce a făcut dificilă cultivarea plantelor, comunicaţiile cu Europa dar a determinat şi deplasarea inuiţilor care locuiau în nordul Groenlandei către sud, ducând la ciocniri frecvente între cele două comunităţi. Abia în 1721 europenii au revenit în Groenlanda stabilind alte aşezări permanente, constituind baze de aprovizionare pentru balenierele care pescuiau în zonă. Insula a rămas de atunci sub suzeranitatea regatului Danemarcei care i-a acordat o foarte mică atenţie până în secolul al XX-lea. În timpul celui de al doilea război mondial când Danemarca a fost ocupată de Germania liderii locali din Groenlanda au preferat să fie protejaţi de către Statele Unite care a infiintat astfel primele baze militare într-o zonă strategică deosebit de importantă. În 1946 Statele Unite a oferit 100 milioane de dolari Danemarcei în schimbul Groenlandei dar guvernul danez a refuzat oferta care aducea mai degrabă a începutului secolului al XIX-lea când americanii au cumpărat Florida si Louisiana. Cum Danemarca a aderat încă de la început la N.A.T.O. (1949) Groenlanda a continuat să găzduiască baze militare americane, doar una dintre ele fiind operaţională in acest moment (Thule) dar a cărei importanţă este foarte mare în contextul mult mediatizatului scut antirachetă. Dezvoltare În anul 1953 Groenlanda a devenit un comitat danez de sine stătător însă opozitia faţă de administraţia daneză a condus la reforma din 1979 care a introdus o

autonomie extinsă. În conformitate cu aceste prevederi legale Groenlanda deţine puteri extinse în administrarea afacerilor interne dar rămâne în cadrul Regatului Danez. Era înfiinţat un parlamanet local (Landsting) dar groenlandezii îşi păstrau dreptul de a trimite doi reprezentanţi în cadrul Folketing (Parlamentul Danez). Cum danezii au în sânge darul moderaţiei (spre deosebire de verişorii lor germani) au introdus în Groenlanda sistemul lor social atât de drag, sistemul bunăstării, care asigură avantaje substanţiale pentru toţi locuitorii, indiferent de vârstă sau ocupaţie şi au construit creşe, sptiale, cămine pentru bătrâni, şcoli, centre sociale, de reconversie profesională etc. Pe banii contribuabilului danez căci aproape jumătate din bugetul Groenlandei provine din alocarea financiară anuală a guvernului de la Copenhaga (aproximativ 680 milioane de dolari). Danemarca a aderat la Comunitatea Europeană în 1972 împreună cu Groenlanda însă aceasta a decis să părăsească structurile comunitare în urma unui referendum local organizat în 1985 pentru a nu permite flotelor de pescuit ale ţărilor din spaţiul comunitar să pătrundă în apele groenlandeze. Groenlandezii ar fi avut prea puţin de câştigat de pe urma P.A.C. Efectele încălzirii climaterice Dacă unele ţări din lume încep să fie cât se poate de îngrijorate de efectele imediate ale încălzirii climaterice (şi anume creşterea nivelului oceanului planetar care chiar şi cu un metru ar inunda zone întinse din state precum Bangladesh sau chiar ar ameninţa cu dispriţia unele state insulare din Pacificul de Sud precum Kiribati) pentru Groenlanda încălzirea climaterică pare a aduce mai degrabă efecte pozitive. Pescarii groenlandezi sunt bucuroşi de întoarcerea codului în apele lor. De asemenea recolte care erau inimaginabile acum câţiva ani vor putea fi cultivate fără probleme. Insă marea miză a încălzirii climaterice şi a topirii calotei glaciare o constituie, fără îndoială, accesul la

resursele minerale ale imensei insule, marea majoritate a lor nefiind nici măcar inventariate datorită faptului că 80% din suprafaţa Groenlandei este încă acoperită cu ghiaţă. Dar noile perspective deja au stârnit interesul marilor companii petroliere din lume care nu au aşteptat estimarile U.S. Geological Survey care aproximează că doar litoralul nord-estic al insulei ar conţine 32 miliarde de baril de petrol pentru a îşi exprima interesul faţă de noile oportunităţi. Nu se cunosc resursele pe care l-ar ascunde apele care separa Groenlanda de Canada dar se bănuieşte că şi în această zonă s-ar găsi petrol şi gaze berechet. Groenlanda pe drumul independenţei În faţa acestor noi perspective mai mult decât ademenitoare, politicienii groenlandezi îşi permit să-şi clameze naţionalismul şi dragostea de insulă, dispreţuind vechea metropolă. Aleqa Hammond, ministrul Finanţelor şi al Afacerilor Externe declara că „întotdeauna ne-am dorit independenţa. Motivul pentru care nu am realizat-o a fost doar cel economic.” Menţinerea actualului statu-quo al insulei ar însemna şi ca viitoarele venituri din extragerea minereurilor şi hidrocarburilor vor trebui împărţite cu Copenhaga ceea ce nu stârneşte entuziasmul politicienilor groenlandezi care, în mod normal în marea politică nu au remuşcări cu privire la miliardele de euro pe care guvernul danez le-a cheltuit de-a lungul decadelor şi nu intenţionează să-şi achite datoriile. Însa aceiaşi politicieni trebuie să fie prudenţi pentru că orice declarare a independenţei ar conduce imediat la sistarea ajutorului financiar danez ceea ce ar putea creea serioase probleme dacă nu vor exista reurse sigure care să înlocuiască subsidiile daneze macar la nivelul acestora. De aceea această prudenţă. Atitudinea spectrului politic danez este favorabilă proclamării independenţei insulei dacă populaţia o doreşte însă aceasta implică automat sistarea acordarii

de bani guvernului autonom groenlandez care va trebui să se descurce singur. Şi aşa sunt destule voci la Copenhaga ce deplâng felul cum sunt cheltuiţi banii danezi de către autorităţile autonome groenlandeze care ar avea probleme serioase în a combate dependenţa de droguri a unui număr din ce în ce mai mare de adolescenţi, abandonul parental şi emigrarea tinerilor bine pregatiţi către alte orizonturi. La 25 noiembrie va avea loc un alt referendum în care electoratul groenlandez va putea opta pentru o autonomie şi mai extinsă decât cea acordată în anul 1979, un ultim pas înaintea obţinerii independenţei totale. În conformitate cu noul acord, autorităţile groendlandeze vor primi primii bani (16 milioane dolari) în urma exploatării reurselor minerale. Acelaşi ministru groenlandez declara că „atunci când vom atinge nivelul de încasare financiară similar cu subvenţiile daneze nimic nu ne va mai lega.” Chiar nimic? Pot fi şterse cu buretele câteva secole de coexistenţă între danezi şi groenlandezi ?! Uită ministrul că marea majoritate a populaţiei insulei este bilingvă?! O realitate inedită îşi va face loc pe scena politică internaţională: primul stat inuit independent care probabil că va apărea, mai devreme sau mai târziu. Şi poate că groenlandezii, într-un suprem gest de generozitate, profitând şi de imensele venituri din petrol, vor primi şi caza micile popoare din Pacificul de Sud sau pe cele care vor avea curajul să înfrunte frigul artic...Minoritatea kiribateză suntem siguri că nu va pune probleme majorităţii eschimose.... Codruţ CONSTANTINESCU Consilier pentru afaceri europene Instituţia Prefectului Județului Prahova

Politica de mediu – de la negociere la practică In contextul globalizării, al preocupării tot mai acute pentru a asigura creşterea economică şi convergenţa statelor mai puţin dezvoltate cu cele aflate deja la un stadiu avansat al dezvoltării economice şi sociale, preocuparea pentru mediul înconjurător părea, până nu demult, plasată în plan secundar. Poate aceasta se întâmpla şi pentru că efectele nocive ale acţiunii fiecăruia dintre noi nu sunt vizibile imediat. Cu toate acestea, în prezent, la nivel mondial şi implicit european se poartă dezbateri aprinse cu privire la necesitatea de a proteja mediul înconjurător şi de asigurare a utilizării eficiente a resurselor. În calitate de stat membru al Uniunii Europene (UE), România participă intens şi activ la aceste discuţii, drepturile dar şi obligaţiile sale fiind egale cu ale celorlalte state membre. Dar care este rolul politicii de mediu în România? Sau mai bine zis, de la ce nivel a pornit România în drumul său spre UE, faţă de restul statelor europene? Am încercat să aflăm răspunsul la aceste întrebări de la persoana care a gestionat dosarul de mediu în perioada de negociere a aderării României la UE, Mihaela Dranga. Scurtă introducere Mihaela Dranga este, în prezent, diplomat în cadrul Reprezentanţei Permanente a României la UE, asigurând reprezentarea României în cadrul grupurilor de lucru de la nivelul Consiliului Uniunii Europene în domeniile cultură, audiovizual, tineret, sport, turism, politica în domeniul consumatorilor. Şi-a început cariera în administraţia publică românească în anul 2001, în cadrul Ministerului Integrării Europene, în cadrul Direcţiei Negociere Piaţă Internă. Unul din domeniile principale de responsabilitate a fost deosebit de complex şi dificil, şi

anume cel al politicii în domeniul protecţiei mediului, sau capitolul 22 cum era cunoscut la acel moment. Dacă reflectăm asupra contextului anului 2001 pentru România, preocupări precum protecţia mediului sau combaterea poluării reprezentau deziderate destul de îndepărtate. Probleme stringente precum tranziţia la economia de piaţă sau privatizările captau atenţia de prim plan. Iată însă că acum, problemele de mediu ocupă primele locuri în dezbaterile atât de la nivel comunitar cât şi de la nivel naţional iar măsura în care România poate participa activ la aceste dezbateri precum şi măsura în care ţara noastră poate face faţă acestor noi provocări şi cerinţe existente la nivel comunitar depind foarte mult de nivelul de dezvoltare al acestor politici la nivel naţional. Iată de ce, pentru a putea vedea măsura în care România este pregătită să facă faţă angajamentelor cerute la acest moment în domeniul protecţiei mediului şi combaterii efectelor nocive ale poluării, am considerat necesar să pornim de la etapa negocierilor purtate de România în cadrul procesului de pregătire a aderării la UE, a angajamentelor asumate de România şi a capacităţii acesteia de a le duce la îndeplinire. Consilier European: Doresc să încep prin a vă mulţumi pentru că aţi acceptat invitaţia Consilierului European de a ne oferi detalii cu privire la o etapă, zic eu, deosebit de importantă pentru România, şi anume cea a negocierilor de aderare. Ce a însemnat, de fapt, perioada negocierilor pentru România, în particular în domeniul politicii de mediu? Mihaela Dranga: Mă tem că negocierile la capitolul de mediu au fost considerate de multă lume un eşec imediat după încheierea lor şi cred că încă mai sunt percepute ca atare. Din propria experienţă, însă, pot spune că am făcut maximul posibil în condiţiile date. Am obţinut rezultate bune şi foarte bune, mai ales dacă se analizează cu atenţie datele

problemei: politica de mediu practic inexistentă în România la acel moment şi consecinţele inexistenţei ei, măsurabile în concentraţii de poluanţi în aer, apă şi sol. Negocierea dosarului de mediu a însemnat o radiografie a situaţiei existente la acea dată şi găsirea unor căi de aliniere la standardele UE în domeniu, cu păstrarea unui echilibru între situaţia existentă, posibilităţile financiare şi consecinţele sociale ale adoptării acestora. Perioada negocierilor a adus o deschidere pentru România, atât din punct de vedere tehnic (alinierea la legislaţia comunitară), cât şi al relaţiilor şi înţelegerii modului de funcţionare a UE. A fost un drum lung şi anevoios pentru toată lumea, atât pentru noi, cei din echipa de negociere, cât si pentru colegii noştri din diferitele ministere care asigurau substanţa necesară discuţiilor cu serviciile tehnice ale Comisiei Europene. Fiecare material în parte, fiecare document care era transmis către Consiliul UE cu girul Guvernului era discutat şi prelucrat în colaborare cu serviciile tehnice ale CE, partener de discuţie şi aliat. Fiecare dintre noi a învăţat, a înţeles, practic, din mers, desfăşurarea procesului şi procedura în sine. Totul a fost făcut cu dăruire şi chiar cu ambiţie, aş putea spune, cu ambiţia de a dovedi că putem. C.E.: Care sunt principalele angajamente asumate de România în procesul de negociere? Cât de dificil de realizat s-au dovedit ele în perioada ulterioară (inclusiv post-aderare) M.D.: Având în vedere practic existenţa precară a legislaţiei de mediu în România până la începerea negocierilor, este greu de catalogat care dintre angajamentele asumate de România sunt principale şi care secundare, sau care este gradul de dificultate în respectarea lor. Fiecare dintre ele a reprezentat şi/sau reprezintă o provocare: e greu de zis dacă alinierea la standardele de calitate în domeniul apelor e mai importantă decât conservarea florei şi faunei, sau dacă reducerea emisiilor de poluanţi proveniţi de la instalaţiile mari de

ardere se clasifică mai sus pe scara priorităţilor faţă de colectarea selectivă a deşeurilor. Toate sunt importante întrucât fiecare dintre ele are un impact asupra calităţii vieţii oamenilor şi fiecare are nevoie de finanţare pentru punerea în aplicare. C.E.: Care au fost, la acel moment, cele mai sensibile aspecte în ceea ce priveşte negocierea acestui capitol de acquis? M.D.: Negocierea întregului capitol a fost un proces sensibil, pentru că aducea atingere intereselor economice şi avea repercusiuni sociale. Deşi, la prima vedere, mediu înseamnă aer şi apă curate, situaţia este mult mai complexă la o analiză atentă. Respectarea standardelor de mediu se traduce în investiţii şi joc după reguli economice bine stabilite (cele ale concurenţei). De aceea a fost încurajată participarea operatorilor economici în procesul de negociere, participarea directă a acestora la furnizarea justificărilor pentru durata perioadelor de tranziţie solicitate. Perioadele de tranziţie au fost stabilite împreună cu industria şi s-au bazat pe o auto-analiză a fiecăruia cu furnizarea elementelor necesare susţinerii tranziţiei. C.E.: În aceste condiţii care au fost perioadele de tranziţie în domeniul politicii de mediu solicitate de România? M.D.: În procesul de negociere, România a acceptat acquis-ul comunitar privind Capitolul 22 - Protecţia mediului inconjurator, în vigoare la data de 31 decembrie 2000, angajându-se să asigure implementarea acestuia până la data aderării, obţinând în acelaşi timp o serie de perioade de tranziţieprintre care putem aminti: - Directiva 94/63/EC privind controlul emisiilor de compuşi organici volatili (COV) rezultaţi din depozitarea benzinei şi distribuţia sa de la terminale la staţiile service.  între 1-3 ani perioadă de tranziţie, până la 31 decembrie 2007, pentru mai multe sute de instalaţii - Directiva 94/62/EC privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje, amendată de Directiva 2004/12/EC

-

-

-

-

-

 Atingerea unui nivel de 50% recuperare şi 15% pentru reciclarea plasticului (considerând 2008 ca an de referinţă),  Atingerea unui nivel de 60% recuperare globală şi 55% pentru reciclarea sticlei, conform directivei 94/62/EC  3 ani perioadă de tranziţie, până la 31 decembrie 2011, pentru atingerea unui nivel de 15% de reciclare a lemnului Directiva 2000/76/EC privind incinerarea deşeurilor  între 1-2 ani perioadă de tranziţie pentru mai multe zeci de instalaţii pentru incinerarea resturilor şi deşeurilor rezultate din activităţi medicale Directiva 2002/96/EC privind deşeurile de echipamente electrice şi electronice  2 ani perioadă de tranziţie, până la 31 decembrie 2008, pentru atingerea nivelului de colectare de 4 kg deşeuri electrice şi electronice/locuitor/an (art. 5.5)  2 ani perioadă de tranziţie, până la 31 decembrie 2008, pentru atingerea ţintelor de reciclare şi recuperare (art. 7.2) Directiva 76/464/EEC privind poluarea cauzată de anumite substanţe periculoase deversate în mediul acvatic al Comunităţii  perioadă de tranziţie de 3 ani (până la 31 decembrie 2009), pentru aplicarea integrală a prevederilor directivei, pentru substanţele periculoase – hexaclorbenzen (HCB), hexaclorbutadienă (HCBD), 1,2 dichloretan, tricloretilenă, triclorbenzen, cadmiu şi mercur, Lindan pentru mai multe zeci de combinate Directiva 99/31/EC referitoare la depozitarea deşeurilor - 16.04.2017 Regulamentul nr.259/93 privind controlul transportului deşeurilor în, dinspre şi înspre Comunitatea Europeana 01.01.2016 Directiva nr. 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate urbane - 01.01.2021

- Directiva nr. 98/83/EC privind calitatea apei destinate consumului uman  până la 31 Decembrie 2015 - 01.01.2016 - Directiva nr. 96/61/EC privind prevenirea si controlul integrat al poluării (IPPC) 01.01.2016 - Directiva Consiliului nr.88/609/EEC privind limitarea emisiilor anumitor poluanţi în atmosfera de la instalaţii mari de ardere (LCP) (amendata de Directiva 2001/80/EC) 01.01.2014. Perioadele de tranziţie sunt consemnate, pe larg, în Tratatul de Aderare a Bulgariei şi României la Uniunea Europeană.

stocarea carbonului şi se referă numai la binomul energie-schimbări climatice, pe când capitolul de mediu a cuprins întregul acquis de mediu existent la acea dată. C.E. Este România pregătită pentru a face faţă noilor provocări în dezbatere la nivel comunitar? M.D.: Eu sunt convinsă că da, dacă totul este tratat cu seriozitate, cu voinţa şi dorinţa de „a face treabă”. Faţă de perioada 2001-2004, România are acum un mare avantaj: este partener egal de discuţii cu toate celelalte 26 state membre UE, îşi poate expune şi îi este luată în calcul părerea, poate influenţa mersul lucrurilor, participă, practic, la fabricarea viitorului Europei din toate punctele de vedere. C.E. Este România comparabilă, în opinia dvs, cu statele membre mai vechi din punct de vedere al capacităţii de a se adapta noilor cerinţe în domeniul protecţiei mediului şi combaterii efectelor „nocive” asupra mediului?

Sursa: http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/41 /525/7726/2448932/1/01-acros-dn.jpg

C.E. În contextul angajamentelor asumate la momentul negocierii pentru aderare şi a aspectelor considerate sensibile la acel moment, ce aduce nou în prezent pachetul enegie - schimbări climatice? M.D.: Nu poate fi făcută o comparaţie între cele două situaţii.Pachetul aflat acum în dezbatere la nivel UE şi care cuprinde un număr de patru propuneri legislative care traduc în masuri concrete angajamentul UE de lider mondial în lupta împotriva schimbărilor climatice este mult mai complex decât standardele pe care România şi le-a asumat prin semnarea Tratatului de Aderare. Aceste noi propuneri legislative cuprind prevederi referitoare la comercializarea emisiilor de gaze cu efect de seră (ETS), emisiile de gaze cu efect de seră neacoperite de ETS, utilizarea surselor de energie regenerabilă şi captarea şi

M.D.: Categoric ne va fi mai dificil să facem faţă acestor provocări, având în vedere că schimbările în România trebuie să aibă loc în toate domeniile. Este nerecomandată comparaţia cu Statele Membre mai vechi, fiindcă se pleacă de la niveluri diferite. În cazul lor, se pleacă de la o situaţie deja aşezată, concretă. În cazul nostru, însă, modificările abia au început. Dar aceasta poate constitui, totodată, şi un avantaj, întrucât nu s-aa creat încă rutina dată de obiceiuri, aşteptări, dorinţe şi cerinţe. Adaptarea la noile cerinţe vine oarecum firesc, se suprapune procesului global de transformare. C.E. Vă mulţumim pentru aceste informaţii şi pentru că aţi acceptat să staţi de vorbă cu noi. M.D.: Şi eu vă multumesc.

(a consemnat Cătălina CONSTANTIN)

FINANŢARE EUROPEANĂ PENTRU CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE Percepţii asupra Structurale

Instrumentelor

Introducere Prezentul studiu îşi propune o analiză a percepţiilor principalilor beneficiari ai instrumentelor structurale, aşa cum apar prezentate şi definite în cercetările efectuate până în prezent în acest domeniu. Analiza percepţiilor, concluziilor şi recomandărilor, identificate in aceste sondaje de opinie efectuate până în prezent, îşi propune o identificare a erorilor de percepţie sau percepţiilor eronate. Analiza percepţiilor poate constitui un punct de plecare in găsirea unor soluţii sau măsuri pentru remedierea eventualelor deficienţe şi implicit îmbunătăţirea comunicării şi informării atât a beneficiarilor, cât şi a publicului larg. Studiul percepţiilor asupra instrumentelor structurale nu poate fi izolat de contextul mai larg al efectelor integrării României în UE. Din acest motiv, percepţiile asupra principalelor fonduri de pre-aderare constituie un punct de plecare în evaluarea impactului acestor programe de mare importanţă pentru perioada post aderare. Publicul ţintă al studiului este format din funcţionari şi factori de decizie ai instituţiilor care gestionează fondurile europene, autorităţi locale primari, reprezentanţi ai întreprinderilor mici şi mijlocii ca potenţiali beneficiari ai fondurilor structurale. Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii este unul dintre cele mai importante şi cel care va fi în mod direct influenţat de schimbările aduse de integrarea europeană. Din punct de vedere cantitativ, densitatea IMM a rămas mult sub media UE. Ca efect al creşterii constante a comerţului între România şi celelalte ţări membre UE înregistrate ca urmare a înlăturării barierelor tarifare şi netarifare, producătorii locali nu vor mai fi protejaţi. Din acest motiv creşterea productivităţii şi adaptarea la normele UE devin imperative.

Impactul integrării asupra IMM va depinde atât de gradul de pregătire anterioară pentru schimbările competitive cât şi de profilul firmei. O parte dintre problemele in gestionarea acestor fonduri sunt atribuite principalilor beneficiari, managementul fondurilor de preaderare generând o pregătire a instituţiilor administraţiei şi o adaptare la un mod de lucru caracteristic UE, fiind necesară introducerea unei anumite rigori prin necesitatea respectării unor regulamente stricte, un mod de lucru profesionist cu respectarea termenelor şi a cerinţelor privind documentaţia. Analiza situaţiei curente din prisma beneficiarilor fondurilor post-aderare O analiză a situaţiei curente identifică o divergenţă totală între percepţiile beneficiarilor fondurilor post-aderare şi structurile responsabile de gestiunea acestora. Beneficiarii identifică o lipsă acută a informaţiilor de accesare a instrumentelor structurale, în timp ce administraţia centrală implicată în managementul instrumentelor structurale este de părere că a făcut tot ce se putea face pentru o informare corectă a beneficiarilor. Din studiile efectuate până în prezent rezultă o insuficientă înţelegere a mecanismului de funcţionare a acestor fonduri europene, care nu depinde de o corecta informare. În perioadele de pre-aderare şi postaderare au fost efectuate mai multe cercetări sociologice, în scopul de a determina gradul de cunoaştere, atitudinea şi aşteptările românilor faţă de fondurile nerambursabile alocate de UE ţării noastre. Cercetările au evidenţiat că românii asociază fondurile europene fenomenelor de frauda şi corupţie. Impresiile generale bazate în parte pe informaţiile din presă şi pe experienţa personală conturează o anumită rigiditate a instituţiilor administraţiei publice în relaţia cu cetăţeanul.

Eurobarometrul nr. 66 arătă că românii aşteaptă rezolvarea problemelor lor din partea instituţiilor Uniunii Europene, mai degrabă decât din partea autorităţilor naţionale. O serie de studii şi analize efectuate până în prezent se referă la percepţiile cetăţenilor români asupra Uniunii Europene, în scopul de a determina dacă sunt cunoscute efectele integrării în UE. Aceste analize oferă o gamă vastă de informaţii referitoare la percepţia persoanelor fizice şi juridice asupra instrumentelor structurale, Planului Naţional de Dezvoltare, Programelor Operaţionale, nivelului de pregătire a companiilor româneşti, aşteptărilor privind cantitatea şi calitatea informaţiilor despre instrumentelor structurale, identificării celor mai adecvate canale de comunicare şi a posibilelor blocaje în comunicare. Sondajul de opinie efectuat în august 2006 de către compania Gallup pentru Ministerul Finanţelor pune în evidenţă lipsa generală de cunoştinţe despre instrumentele structurale. Studiul efectuat asupra persoanelor din mediul urban, reprezentanţilor administraţiei publice şi locale, mediului de afaceri sau IMM-uri, organizaţiilor neguvernamentale şi mediului de cercetare / academic a relevat faptul că deşi nivelul de informare al publicului larg în domeniul instrumentelor structurale este încă foarte scăzut percepţia asupra utilităţii fondurilor europene este în general pozitivă. Reprezentanţii diverselor tipuri de instituţii consideră că aceste fonduri ajută România să se integreze în Uniunea Europeană şi rezolvă probleme importante ale ţării. O pondere mai mică a intervievaţilor consideră că România are capacitatea de a folosi în totalitate fondurile acordate de Uniunea Europeană (41% administraţie publică, 58% companii, 45% ONG-uri, 42% - învăţământ-cercetare. Probleme identificate Problemele asociate fondurilor oferite de Uniunea Europeană sunt legate de modul în care sunt distribuite şi / sau utilizate în România.

Astfel, opiniile cele mai critice se regăsesc în rândul companiilor private şi în rândul instituţiilor de învăţământ sau cercetare, acestea apreciind că fondurile sunt în mică măsură distribuite sau folosite corect. Mai mult de jumătate dintre reprezentanţii intervievaţi cred că fondurile oferite de Uniunea Europeană pentru România sunt folosite în scopurile în care au fost acordate. Totuşi, 37% dintre reprezentanţii firmelor şi 30% dintre cei ai instituţiilor de învăţământ sau cercetare cred în mică măsură că aceste fonduri sunt cheltuite în scopurile pentru care sunt acordate. Problemele cu care s-au confruntat instituţiile în accesarea fondurilor europene sunt legate în primul rând de documentaţia solicitată care este foarte stufoasă, dar şi de nivelul prea mare al cofinanţării cerute. În ceea ce priveşte instituţiile care nu au depus nici o cerere de finanţare europeană, principalele bariere sunt legate de documentaţia şi birocraţia excesivă, lipsa informaţiilor credibile şi suficiente despre oportunităţile de finanţare, dar şi probleme legate de eligibilitatea acestora pentru anumite tipuri de proiecte. Problemele asociate fondurilor oferite de Uniunea Europeană sunt cele legate de modul în care sunt distribuite şi / sau utilizate în România. Astfel, opiniile cele mai critice se regăsesc în rândul companiilor private şi în rândul instituţiilor de învăţământ sau cercetare, aceştia apreciind că fondurile sunt în mică măsură distribuite sau folosite corect. În general, percepţia asupra utilităţii fondurilor europene este una pozitivă. Reprezentanţii diverselor tipuri de instituţii consideră că aceste fonduri ajută România să se integreze în Uniunea Europeană şi rezolvă probleme importante ale ţării. O pondere mai mică a intervievaţilor consideră că România are capacitatea de a folosi în totalitate fondurile acordate de Uniunea Europeană (41% administraţie publică, 58% companii, 45% ONG-uri, 42% învăţământ-cercetare.

Conform aceluiaşi studiu, priorităţile de finanţare pentru România începând cu anul 2007 sunt cel mai bine cunoscute de către administraţia publică şi ONG-uri, spre deosebire de mediul de afaceri şi cel de cercetare/academic mai puţin familiarizate cu aceste teme. Mai mult de jumătate din populaţie consideră că fondurile europene nu sunt distribuite în mod transparent şi că există fraude în gestionarea şi utilizarea acestor fonduri, în special în administraţia publică. În această privinţă, opiniile sunt asemănătoare: 13% din reprezentanţii administraţiei publice, 48% din cei ai mediului de afaceri, 28% ONG-uri şi 30% reprezentanţi ai instituţiilor de învăţământcercetare cred că există fraudă în mare măsură. În ceea ce priveşte evoluţia fenomenului de fraudă, majoritatea intervievaţilor apreciază că astăzi există mai puţină fraudă decât în trecut. Cheltuirea fondurilor de către beneficiari este de asemenea afectată de fraudă după cum afirmă 13% dintre reprezentanţii administraţiei publice, 29% din cei ai ONG-urilor şi ai instituţiilor de învăţământ-cercetare şi 46% ai mediului de afaceri. De altfel, localizarea fraudei în diversele sectoare de activitate este percepută în mod diferit: - în administraţia publică – aproximativ 15% cred că există fraudă în administraţia centrală, la nivelul IMM-urilor şi organizaţiilor neguvernamentale; - în mediul de afaceri – 47% localizează frauda la nivelul administraţiei (centrală şi locală), iar 23% la nivelul organizaţiilor neguvernamentale; - Organizaţiile neguvernamentale – 40% cred că există fraudă la nivelul administraţiei centrale, 35% în administraţia locală şi 21% la nivelul IMMurilor; - Instituţiile de învăţământ cercetare – frauda există la nivelul administraţiei locale (41%), administraţiei centrale (37%) şi organizaţiilor neguvernamentale (24%).

Cele mai cunoscute priorităţi la nivelul tuturor instituţiilor sunt cele legate de infrastructură, mai precis de reţeaua de drumuri. De asemenea, protecţia mediului este menţionată între primele priorităţi de către toate cele 4 tipuri de instituţii. Trebuie remarcat că domenii În concluzie, gradul de informare asupra fondurile post-aderare este scăzut, opinia predominantă fiind aceea că accesarea finanţărilor oferite de UE este dificilă atât din cauza birocraţiei şi a lipsei posibilităţilor de cofinanţare, cât şi din cauza suspiciunilor de corupţie care planează asupra instituţiilor publice implicate. S-a constatat că, din cauza birocraţiei excesive şi a suspiciunii de corupţie, mai multe organizaţii care încep să dezvolte proiecte renunţă în final să mai trimită aplicaţii pentru finanţări. La rândul lor autorităţile consideră că au făcut tot ce este posibil pentru a facilita accesul la informaţii al beneficiarilor. Activităţile de informare desfăşurate până în prezent nu justifică lipsa de informaţii aşa cum este percepută de beneficiari şi societatea civilă. S-a constatat că nici grupurile de potenţiali beneficiari nu fac diferenţa între diferitele programe, între fondurile de pre şi post-aderare,: instrumentele structurale fiind adesea confundate cu „fondurile PHARE”. În viziunea celor patru grupuri, accesarea fondurilor presupune birocraţie, cofinanţare şi depunerea de aplicaţii prin proiecte. Modalităţile de informare utilizate cu preponderenţă de beneficiari sunt internetul, seminariile de informare, media. S-a observat că un potenţial solicitant are nevoie de un minim prealabil de informaţie pentru a deveni interesat si mai ales pentru a putea formula întrebări utile. Priorităţile de finanţare pentru România începând cu 2007 sunt cel mai bine cunoscute la nivelul administraţiei publice (88%), aceasta reprezentând de altfel fie organisme intermediare fie beneficiarii ce vor implementa proiecte. Cele mai puţine informaţii despre priorităţile de finanţare sunt la nivelul companiilor private, doar 30% dintre reprezentanţii acestora afirmând că le cunosc.

Percepţii eronate Conform studiilor efectuate până în prezent, reprezentanţii instituţiilor intervievate sunt familiarizaţi în măsuri diferite cu conceptele specifice fondurilor structurale şi de coeziune. Astfel, 60% dintre reprezentanţii IMMurilor şi 22% dintre reprezentanţii mediului academic nu au auzit despre fondurile structurale şi de coeziune. Instrumentul cel mai puţin cunoscut este Cadrul Strategic Naţional de Referinţă: 29% dintre reprezentanţii administraţiei publice nu au auzit sau nu cunosc nimic despre acesta respectiv 93% dintre reprezentanţii companiilor, 53% dintre reprezentanţii ONG-urilor şi 61% dintre intervievaţii din învăţământ – cercetare. Organismele intermediare reprezintă un alt aspect despre care intervievaţii nu au suficiente informaţii, atât în sistemul public cât şi în cel privat. Deşi beneficiarii fondurilor structurale nu pot fi decât persoane juridice, intervievaţii au menţionat persoanele fizice ca potenţiali beneficiari (23% dintre reprezentanţii administraţiei publice, 28% din reprezentanţii companiilor, 13% companii şi 25% în învăţământ-cercetare) căreia îi aparţine. instituţie Cele mai des menţionate ministere responsabile cu distribuirea fondurilor structurale sunt Ministerul Integrării Europene şi Ministerul Finanţelor. (aproximativ 60% dintre reprezentanţii administraţiei publice şi ONG-urilor, 47% respectiv 44% dintre reprezentanţii mediului academic şi 11% dintre intervievaţii din mediul de afaceri). Agenţiile de Dezvoltare Regională sunt, de asemenea, menţionate într-o mare măsură de intervievaţi (administraţie publică – 44%, mediul de afaceri – 14%, ONGuri – 59% şi mediul academic – 30%). Trebuie remarcat faptul că autorităţile locale sunt percepute de o parte însemnată a intervievaţilor ca distribuitori de fonduri şi nu ca beneficiari.

Estimându-şi nivelul actual de cunoştinţe referitor la fondurile structurale, cei care consideră că au un nivel destul de ridicat de cunoştinţe sunt reprezentanţii administraţiei publice (media este de 6,96 pe o scală de la 1 la 10). Reprezentanţii ONGurilor şi cei ai mediului academic şi de cercetare au medii apropiate (6,07 respectiv 5,85), dar se observă diferenţe în ceea ce priveşte distribuţia nivelului de informare. Astfel în cazul ONG-urilor 42% estimează un scor de 7 sau 8 puncte, iar în cazul mediului academic doar 28% se autoevaluează la 7 sau 8 puncte. Priorităţile definite prin Programele Operaţionale sunt percepute în mod diferit de instituţii. Ierarhizând priorităţile, se constată că există teme comune, centrale (modernizarea şi extinderea reţelelor de drumuri şi protecţia mediului, dar şi teme legate de domeniul de activitate specific instituţiilor: - administraţia publică – competitivitatea produselor româneşti şi sistemul de alimentare cu apă; - companiile – sistemul de învăţământ, competitivitatea produselor româneşti şi dezvoltarea turismului; - ONG-urile – sistemul de învăţământ, crearea locurilor deInstituţiile muncă şi cecreşterea vor fi responsabile eficienţei administraţiei publice locale; - învăţământ–cercetare – cercetarea în România, sistemul de învăţământ şi competitivitatea produselor româneşti Intenţia de a accesa fonduri europene în următorii 2 ani caracterizează toate tipurile de instituţii (peste 75%). La nivelul sectorului de afaceri se constată un interes mai scăzut faţă de fondurile europene, 16% dintre reprezentanţii companiilor afirmând că nu intenţionează să acceseze astfel de fonduri. Mai mult de jumătate din instituţii au proiecte pe care doresc să le depună pentru finanţare, în diverse domenii. La nivelul administraţiei publice 79% dintre intervievaţi afirmă că au astfel de proiecte şi de asemenea 75% dintre ONG-uri şi 68% dintre instituţiile de învăţământ – cercetare.

Sectorul de afaceri este mai puţin pregătit să acceseze astfel de fonduri (doar 42% au proiecte). Domeniile de interes sunt specifice fiecărui tip de instituţii: - administraţia publică - infrastructura, protecţia mediului şi modernizarea administraţiei publice; - companii – dezvoltarea producţiei, agriculturii, silviculturii şi pisciculturii, construcţii; - ONG-urile – în general în domeniul social, dezvoltarea resurselor umane, educaţie/învăţământ; - învăţământ - cercetare - în general în cercetare – dezvoltare, educaţie/învăţământ, sănătate. Percepţii asupra Fondurilor Structurale şi Fondului de Coeziune la nivelul companiilor Sectorul IMM este unul dintre cele mai importante în orice economie modernă şi cel care va fi în modul cel mai direct influenţat de schimbările aduse de integrarea europeană. Din punct de vedere cantitativ, în România densitatea IMM a ajuns la 26 IMM/1000 locuitori în 2006, dar a rămas mult sub media UE care este de peste 50 IMM/1000 loc1. Cum comerţul între România şi celelalte ţări membre UE va înregistra creşteri constante datorită înlăturării barierelor tarifare şi netarifare, producătorii locali nu vor mai fi protejaţi astfel încât creşterea productivităţii şi adaptarea la normele UE devine un imperativ. Impactul integrării asupra IMM va depinde atât de gradul de pregătire anterioară pentru schimbările competitive cât şi de profilul firmei. De exemplu, întreprinderile de producţie şi servicii cu activităţi de export, de mărime medie, vor fi nevoite să facă faţă unei competiţii sporite în cadrul pieţei unice având, în acelaşi timp, şi cele mai mai oportunităţi de a putea profita de o piaţă extinsă. Totuşi, pentru ca acestea să obţină beneficii în astfel de condiţii, va fi necesar să aibă capacitatea şi dorinţa de a inova, precum şi posibilitatea de a atrage resursele financiare pentru a investi în aceste procese.

Studiile efectuate până în prezent pun în evidenţă următoarele aspecte: - Deşi cetăţenii români cunosc mai multe lucruri despre Uniunea Europeană decât despre alte instituţii internaţionale, instrumentele structurale, în schimb, sunt percepute ca reprezentând un subiect dificil, specializat, în mare parte inaccesibil atât pentru comunitatea de afaceri, cât şi pentru societatea civilă; - Informaţiile referitoare la instrumentele structurale sunt insuficiente, provocând astfel confuzii, în special prin prisma diferenţelor dintre acestea şi fondurile de pre-aderare şi a instituţiilor care se ocupă de management şi control. - 72% din companiile româneşti susţin că sunt “parţial informate” şi doar 20% consideră ca sunt “complet informate” in privinta instrumentelegislatiei UE; - 59% din companiile româneşti consideră că deţin informaţii despre fondurile structurale; - Sursele de informare referitoare la fondurile structurale s-au dovedit a fi mass media, internetul şi publicaţiile (aici fiind incluse cele tipărite de Comisia Europeană, de autoritatile nationale cat si cele tiparite de alte entitati cum ar fi Camerele de Comerţ). Pentru evaluarea nevoilor de informare în rândul populaţiei în general Ministerul Finanţelor a comandat la sfârşitul anului 2005 şi în cursul anului 2006 două studii: o cercetare sociologică calitativă (tip focus grup) şi o cercetare cantitativă (sondaj de opinie) Sondajele de opinie efectuate pun în evidenţă lipsă de cunoştinţe despre instrumentele structurale. Mai mult de jumătate din cei intervievaţi consideră că fondurile europene nu sunt distribuite în mod transparent şi că există fraude în gestionarea şi utilizarea acestor fonduri, în special în administraţia publică. Aproape o treime (29,91%) dintre utilizatorii portalului www.fonduristructurale.ro consideră „Birocraţia excesivă (numărul mare de avize şi documente solicitate pentru întocmirea dosarului de finanţare)” ca fiind principala

problemă a gestionării fondurilor structurale în România, arată sondajul de opinie derulat în perioada martie – iunie 2008 de către portalul de informare www.fonduristructurale.ro şi prezentat, în cadrul Conferinţei Mediafax despre instrumentele structurale organizată de agenţia Mediafax în parteneriat cu Banca Naţională a României. De exemplu, o firmă care doreşte finanţare europeană pentru dezvoltarea activităţii de producţie are nevoie de 48 de documente (avize, declaraţii, planuri, cereri) pentru a întocmi un dosar de finanţare complet. Reabilitarea unui spital judeţean, proiect ce poate fi iniţiat de către o autoritate locală, presupune obţinerea a 50 de documente (avize, declaraţii, planuri, cereri). În opinia a 15,16% dintre respondenţi principala dificultate în cheltuirea banilor europeni este „Lipsa transparenţei în evaluarea şi selecţia proiectelor”, iar 15,10% dintre utilizatorii site-ului consideră „Lipsa capacităţii beneficiarilor de a cofinanţa/finanţa proiectele” ca fiind cea mai mare problemă a gestionării banilor europeni în România. Ceilalţi respondenţi au indicat ca problemă principală a gestionării fondurilor structurale în România: - Expertiza scăzută a beneficiarilor în scrierea proiectelor - 12,18%; - Informare deficitară cu privire la oportunităţile de finanţare din fonduri structurale - 11,76%; - Procedura greoaie privind achiziţiile publice - 6,65%; - Disfuncţionalităţi în implementare - 5,63%; - Centralizarea gestionării fondurilor la nivelul ministerelor - 3,61%. La sondaj au răspuns 3324 utilizatori ai www.fonduri-structurale.ro, cea mai mare parte provenind din mediul de afaceri (62,31%). Respondenţii consideră ca principalele efecte benefice asupra activităţii societăţilor, accesul la surse alternative de finanţare (fonduri post-aderare), creşterea nivelului investiţiilor străine precum şi intensificarea concurenţei.

Situaţia este ingrijoratoare, cand vine vorba despre estimarea costurilor de pregatire a implementarii directivelor europene. In randul companiilor, 77% dintre respondenti nu au realizat o estimare a costurilor. Percepţia funcţionarilor publici, la nivel naţional În această privinţă, în rândul institutiilor, 58% dintre respondenţi au precizat că au înaintat o cerere pentru a obţine finanţare din partea UE, 56% dintre aceştia declarând că, în urma cererii depuse, au obţinut şi finanţarea. Capacitatea României de a face faţă cu succes cerinţelor integrării în UE precum şi de a beneficia de oportunităţile acestei integrări va depinde în mod crucial de capacitatea administraţiei locale din România de a administra la un nivel de calitate adaptat cerinţelor europene. Reforma administraţiei locale presupune organizarea acestora în raport cu cerinţele populaţiei, introducerea standardelor de calitate în baza cărora să se poată monitorizată şi evaluată activitatea funcţionarilor publici. De asemenea va fi necesară stabilirea unor mecanisme de planificare strategică pentru fiecare autoritate publică locală în raport cu serviciile publice pe care le furnizează. La nivelul fiecărei comunităţi, administraţiile locale vor fi cel mai important instrument prin care se vor putea accesa finanţările europene. De aceea promovarea de parteneriate, asocieri şi cooperări zonale între autorităţile administraţiei publice locale şi ceilalţi actori sociali va măsura gradul de succes al diferitelor comunităţi pe viitor. În acest sens misiunea administraţiilor locale în cadrul proceselor declanşate de integrarea în UE este mai complexă decât cea a sectorului IMM-urilor şi a producătorilor agricoli. Nu numai că trebuie să se organizeze astfel încât funcţionarea şi standardele de calitate să corespundă cerinţelor UE, dar trebuie să fie capabile să ofere şansa comunităţilor locale de a beneficia de oportunităţile apărute în cadrul acestui proces.

Analiza efectelor integrării în UE după un an are o serie de avantaje, dar şi o serie de dezavantaje. Chiar dacă 1 ianuarie 2007 marchează o dată istorică din punct de vedere simbolic, din punct de vedere tehnic, nu marchează o diferenţă semnificativă. Chestionarea unui grup de persoane din domeniile cele mai afectate de integrarea în UE, la un an de când România este formal membră a Uniunii, are avantajul de a surprinde care sunt efectele directe ale statutului de membru al Uniunii, spre deosebire de perioada în care România era doar aspirant la acest statut. Aproximativ 39% din totalul respondenţilor consideră că finanţarea europeană de până acum a avut un impact semnificativ asupra domeniului lor de activitate, cu o creştere la 47% în cazul personalului din administraţia locală. Per ansamblu, diferenţele dintre cele două grupuri sunt normale, personalul din administraţia locală fiind, prin natura muncii lor, la curent cu schimbările legislative de orice natură. Numărul celor care declară că au un grad de cunoaştere ridicat al aspectelor legate de condiţiile de accesare, dificultatea, capacitatea tehnică necesară pentru accesarea de fonduri structurale diferă semnificativ la cele trei grupuri. În timp ce procentul pentru personalul din administraţia locală ajunge la aproape 70%, acesta scade sub 40% pentru celelalte două grupuri. De asemenea, acelaşi patern se menţine şi atunci când respondenţilor li s-a cerut să-şi exprime opinia cu privire la măsura în care finanţările europene sunt adaptate capacităţii de cofinanţare a beneficiarilor şi răspund nevoilor reale din domeniul lor de activitate în mare şi foarte mare măsură. Dacă persoanele din administraţia locală au o atitudine pozitivă faţă de de aceste aspecte în proporţie de aproape 80%, acest procent scade sub 50% în cazul sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii. Chestionaţi în legătură cu modalităţile în care integrarea în Uniunea Europeană se va manifesta în domeniu, funcţionarii publici au menţionat, în general, posibilitatea accesului la programe de instruire oferite în cadrul diferitelor programe europene, ca și

posibilitatea de a petrece perioade semnificative de timp în cadrul unor programe de schimb la nivel european. Nu în ultimul rând, existenţa unor viitoare creşteri substanţiale ale nivelului de salarizare prin “armonizarea politicilor salariale” este menţionat ca un efect important al integrării europene. Unul dintre avantajele cele mai mari, atât în perioada de aderare cât şi postaderare este legat de posibilitatea accesării finanţărilor europene. La nivelul României accesarea fondurilor se leagă mai mult de capacitatea tehnică de a îndeplini condiţiile tehnice şi financiare pe aceste fonduri. În domeniul IMM-urilor, numărul programelor de finanţare disponibile odată cu integrarea în UE a crescut enorm, existând posibilitatea de accesare a unei scheme largi de fonduri în cadrul Fondurilor structurale (Fondul European de Dezvoltare Regionala-FEDR, Fondul Social European-FSE, Fondul de Coeziune - FC). În general, administraţiile locale au acces la cel mai mare număr de programe cu finanţare europeană datorită domeniilor multiple în care acestea au responsabilităţi. La nivelul grupului de persoane intervievat, personalul din administraţia locală este singurul a cărui experienţă în participarea la depunerea unor proiecte pentru fonduri europene este foarte mare (67%), aspect care relevă faptul că sectorul IMM-urilor este încă relativ slab pregătite pentru a beneficia de oportunităţile de finanţare europeană. Percepţia funcţionarilor publici, la nivel local Continuând studiile anterioare în încercarea de a contura o imagine obiectivă asupra problematicii asociate cu fondurile structurale în România, aşa cum este ea reflectată astăzi la nivelul administraţiei publice locale, Institutul pentru Politici Publice (IPP) şi Asociaţia Oraşelor din România (AOR) au realizat un sondaj, bazat pe chestionare auto-administrate, cu întrebări având variante multiple de răspuns (închise şi deschise), transmise tuturor consiliilor judeţene (41), precum şi unui eşantion reprezentativ de primării de municipii şi oraşe.

Rata de răspuns la aceste chestionare a fost de 64% în cazul consiliilor judeţene şi mai scăzută pentru primăriile de oraşe (16%). Din păcate, rezultatele prezentate nu sunt reprezentative pentru primăriile de municipii cuprinse în eşantion, datorită faptului că acestea nu au returnat în termenul stabilit chestionarele transmise de IPP şi AOR60. Potrivit răspunsurilor primite, autorităţile publice locale din România declară în unanimitate că au în general, cunoştinţe despre existenţa fondurilor structurale pentru ţările membre ale Uniunii Europene, însă, în ceea ce priveşte gradul de informare cu privire la condiţiile de accesibilitate a acestor fonduri, acesta variază de la mediu la scăzut. Tipurile de fonduri structurale asupra cărora reprezentanţii administraţiei publice locale sunt cei mai informaţi sunt: fondul pentru proiecte de infrastructură (64%) şi cel pentru dezvoltare regională. În ceea ce priveşte o serie de aspecte care ţin de accesarea şi utilizarea fondurilor structurale în general autorităţile publice locale din România declară aproape în majoritate că ar dori să fie mai bine informaţi cu privire la: - condiţiile de eligibilitate pentru proiectele aplicate la fondurile structurale): 77% - domeniile prioritare de finanţare: 77% - modalităţile de asigurare a co-finanţării: 92% - procentul necesar de co-finanţare: 62% - formularistica necesară: 72% - instituţiile de control: 54% - instituţiile responsabile cu acordarea fondurilor structurale: 59% Alte aspecte asupra cărora reprezentanţii autorităţilor publice locale ar vrea să fie informaţi ţin de suma totală aferentă fondurilor structurale pentru România, procedurile de aplicare şi cele de audit, aspecte legate de pre-finanţarea proiectelor, precum şi detalii despre parteneriatele eligibile pentru fondurile structurale.

Variantele de răspuns la chestionarele IPP şi AOR nu au inclus denumirea exactă a fondurilor structurale, ci domeniile mari de finanţare din aceste fonduri, pentru a face mai uşor diferenţa între zonele specifice care necesită încă activităţi de informare pentru administraţia publică locală. Cele mai importante probleme percepute ca atare de reprezentanţii administraţiei publice locale din România în ceea ce priveşte depunerea de proiecte pentru fondurile structurale sunt: imposibilitatea de atragere a unor resurse financiare suplimentare necesare cofinanţării (72%), respectiv lipsa personalului specializat în scrierea de proiecte (51%). Alte probleme identificate de respondenţi în materia fondurilor structurale sunt reprezentate de fluctuaţia personalului, lipsa fondurilor necesare studiilor de fezabilitate, insuficienţa fondurilor de la bugetul local pentru a acoperi costurile de co-finanţare, costurile ridicate pentru pregătirea documentaţiei necesare proiectelor, lipsa de motivare pentru specialiştii pregătiţi în redactarea cererilor de finanţare. Întrebaţi despre cauzele externe lor care pot afecta procesul de accesare a fondurilor structurale, reprezentanţii autorităţilor publice locale au indicat ca principale obstacole: insuficienta consultare dintre administraţia centrală şi cea locală (56%), birocraţia excesivă (54%) şi lipsa oportunităţilor de training/cursuri despre fonduri structurale.

Anca IONAŞ Consilier pentru afaceri europene Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale (Ministerul Economiei şi Finanţelor)

Cum să primim bani prin Fondul European pentru Dezvoltare Rurală? (-continuare din numărul anterior-)

După cum arătam în articolul din numărul trei al revistei noastre, una dintre provocările integrării în structurile Uniunii Europene, pentru orice Stat Membru nu doar pentru România, o reprezintă politica de dezvoltare rurală. Dacă în numărul anterior ne-am ocupat cu descrierea contextului european şi naţional, a cadrului instituţional şi a măsurilor prioritare vizate pentru distribuirea resurselor financiare pe dezvoltare rurală, în această ediţie ne vom concentra asupra procedurii de aplicare, a paşilor care trebuie urmaţi şi a documentelor de care are nevoie potenţialul beneficiar al acestor fonduri comunitare. Pe site-ul Ministerului Agriculturii si Dezvoltării Rurale, la pagina de internet www.madr.ro găsiţi un mic îndrumar practic care vă va ajuta pe tot parcursul şi în care se explica în detaliu paşii care trebuie urmaţi. Este important să ştim că prin FEADR se pot finanţa doua tipuri de investiţii:  Investiţii private  Investiţii publice În cazul investiţiilor private vor fi acordate fonduri nerambursabile pentru următoarele tipuri de activităţi:  Modernizarea exploataţiilor agricole (Axa I);  Creşterea valorii economice a pădurilor (Axa I);  Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi silvice (AxaI);  Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii legate de dezvoltarea şi adaptarea agriculturii şi silviculturii (Axa I);  Diversificarea activităţilor nonagricole (Axa III);  Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea microîntreprinderilor cu scopul de a promova spiritul întreprinzător (Axa III);  Încurajarea activităţilor turistice (Axa III);  Servicii de bază pentru economia şi populaţia rurală (Axa III). Pentru a putea beneficia de fondurile nerambursabile prin FEADR în vederea finanţării propriei afaceri (investiţii private)

trebuie să vă încadraţi într-o categorie de beneficiar eligibil sau, după caz, să deveniţi unul eligibil. Beneficiarii eligibili pentru proiectele de investiţii se vor încadra, în general, în una din următoarele categorii: 1. Persoană Fizică Familială (PFA/AF)

Autorizată/Asociaţie

Este cea mai simplă formă de beneficiar eligibil, în linii mari acest statut obţinându-se prin autorizare la primăria locală. AVANTAJE: procedură simplă, contabilitate simplificată, impozitare mică. DEZAVANTAJE: nu se pot face angajări/pot lucra doar membrii asociaţiei familiale, persoana trebuie să aibă studii în domeniul în care se face autorizarea activităţii, limitarea eventualelor extinderi, etc. 2. Asociaţii în domeniu cu statut juridic, Grupuri de producători şi Cooperative Este forma cea mai agreată de către mecanismele comunitare, deoarece sprijinul financiar nerambursabil se adresează direct mai multor persoane, iar investiţia va avea un impact mult mai mare. AVANTAJE: investiţii cu acoperire mare, întărirea comunităţii, posibilitatea accesării şi a altor subvenţii pentru dezvoltarea asocierii şi grupării fermierilor, împărţirea riscului. DEZAVANTAJE: procedură de înfiinţare mai complexă. 3. Microîntreprinderi şi întreprinderi mici şi mijlocii Clasificarea în acestă categorie se face potrivit OG nr. 27/2006, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, după cum urmează:  microîntreprinderile: până la 9 angajaţi şi mai puţin de 2 milioane de euro cifră de afaceri;  întreprinderi mici: între 10 şi 49 de salariaţi şi mai puţin de 10 milioane de euro cifră de afaceri;  întreprinderi mijlocii: între 50 şi 249 de angajaţi şi mai puţin de 50 de milioane de euro cifră de afaceri.

IMM-urile şi microîntreprinderile pot fi Societate cu Răspundere Limitată (SRL), Societate în Nume Colectiv (SNC), Societate pe Acţiuni (SA), ş.a, conform legislaţiei comerciale naţionale. Ce trebuie să ştiţi pentru alcătuirea cererii de finanţare ?  Amplasamentul proiectului – terenul Pentru a fi eligibilă o investiţie realizată cu ajutorul FEADR, aceasta trebuie să fie amplasată pe teritoriul României (atât în spaţiul rural, cât şi în oraşe sau municipii) în care se pot desfăşura, cu respectarea prevederilor legislaţiei în vigoare, activităţi încadrate în următoarele domenii economice: a) producţie agricolă vegetală şi/sau zootehnică şi silvică; b) procesarea industrială a produselor agricole, silvice pentru prima şi a doua procesare (mai puţin sectorul silvic pentru a doua procesare); c) servicii de turism/agrement rural. NOTA: Investiţii pentru activităţi meşteşugăreşti, artizanale şi de mică industrie se pot amplasa doar în spaţiul rural.

Amplasarea unui proiect trebuie să aibă în vedere respectarea cerinţelor propuse prin Planul de Urbanism General (PUG) şi Planurile de Urbanism Zonal (PUZ). Pentru proiectele care prevăd construcţii trebuie prezentat şi Certificatul de Urbanism. Certificatul de Urbanism este actul emis de autorităţile administraţiei publice locale prin care se fac cunoscute solicitantului elementele care caracterizează regimul juridic, economic şi tehnic al unui imobil, stabilite prin evidenţele existente şi documentaţiile de urbanism aprobate.

 Resursele umane implicate în alcătuirea documentaţiei şi în proiect Pentru executarea contractului şi derularea proiectului în bune condiţii, fiecare beneficiar va desemna un responsabil legal şi un responsabil tehnic, care îl vor reprezenta în relaţiile cu Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (APDRP) şi părţi terţe. EXCEPTIE: Persoanele Fizice Autorizate, Asociaţiile Familiale şi Microîntreprinderile pot desemna în vederea derulării proiectului

o singură persoană care să fie în acelaşi timp şi responsabil legal şi responsabil tehnic. Responsabilul legal este persoana ce deţine dreptul de reprezentare şi de angajare de fapte comerciale, în conditiile legii, care va semna contractul de finanţare cu APDRP (în cazul în care cererea va fi selectată). Responsabilul legal poate fi, de exemplu, administratorul societăţii sau un director angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată.

Responsabilul tehnic va asigura relaţia cu APDRP şi/sau terţe părţi, coordonând şi răspunzând de executarea contractului din punctul de vedere al aspectelor tehnico-financiare ale proiectului. Responsabilul tehnic poate fi şi un salariat cu contract de muncă parţial, şi/sau reprezentantul unei firme specializate, în baza unui contract de prestări servicii, care să acorde asistenţă şi să asigure colaborarea în vederea derulării contractului sub aspectul tehnico-financiar.

Elaborarea proiectului Pentru a putea primi fonduri nerambursabile trebuie să întocmiţi un proiect. Proiectul trebuie să conţină cererea de finanţare (un document tip care se completează pe baza modelului oferit gratuit de APDRP), precum şi o serie de documente justificative, care diferă în funcţie de tipul investiţiei alese. Proiectul, în funcţie de valoarea financiară a acestuia, poate fi alcătuit de către dumneavoastră sau puteţi opta pentru:  Instituţii ale statului abilitate în acest sens, în speţă Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă prin cele 42 de Oficii Judeţene de Consultanţă Agricolă (Telefoane: 021/ 312.46.20; 312.46.27, Fax: 021 / 312.46.43; e-mail: [email protected]; website: www.consultantaagricola.ro).  Instituţii private de consultanţă care oferă contra unui comision asistenţă completă pentru întocmirea proiectului (studiul de fezabilitate, planul de afaceri, diferite studii, bugetul proiectului, ş.a.). 

Citiţi cu atenţie contractul de consultanţă, stabiliţi după caz clauze speciale şi precise. Cereţi firmei să vă asigure şi asistenţă postcontractare pentru licitaţii şi cereri de plată. De cele mai multe ori, partea cea mai dificilă nu este alcătuirea proiectului, ci implementarea financiară şi derularea acestuia.

Contribuţia financiară în proiect Prin FEADR se pot acorda fonduri nerambursabile între 50 si 70% din valoarea totala eligibilă a proiectului, fondurile acordate reprezetând cofinanţarea publică, la care trebuie să se adauge cofinanţarea privată, acea contribuţie financiară a celui care solicită fondurile europene. Cofinantarea privată poate fi asigurată din surse proprii, valabil in cazul potenţialilor beneficiari care deţin deja fondurile necesare pentru contribuţia financiară, fie din venituri provenite din sponsorizări, donaţii, etc. dovedite în condiţiile legii. Un alt mod este prin credit bancar, valabil în cazul în care potenţialii beneficiari nu deţin fondurile necesare pentru contribuţia financiară proprie, dar îndeplinesc condiţiile contractării unui credit bancar. Fondurile nerambursabile se pot obţine doar pentru anumite tipuri de cheltuieli, în funcţie de specificul investiţiei şi doar după ce aţi efectuat cheltuielile respective.



fezabilitate, achiziţionarea de patente şi licenţe în procentele prevăzute în fişele tehnice ale măsurilor. Cheltuielile pentru întocmirea documentaţiei necesare proiectului sunt singurele care pot fi efectuate înainte de semnarea contractului de finanţare cu APDRP. 4) Achiziţionarea de mijloace de transport noi, specializate, ca rezultat al identificării lor în studiul de fezabilitate/memoriu justificativ/plan de afaceri, cu o capacitate de transport bine fundamentată. Mijlocul de transport trebuie să deservească activitatea, iar achiziţionarea acestuia în scopul amintit trebuie să fie bine documentat în anexele cererii de finanţare. Acest activ nu va deservi personalul sau proprietarul investiţiei în interes personal. 5) Unelte şi instrumente specifice, inclusiv acelea pentru protecţia împotriva incendiilor şi cele pentru protecţia muncii. 6) Achiziţionarea de teren, la nivelul a maxim 10% din valoarea totală a proiectului, numai în cazul strămutării exploataţiei pentru a respecta standardele de mediu. Care sunt cheltuielile pentru care nu se acordă fonduri din FEADR? 1. Cumpărarea, închirierea sau luarea în leasing a clădirilor; 2. Impozite, taxe vamale, taxe de import , alte venituri de la bugetul de stat. 3. Costuri operaţionale, inclusiv costuri de întreţinere şi chirie. 4. Comisioane bancare, costurile garanţiilor, cheltuieli juridice şi alte cheltuieli similare. 5. Orice alte cheltuieli stipulate în fişele tehnice ale măsurilor ca fiind neeligibile.

Ce fel de cheltuieli se finanţează din FEADR? 1) Construirea, modernizarea şi extinderea clădirilor şi a construcţiilor conexe unităţii de producţie. Pentru modernizare, dacă investiţia are în vedere extinderea clădirilor existente şi/sau construirea unor anexe noi, acestea trebuie să fie justificate şi să servească modernizării propriu-zise. 2) Achiziţionarea de utilaje şi echipamente noi, inclusiv IT, software, hardware. 3) Cheltuieli reprezentând plata arhitecţilor, inginerilor şi consultanţilor, a studiilor de

Concret, care sunt primii paşi? 

Identificarea investiţiei Pentru a putea obţine fonduri nerambursabile trebuie mai întâi să

identificaţi domeniul in care doriţi să investiţi. Dupa identificarea acestuia, având o idee de investiţie sau dorinţa de a realiza un proiect în spaţiul rural, potenţialul beneficiar se adresează la Direcţiile judeţene pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, Oficiile Judeţene de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit sau la Centrele Regionale de Plaţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit. Aici va primi materiale informative, date despre eligibilitatea investiţiei preconizate, precum şi documentaţia detaliată despre modul în care trebuie întocmit proiectul.  Pregătirea proiectului După ce se familiarizează cu cerinţele şi criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate, potenţialul beneficiar va demara alcătuirea documentaţiei necesare obţinerii finanţării nerambursabile. Nu uitaţi că trebuie să asiguraţi cofinanţarea privată!  Depunerea proiectului Odată finalizată întocmirea proiectului, acesta se va depune la sediul Oficiului Judeţean de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit unde se află amplasată investiţia. Aici va fi verificat, în faţa solicitantului, dacă este conform din punct de vedere al documentelor. Apoi se trece la evaluarea viabilităţii economico-financiare a proiectului dupa care potentialul beneficiar va fi informat dacă proiectul este sau nu eligibil.  In ceea ce priveşte investiţiile publice vor fi acordate fonduri nerambursabile europene pentru urmatoarele tipuri de activităţi:  Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii legate de dezvoltarea şi adaptarea agriculturii şi silviculturii (Axa I);  Îmbunătăţirea valorii economice a pădurii (Axa I);  Încurajarea activităţilor turistice (Axa III);  Renovarea, dezvoltarea satelor, conservarea si îmbunătăţirea moştenirii rurale (Axa III). Beneficiarii eligibili pentru proiectele de investiţii se vor încadra în următoarele categorii:

a.

Consilii locale/Asociatii ale consiliilor locale; b. Administratorii fondului forestier de stat. La fel ca şi in cazul investiţiilor private fondurile europene nerambursabile se acordă doar după ce întocmiţi un proiect care conţine o cerere de finanţare, precum şi o serie de documente care trebuie să argumenteze clar oportunitatea şi rentabilitatea investiţiei pentru care doriţi să primiţi fondurile nerambursabile. Printre documentele care însoţesc cererea de finanţare trebuie să se regăseasca Studiul de fezabilitate, Hotărâri ale Consiliului Local, precum şi o serie de avize şi acorduri emise de către administraţiile din România pentru investiţia propusă. De asemenea, trebuie să dispuneţi de o parte din banii necesari pentru demararea investiţiei aferente proiectului. După ce realizaţi o primă parte a investiţiei, trebuie să întocmiţi o cerere de plată prin care prezentaţi cheltuielile realizate şi documentele pentru justificarea acestora şi solicitaţi decontarea cheltuielilor eligibile. Fondurile nerambursabile nu se acordă în avans, ci doar după demararea investiţiei şi prezentarea unor documente justificative clare. Trebuie să aveţi sau să identificati surse de finanţare atât pentru a demara investiţia, cât şi pentru a se asigura continuitatea lucrărilor între tranşele de plată.



Cum se procedează ca să se finanţeze o investiţie în interesul comunităţii?

 Identificarea ideii de proiect Întotdeauna vor exista investiţii care trebuie făcute în comuna dumneavoastră. Rolul Consiliului Local şi al Consiliului Judetean, este acela de a identifica împreuna investiţiile cu adevarat necesare şi stringente la nivelul localităţii. Aceste necesităţi trebuie însă ordonate în funcţie de prioritati, ceea ce se poate realiza chiar prin consultarea cetăţenilor din localitatea respectivă.

 Verificarea eligibilităţii investiţiei În acest proces delicat de verificare a eligibilităţii vă poate fi de mare folos colaborarea cu echipa de specialişti pe această problematica din cadrul Consiliului Local şi/sau al Consiliului Judeţean, dar şi din cadrul instituţiilor implicate în implementarea FEADR (Direcţiile judeţene pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală şi a Municipiului Bucureşti, Oficiile judeţene de Plaţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit şi Oficiile judeţene de Consultanţa Agricolă).  Studiul de fezabilitate Din momentul în care aţi stabilit că investiţia propusă este eligibilă în cadrul FEADR şi aţi identificat sursele de finanţare necesare demarării acesteia, primul document pe care trebuie să îl elaboraţi va fi studiul de fezabilitate şi prefezabilitate, dupa caz, pentru unele investiţii complexe. Acest document va fi întocmit de către specialişti, iar plata aferentă va fi facută numai în urma achiziţiei publice. Vă reamintim că această cheltuială este eligibilă pentru a fi rambursată de către Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (APDRP).  Cererea de Finanţare Este alcatuită din formulare specifice şi din documentele justificative prevăzute în procedura de accesare a FEADR. În afară de studiul de fezabilitate, există câteva documente de maximă importanţă pe care nu trebuie să le treceţi cu vederea:  Hotărârea Consiliului Local al comunei beneficiare privind necesitatea investiţiei;  Hotărârea Consiliului Local că va suporta cheltuielile de întreţinere;  Hotărârea Consiliului care să ateste că lucrările sunt prevăzute în bugetul local pentru primul an de execuţie şi că pentru următorii ani vor fi cuprinse în bugetul local până la realizarea investiţiei. De asemenea, în această etapă Consiliul Local care solicită finanţarea trebuie să desemneze doi reprezentanţi în relaţia cu Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit. Un responsabil legal care

va semna Contractul de finanţare cu Autoritatea Contractanta – APDRP (în cazul în care cererea va fi selectata) poate fi chiar Primarul comunei. Este bine de ştiut că pentru realizarea unor investiţii, vă puteţi asocia şi cu alte Consilii Locale, formând o Asociaţie Intercomunitară. În acest caz, la Cererea de finanţare trebuie ataşată Hotărârea de Asociere a acestora, unde se va specifica clar:  Consiliul Local desemnat să reprezinte Asociaţia Intercomunitară;  contribuţia fiecărui asociat;  angajamentele şi responsabilităţile fiecărui asociat, cu privire la implementarea proiectului. Solicitantul va fi în acest caz Asociaţia Intercomunitară, iar în caz de selecţie, partea contractoare este Consiliul Local desemnat să reprezinte Asociaţia („Beneficiarul”).  Aprobarea proiectului Proiectul, care conţine Cererea de Finanţare şi toate documentele tehnice şi administrative anexate, va fi depusă la Oficiul Judeţean de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit – structura judeţeană a APDRP. La Oficiul Judeţean, proiectul este verificat pentru conformitate (dacă este corect întocmit şi dacă acesta conţine toate documentele privind investiţia propusă, aşa cum se cere) urmând să se efectueze o verificare la faţa locului a elementelor prezentate de către solicitant în documentaţie, pentru a se evalua situaţia reală. După această etapă, cererea este transmisă la Centrul Regional pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit – structura regională a APDRP – care va verifica eligibilitatea proiectului (daca proiectul respecta criteriile specifice FEADR pentru finanţare). Având în vedere că Centrul Regional are o limită de competenţă în funcţie de valoarea investiţiei şi în cazul în care investiţia depăşeşte plafonul prevăzut în Manualul de proceduri, competenţa este direcţionată spre sediul central al APDRP.

După verificare, dacă sunt respectate toate criteriile de eligibilitate, proiectul este declarat eligibil, beneficiarul fiind informat în scris (notificat) ca proiectul a fost acceptat pentru finanţare.







Proiectul este eligibil. Ce urmează?

a) dacă Cererea de finanţare este declarata eligibilă şi selectată, se va semna Contractul de finanţare; b) următorul pas este elaborarea proiectului tehnic, care, după caz, poate fi facută şi înainte de semnarea Contractului de finanţare; c) odată ce proiectul tehnic a fost elaborat, încep achiziţiile publice şi semnarea contractelor pentru lucrări, prestări servicii sau furnizări de bunuri; d) cererile pentru solicitarea rambursării plăţilor corespunzatoare fiecarei tranşe, se depun la Oficiile Judeţene. 

Ce fel de cheltuieli se finanţează din FEADR?

Prin FEADR, pot fi eligibile următoarele tipuri de investiţii (lista indicativă) :  construirea şi/sau modernizarea drumurilor de exploataţie care să asigure accesul nerestricţionat la exploataţiile agricole rezultate în urma acţiunii de comasare a parcelelor de teren agricol, inclusiv a drumurilor forestiere;  facilitarea accesului la surse de energie şi extinderea sistemelor de irigaţii şi drenaj în vederea îmbunatăţirii condiţiilor de producţie;  construirea şi/sau modernizarea reţelelor de alimentare cu apă, inclusiv sursa de apă;  construirea şi/sau modernizarea reţelelor de canalizare;  prima înfiinţare şi extindere a reţelei electrice de joasă tensiune şi/sau a reţelei publice de iluminat din mediul rural;  efectuarea lucrărilor pentru corectarea torenţilor situaţi în fondul agricol şi forestier; Investiţii în forestieră: 

infrastructura

agricolă

şi

lucrări de îmbunătăţire a calităţii solului din pădure ;





echipamente pentru recoltarea seminţelor forestiere; maşini, utilaje, echipamente şi instalaţii pentru activitatea de producere a puieţilor forestieri, gospodărirea pădurilor; lucrări de transformare a pădurilor de folosinţă silvo-pastorală în păduri de folosinţă forestieră. cheltuieli reprezentând plata arhitecţilor, inginerilor şi consultanţilor, a studiilor de fezabilitate, achiziţionarea de patente şi licenţe;

Cheltuielile pentru întocmirea documentatiei necesare proiectului sunt singurele care pot fi efectuate înainte de semnarea Contractului de finantare cu APDRP.

Investiţii în infrastructura turistică la scară mică, ca de exemplu:  construirea, modernizarea şi dotarea centrelor de informare, promovare, prezentare şi vizitare turistică;  dezvoltarea de sisteme electronice de rezervare pentru structurile de primire turistice;  amenajarea de marcaje turistice, refugii turistice de interes public;  investiţii legate de refacerea în scop turistic a vechilor trasee de cale ferată cu ecartament îngust, a amenajărilor complementare acestora;  investiţii legate de înfiinţarea şi amenajarea de poteci rurale, spaţii de parcare. Crearea şi modernizarea infrastructurii fizice de bază:  înfiinţarea de drumuri noi, extinderea şi îmbunătăţirea reţelei de drumuri de interes local ce aparţin proprietăţii publice;  prima înfiinţare, extinderea şi îmbunatăţirea reţelei de apă/apă uzată (captare, staţii de tratare, alimentare, canalizare, staţii de epurare) pentru localităţile rurale având sub 10.000 locuitori echivalenţi;  achiziţia/dotarea cu echipamente de producere de energie regenerabilă în scop public;  prima înfiinţare şi extindere a reţelei publice locale de alimentare cu gaz către





alte localităţi rurale sau către zone rurale care nu sunt conectate la reţea; prima înfiinţare, extinderea şi îmbunatăţirea platformelor de depozitare a deşeurilor şi dotarea cu echipamente de management al deşeurilor. Înfiinţarea, amenajarea spaţiilor de recreere pentru populaţia rurală (parcuri, spaţii de joacă pentru copii, terenuri de sport etc.);

Renovarea cladirilor publice (ca de ex. primării) şi amenajări de parcări, pieţe, spaţii pentru organizarea de târguri etc); 







Investiţii noi în infrastructura socială şi dotarea aferentă pentru centre de îngrijire copii, batrâni şi persoane cu nevoi speciale; achiziţionarea de microbuze care să asigure transportul public pentru comunitatea locală şi amenajarea de staţii de autobuz; achiziţionarea de utilaje şi echipamente pentru serviciile publice (de deszăpezire, întreţinere spaţii verzi etc.); investiţii de renovare, modernizare şi utilarea aferentă a aşezămintelor culturale (biblioteci, cămine culturale, centre pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale etc.), inclusiv achiziţionarea de costume populare şi instrumente muzicale tradiţionale utilizate de acestea în vederea promovării patrimoniului cultural imaterial; de asemenea vor fi susţinute cheltuielile cu achiziţionarea de echipamente hardware, soft-uri, inclusiv costurile de instalare şi montaj.

Protejarea patrimoniului cultural și natural de interes local: 



23

restaurarea, consolidarea şi conservarea obiectivelor de patrimoniu cultural din spaţiul rural - grupa B2 şi natural local (peşteri, copaci seculari, cascade etc)23; studii privind patrimoniul cultural (material şi imaterial) din spaţiul rural cu posibilitatea de valorificare a acestora şi punerea acestora la dispoziţia comunităţii.

în conformitate cu Lista Monumentelor Istorice, aprobata prin Ordinul Ministrului Culturii si Cultelor nr. 2.314/8 iulie 2004, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, an 172 (XVI), Nr. 646 bis din 16 iulie 2004.



Care sunt cheltuielile care nu se pot finanta prin FEADR?



nu se finanţează activităţile legate de asigurarea regenerării pădurii după eliminarea arboretului în urma ultimei tăieri (art. 18 din R 1974/2005); TVA-ul, cu excepţia TVA-ului nerambursabil conform art. 71 (3) lit. a) din Reglementarea Consiliului nr. 1698/2005;  comisioane bancare, costurile garanţiilor şi cheltuieli similare;  cheltuieli pentru proiectare realizate înainte de aprobarea proiectului, cu excepţia anexelor tehnice ale Cererii de finanţare;  costuri de schimb valutar, taxe şi pierderi ocazionate de schimburile valutare asociate contului euro APDRP;  cheltuieli efectuate de administraţia publică, incluzând APDRP şi în special cheltuieli de regie, chirii şi salarii ale personalului angajat în activităţi de management, implementare, monitorizare şi control;  achiziţia de bunuri second hand;  costurile aferente unui contract de leasing: taxa de management, dobânzi, prima de asigurare, etc.;  impozite, taxe vamale, taxe de import;  lucrările de infrastructură care primesc finanţări din alte fonduri naţionale şi/sau externe. Pentru mai multe detalii şi pentru consultarea formularelor şi anexelor tehnice necesare în procesul de aplicare pentru fondurile europene nerambursabile FEADR accesaţi şi Ghidul solicitantului pentru fiecare masură în parte precum şi site-ul Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit www.apdrp.ro Bibliografie:  www.madr.ro  www.apdrp.ro

Luminiţa ANDONIU Consilier pentru Afaceri Europene Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

Dezvoltarea structurale

durabilă

şi

fondurile

Apărut spre sfârşitul anilor ’80, conceptul de dezvoltare durabilă a antrenat după sine şi dezvoltarea unor politici publice cu obiective de realizare a principiilor conţinute în însăşi acest termen. Însăşi Uniunea Europeană, în special prin obiectivele stabilite pentru fondurile structurale, urmăreşte respectarea şi îndeplinirea conceptului de dezvoltare durabilă. Lucrarea este structurată în două părţi, în care, pe de o parte este prezentat conceptul de dezvoltare durabilă, modul în care administraţia publică centrală acţionează pentru realizarea acestui obiectiv, în timp ce a doua parte va prezenta instrumentele structurale ce pot fi utilizate în România pentru a se obţine obiectivele de dezvoltare preconizate de acţiunile guvernamentale. Definiţia conceptului de dezvoltare durabilă şi principiile acesteia În anul 1987, a fost prezentat Raportul Comisiei Brundtland „Viitorul nostru comun”, în care se discuta despre dezvoltarea durabilă şi despre schimbările de ordin politic, economic şi social care sunt necesare pentru realizarea acesteia. Definiţia dată acestui termen în raport este cunoscută şi citată deseori: "Dezvoltarea susţinută este acel tip de dezvoltare care îndeplineşte necesităţile prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi realiza propriile obiective." În analiza acestui concept trebuie să se ţină cont de trei aspecte: mediu, economie şi caracteristici socio-politice. Cu toate că, de la 1 ianuarie 2007, România a devenit membru al Uniunii Europene, ţara noastră mai are de depăşit diferenţe încă existente între noi şi celelalte state membre şi, în acelaşi timp, trebuie să aplice şi să ia în considerare principiile şi practicile caracteristice dezvoltării durabile ce se regăsesc şi sunt incluse practic în toate politicile publice europene.

Dezvoltarea economică perioada 2000 – 2007

în

România,

Începând cu anul 2000, economia românească a început să se dezvolte fiind susţinută de schimbările radicale operate de către procesul de privatizare şi de transfer al activităţilor din industrie şi agricultură către sectorul de servicii şi cel de contrucţii. În timpul ultimilor şapte ani, PIB-ul a înregistrat o creştere constantă, cu o medie anuală de 6%, în timp ce valoarea brută adăugată din partea sectorului privat a fost de 87% şi sectorul servicii acoperă 50% produsul intern brut. S-au înregistrat progrese notabile în restructurarea unor sectoare industriale cum ar fi: industria uşoară (confecţii, încălţăminte), industria mobilei, a echipamentelor electrice, în minerit, în industria materialelor de construcţii şi în construcţiile navale. În continuare, vor fi prezentate câteva date privind energia, transporturi, sectorul alimentar şi al securităţii alimentelor şi mediul, sectoare ce sunt strâns legate de ceea ce presupune conceptul de dezvoltare durabilă. Energia Sectorul energetic poate fi, în prezent, caracterizat pe scurt astfel: - România este încă un utilizator ineficient, iar costurile pentru producerea de energie sunt încă prea mari. - Cauzele pentru această situaţie sunt diverse. O parte din ele constau în pierderile destul de mari care se găsesc în centralele de producere a energiei, dar şi în slaba productivitate a combustibililor utilizaţi. Strategia actuală pentru dezvoltare durabilă a stabilit următoarele obiective de atins: - Satisfacerea necesarului de energie furnizată pe termen mediu şi lung; - Asigurarea de energie sigură, competitivă şi care să nu dăuneze mediului, prin reducerea cu 20% a emisiilor de dioxid de carbon, până în anul 2020, creşterea cu 20% a producţiei de energie din surse regenerabile, precum şi creşterea cu 20% a eficienţei furnizării de energie electrică.

Transporturi Nici sectorul transporturilor nu prezintă o situaţie foarte bună din punct de vedere al infrastructurii: - Astfel programul guvernamenal stabileşte ca prioritate îmbunătăţirea infrastructurii rutiere prin construirea de şosele care să conecteze structura rutieră românească cu cea internaţională. - O altă acţiune prevăzută pentru acest domeniu este cea de reabilitare a structurii rutiere şi de introducere în traficul feroviar a trenurilor foarte rapide.

- Să protejeze eco-sistemele. De aici rezultă că nu trebuie să mai existe dubii cu privire la faptul că, şi în viitor, agricultura îşi va menţine rolul important în asigurarea venitului pentru o parte importantă a populaţiei active din România. Nu trebuie însă să uităm că România va trebui şi trebuie să respecte prevederile UE privind promovarea unui model de producţie şi consum durabile care să protejeze, în acelaşi timp, ecosistemele şi să anuleze conexiunea existentă încă între creşterea economică şi poluare.

Agricultură

Forţa de muncă şi migraţia

Şi agricultura şi sectorul siguranţei alimentelor sunt elemente cheie pentru dezvoltarea unui stat, inclusiv pentru România. Astfel, sectorul agricol românesc este caracterizat de o situaţie specifică din cauza fragmentării excesive a proprietăţii, a lipsei de utilaje şi maşini agricole care să permită obţinerea unor culturi performante, scăderea semnificativă a zonelor irigate, precum şi cauze produse de deteriorarea solului în anumite zone. O altă problemă gravă cu care se confruntă agricultura este cea privind finanţarea, care nu este deloc funcţională. Fondurile alocate pentru agricultură sunt insuficient de accesate de către producătorii agricoli. Conform datelor din Eurobarometru privind consumul produselor alimentare, media pentru România este sub media celorlalte state europene, singurele excepţii observându-se doar la consumul de produse din cereale. Pentru remedierea acestor situaţii, autorităţile române intenţionează: - Să introducă tehnologii ecologice, inclusiv prin stimularea eco-invenţiilor; - Să aducă agricultura la nivelul standardelor moderne; - Să încurajeze cercetări specifice pentru protejarea mediului şi pentru a opri deteriorarea solului; - Să asigure respectarea normelor de siguranţă şi securitate a produselor alimentare;

În ultimii cinci ani, s-a înregistrat un grad de ocupare a forţei de muncă de 59%. Un fapt îmbucurător constatat în ultimii şapte ani a fost cel privind creşterea productivităţii muncii, ca urmare a migraţiei populaţiei în zonele industriale şi a creşterii numărului de persoane cu studii medii şi cu studii superioare. Totuşi, mulţi tineri români preferă să lucreze peste hotare, în statele din Europa occidentală. Conform datelor existente, sunt peste două milioane de români care lucrează în străinătate. Situaţia existentă a determinat autorităţile române să acţioneze în vederea încurajării investiţiilor directe în know how, technologie şi management, stimulării sectorului de servicii cu impact asupra eficienţei ecologice şi pentru promovarea tehnologiilor şi produselor informatice. Prin aceste acţiuni, se intenţionează să se creeze şi să se dezvolte un mediu de afaceri atractiv atât pentru investitorii români, cât şi pentru cei străini. Cu toate progresele înregistrate în sectorul economic, nu se poate totuşi să nu se observe faptul că România are încă o economie bazată pe utilizarea intensă a resurselor, mai ales a celor care se pot degrada ireversibil. Acesta este şi motivul pentru care Guvernul României a elaborat proiectul de Strategie pentru Dezvoltare Durabilă. Proiectul de act normativ prevede acţiuni şi obiective care trebuie realizate până în anul 2030.

Regiunile de dezvoltare şi însănătoşirea economică a zonelor dezavantajate Datele prezentate mai sus au conferit o imagine asupra celor mai importante aspecte economice şi sociale ale situaţiei actuale din România. Un alt aspect relevant este cel privind cele opt regiuni de dezvoltare. Aceste regiuni au fost create pentru o mai bună implementare la nivel local a politicilor europene şi au fost înfiinţate conform reglementărilor Comisiei Europene privind clasificarea statistică a unităţilor teritoriale. Produsul Intern Brut pe cap de locuitor pentru fiecare din aceste regiuni este cu 75% mai mic decât media europeană. Din datele de mai sus nu a rezultat altceva decât faptul că creşterea economică s-a realizat în special în jurul marilor oraşe, în timp ce disparităţile sunt mult mai mari de la o regiune la alta.

Sursa: http://www.green-report.ro/assets/clients/ public/image/pozestiri/mai/_thumb_155_amazon.jpg

Conform datelor Eurostat, PIB pentru România este de 41% din media comunitară, toate aceste date nearătând altceva decât că România ar trebui să fie un beneficiar important al fondurilor europene. Aceasta cu atât mai mult cu cât zonele dezavantajate se confruntă cu probleme privind îmbătrânirea populaţiei, accesul redus la ele, degradarea serviciilor de utilitate publică, formare iniţială şi de lungă durată slabă sau chiar inexistentă, unele autorităţi publice din zonele respective neavând cunoştinţele de management necesare pentru gestionarea unor programe complexe de dezvoltare.

Toţi aceşti factori fac regiunile României să fie eligibile pentru finanţare provenită din fondurile structurale europene, în special a fondurilor prevăzute pentru obiectivul „Convergenţă”. În acelaşi timp, Programul operaţional regional cuprinde obiective specifice care prevăd creşterea rolului social şi economic al centrelor urbane. De asemenea, România îndeplineşte şi criteriile pentru accesarea fondurilor prevăzute la obiectivul “Concurenţă regională şi ocuparea forţei de muncă” ce are ca scop stimularea inovării, a societăţii bazate pe cunoaştere şi a protecţiei mediului. Dacă se acţionează în acest sens, se pot obţine creşterea numărului de locuri de muncă şi a calităţii acestora, dar şi o creştere a investiţiilor alocate resurselor umane. Fonduri europene importante sunt prevăzute şi pentru “Cooperarea teritorială europeană” care are ca scop consolidarea cooperării transfrontaliere şi încurajarea cooperării transnaţionale prin acţiuni care să conducă la o dezvoltare teritorială integrată şi la creşterea schimbului de informaţii privind bunele practici.

Bibliografie:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Dezvoltare_du rabil%C4%83  http://www.societatedurabila.ro/index.php ?id=23  http://strategia.ncsd.ro/

Andrada MINEA expert Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

Principii şi obiective de convergenţă abordate cu Managementul Ciclului de Proiect Extinderea Uniunii Europene (în continuare UE) la 27 de State Membre ale acesteia (în continuare SM) a generat provocări din punct de vedere al competitivităţii sale şi a coeziunii interne. Decalajele existente între SM şi regiunile din acestea s-au accentuat. Aceste decalaje provin din deficiențele structurale în factorii-cheie ai competitivitatii, şi anume dotarea inadecvată cu capital fizic şi uman, insuficientă capacității de inovare, a sprijinului întreprinderilor şi a nivelului scazut de capital de mediu (un mediu natural şi/sau urban poluat). Implementarea politicii de coeziune la nivelul UE presupune reducerea decalajelor existente între regiuni în termeni de productie, productivitate şi ocupare. O creştere economică puternică în special în noile SM, cele 10 care au aderat în mai 2004 plus România si Bulgaria, poate fi un impuls semnificativ pentru restul economiei UE lărgite24. Politica de coeziune este finanţată din bugetul UE prin intermediul a trei instrumente structurale: Fondul European de Dezvoltare Regională25 (în continuare FEDR), Fondul Social European26 (în continuare FSE) şi Fondul de Coeziune27 (în continuare FC). Cele trei instrumente financiare reprezintă materializarea principiilor comunitare în domeniul politicii regionale, prin intermediul cărora se finanţează următoarele obiective:28 Obiectivul 1. Obiectivul de convergenţă. Vizează regiunile NUTS II cu un PIB/capita29 mai mic decât 75% din media comunitară. Alocarea financiară pentru acest obiectiv a crescut la aproximativ 81,54%, 251,163 mld. euro din alocarea pentru politica de coeziune. De asemenea sunt eligibile a fi finanţate din FC sub acest obiectiv, SM ale căror PNB/capita este mai mic decât 90% din media comunitară. Obiectivul urmăreşte accelerarea dezvoltării economice în regiuni mai puţin dezvoltate prin investiţii în infrastructură, capitalul uman, inovare şi dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere, protejarea mediului. Obiectivul 2. Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă. Regiunile care pot beneficia de finanţări sub acest obiectiv sunt acelea care nu sunt eligibile pentru a primi fonduri sub obiectivul de convergenţă. Acest obiectiv este finanţat doar din fondurile structurale, adică din FEDR şi FSE. Alocarea financiară este de 15,95% din bugetul politicii de coeziune şi însumează 49,127 mld. Euro pentru perioada financiară 2007-2013. Acţiunile care pot fi finanţate sub acest obiectiv sunt acelea care privesc dezvoltarea regiunilor competitive, ocuparea forţei de muncă prin anticiparea schimbărilor economice şi sociale, prin creşterea calităţii investiţiilor în capitalul uman, inovare şi promovarea societăţii informaţionale. Obiectivul 3. Cooperare teritorială europeană. Acest obiectiv urmăreşte creşterea cooperării între regiuni pe trei niveluri: 1. cooperare interregională – încurajarea schimbului de experienţă între zone din UE; 2. cooperare transfrontalieră – programe comune derulate de regiuni aflate la graniţe; 3. cooperare transnaţională. Alocarea financiară pentru acest obiectiv este de 7,75 mld. Euro, reprezentând 2,52% din fondurile pentru politica de coeziune şi este finanţat integral din FEDR. Pentru perioada financiară 2007-2013, cadrul politicii este strâns legat de îndeplinirea obiectivelor înscrise în Agenda de la Lisabona dar şi de Agenda de la Goteborg30.

24

Ghidul Politicii de Coeziune 2007-13, comentarii şi texte oficiale, Ianuarie 2007. Începând cu anul 1975. 26 Începând cu anul 1959. 27 Începând cu anul 1993 pentru statele membre unde media PNB este mai mică decât 90% din media UE şi adresându-se proiectelor în domeniul mediului şi transporturilor. 28 Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006. 29 Evaluare efectuată funcție de clasarea PIB la PPC/capita. 30 Potrivit declaraţiei de la Lisabona, economia europeană trebuie să devină până în 2010 cea mai competitivă economie din lume. Agenda de la Goeteborg adaugă obiective legate de promovarea protecţiei mediului înconjurător şi dezvoltarea durabilă. 25

Figura 1: Harta regiunilor eligibile sub obiectivele 1, 2 şi 3

Regiuni eligibile sub obiectivele convergenţă, competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă

Regiuni eligibile sub obiectivul cooperare teritorială europeană

Sursa : http://ec.europa.eu/regional_policy/atlas2007/index_en.htm

În vederea alinierii la principiile politicii de coeziune şi la obiectivele trasate de aceasta, este încurajată iniţiativa de proiecte menite să se adreseze disfuncţiilor structurale, care pot demonstra că prin derularea lor se asigură o contribuţie relevantă pentru o dezvoltare stabilă şi durabilă şi o funcţionare optimă a Pieţei Interne. Managementul Ciclului de Proiect (în continuare MCP) este un termen folosit pentru a descrie activităţile de management şi procedurile care duc la luarea deciziilor pe parcursul ciclului de proiect (inclusiv sarcini cheie, funcţii şi responsabilităţi, documente cheie şi opţiuni de decizie). Astfel, un proiect elaborat prin intermediul MCP trebuie să ducă la argumente care să poată indica:  conformitatea cu obiectivele COM, în ansamblul şi în detaliul lor, precum şi ale celor care elaborază proiectul;  relevanţa unei strategii agreate şi a problemelor reale ale potenţialilor beneficiari;  fezabilitatea în sensul generator de beneficii prin realizarea obiectivelor în constrângerile Un proiect reprezintă un set de activităţi ce vizează să aducă obiective clar specificate într-un interval de timp prestabilit şi cu un buget precis. Acesta trebuie să conţină:  identificarea distinctivă a părţilor implicate, a grupului ţintă şi beneficiarilor finali,  definirea clară a aranjamentelor financiare, managementul şi coordonarea acestora,  un sistem de evaluare şi control pentru un management performant,  un nivel corespunzător de analiză economico-financiară a proiectului care va demonstra cum beneficiile vor depăşi costurile acestuia.  ce le poate oferi mediul de aplicare şi competenţa angajatorilor.

Parte a strategiei comunitare de coeziune a reprezentat-o elaborarea de liniilor directoare schematice MCP31 pentru care, la începutul anului 2003 s-a decis actualiuzarea acestuia, ca rezultat al:  experienţei obţinute prin implementarea noilor Politici de Dezvoltare32,  problematicilor ridicate de dezbaterile internaţionale ale eficicacităţii ajutorului, şi feedbackului participanţilor la programele de instruire în MCP. Potrivit liniilor directoare, ciclul operaţiunilor pentru managementul asistenţei proiectelor comunitare are cinci faze, aşa cum este indicat în schema de mai jos: Figura 2: Ciclul managementului de proiecte comunitare

Sursa: http://ec.europa.eu/europeaid/how/delivering-aid/project-approach/index_en.htm

Abordarea cadrului logic (în continuare ACL) reprezintă un instrument analitic de management, folosit în diferite forme, de către agenţii de ajutor bilaterale sau multilaterale, ONG-uri internaţionale şi executive partenere. ACL reprezintă instumentul de bază în cadrul MCP şi trebuie considerată ca un ajutor de reflexţie pentru a permite analizarea şi organizarea informaţiilor într-un mod structurat. Matricea cadru logic (în continuare MCL) reprezintă o matrice cu patru coloane şi patru (sau mai multe) rânduri care reuneşte elementele cheie ale planului de proiect, cum ar fi:  ierarhia obiectivelor proiectului (descriere şi rezultatele aşteptate);  factorii cheie externi esenţiali pentru reuşita proiectului (ipoteze de lucru) şi  modalitatea în care rezultatele proiectului vor fi monitorizate şi evaluate (indicatori şi surse de verificare). Structura generală a MCL, precum şi o scurtă descriere a tipului de informaţii ce ar trebui să fie conţinute, sunt indicate în tabelul de mai jos:

31

Adoptate de Comisia Europeană în 1992 ca fiind un prim set de elaborare şi management a proiectului (bazat pe Matricea Schemă Logică) şi reproduse sub forma de manual în 1993. 32 Document din Aprilie 2000.

Tabelul 1: Structura generală a MCL Logica intervenţiei

Indicatori verificabili

Obiectiv General (impact) asupra domeniului Scopurile (obiectiv specific) - beneficii directe către grupul ţintă Rezultate – produse sau servicii tangibile aduse de proiect

Cum se va evalua în termeni de cantitate, calitate şi timp Cum se va evalua în termeni de cantitate, calitate şi timp Cum se va evalua în termeni de cantitate, calitate şi timp

Activităţi – sarcini de îndeplinit pt. Atingerea obiectivelor

Surse şi mijloace de verificare Cum va fi informaţia colectată, când şi de către cine Cum va fi informaţia colectată, când şi de către cine Cum va fi informaţia colectată, când şi de către cine

Ipoteze

Dacă Scopurile sunt atinse, ce ipoteze trebuie lansate pt. a obţine OG? Dacă Rezultatele sunt atinse, ce ipoteze trebuie lansate pt. a obţine Scopul? Dacă Activităţile sunt îndeplinite, ce ipoteze trebuie lansate pt. a obţine Rezultatele?

Metodele de evaluare trebuie să fie bazate arât pe principiile MCP cât şi pe liniile directoare de evaluare, şi centrate pe un set de criterii prestabilite cum ar fi relevanţă, eficienţă, eficacitate, impact şi sustenabilitate33. Aceşti parametri se vor folosi atât pentru un cadru analitic în vederea examinării componentelor proiectului cât şi pentru recomandările direcţionate către stadiile ulterioare de implementare34. În calitatea de Stat Membru al Uniunii Europene conferită o dată cu aderarea la Comunitate, României îi revin atât drepturile cât şi obilgaţiile aferente poziţiei astfel dobândite pe plan European. Politica de Coeziune Comunitată a constituit un obiectiv de bază încă de la constituirea Comunităţii Europene, înfiinţată la Roma sub numele de Comunitatea Economică Europeană, la data de 25 martie 1957, de către cele şase state membre (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda) ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. În vederea alinierii la principiile politicii de coeziune şi la obiectivele trasate de aceasta, a fost astfel încurajată iniţiativa de proiecte menite să se adreseze disfuncţiilor structurale, care pot demonstra că prin derularea lor se asigură o contribuţie relevantă pentru o dezvoltare stabilă şi durabilă şi o funcţionare optimă a Pieţei Interne. Aşa cum a fost arătat mai sus, Managementul Ciclului de Proiect trebuie să constituie o bază orientativă pentru solicitanţii fondurilor pe bază de proiecte ce se adresează în acest context instrumentelor structurale. Având în vedere considerentele prezentate, precum şi cadrul legislativ, programatic şi instituţional al instrumentelor structurale în contextul implementării Programelor Operaţionale în România35, se poate astfel configiura traseul de parcurs în vederea valorificării oportunităţilor pe care solicitanţii de finanţări le au, ca urmare a politicii comunitare în sprijinul dezvoltării regionale. Mihai TRUŢĂ Consilier pentru afaceri europene Ministerul Economiei şi Finanţelor

33

Criterii MCP corespunzătoare unei evaluări analitice bazată pe rezultate (CE, Biroul de cooperare EuropeAid: Europa, Caucaz, Asia Centrală, Propunerea financiară TACIS, 2003, p.3.) 34 Evaluarea EIDHR a Proiectelor NEEDS, Raport Final, ECORYS Olanda BV, Rotterdam, Aprilie 2007, p.11. 35 SM eligibil conform obiectivului de convergenţă.

ACTUALITATEA EUROPEANĂ Politica de coeziune – ce va fi după 2013? Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene, ulterior cunoscută sub titulatura de politica de coeziune, a cunoscut o evoluţie sinuoasă şi a suscitat ample dezbateri. Fiind o politică caracterizată prin flexibilitate şi dinamică, acest lucru nu este surprinzător. Şi totuşi, discuţiile sunt marcate în această perioadă de o amploare fără precedent. Deşi suntem la începutul etapei de implementare a programelor finanţate în perioada de programare 2007-2013, dezbaterile privind viitorul politicii de coeziune au început să se intensifice. Pare devreme, dar acest lucru poate asigura alegerea celor mai bune opţiuni de politică pentru coeziune după 2013. Pentru a vedea încotro ne îndreptăm este necesară o privire retrospectivă, pentru a înţelege cum s-a ajuns la actuala formă a politicii. Evoluţia politicii de coeziune Politica regională a UE36 a apărut în 1975 ca efect de redistribuire a bugetului, ca şi o compensaţie pentru Marea Britanie - contributor important la bugetul comunitar, buget care era destinat, în cea mai mare măsură, finanţării politicii agricole comune al cărei principal beneficiar era Franţa. Nu existau priorităţi comunitare, erau finanţate proiecte individuale, stabilite / propuse de fiecare stat membru în parte, cu o caracteristică comună: acestea trebuiau să vizeze zonele industriale în declin. Mai târziu Comunitatea a evoluat, iar în 1988 prin semnarea Actului Unic European s-a decis realizarea Pieţei Unice. Astfel, toate resursele comunitare urmau să fie utilizate în acest scop. Pentru a putea contribui în mod organizat la realizarea acestui obiectiv, al pieţei unice, politica regională a fost instituţionalizată, iar fondurile comunitare37 au fost reunite sub umbrela fondurilor structurale. Au fost stabilite şi principii de funcţionare şi folosire a acestora, şi s-a constatat, de asemenea, necesitatea stabilirii unor obiective comune pentru toate statele membre. Pe măsură ce Uniunea s-a extins şi condiţiile economice au evoluat, aceste priorităţi au suferit modificări, mai mult sau mai puţin semnificative. Astfel a doua reformă a politicii regionale a avut loc în 1993, odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht care instituţionalizează conceptul de politică de coeziune. Totodată s-a realizat şi o adaptare a principiilor ce guvernau implementarea politicii, punându-se accent, din ce în ce mai puternic, pe parteneriat şi subsidiaritate. Dacă în contextul primelor două reforme, din 1988 şi 1993, priorităţile politicii de coeziune au fost uşor adaptate la noile condiţii38, în reforma din 1999 deja se poate spune că se întrevede o dimensiune strategică a acestei politici. Cu toate acestea s-au menţinut în linii mari priorităţile stabilite pentru prima perioadă de programare. Analizând evoluţia politicii de coeziune de la momentul apariţiei până la reforma din 1999/2000 se poate afirma că s-a reuşit trecerea de la finanţarea necoordonată a proiectelor selectate la nivel naţional, spre finanţarea unor programe elaborate în largi parteneriate prin implicarea tuturor actorilor interesaţi, inclusiv a societăţii civile. Pentru perioada de programare 2007-2013 modificările au fost substanţiale. Nu se poate face această afirmaţie făcând abstracţie de contextul general în care se găsea UE la acel moment. În cadrul Consiliul European de la Lisabona din 2000, statele membre au agreat asupra unui obiectiv comun: (respectiv ca) Uniunea Europeană să devină „cea mai competitivă şi dinamică

36

De fapt politica regională s-a instituţionalizat prin adoptarea Actului Unic European. In1975 a fost creat Fondul European pentru Dezvoltare Regională. 37 Fondul Social European (1958), Fondul European pentru Dezvoltare Regionala (1975), Fondul European pentru Orientare si Garantare Agricola (1962) care funcţionau în mod diferit. 38 Ne referim aici la introducerea Obiectivului 6 privind sprijinirea regiunilor slab populate, ca urmare a aderării statelor nordice pentru care acest lucru reprezintă o problemă specifică

economie, bazată pe cunoaştere”39. Orizontul de timp în care ar fi trebuit atins acest obiectiv era anul 2010. Această declaraţie avea să devină cunoscută în timp ca „Strategia Lisabona”. Obiectivul a fost menţinut de toate preşedinţiile ulterioare. Figura 1: Evoluția obiectivelor politicii de coeziune 1988-2006 Ob.1: Dezvoltarea regiunilor slab dezvoltate Ob.6: Sprijinirea regiunilor slab populate

Ob.1: Dezvoltarea regiunilor rămase în urmă

Ob.2: reconversia regiunilor grav afectate de declinul industrial Ob.5 (a și b): Adaptarea structurilor agricole; modernizarea; restructurarea sect. piscicol; dezvoltarea zonelor rurale. Ob.3: combaterea șomajului pe termen lung și promovarea integrării tinerilor pe piața muncii Ob.4: Facilitarea adaptării populației active/ocupate la schimbările industriale

Ob.2: Reconversia economică și socială a regiunilor cu dificultăți structurale

Ob.3: Modernizarea sistemelor de educație, formare și ocupare

Sursa: prelucrări proprii

În 2005 a fost realizată o evaluare intermediară a stadiului implementării Strategiei Lisabona. Celebrele rapoarte Kok şi Sapir, care au contribuit la realizarea evaluării intermediare, au provocat aprinse discuţii şi dezbateri la acel moment privind stadiul implementării strategiei Lisabona sau, mai bine zis, eşecul implementării acestei strategii ca urmare a stabilirii unor obiective nerealiste. Rapoartele critică în primul rând slaba coordonare şi mai ales lipsa angajamentelor ferme la nivel politic pentru atingerea obiectivelor Lisabona. Ulterior publicării şi dezbaterii acestor studii, în reuniunea Consiliului European de primăvară de la Bruxelles (2005), s-a luat decizia ca toate instrumentele / politicile comunitare să sprijine implementarea Strategiei Lisabona. Acesta a reprezentat şi primul pas în redefinirea politicii de coeziune a perioadei 2007-2013. Concluziile celui de-al treilea raport de coeziune, apărut în 2004 în paralel cu publicarea rapoartelor anterior menţionate, a relevat faptul că este necesară o concentrare a bugetului alocat coeziunii, pe obiective mai puţine şi mai clare, că este esenţială sprijinirea competitivităţii pentru atingerea coeziunii şi, de asemenea, că provocarea extinderii nu trebuie minimizată. Discuţiile privind forma politicii de coeziune după 2007 au fost anevoioase, în special datorită dezbaterilor aprinse privind perspectiva financiară pentru perioada 2007-2013. În cele din urma s-a ajuns la un consens în ambele cazuri, atât în cazul politicii de coeziune, cât şi în cazul perspectivei financiare. Aşadar, principalele schimbări ale politii de coeziune aduse de reforma din 2006, urmare a dezbaterilor şi discuţiilor anterioare, sunt următoarele: - abordarea programatică mult mai strategică prin existenţa Orientărilor Strategice Comunitare privind coeziunea pentru perioada 2007-2013 şi obligativitatea elaborării Cadrului Strategic Naţional de Referinţă care cuprinde doar elemente de strategie globală; - concentrarea pe un număr limitat de priorităţi (Convergenţă, Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă, Cooperare teritorială); - accent crescut pe sprijinirea realizării obiectivelor Lisabona – introducerea earmarking e- un sistem de evaluare a contribuţiei fondurilor structurale şi de coeziune la atingerea obiectivelor Lisabona. Ţinta pentru regiunile de convergenţă este de 60%, iar pentru regiunile de competitivitate şi ocupare de 75%;

39

Concluziile Preşedinţiei, Consiliul European Lisabona, 23-24 martie 2000

- simplificarea mecanismelor de implementare: abordare mono-fond, introducerea FC în programarea multianuală; mai stricta aplicare şi monitorizare a principiului adiţionalităţii; - continuarea descentralizării: reguli de eligibilitate naţionale. Dezbaterile privind viitorul politicii de coeziune… Aşa cum am precizat de la început, politica de coeziune se remarcă prin dinamică şi flexibilitate. Adaptarea la nevoi şi la noul context au condus deja la lansarea dezbaterilor pentru arhitectura politicii de coeziune pentru perioada post 2013. Dezbaterile au început anul trecut, în 2007, când concluziile celui de-al patrulea raport de coeziune au scos în evidenţă faptul că, deşi politica de coeziune a contribuit la creşterea economică a regiunilor şi a statelor membre per ansamblu, au apărut o serie de noi provocări care pot influenţa rezultatele politicii de coeziune, respectiv: - creşterea competitivităţii la scară globală; - schimbările climatice; - creşterea preţului energiei; - evoluţiile demografice (în principal negative); - reacţia şi implicaţiile asupra statului naţional a fenomenelor menţionate anterior. Mai mult, adoptarea Agendei teritoriale (2007) şi introducerea dimensiunii teritoriale40 ca a treia dimensiune a politicii de coeziune, alături de coeziunea economică şi coeziunea socială, reprezintă alte elemente ale dezbaterii privind forma şi conţinutul politicii de coeziune post 2013. Dezbaterea pe tema viitorului coeziunii a fost lansată printr-o consultare publică şi prin organizarea unui forum pe această tematică în noiembrie 2007. Principalele idei care s-au desprins în urma acestor consultări relevă faptul că majoritatea repondenţilor susţin în continuare menţinerea principalului obiectiv al politicii, de reducere a disparităţilor economice şi sociale dintre regiunile europene. Cu toate acestea, se consideră că deşi este o politică a solidarităţii atenţia nu trebuie concentrată numai pe regiunile rămase în urmă, ci pe întregul teritoriu comunitar, deoarece este şi o politică care stimulează potenţialul endogen al regiunilor, contribuind astfel la creşterea competitivităţii acestora. „Multe dintre aceste contribuţii confirmă că politica de coeziune orientează şi sprijină creşterea în Europa, încurajează investiţii care nu ar fi fost întreprinse în absenţa sa, susţine competitivitatea în cele mai vulnerabile regiuni, consolidează progresul social şi solidaritatea, fac din capitalul fizic, social şi uman factori de stimulare a creşterii, a potenţialului de inovare, a capacităţii administrative şi a modernizării administraţiei, stimulează gestiunea strategică şi financiară multianuală, promovează transferul cunoştinţelor practice şi al celor mai bune practici între regiuni şi între statele membre şi favorizează existenţa unei culturi a evaluării şi a monitorizării. În mod similar, majoritatea contribuţiilor apreciază faptul că această politică promovează crearea unei culturi a colaborării.”41 S-a evidenţiat necesitatea finanţării domeniilor ca: inovarea, educaţia, sprijinirea IMMurilor, infrastructurii mari (la nivel comunitar), accent mai mare pe dezvoltarea durabilă (greening of the policy). În ceea ce priveşte dimensiunea teritorială, se solicită clarificări privind conceptul de coeziune teritorială şi crearea unui cadru care să permită abordarea comună a acestui aspect. La nivelul actorilor regionali şi locali aceasta a treia dimensiune este văzută ca o oportunitate de a juca un rol mai important în implementarea politicii pentru autorităţile locale şi regionale, şi pentru ceilalţi actori de la aceste niveluri.

40 41

Propunere integrată în Tratatul de la Lisabona Al cincilea raport de progres privind coeziunea economică şi socială.

Referitor la mecanismele de implementare ale politicii de coeziune s-a solicitat o mai mare simplificare a procedurilor. De asemenea s-a menţionat importanţa coordonării politicii de coeziune cu alte politici comunitare sectoriale, care sunt uneori mai puţin flexibile, ceea ce împiedică în anumite privinţe implementarea politicii de coeziune. În acest sens, mai multe păreri subliniază necesitatea elaborării unor strategii coerente şi integrate mai ales în relaţie cu politica de dezvoltare rurală. Dezbaterile organizate de Comisie nu au fost singurele pe aceasta tematica, ţinând cont că această politică este una dintre cele mai importante ale UE, o dovadă în acest sens fiind şi alocarea bugetară42, fiecare preşedinţie UE organizând conferinţe pe această tematică43. Concluziile reuniunilor din Azore şi Maribor sunt oarecum similare, accentuându-se ideea concentrării investiţiilor (Azore) şi a întăririi principiului subsidiarităţii (Maribor). În cadrul ambelor reuniuni participanţii au recunoscut că politica de coeziune reprezintă un element central al integrării economice şi au salutat introducerea dimensiunii teritoriale, alături de dimensiunea economică şi socială a coeziunii. În ceea ce priveşte priorităţile, Concluziile au subliniat importanţa menţinerii obiectivului convergenţă în viitoarea perioadă de programare, flexibilizarea mecanismului de implementare, precum şi necesitatea abordării integrate cu alte politici, în special cu politica de dezvoltare rurală, pentru maximizarea eficienţei.

Statele membre au organizat la rândul lor ample dezbateri. Menţionăm grupul Visegrad,44 plus România şi Bulgaria care au semnat o declaraţie politică prin care îşi exprimă opinia privind arhitectura politicii de coeziune după 2013. Statele semnatare susţin menţinerea politicii de coeziune ca pilon central în construcţia europeană, aceasta fiind un instrument care contribuie la adâncirea integrării economice şi la creşterea prosperităţii şi solidarităţii între regiunile europene. Se afirmă de asemenea necesitatea unei abordări integrate prin combinarea tuturor politicilor pentru a putea aborda mai eficient noile provocări. Similar concluziilor reuniunilor anterior menţionate, şi aceste state salută introducerea dimensiunii teritoriale şi recunosc valoarea adăugată adusă de obiectivul de cooperare teritorială. Dezbaterile sunt departe de a se termina. La începutul lunii viitoare, Comisia Europeană va lansa Carta Verde a Dezvoltării Teritoriale, care va constitui un element de bază în discuţiile privind o posibilă definire şi abordare unitară a dimensiunii teritoriale în noua perioadă de programare. Discuţiile ce vor avea loc cu ocazia „Open Days – ziua regiunilor şi oraşelor” organizată de Comitetul Regiunilor şi Comisia Europeană pe marginea viitorului politicii de coeziune vor sedimenta pe de o parte ideile ridicate în dezbatere până în momentul actual, dar vor şi adăuga altele noi. …corelat cu reforma bugetului Cu toate acestea nu trebuie să pierdem din vedere reforma bugetară precum şi rolul pe care îl joacă acest lucru în dezbaterea privind viitorul politicii de coeziune. Trebuie să ne reamintim că în perioada 2005 discuţiile pe marginea noului buget comunitar au fost foarte intense şi compromisul greu atins, dar discuţiile au fost relansate anul trecut prin publicarea documentului de consultare publică „Comunicarea Comisiei „Reforma bugetului pentru o Europă în schimbare”. Consultările publice s-au încheiat, iar concluziile acestora vor fi prezentate de comisarul pentru buget, Dalia Grybauskaitė, în cursul lunii noiembrie a.c. În principiu, una din provocările reformei bugetare o reprezintă viziunea statelor membre privind eficienţa implementării bugetului în relaţie cu politica de coeziune. Foarte multe voci susţin că eficienţa bugetară se măsoară prin efectul de redistribuire a bugetului comunitar comparativ cu contribuţia la acesta, şi nu ca valoare adăugată pentru cetăţenii statului respectiv. Cei mai mari contributori la bugetul comunitar sunt Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie.

42

Alocarea este de 308,041 mld euro (preţuri curente 2004), ceea ce reprezintă aproximativ 35% din bugetul comunitar pe perioada 2007-2013. 43 Portugalia – Azores (noiembrie 2007), Slovenia – Maribor (martie 2008), Franţa – Marsilia (va avea loc în noiembrie 2008) 44 Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria.

Contribuţiile acestor state la dezbaterea privind reforma bugetară reflectă că părerile lor sunt împărţite în ceea ce priveşte importanţa politicii de coeziune. Germania sprijină politica de coeziune şi consideră că principalul scop al acestei politici trebuie menţinut, respectiv de reducere a diferenţei între nivelurile de dezvoltare ale regiunilor, dar fără a exclude regiunile mai dezvoltate care ar putea beneficia de sprijin pentru stimularea potenţialului lor de dezvoltare. De asemenea, Germania subliniază necesitatea unei mai bune cooperări între sectorul public şi cel privat şi a adoptării unor măsuri care să stimuleze creşterea şi ocuparea pe termen lung, precum şi continuarea descentralizării. Franţa, deşi recunoaşte existenţa disparităţilor de dezvoltare între regiuni şi afirmă că bugetul UE este si poate fi în continuare un instrument în reducerea acestora, consideră totuşi că principala ţintă a acestuia ar trebui să fie politicile comunitare care stimulează competitivitatea, iar elementul care trebuie să primeze în momentul evaluării eficienţei unei anume politici este valoarea adăugată. Marea Britanie susţine de asemenea menţinerea scopului politicii de coeziune de reducere a disparităţilor, dar consideră că ar trebui să se adreseze doar regiunilor mai slab dezvoltate, iar evaluarea ar trebui realizată şi în funcţie de eficienţa dovedită a utilizării fondurilor, care se va măsura prin faptul că statele membre nu vor mai avea nevoie de aceste fonduri. Mai mult, Marea Britanie subliniază ca fondurile structurale şi de coeziune nu sunt un instrument permanent (subvenţie permanentă) şi este de datoria fiecărui stat membru să găsească şi alte surse de finanţare. Italia susţine politica de coeziune cu menţinerea priorităţilor identificate în Consiliul European de primăvară din 2006 „Strategia Lisabona reînnoita”, respectiv – intensificarea investiţiilor în cercetare inovare, stimularea potenţialului afacerilor, în special al IMM-urilor, stimularea ocupării, gestionarea eficienta a resurselor energetice, încurajând totodată concentrarea resurselor pe un număr limitat de arii tematice pentru a maximiza impactul şi valoarea adăugata. Spania una din marile beneficiare ale politicii de coeziune de la data aderării acesteia la Uniunea Europeană, susţine această politică în continuare, recunoscând că este una din politicile cheie ale UE care a contribuit la procesul de convergenţă al Spaniei. Spania, la fel ca si Germania susţine că toate regiunile trebuie să beneficieze de politica de coeziune, indiferent de nivelul de dezvoltare, deoarece toate regiunile europene se confruntă cu probleme legate de competitivitate, chiar dacă în proporţii şi intensităţi diferite. Susţine de asemenea acordarea unei atenţii deosebite regiunilor cu handicapuri geografice specifice . Polonia, cel mai mare beneficiar al politicii de coeziune în actuala perioadă de programare, susţine menţinerea politicii de coeziune. În acelaşi timp consideră ca nivelul de coeziune nu poate fi atins numai prin această politică, ci este nevoie şi de reforma altor politici comunitare care să ţină seama de obiectivul enunţat în Art 158 al Tratatului Uniunii Europene de reducere a disparităţilor dintre regiunile Europei.

După cum se poate observa, marii beneficiari susţin în continuare ambele priorităţi: competitivitate şi coeziune, spre deosebire de blocul mai dezvoltat care susţine doar concentrarea pe coeziune pură, ceea ce poate conduce în mod direct şi la reducerea fondurilor alocate pentru politica de coeziune din bugetul comunitar. Acest lucru nu ar afecta în mod direct statele beneficiare de pe urma politicii de coeziune, cele cu un PIB/loc mai mic decât 75% din media comunitară, dar ar putea genera nemulţumiri la nivelul regiunilor mai bogate, care, deşi aflate în state dezvoltate, se confruntă cu probleme structurale specifice care le afectează nivelul de competitivitate. În concluzie, direcţiile viitoare ale politicii de coeziune se vor contura în viitorul apropiat, având în vedere că în câteva săptămâni Comisia Europeana va lansa Carta verde a coeziunii teritoriale care va clarifica abordarea acestei dimensiuni în politica de coeziune. În acelaşi timp, Comisia a solicitat realizarea a două studii ale căror rezultate vor fi publicate în 2009: o evaluare a conţinutului şi a gestionării politicii de coeziune şi o analiză a regiunilor UE pe orizontul de timp 2020, în contextul provocărilor identificate în al patrulea raport de coeziune. Danuta Hubner, comisarul pentru politică regională, intenţionează să lanseze în primăvara anului 2009 primele propuneri concrete privind viitorul politicii de coeziune. Oricum, se pot deja întrevedea două orientări majore, şi anume: menţinerea coeziunii ca obiectiv principal şi accentuarea măsurilor care să sprijine competitivitatea. Diana HANGIU Consilier pentru afaceri europene Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor

Efectele economice ale unificării Germaniei În studiul tranziţiei cazul reunificării germane prezintă un interes special datorită caracterului unic al integrării unei economii fostă comunistă într-una de tip capitalist. Succesul parţial al acestei integrări în condiţiile în care estul Germaniei a beneficiat substanţial de ajutorul Germaniei de Vest, (fie prin redistribuire de venituri, fie prin investiţii în infrastructură, apoi prin includerea noilor landuri în sistemul juridic şi instituţional deja existent şi prin deschiderea pieţei concurenţiale), demonstrează faptul că nici în cele mai favorabile condiţii tranziţia de la o economie centralizată la una de tip capitalist nu este un proces facil şi de scurtă durată. În 1990 Germania Federală şi Republica Democrată Germană s-au reunificat. În următorii ani instituţiile politice, economice şi sociale vest germane au fost transferate în Republica Democrată Germană. Aceasta a produs schimbări fundamentale în economia germană iar est germanii se bucură astăzi de un standard de viaţă mult mai ridicat decât populaţia statelor foste comuniste din Europa Centrala şi de Est. Totuşi, există încă probleme economice care nu au fost rezolvate iar integrarea economică este încă departe de a fi realizată. Pentru a înţelege unificarea germană din 1990 şi impactul economic al acesteia, este necesară o privire asupra perioadei de dinainte de 1989. Relaţiile economice între RFG şi RDG înainte de unificare Relaţiile economice dintre Republica Federală Germană (RFG) şi Germania de Est (RDG) au influenţat fundamental procesul economic din Germania reunificată. In 1945, cele patru puteri ocupante (SUA, Marea Britanie, Franţa şi Uniunea Sovietică), au decis la Postam ca Germania va fi administrată ca o unitate economică. In 1949 Germania a fost împărţită politic în RFG şi RDG. Totuşi relaţiile economice între cele două state au continuat, concretizându-se în Innerdeutscherhandelcomerţul între cele două Germanii. Acest proces s-a realizat în unităţi de calcul specialeVerrechnungseinheiten (VE).

În multe privinţe RDG era avantajată în comparaţie cu alte state socialiste care puteau face comerţ cu RFG doar în monede tari, de obicei dolarul. Cu toate ca RFG făcea parte din Comunitatea Europeană, comerţul între cele două Germanii era exceptat de taxele prevăzute de aceasta. După 1960 relaţiile economice între cele două Germanii s-au îmbunătăţit considerabil, astfel încât RFG a devenit al doilea partener economic al RDG cu 12% din comerţul exterior, după Uniunea Sovietică care deţinea o treime din cifra acestuia. În anii 70 competiţia între Est Vest s-a accentuat. Scopul conducerii RDG-ului era să depăşească RFG în producţie. Unul dintre motive era faptul că germanii estici aveau, spre deosebire de celelalte popoare comuniste, acces la programele TV vest germane, putând astfel compara direct standardele scăzute de viaţă din RGD cu cele din vest. Aceasta politică a lui Honecker a dus la acumularea de datorii externe în valoare de peste 10 miliarde de dolari, ceea ce a făcut ca RDG să nu mai poată solicita împrumuturi de pe pieţele financiare vestice. Totuşi, relaţiile speciale cu RFG au ajutat la depăşirea acestei situaţii. În anii 1983 şi 1984 două credite nerambursabile de un miliard de mărci germane (DM) respectiv de 357 milioane de dolari au fost garantate de către RFG. După această criză RDG a încercat să crească exporturile pentru a-şi îmbunătăţi balanţa de plăţi. Calitatea scăzută a bunurilor acestei ţări a făcut însă ca relaţiile comerciale cu vestul să fie extrem de dificile. Sa ajuns astfel ca 55% din exporturi să fie formate din materie primă. Pe de altă parte trebuie menţionat faptul că unul dintre motivele superiorităţii economice a RDG în comparaţie cu celelalte state comuniste era fluxul continuu de bani vest germani. În afara creditelor amintite, se estimează ca in RDG intrau anual din direcţia RFG 2,5 miliarde de DM. Aceşti bani proveneau dintr-o taxă anuală de 575 milioane de DM pentru ruta de tranzit din RFG către Berlinul de Vest, taxe pentru servicii speciale (servicii poştale sau taxele pentru vize), veniturile din aşa numitele intershops (cu bunuri vestice pentru turiştii vestici si pentru cei cu rude in vest), şi hotelurile turistice; în plus o obligaţia turiştilor de a schimba 25 de DM pe zi sau 15 DM

pentru pensionari, iar asta la un raport fictiv de 1 la 1 intre DM şi marca estica. În plus estgermanii primeau din RFG anual pachete în valoare de 750 milioane de DM45. Aceste relaţii speciale între cele două Germanii au influenţat decisiv procesul unificării şi şi-au pus amprenta asupra efectelor economice ale acesteia. La începutul anilor '90 se considera, în special de către SUA, că deceniul care urma va fi deceniul Germaniei. Rezultatul unificării germane a fost acela că cea mai importanta economie a Europei - RFG, a crescut, prin înglobarea economiei RDG, cu 40%, iar în ceea ce priveşte forţa de muncă şi consumatorii cu aproximativ 25%. Aşteptările de la noul stat erau mari. Geografia, tradiţia şi puterea economică sugerau că Germania va deveni cel mai important partener economic vestic al fostelor state comuniste. Se spera de asemenea că, prin fosta RGD, se va crea o punte între vest si est. Unificarea a creat în prima perioadă un adevărat boom care ascundea de fapt problemele latente ale economiei noului stat. În fosta RDG dificultăţile care acompaniau procesul de restructurare erau mult mai serioase decât se anticipase. Unul dintre motive era colapsul pieţelor est europene. Un alt motiv a fost politica eronată a veniturilor. În fosta RDG sfârşitul boom-ului economic a produs o criză adâncă între 1992 şi 1993. Slăbirea economiei mondiale a atins la acea vreme şi economia germana. Politica fiscală era lipsită de puterea necesară pentru a rezolva această criză din moment ce fondurile pentru o rectificare bugetară lipseau din cauza transferurilor de plăţi către landurile estice. Problema politicii fiscale nu era reprezentată atât de aceste plăţi cât de faptul că în partea vestică a ţarii cheltuielile se menţineau la un standard ridicat. S-a ajuns la scăderea veniturilor din taxe, ceea ce a dus la o creştere a deficitului bugetar în sectorul public, de la 2,1% din PNB in 1990 la 3,2% in 1993.Acest deficit combinat cu creşterile mari ale veniturilor au lăsat politicii monetare puţin

45 Muller –Groeling Hurbertus , Economic Integration after German Unification –Success and failure, ww.fnfkorea.org.

spaţiu de manevră. Bundesbank (Banca Centrala a Germaniei) a crescut ratele dobânzilor în iulie 199246. Presiunea asupra Germaniei de a face schimbări structurale era în continuă creştere. Companiile aveau două strategii pentru a-şi îmbunătăţi situaţia. Ele aveau de ales între a-şi muta producţia în străinătate sau a aplica masuri de restructurare acasă. Ambele strategii au însemnat scăderea numărului de locuri de muncă. Astfel, în Germania numărul de şomeri a crescut între anii 1992 şi 1994 cu 900.000.47 Concedierile în partea vestică, încercarea de corectare a crizei din partea estică laolaltă cu fluxul mare de emigranţi, în special din Europa de Est, au indus cea mai serioasă criză de după al doilea război mondial pe piaţa de muncă germană. În iarna 1993-1994, rata şomajului a atins un procent de 10,548. Exportul a scăzut în 1993 cu 6 procente, iar contribuţia Germaniei la exportul mondial a scăzut de la 12,6% in 1990 la 10,1% in 1994. O altă problemă este cea a investiţiilor străine în Germania, astfel că în sectorul industrial străinii şi-au redus investiţiile cu 8,5 miliarde DM intre 1989 si 199349. Dezvoltarea economiei germane după 1990 a fost influenţată în principal de doi factori. Pe de o parte, este vorba despre deciziile politice care au fost luate de la începutul acestei perioade iar pe de cealaltă parte este vorba despre problemele structurale ale Germaniei coroborate cu trecutul economic ale RGD. Greşelile politice La începutul anilor 90 a existat în rândul politicienilor tendinţa de a judeca în mod eronat eforturile necesare pentru transformarea RDG într-o economie de piaţa. Astfel s-a ajuns la neglijarea uneia dintre cele mai importante condiţii în procesul macroeconomic – timpul. Şocurile macroeconomice care au lovit Germania de Est după unificare au fost în mare parte 46 German Unification and the European Integration,part2,www.fatemi.com/CONFERENCE/prey2.html. 47 ibidem 48 Weidenfeil Werner, Handbuch zur deutschen Einheit 1949-1989-1999, p.705, Campus Verlag, Frankfurt , 1999. 49 Schroeder Wolfgang, Das Modell Deutschland auf dem Pruefstand, Zur entwicklung der Industriellen Beziehungen in Ostdeutschland ,p.197, Westdeutscher Verlag, Wiesbaden, 2000.

rezultatul unor decizii precipitate. Deşi avertizat de experţi, partidul care se afla atunci la putere, CDU în frunte cu Helmuth Kohl a lăsat populaţia să înţeleagă că perioada de tranziţie va fi una foarte scurtă şi că beneficiile sunt mai mari decât costurile. Conducerea de la Bonn a estimat în mod eronat că perioada de tranziţie nu va dura mai mult de 5 ani. Mai mult, cancelarul Kohl a promis ca taxele nu vor creşte pentru a finanţa unificarea. Totuşi în 1991 preţurile au crescut iar dezamăgirea populaţiei a creat o pierdere imensa în credibilitate politicii germane. O altă problemă a fost analogia greşita cu situaţia din RFG de după al doilea război mondial. Atât politicienii cît şi economiştii se aşteptau la un miracol economic după unificare. Ei considerau că introducerea DM va duce la revitalizarea economiei germane la fel ca reforma monedei germane din 1948 în RFG. Contextele complet diferite nu au fost luate în considerare. Astfel faptul ca RDG fusese timp de 45 de ani caracterizată prin o economie centralizată făcea ca industria să fie total neproductivă şi necompetitivă, iar inexistenţa proprietăţii private in aceasta perioada era o alta diferenţă faţă de situaţia RFG de după 1948. Mai mult în 1990, odată cu uniunea economica de la 1 iulie populaţia estică nu a avut timp să se pregătească pentru şocul introducerii DM cu paritatea de 1 la 1 in raport cu marca est germană. Astfel cu o apreciere de 300% şi cu o creştere a veniturilor populaţiei estice necorelată cu productivitatea, economia germană a fost pusă în pericol. Aceasta măsură este de altfel considerată una dintre cele mai grave greşeli ale regimului de atunci, chiar dacă au existat circumstanţe atenuante –frica de migraţia excesivă a forţei de muncă din est spre vest50. O altă diferenţă era aceea că după al doilea război mondial populaţia era dispusă să muncească şi să se sacrifice pentru refacerea tarii, având în acelaşi timp aşteptări foarte mici, în timp ce, după 45 de ani de comunism, est germanii erau obişnuiţi

50

Muller-Groeling H., op. cit.

cu lipsa responsabilităţii. Pentru mulţi est germani reunificarea simboliza nu numai libertate ci şi standarde de viaţă vestice. Probleme structurale ale Germaniei Germania se confruntă încă cu probleme structurale serioase. Dezbaterea publică asupra atractivităţii Germaniei ca locaţie pentru producţie se concentrează pe două planuri: costuri înalte de producţie şi lipsa de inovaţie în industrie. In ceea ce priveşte piaţa muncii, costurile au crescut cu 6,2% anual, mai mult decât in orice tara puternic industrializată, cu excepţia Italiei şi Marii Britanii. Explozia de costuri în Germania se poate explica şi prin negocierea colectivă a veniturilor, care au crescut cu aproximativ 6 procente chiar şi in anul în care economia germană se afla în recesiune. Creşterea veniturilor era mai mare decât in orice alta ţară din lume, contribuţiile la asigurări sociale au crescut mai mult decât orice alte impozite iar productivitatea nu a putut ţine pasul cu costurile. Bunurile germane şi-au pierdut unicitatea astfel ca “made in Germany” nu mai e un atribut suficient pentru vânzarea produselor. Un alt aspect este reprezentat de taxele mari la care sunt supuşi angajaţii şi corporaţiile. Germania impune corporaţiilor cele mai mari taxe din lume, de aproximativ 65%. Veniturile private sunt de asemenea suprataxate. Corporatismul este după părerea multor autori un factor care dezavantajează economia germană, una dintre consecinţele sale fiind împiedicarea unei concurenţe reale. Alte probleme în acest sens ar fi o birocratizare excesivă şi supralegiferarea pieţei de muncă. Sistemul asigurărilor sociale este de asemenea considerat ineficient, fiind supraîncărcat de beneficii (alocaţii pentru familii, burse pentru educaţie, ajutor de şomaj). Pentru acestea însă exista riscul ca numai o parte a populaţiei să plătească în timp ce o alta doar sa profite. Sistemul asigurărilor sociale se confruntă şi cu o altă problemă, şi anume cea a îmbătrânirii. In deceniile următoare există pericolul unei presiuni fără precedent pe terenul pensiilor şi al asigurărilor de sănătate.

Ce s-a realizat? În ciuda numeroaselor probleme economice şi a greşelilor politice care s-au făcut la început, se pot remarca unele progrese. Cea mai dificilă parte a integrării economice a fost fragmentarea şi privatizarea fostelor întreprinderi de stat din RDG. Instituţia special creată pentru acest proces, “Treuhandanstalt”, a reuşit să împartă şi să privatizeze aproximativ 8000 de firme şi combinate aflate în posesia statului. După divizarea acestora s-a ajuns la următoarele rezultate: 15130 de unităţi au fost privatizate, 4510 reprivatizate, 500 dizolvate şi până în 1998 –2710 firme lichidate. Rezultatul nu trebuie considerat însă total pozitiv din cauza politicii de vânzare a Treuhandanstalt, care a condiţionat vânzarea de păstrarea muncitorilor în aceste întreprinderi sau firme. Această politică a creat un deficit bugetar ridicat. Totuşi, privatizarea era necesară şi trebuie considerată un succes în ciuda numeroaselor greşeli care s-au făcut. Cel mai avantajat a fost sectorul construcţiei, datorită cererii mari şi a numeroaselor subvenţii din partea statului. Aceste subvenţii au fost orientate spre capital şi au crescut intensitatea producţiei. Întreprinderile est germane au dezvoltat destul de timid o bază pentru export după ce căderea comunismului a dus la diminuarea drastică a cererii de pe pieţele est europene şi din fosta Uniune Sovietică. Chiar dacă creşterea economică est germană este cu mult mai mică decât cea vest germană, rata de creştere este în ascensiune. Schimbările structurale din economia germană au făcut ca productivitatea în agricultură să crească la rândul sau, cu toate că preţul plătit a fost concedierea a aproximativ 90% din personalul angajat în agricultură – aproximativ 860000 persoane51. În sectorul public, se poate vorbi despre dezvoltarea comunicaţiilor, în multe privinţe mai mare în Est decât in Vest. Standardul de viaţă în Est a crescut de asemenea considerabil, concomitent cu scăderea diferenţelor intre Est si Vest .Acest aspect este considerat unul dintre cele mai mari succese ale procesului de unificare.

Diferenţele de venituri s-au redus considerabil. Astfel, în 2007, media câştigurilor în landurile estice de 13,02 Euro pe oră, în timp ce în vest aceasta este de 18,21 Euro pe oră52. Toate aceste date dau speranţa că în curând partea estică va fi capabilă să se autosusţină şi că nu va mai avea nevoie de sprijinul şi subvenţiile din vest. Ce măsuri trebuie luate? Potrivit lui Bernhard Seliger, Germania va fi nevoită să îşi revizuiască politica asigurărilor sociale. Sistemul trebuie îmbunătăţit prin eficientizarea pieţei iar redistribuirea excesivă a bogăţiei va trebui eliminată. De asemenea, este nevoie de o reformă a taxelor, şi de simplificarea taxelor pe venituri. În altă ordine de idei cheltuielile guvernamentale şi subvenţiile vor trebui drastic reduse. Ar trebui acordată prioritate absolută flexibilizării economiei, deschiderii pieţei şi politicilor în ceea ce priveşte munca53. Bibliografie:  M.G. Hurbertus , Ec. Integration after German Unification-Success and Failure, www.fnfkorea.org;  S. Wolfgang, Das Modell Deutschland auf dem Pruefstand, Zur Entwicklung der ind.Beziehungen in Ostd., Westdeutscher Verlag, Wiesbaden , 2000;  Seliger Bernhard, Ten Years after German Unification, Economic co-operation in Germany before 1989, Part I,” Central European Review (www.ce-review.org), vol 3, No 1, 8 ian. 2001;  W.Werner, Handbuch zur Deutschen Einheit, 19491989-1999, Campus Verlag , Frankfurt, 1999;  German Unification and the EUIntegration,part 2,www.fatemi.com/CONFERENCES;  Gehaltsunterschiede Ost-West bei 28,5 Prozent,http://www.banktip.de/News/21440/Geh altsunterschiede-Ost-West-bei-28-5-Prozent.html Diana BOTESCU Consilier pentru afaceri europene Daniel NĂSTASE Consilier pentru afaceri europene Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

52 http://www.banktip.de/News/21440/Gehaltsunterschiede- Ost-West-bei-28-5-Prozent.html 53 Seliger B., op.cit 51

Muller-Groeling H., op.cit.

Comitologia comitologice

şi

procedurile

1. Comitologie – definiţie, caracteristici, rol, riscuri Comitologia corespunde competenţei de execuţie a dreptului comunitar. Prin acest termen este descris modul în care Comisia dispune de puterea de punere în execuţie a deciziilor comunitare la nivelul statelor membre cu ajutorul comitetelor. Termenul desemnează decizia Consiliului de a delega Comisiei din puterea de execuţie a actelor pe care le adoptă, rezervându-şi dreptul de a exercita el însuşi aceste competenţe. Practic, prin comitologie se desemnează organismele care sunt de facto responsabile cu implementarea legislaţiei secundare europene, care exercită competenţele de implementare pe care Consiliul le-a delegat Comisiei. Fiind instituţii auxiliare Comisiei, aceste structuri nu dispun de competenţe de reglementare. Formate din înalţi funcţionari sau din experţi naţionali, aceste comitete nu pot fi considerate organisme interguvernamentale sau supranaţionale. În literatura de specialitate, sunt considerate fie subadministraţii politice, fie elemente infranaţionale. Prin crearea comitetelor comitologice s-a urmărit implicarea directă a statelor membre în procesul decizional şi astfel asigurarea unei armonizări uniforme la nivel naţional a măsurilor de implementare a acquis-ului comunitar. Într-adevăr prin crearea acestor structuri s-a constatat eficientizarea procesului de armonizare legislativă la nivelul statelor membre, pe de o parte, iar, pe de altă parte se consideră că, prin poziţiile exprimate de reprezentanţii statelor membre în cadrul comitetelor comitologice, Comisia primeşte feed-back privind impactul avut de implementarea acţiunii comunitare, iar pentru măsurile ce intenţionează să le adopte, efectul pe care acestea îl pot avea în statele membre. Cu toate acestea, comitologia se confruntă cu probleme serioase legate de percepţia publică potrivit căreia, prin

activitatea derulată în comitetele sale, statelor membre li s-a redus responsabilitatea politică, că nu se asigură accesul egal al cetăţenilor şi nici reprezentarea corespunzătoare a intereselor acestora la dezbaterile acestor structuri. Aceste percepţii sunt datorate şi faptului că statele membre comunică direct cu Comisia, în faţa căreia sunt considerate responsabile. Caracterul lipsit de transparenţă al activităţii comitetelor, dat de faptul că informările transmise Parlamentului European cuprind poziţia statelor membre numai dacă reprezentanţii acestora solicită menţionarea poziţiei lor în document, contribuie la opinia că această procedură duce la diminuarea rolului Parlamentului European în procesul de codecizie. Un rol important al comitologiei este acela de a asigura eficienţa problemelor de coordonare, prin activitatea în cadrul acestor comitete se intenţionându-se să se identifice şi să se exploateze soluţiile de tipul „winwin”. De asemenea sunt voci care susţin că, prin participarea reprezentanţilor statelor membre la procesul de adoptare a măsurilor de punere în aplicare a politicilor comunitare, creşte încrederea cetăţenilor europeni în faptul că reglementările europene nu sunt elaborate în favoarea anumitor state membre. Lipsa unui control direct al activităţii comitetelor comitologice implică şi riscuri cum ar fi acela că, în cazul unor rezultate negative în urma utilizării comitologiei, Comisia poate nega orice responsabilitate, iar statele membre pot acţiona în acelaşi mod. 2. Procedurile comitologice Există patru tipuri de comitete comitologice funcţie de modalitatea de funcţionare care li se atribuie prin actul de înfiinţare. Procedurile specifice pentru activitatea acestor comitete sunt : - Procedura consultativă; - Procedura de gestiune; - Procedura de reglementare; - Procedura de reglementare cu control; - Procedura de salvgardare.

2.1 Procedura consultativă este considerată a fi procedura generală aplicată în cadrul comitetelor comitologice. Astfel, Comisia depune un proiect de măsură asupra căruia comitetul comitologic emite un aviz. În această procedură, votul este facultativ. Decizia Comisiei Europene ţine cont în măsura posibilului de avizul comitetului, iar Consiliul Uniunii este informat asupra modului în care avizul comitetului comitologic a fost luat în considerare.

Sursa: http://www.bartlebyandco.com/decomitatibus.jpg

2.2. Procedura de gestiune este în general aplicată proiectelor cu incidenţă financiară. În cadrul acestei proceduri dacă avizul dat de comitetul comitologic este pozitiv, cu majoritate calificată sau în absenţa avizului, măsura este adoptată de către Consiliul Uniunii. În cazul în care comitetul comitologic a avizat negativ proiectul de măsură, acesta este retransmis Consiliului. În termen de trei luni, Consiliul Uniunii trebuie să obţină majoritatea calificată asupra proiectului, eventual prin emiterea unei alte decizii. În această procedură, Consiliul nu are voie să respingă proiectul de măsură. 2.3. Cu preponderenţă proiectele referitoare la sănătatea publică sunt supuse procedurii de reglementare. Măsura propusă de Comisia Europeană este adoptată, dacă avizul comitetului comitologic este pozitiv.

În cazul în care comitetul comitologic nu emite aviz sau în cazul în care avizul este negativ, proiectul de măsură este transmis la Consiliul Uniunii, iar Parlamentul European este informat cu privire la decizia comitetului, urmând ca, în termen de luni să se obţină votul majorităţii calificate. În situaţia în care Consiliul Uniunii se opune în continuare proiectului de măsură, Comisia Europeană poate prezenta Consiliului o nouă propunere modificată, poate prezenta Consiliului aceeaşi propunere sau, în baza prevederilor Tratatului UE, poate prezenta o nouă propunere legislativă. În cazul în care Consiliul nu emite aviz sau în absenţa majorităţii calificate, Comisia adoptă proiectul de măsură. 2.4. Procedura de reglementare cu control Decizia 2006/512/CE a Consiliului de modificare a Deciziei 1999/468/CE a Consiliului privind comitologia a fost adoptată la 17 iulie 2006 (Anexa 2). Modificarea Deciziei 1999/468/CE a Consiliului are ca scop să răspundă cererii formulate de Parlamentul European de îmbunătăţire a drepturilor acestuia de a controla punerea în aplicare a actelor legislative adoptate în conformitate cu procedura de codecizie. Noua Decizie a introdus „procedura de reglementare cu control”. Atunci când comitetul acordă un aviz favorabil, cu majoritate calificată proiectului de măsură, Comisia Europeană supune proiectul, pentru control, Parlamentului European şi Consiliului Uniunii. În cazul în care Parlamentul European şi Consiliul nu se opun proiectului de măsuri, Comisia Europeană adoptă proiectul respectiv după expirarea termenului de trei luni prevăzut. Decizia de opoziţie la proiectul de măsură poate fi luată de Parlamentul European sau de către Consiliul Uniunii, sau, în comun, de către cele două instituţii. În cazul în care Parlamentul European este instituţia care se opune adoptării proiectului de măsură, este necesar votul cu majoritate simplă (majoritatea membrilor din care este format), pentru Consiliul Uniunii fiind prevăzut votul cu majoritate calificată împotriva adoptării proiectului de măsuri. În cazul în care Consiliul

Uniunii intenţionează să adopte măsura propusă sau dacă nu se pronunţă asupra intenţiilor sale, Comisia prezintă Parlamentului European măsurile propuse. De la prezentarea iniţială a proiectului de măsură, Parlamentul European dispune de un termen de 4 luni pentru a se pronunţa asupra documentului. În cazul în care cele două instituţii nu se opun, Comisia Europeană poate adopta proiectul de măsură. Opoziţia privind adoptarea proiectului de măsură se justifică în situaţii clar stipulate în noua decizie privind comitologia, menţionată anterior. Astfel, opoziţia este posibilă numai dacă proiectul excede competenţele prevăzute în actul de bază sau dacă măsura propusă nu este compatibilă cu scopul sau conţinutul actului de bază. Un alt motiv care justifică decizia de a se opune proiectului de măsură este acela că documentul nu respectă principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În acest caz, Comisia Europeană poate prezenta un nou proiect de măsură modificat sau poate prezenta o propunere legislativă în baza prevederilor tratatului. 2.5.

Procedura de salvgardare Conform acestei proceduri, Comisia Europeană notifică statelor membre şi Consiliului orice decizie referitoare la măsurile de salvgardare care se aplică situaţiilor în care procesul de consultare a eşuat. În această procedură, oricare stat membru poate trimite Consiliului decizia sa. În acest caz, Consiliul poate lua măsuri diferite de salvgardare. Decizia în acest sens se ia prin vot cu majoritate calificată. (-continuare în numărul următor al revistei-) Bibliografie :  



F. Chaltiel -Le processus de decision dans l’Union européenne, 2006; Prof. univ. dr. Lucica Matei, Decizia în Uniunea Europeană, Colecţia „Caiete Jean Monnet”, nr.3/ 2007; A. Føllesdal-The Legitimacy of Regulatory Comitology. Andrada MINEA expert Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

Privire specială asupra instanţelor comunitare specializate ale Curţii de Justiţie de la Luxemburg Tribunalul de Primă Instanţă (TPI) a fost înfiinţat în anul 1986 în baza Actului Unic European (AUE) prin art.11, care modifica dispoziţiile art.168A din TCEE potrivit căruia: „La solicitarea Curţii de Justiţie şi în urma consultării Comisiei şi Parlamentului European, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate alătura Curţii de Justiţie o instanţă cu competenţe de soluţionare în primă instanţă, sub rezerva unui recurs în faţa Curţii de Justiţie, limitat exclusiv la chestiuni de drept şi conform condiţiilor stabilite prin Statut, a anumitor categorii de acţiuni formulate de persoane fizice sau juridice. Această instanţă nu are competenţa să soluţioneze nici acţiuni iniţiate de către statele membre sau de către instituţii comunitare, nici întrebări preliminare înaintate în temeiul articolului 177”54. Ulterior, în anul 1988, prin Decizia Consiliului nr.591/88/CEE din 24 octombrie 198855, Tribunalului de Primă Instanţă i-au fost acordate competenţe determinate. Tribunalul a început să funcţioneze la 1 septembrie 1989. Deşi, iniţial, TPI a fost creat în scopul degrevării de sarcini a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE)56, împărţind cu aceasta domeniile de judecată, ulterior prin decizii succesive ale Consiliului57 şi modificarea 54

Tratatul cu privire la Actul Unic European – pagina de internet: http://www.ier.ro/Tratate/11986U_AUE.pdf. 55 Decizia Consiliului nr.591/88/CEE, Euratom din 24.10.1988 privind înfiinţarea TPI a Comunităţilor Europene, publicată în JOCE seria L 319 din 25.11.1988. Decizia a intrat în vigoare la 1 septembrie 1989. 56 O noutate a Tratatului de la Lisabona o reprezintă redenumirea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), precum şi introducerea unui nou articol 9F, care stabileşte că „(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor” 57 Decizia Consiliului nr.350/93/CEE, Euratom din 8 iunie 1993 privind modificarea Deciziei Consiliului nr.591/88/CEE, Euratom privind înfiinţarea Tribunalului

dispoziţiilor cuprinse în tratatele comunitare, acestei instanţe i-a fost creat un statut separat de cel al CJCE, atribuindu-se noi sarcini. Având în vedere cele de mai sus enunţate, vom încerca să prezentăm, pe scurt, sub aspectul competenţei materiale jurisdicţionale, categoriile de acţiuni care pot fi introduse la TPI, stabilite atât prin art.225 al Tratatului de la Nisa58, cât şi prin deciziile Consiliului, după cum urmează59: - acţiunile introduse de întreprinderile şi asociaţiile de întreprinderi definite în art.48 din Tratatul CECO împotriva Comisiei şi în condiţiile stabilite de Tratate; acţiunile introduse de întreprinderile şi asociaţiile de întreprinderi prevăzute de art.33 alin. 2 şi art.35 din Tratatul CECO care se referă la actele individuale relative la aplicarea art.50 şi a art.57-60 din Tratatul CECO (aceste articole se referă între altele la impozite şi taxe, producţia, preţurile acordurile şi concentrările etc.)60; - acţiunile introduse de persoane fizice sau juridice61, potrivit art.230 alin. 4 din TCE62 împotriva actelor instituţiilor comunitare, atunci când acestea sunt adresate persoanelor sau le privesc în mod direct şi individual (sau acţiunea în anulare) sau acţiunile introduse în baza art.232 din TCE, împotriva abţinerii instituţiilor comunitare de de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene, publicată în JOCE seria L nr.241 din 16.06.1993; Decizia Consiliului nr.149/94/CE din 7 martie 1994, publicată în JOCE seria L nr.66 din 03.10.1994; Art.17 din Actul de Aderare din 1994, în versiunea cuprinsă în art.10 din Decizia Consiliului din 1 ianuarie 1995, publicată în JOCE seria L nr.1 din 01.01.1995; Decizia Consiliului nr.261/1999/CEE, Euratom din 26 aprilie 1999, publicată în JOCE seria L nr.114 din 05.01.1999. 58 Adoptat la data de 26 ianuarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003 - pagina de internet:http://www.ier.ro/Tratate/12001C_Nisa.pdf. 59 Fabian Gyula, Curtea de Justiţie Europeană, instanţă de judecată supranaţională, editura Rosetti, Bucureşti, 2002, pag.52-53; Fabian Gyula, Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, pag.232 şi urm.; Ovidiu Ţinca, ediţia a III-a, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005,, pag.123 şi urm. 60 Menţionarea acestor acţiuni, reprezintă importanţă din perspectivă istorică, având în vedere că din anul 2003 Tratatul CECO a încetat să producă efecte juridice. 61 Avem în vedere întreprinderile şi asociaţiile de întreprinderi. 62 Fostul art.173 alin. 2 din TCEE.

a da o decizie în materii în care acestea, prin tratate, au obligaţia de a lua o astfel de măsură (sau acţiunea în carenţă)63; - soluţionarea cererilor pentru pronunţarea hotărârilor preliminare în conformitate cu dispoziţiile art.234 din TCE, competenţă, care, în mod tradiţional, aparţine Curţii de Justiţie, fiind atribuită TPI, prin art.225 alin. 3 din Tratatul de la Nisa64; - acţiunile introduse de persoanele fizice şi juridice65 pentru repararea daunelor în cazul răspunderii extracontractuale (sau noncontractuale) a Comunităţilor Europene, potrivit dispoziţiilor art.235 din TCE66; - litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor (n.n. funcţionarii comunitari), potrivit art.236 din TCE67. Până la înfiinţarea în octombrie 2004 a Tribunalului Funcţiei Publice (TFP) prin Decizia Consiliului68, competenţa de a soluţiona astfel de litigii a revenit TPI. Împotriva hotărârilor pronunţate de TFP în această materie, în primă instanţă, există posibilitatea formulării unui recurs, la Tribunalul de Primă Instanţă, limitat doar la aspecte de legalitate. De asemenea, TPI este competent să soluţioneze şi alte categorii de acţiuni, precum: - acţiunile introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor acordate de stat69, la măsurile de protecţie comercială

63

Fostul art.175 alin.3 din TCEE. Art. 225 la alin.3 din TCE prevede că „Tribunalul de Primă Instanţă are competenţă de a audia şi decide în cauze formulate în temeiul articolului 234, în domenii specifice stabilite de statut. [....] Deciziile pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă în chestiuni preliminare pot face, în mod excepţional, obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi limitele prevăzute de statut, în cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului comunitar”.O altă noutate a Tratatului de la Lisabona o reprezintă redenumirea, în conformitate cu art.2 din tratat, a Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TUE). 65 Avem în vedere întreprinderile şi asociaţiile de întreprinderi. 66 Fostul art.178 din TCEE. 67 Fostul art.179 din TCEE. 68 Decizia Consiliului nr.752/2004/CEE, Euratom. 69 Art.88 paragraful 2 din TCE. Aceste categorii au fost soluţionate iniţial de CJCE, dar ulterior prin modificările survenite la Tratatul CE, acestea au fost date în competenţa TPI. 64

(„dumping”)70 şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de execuţie; - acţiunile introduse de persoanele fizice şi juridice71 pe baza unor clauze compromisorii inserate într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Comunităţi sau în numele Comunităţilor, potrivit art.238 din TCE72; - acţiuni în domeniul mărcilor comunitare. Sub aspectul gradelor de jurisdicţie şi luând în considerare cele examinate anterior, se desprinde concluzia potrivit căreia, în funcţie de acţiunile şi procedurile care pot fi urmate în faţa TPI, acesta are, în primul rând, „statutul unei <>, deciziile sale putând să facă obiectul unei căi de atac unice a recursului la Curtea de Justiţie, ca în cazul alin. 1 din art.225 TCE, dar numai pentru probleme de drept, potrivit Statutului Curţii de Justiţie”, aşa după cum nota Octavian Manolache73. În opinia aceluiaşi autor „CPI74 poate să funcţioneze, în principiu, ca o instanţă de prima jurisdicţie, atunci când ea soluţionează trimiterile organelor naţionale de jurisdicţie75 pentru darea unei hotărâri preliminare, ca în cazul prevăzut de alin.3 din art.225 din TCE”. Încheind analiza gradelor de jurisdicţie ale acestei instanţe, Octavian Manolache nota că „aşa după cum se prevede în alin. 2 din art.225 din TCE, CPI îndeplineşte acţiunile unei <> în cazul contestării deciziilor date de camerele jurisdicţionale, dar numai în privinţa problemelor de drept”. În vederea simplificării denumirii TPI, prin Tratatul de la Lisabona76, aceasta a fost

70

Art.133 alin.1 din TCE. Avem în vedere întreprinderile şi asociaţiile de întreprinderi. 72 Fostul art.181 din TCEE. 73 Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ediţia a 5-a, op. cit., pag.149. 74 N.n. – prin Curtea de Primă Instanţă se înţelege Tribunalul de Primă Instanţă. Aceeaşi formulare este folosită şi de Fabian Gyula, când face vorbire despre TPI, în lucrarea Drept instituţional comunitar, op.cit., pag.232. 75 N.n. - când ne referim la organe naţionale de jurisdicţie avem în vedere instanţele naţionale şi nu orice fel de organe. 76 Tratatul de la Lisabona a fost elaborat în cadrul Conferinţei Interguvernamentale, stabilite de preşedinţia germană a Uniunii Europene, în perioada 1 71

înlocuită cu „Tribunalul”, în schimb dispoziţiile noului tratat nu au modificat competenţele care îi revin în prezent, ceea ce conduce la concluzia că acestea se vor menţine şi în viitor. De asemenea, considerăm că, în baza dispoziţiilor comunitare, Consiliul, hotărând cu unanimitate de voturi va putea să extindă sau, dimpotrivă, să limiteze competenţa TPI . Înfiinţarea, în anul 2004, a Tribunalului Funcţiei Publice, a fost considerată ca fiind o degrevare de sarcini a TPI, sufocată de multitudinea dosarelor aflate pe rolul său, inclusiv cu litigiile între funcţionarii comunitari şi instituţiile comunitare, soluţionate în baza art.236 din TCE77. Acest fapt ce a determinat introducerea, în Tratatul de la Nisa78, a unui nou articol şi anume 225A care la alineatul 1 stabileşte „Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European şi a Curţii de Justiţie, sau la cererea Curţii de Justiţie şi după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, poate institui camere jurisdicţionale competente să audieze şi să decidă în primă instanţă în anumite categorii de acţiuni formulate în domenii specific.79”. Astfel, prin Declaraţia nr.16 cu privire la art. 225A din Tratatul de la Nisa80, adoptată de reprezentanţii statelor membre cu ocazia semnării Tratatului de la Nisa, se solicita Curţii

ianuarie – 30 iunie 2007, ca urmare a Consiliului European de vară din 21-22 iunie 2007 de la Bruxelles. Punctul de pornire l-a constituit proiectul de Tratat constituţional, semnat la Roma în octombrie 2004, dar care nu a fost agreat de toate statele membre ale Uniunii Europene, Franţa şi Olanda fiind statele care nu l-au ratificat în urma referendum-urilor organizate. Acest Tratat va modifica cele două tratate care stau la baza Uniunii Europe şi anume Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Tratatul de la Lisabona, a fost publicat în JOUE seria C nr.306 din 17.12.2007. 77 Fostul art.179 din TCEE. 78 http://www.ier.ro/Tratate/12001C_Nisa.pdf. 79 Prin introducerea acestui articol s-a avut în vedere înfiinţarea de camere jurisdicţionale specializate în soluţionarea, în primă instanţă, a anumitor categorii de acţiuni în diferite domenii de activitate inclusiv în domeniul proprietăţii intelectuale - Fabian Gyula Drept instituţional comunitar, op.cit., pag.234 şi urm. 80 http://www.ier.ro/Tratate/12001C_Nisa.pdf; Ovidiu Ţinca, Un nou grad de jurisdicţie în Uniunea Europeană: Tribunalul Funcţiei Publice, publicat în revista română de Drept Comunitar, nr.1 din 2007, Bucureşti, pag.43 şi urm.

de la Luxemburg şi Comisiei ca, în scurt timp, să prezinte un proiect de decizie pentru înfiinţarea unei camere jurisdicţionale, competentă să pronunţa, în primă instanţă, soluţii legate de litigiile ivite între instituţiile comunitare şi agenţii săi81. În acest context, la data de 4 noiembrie 2004, Consiliul Uniunii Europene (CONS) a adoptat Decizia nr.752/2004/CE82 pentru înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene (TFP)83, ca fiind prima dintre „camerele jurisdicţionale”, astfel cum sunt ele prevăzute în articolul 225a din TCE84. În susţinerea înfiinţării acestei instanţe comunitare, au venit şi considerentele Deciziei Consiliului nr.752 din 2004, potrivit cărora „constituirea unei jurisdicţii specifice pentru contenciosul funcţiei publice, competentă să judece în primă instanţă cu privire la aceste litigii (n.n. – litigiile dintre funcţionarii publici comunitari şi instituţiile comunitare), judecate în prezent de Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene, ar îmbunătăţi funcţionarea sistemului jurisdicţional 85 comunitar ”, fiind „necesar să se atribuie acestei noi jurisdicţii o denumire care să o diferenţieze de completele sale sau de completele de judecată din cadrul Tribunalului de Primă Instanţă86”. Articolul 1 din Decizie menţionează faptul că „Tribunalului de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene îi este adăugată o cameră jurisdicţională competentă să se pronunţe în contenciosul funcţiei publice a Uniunii Europene, denumită în continuare <
81

N.n. – vom avea în vedere funcţionarii publici comunitari. 82 Decizia Consiliului nr.752/2004/CE, publicat în JOUE, seria L nr.333 din 9.11.2004 - pagina de internet: http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:20 04:333:0007:0011:EN:PDF. 83 Cunoscut şi sub denumirea de „European Union Civil Service Tribunal” sau „Tribunal de la fonction publique de l'Union européenne”, cu sediul la Luxemburg. 84 Pagina de internet: http://www.europarl. europa.eu/docs/2004_2009/doc/dv/ coj_rapport_ro.pdf. 85 Considerentul nr.2 din Decizia Consiliului nr.752/2004. 86 Considerentul nr.4 din Decizia Consiliului nr.752/2004.

Europene>>. Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene are sediul pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă”87. Aşadar, această nouă instanţă specializată a UE are competenţa, strict stabilită prin Decizia Consiliului anterior menţionată, de a soluţiona litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor, în virtutea art.236 TCE, „înţelegând prin aceasta litigiile dintre orice organ comunitar sau organism şi personalul său88”. Împotriva hotărârilor pronunţate de TFP în primă instanţă, se poate formula recurs, în termen de două luni de la data comunicării sau notificării, la Tribunalul de Primă Instanţă şi limitat la chestiuni de drept, care, potrivit art.11 alin.1 din Anexa 1, pot fi întemeiate pe: „lipsa de competenţă a Tribunalului Funcţiei Publice; încălcarea procedurii în faţa tribunalului care aduce atingere intereselor părţii în cauză; încălcarea dreptului comunitar de către Tribunalul Funcţiei Publice”. În schimb, potrivit, alin.2 al aceluiaşi articol „recursul nu poate privi numai cheltuielile de judecată sau faptul că partea este obligată să le plătească”89. Prima hotărâre pe care Tribunalul Funcţiei Publice a soluţionat-o pe fond a fost o plângere pronunţată la data de 24 aprilie 2006 în cauza F16/05 Falcione vs. Comisia90. În acest dosar, instanţa a respins solicitarea funcţionarului comunitar, de cetăţenie italiană, Nicola Falcione de a anula decizia Comisiei91 din data de 24 martie 2004 de încadrare definitivă a acestuia, după recrutarea din data de 1 mai 2003, în calitate de administrator principal la

87

Ovidiu Ţinca, op.cit, pag. 43. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, op.cit., pag.117. 89 Ovidiu Ţinca, op.cit, pag. 46 şi 47. 90 F-16/05 Falcione vs. Comisia, publicat în JOUE seria C nr.143 din 11.06.2005. Iniţial, cazul a fost înregistrat la Tribunalul de Primă Instanţă cu numărul T-132/05 şi apoi transferat la TFP prin Ordinul din 15.12.2005. 91 În baza art.90 din Statutul funcţionarilor comunitari, reglementat prin Regulamentul (CEE) nr.259/68 din 29 februarie 1968, publicat în JOCE seria L nr.56 din 04.03.1968 privind reglementările de personal cu privire la oficiali şi condiţiile de angajare a altor funcţionari ai Comunităţilor Europene, modificat de mai multe ori, ultima modificare de substanţă a acestor dispoziţii având loc prin Regulamentul CE nr.723/2004 din 22 martie 2004, publicat în JOUE seria L nr.124 din 27.04.2004. 88

Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), la categoria AD592, treapta 4. În afară de TFP, înfiinţarea şi a altor camere jurisdicţionale specializate93, în condiţiile stipulate de art. 225A din Tratatul de la Nisa, are aceeaşi finalitate, respectiv degrevarea de sarcini a instanţelor deja existente (CJCE şi TPI), prin preluarea unei părţi din acţiunile cu care sunt sesizate, fără a lipsi totuşi CJCE de rolul său de instanţă „supremă furnizoare de interpretare unică, ci din contră având mai mult timp să se concentreze asupra problemelor mai importante94”. Domeniul proprietăţii intelectuale este deosebit de important, atât la nivel european, (mărturie stând preocupările constante ale statelor membre de a reglementa cât mai multe dintre subdomeniile acestuia, precum: marca comunitară, brevetul european şi nu în ultimul rând crearea unei jurisdicţii noi separate şi de sine-stătătoare, care să soluţioneze litigiile apărute în comunitate în domeniu, soluţionate iniţial de Curtea de Justiţie şi apoi de TPI, potrivit Deciziei Consiliului de înfiinţare a acesteia), cât şi la nivel naţional unde, deja, au fost înfiinţate astfel de instanţe specializate. De exemplu, în cazul României, prin Legea nr.304/200495 privind organizarea judiciară, au fost înfiinţate complete specializate în judecarea cauzelor în domeniul proprietăţii intelectuale. Mai mult, în cadrul instanţei supreme, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ), există secţia civilă şi de proprietate

intelectuală competentă să judece astfel de litigii. Astfel, în prezent, protecţia oferită brevetelor este guvernată de legea naţională a statelor membre, iar în cazul unui litigiu în acest domeniu, se va aplica legea naţională. Or, în vederea creşterii competitivităţii economiei Uniunii Europene, deziderat urmărit încă de la adoptarea Agendei de la Lisabona în anul 200096, Comisia Europeană (CE/COM) a înaintat, la data de 1 august 2000, o propunere de Regulament97 a Consiliului UE privind brevetul comunitar, potrivit căruia „deţinătorul unui astfel de brevet se va bucura de protecţie în baza legii comunitare în toate statele membre ale UE”98. Aşa după cum se statuează şi în nota de fundamentare a propunerii de Regulament, „ideea unui brevet european datează încă din anii 1960, când, iniţial, se optase pentru crearea unui sistem aplicabil unui sistem de brevete întregii comunităţi europene nou create. Destul de rapid, a devenit clar că această abordare nu poate fi realizată în contextul comunitar. Această situaţie a dus la semnarea în anul 1973 a unei Convenţii privind brevetul european (denumită în continuare „Convenţia de la Munchen”) la care au aderat gradual toate statele membre”99. Forma revizuită a acestei Convenţii a intrat în vigoare la data de 13 decembrie 2007. Totodată, la nivel european, în ceea ce priveşte marca comunitară, s-a adoptat Regulamentul Consiliului nr.40/94100 din data de 20 decembrie 1993 privind marca comunitară, în contextul în care dreptul comunitar al mărcilor

92

Potrivit art.5 din Statutul funcţionarilor publici, aceştia se împart în mai multe categorii în funcţie de natura şi importanţa atribuţiilor, printre care şi administratori (AD) pagina de internet:http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/ LexUriServ.do?uri=OJ:L:2004:333:0007:0011:EN:PDF. 93 Prin Tratatul de la Lisabona, termenul de „camere jurisdicţionale”, la care face referire art.225A din Tratatul de la Nisa,, a fost înlocuit cu cel de „tribunale specializate”. Mai mult, în literatura de specialitate s-a considerat că prin „tribunale specializate” avem în vedere Tribunalul Funcţiei Publice sau alte tribunale specializate precum Tribunalul pentru Brevete al Comunităţii Europene – traducere neoficială - Koen Lemaerts, Dirk Arts and Ignace Maselis, Procedural Law of the European Law, second edition, editura Sweet and Maxwell, Londra, 2006, pag.19 şi urm. 94 Fabian Gyula Drept instituţional comunitar, op.cit., pag.234. 95 Publicată în M. Of., Partea I nr.576 din 29.06.2004, republicată în M. Of., Partea I nr.827 din 13.09.2005.

96

Dezideratul, unul foarte generos a fost prevăzut cu ocazia Summit-ului extraordinar de primăvară al Consiliului European de la Lisabona, desfăşurat în zilele de 23 şi 24 martie 2000, potrivit căruia „Şefii de stat şi de Guvern din UE au agreat să facă din aceasta <>” – traducere neoficială de pe paginile de internet: http://ec.europa.eu/ internal_market/smn/smn21/s21mn14.htm şi www.euractiv.com/ future-eu/lisbon-agenda/article-117510. 97 Propunere de Regulament a Consiliului prezentată de Comisie în 2000, 412 final. 98 Koen Lenearts, Dirk Arts şi Ignace Maselis, op.cit., pag.19. 99 Pagina de internet: http://europa.eu.int/eurlex/lex/LexUriServ/site/en/com/2000/com2000_ 0412en01.pdf - paragraful 3 din nota de fundamentare a propunerii de Regulament – traducere neoficială. 100 Publicat în JOCE seria L nr.11 din 14.01.1994.

nu se substituie drepturilor mărcilor statelor membre. Prin Regulament se are în vedere, între altele: asigurarea unei protecţii la nivel european a mărcii comunitare; înfiinţarea unui Birou de armonizare pe piaţa internă (mărci, desene şi modele), ca organism al Comunităţii Europene, independent în plan tehnic, dotat cu autonomie juridică, administrativă şi financiară suficientă, având personalitate juridică şi exercitând competenţele executive pe care i le conferă regulamentul, în cadrul dreptului comunitar şi fără să aducă atingere competenţelor exercitate de instituţiile Comunităţii. Regulamentul, în considerentele sale mai prevede că, pentru a întări protecţia mărcilor comunitare, este necesar ca statele membre să desemneze, ţinând seama de sistemul lor naţional, un număr cât de limitat posibil de tribunale naţionale de primă instanţă şi de a doua instanţă, competente în domeniul contrafacerii şi autenticităţii mărcii comunitare. În fine, înfiinţarea, la nivel european, a unei instanţe comunitare în domeniul brevetelor de invenţie, ca instanţă specializată a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, are în vedere asigurarea interpretării uniforme a legislaţiei în domeniul brevetelor comunitare, precum şi acordarea în două etape a efectului comunitar regulilor de procedură, după cum urmează: - prima etapă se referă la adoptarea de către Consiliu, a unei decizii în baza art.229A din Tratatul de la Nisa101, care să atribuie Curţii de Justiţie competenţa de a judeca litigiile în acest domeniu. În acest sens, în 2003 Comisia a înaintat Consiliului o propunere de decizie, care, la art.1 alin.2, conferă Curţii de Justiţie competenţa de a soluţiona litigiile în domeniul brevetelor comunitare102; 101

Art. 229A prevede că: „Fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii ale prezentului tratat, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, poate adopta dispoziţii prin care atribuie Curţii de Justiţie, în măsura stabilită de Consiliu, competenţa de a decide cu privire la unele litigii legate de aplicarea actelor adoptate în temeiul prezentului tratat care creează titluri comunitare de proprietate industrială. Consiliul recomandă adoptarea acestor dispoziţii de către statele membre, în conformitate cu normele lor constituţionale”. 102 Propunere de Decizie a Consiliului prezentată de Comisie în 2003, 827 final.

- al doilea pas, consta în adoptarea unei decizii, de către Consiliul UE, în baza art. 225A din Tratatul de la Nisa103 şi art. 245 din TCE, în vederea creării unei camere jurisdicţionale şi transferarea competenţei de soluţionare în primă instanţă a litigiile cu privire la brevetul european, competenţă deţinută în prezent de Curtea de Justiţie. În acest sens, Comisia a pregătit în anul 2003 o propunere de decizie104 a Consiliului privind înfiinţarea Tribunalului Brevetelor Europene (TBE) şi recursurile introduse la Tribunalul de Primă Instanţă, în această materie. Potrivit propunerii Comisiei, această nouă instanţă jurisdicţională comunitară, specializată în materia brevetelor europene, ar urma să devină operaţională nu mai târziu de anul 2010, având ca model de funcţionare şi componenţă Tribunalul Funcţiei Publice, în timp ce Curtea de Justiţie de la Luxemburg, va continua să soluţioneze, litigiile implicând persoanele fizice şi juridice de drept privat105.

Oana PETRESCU Consilier pentru afaceri europene Ministerul Justiţiei

103

Art.225A alin.1 stabileşte că: „Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European şi a Curţii de Justiţie, sau la cererea Curţii de Justiţie şi după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, poate institui camere jurisdicţionale competente să audieze şi să decidă în primă instanţă în anumite categorii de acţiuni formulate în domenii specifice”. Potrivit modificărilor intervenite în Tratatul de la Lisabona, semnat la data de 13 decembrie 2007, art. 225A alin. (1) este modificat după cum urmează: „Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot înfiinţa tribunale specializate pe lângă Tribunal, care să aibă competenţa de a judeca în primă instanţă anumite categorii de acţiuni în materii speciale. Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc prin regulamente, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii de Justiţie, fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei.” 104 Propunere de Decizie a Consiliului prezentată de Comisie în 2003, 828 final. 105 Traducere neoficială - pagina de internet: http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l26056a.htm.

REVISTA PRESEI 

Agenda principală: Riposta României la criticile Parlamentului de Comisia Europeană 



adresate

Preşedintele Senatului Nicolae Văcăroiu s-a declarat “uimit” şi “necăjit” de criticile adresate Parlamentului de către Comisia Europeană. “Este pentru prima oară când CE îşi permite să atace un parlament naţional, fără ca, în prealabil, să îi ceară un punct de vedere pe un proiect”, a afirmat Văcăroiu. (Adevarul) Parlamentul român cere socoteală PE pentru”afirmaţiile defăimătoare” din raportul CE. Preşedinţii celor două camere ale Parmalentului României, Nicolae Văcăroiu şi Bogdan Olteanu, au transmis o scrisoare preşedintelui Parlamentului European în care cer PE să formuleze un punct de vedere propriu privind "afirmaţiile defăimătoare la adresa Parlamentului României" aduse în raportul CE din iulie. (Gandul)

Poziţia UE faţă de conflictul ruso-georgian 





UE va trimite un ajutor umanitar suplimentar Georgiei în valoare de cinci milioane de euro, destinat victimelor conflictului ruso-georgian, a anunţat astăzi, Bruxelles-ul, relatează AFP, citată de NewsIn. Noul ajutor umanitar va consta în furnizarea de alimente, apă potabilă, echipamente sanitare, truse de igienă, îmbrăcăminte, pături şi ustensile pentru pregătirea hranei. Misiunea umanitară va viza şi eliminarea minelor şi va desfăşura activităţi educative privitoare la riscurile prezentate de aceste dispozitive explozibile, activităţi care se vor adresa mai ales copii. (Adevărul) Reexaminarea relaţiilor UE - Rusia se află de câţiva ani buni pe agenda diplomaţiei celor 27. Acordul de parteneriat intrat în vigoare în 1997 a luat sfârşit în 2007, chiar dacă teoretic a fost prelungit până la încheierea unuia nou. Iar acesta este departe de finalizare. Acum, intervenţia militară a Moscovei în Georgia complică situaţia. (Adevarul) Kievul speră că, pe fondul crizei din Georgia, Uniunea Europeană se va pronunţa în favoarea ambiţiilor sale de aderare, cu ocazia summitului UE - Ucraina programat la 9 septembrie la Evian (Franţa), a anunţat astăzi, adjunctul ministrului ucrainean de Externe, citat de AFP. ( Mediafax)



Pe 8 septembrie, preşedintele Franţei a reuşit după discuţii prelungite să schimbe poziţia liderului rus Dmitri Medvedev faţă de conflictul din Georgia. În ciuda divergenţelor legate de conflictul din Caucaz, preşedintele Nicolas Sarkozy vede în Rusia un partener al Europei. Într-un discurs susţinut în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite, Sarkozy a propus înfiinţarea unui „spaţiu economic comun care ar uni Rusia cu Europa“. „Pentru că vrea pace, Europa spune Rusiei că vrea să aibă cu aceasta legături de solidaritate, că vrea să construiască un viitor comun, că vrea să îi fie parteneră“, a spus Sarkozy, care a vorbit în calitate de preşedinte în exerciţiu al Uniunii Europene. Într-o conferinţă de presă susţinută după discurs, liderul de la Paris a reamintit că UE este principalul partener economic al Rusiei, care asigură la rândul său circa un sfert din gazul consumat în ţările europene. Sarkozy a menţionat că aceasta arată „spaţiul fantastic de colaborare comună cu Moscova“ (Adevarul) Europa are nevoie de strângerea legăturilor cu Rusia pentru a-şi asigura necesarul de resurse energetice pentru viitor, susţine Comisarul European pentru energie, Andris Piebalgs, contrar opiniilor liderilor politici din Statele Unite şi UE, care susţin cu tărie eliminarea dependenţei energetice faţă de ruşi. Piebalgs a declarat că, în plus, este necesară grăbirea construcţiei celor două conducte care ar urma să transporte gaze către UE-Nabucco, considerată o alternativă la gazele ruseşti, ce va porni din Marea Caspică ocolind Kremlinul, şi Nord Stream ce va aduce gaz rusesc dinspre nord-est. ''Avem nevoie de legături cu Rusia, nu de izolare'', a spus Piebalgs. (Ziua)

Procesul de la Haga între România şi Ucraina 

Soluţie de compromis a Curţii Internaţionale de Justiţie ar mulţumi ambele părţi, care ar scăpa astfel onorabil de o problemă care afectează relaţiile bilaterale. Ucraina insistă asupra faptului că Insula Şerpilor poate fi locuită, în timp ce România nu o consideră decât o simplă stâncă. Bazându-se pe Convenţia privind dreptul mării, România a susţinut tot timpul caracterul de stâncă al Insulei Şerpilor, ce nu poate susţine locuirea umană sau o viaţă economică proprie. Caracteristicile naturale nu-i dau dreptul la platou continental şi zonă economică

exclusivă. Metoda de delimitare propusă de România în cadrul negocierilor cu Ucraina coincide cu cea utilizată de Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga (CIJ) în procese similare. De altfel, acesta este unul dintre motivele pentru care România a ales instanţa de la Haga. (Adevarul) Remedierea plăţilor pentru programul SAPARD 



Autorităţile au decis suspendarea oricăror plăţi până la remedierea problemelor semnalate de Comisia Europeană. Comisia Europeană a sesizat că sistemul de efectuare a plăţilor poate fi fraudat şi a decis blocarea decontării a 28 milioane de euro. România a decis sistarea oricăror plăţi în cadrul programului SAPARD până la remedierea problemelor constatate în urma controalelor realizate de Comisia Europeană. (Adevarul) Autorităţile cred că, în câteva săptămâni, va fi deblocată situaţia, dar fiecare zi înseamnă zeci de mii de euro pierduţi de beneficiarii fondurilor europene. După finanţare fără incidente, Comisia Europeană descoperă "fisuri" în programul SAPARD din România. Ţinta reală par să fie însă fondurile postaderare, pentru care controlul va fi mult mai strict. Florin Solcan din Prahova aşteaptă de la SAPARD 100.000 de euro. Este a treia tranşă anuală aferentă ultimelor cheltuieli realizate pentru ridicarea unei ferme de porci (proiect de circa 600.000 de euro, din care jumătate acoperit prin fonduri europene nerambursabile). A depus dosarul la Agenţia de Plăţi în iunie şi încă mai aşteaptă banii.

Problematica rromilor pe agenda europeană 



Comisia Europeană a aprobat azi noua politică de imigraţie din Italia, care vizează mai ales un recensământ asupra persoanelor din taberele de nomazi, spunând că i se pare compatibilă cu legislaţia UE, relatează AFP, citată de NewsIn. "Buna cooperare între autorităţile italiene şi CE a permis verificarea condiţiilor de executare a măsurilor prevăzute şi corectarea celor care ar fi putut fi contestate", a spus Michel Cercone, purtătorul de cuvânt al comisarului pentru Justiţie şi Libertate, Jacques Barrot. (Adevarul) Primul summit organizat pentru a dezbate problemele cu care se confruntă etnicii rromi din statele Uniunii a debutat ieri la Bruxelles, în prezenţa a sute de oficiali din partea Comisiei Europene, a statelor membre, şi a reprezentanţilor comunităţii. “Problema cu care ne confruntăm - ca politicieni şi



cetăţeni este una de mare urgenţă. Nu numai în termeni politici ci şi, mai înainte de orice, în termeni umani. Atâta timp cât speranţa nu va intra in căminele populaţiei romilor, vor fi predominante mahalalele, cocioabele şi disperarea. Iar dacă va fi asa, atunci aceste locuri vor deveni în mod inevitabil zone de insecuritate pentru locuitorii lor şi pentru cetăţenii populaţiei majoritare care trăieşte în imprejurimi. Într-o anume măsură aşa se şi întâmplă, dar poate deveni cu mult mai rău", a declarat Jose Manuel Barroso, Preşedintele Comisiei Europene. (Ziua) Comisia Europeană pasează problema ţiganilor în curtea guvernelor naţionale. Executivul european nu are competenţe în privinţa integrării rromilor, UE poate doar să coordoneze politicile statelor membre. Responsabilitatea pentru cele mai importante domenii revine statelor membre, deoarece situaţia dramatică a rromilor nu poate fi rezolvată de la Bruxelles. Acestea sunt principalele mesaje transmise ieri la Bruxelles de doi dintre oficialii europeni - preşedintele CE, Jose Manuel Barroso, şi comisarul pentru afaceri sociale şi egalitate de şanse, Vladimir Spidla - participanţilor la primul summit european dedicat rromilor. Barroso a făcut apel la statele membre ale Uniunii să ofere "şanse reale" de integrare membrilor minorităţii rrome, a căror situaţie este "dramatică", şi să combată discriminările. (Ziua)

Criza financiară în dezbaterea statelor UE 

Nicolas Sarkozy a comparat de curând, la Toulon, modul de acţiune al autorităţilor americane cu acela al europenilor vizavi de criza financiară. Un bun prilej pentru preşedinte de a se întreba: “Dacă faptele întâmplate în Statele Unite ar fi avut loc în Europa, cât de rapid, cu ce forţă şi cu câtă determinare ar fi făcut faţă Europa acestei crize?”. Trei zile mai târziu, prăbuşirea băncii Fortis avea să dea un prim răspuns întrebării prezidenţiale: în materie de reacţie rapidă financiară, Europa e încă în stadiul de ucenic. Rezultat al unei fuziuni belgiano-olandeze, Fortis este prima bancă din zona euro care are nevoie de ajutorul puterilor publice. Cazul este cu atât mai interesant cu cât această bancă are două sedii, la Bruxelles şi la Utrecht, şi este supusă atât regulamentelor belgiene, cât şi celor olandeze. Or, la ce am asistat în acest weekend? Guvernele principalelor trei







ţări implicate, Belgia, Olanda şi Luxemburg, şiau contactat băncile centrale, cerând, totodată, “sprijinul” preşedintelui Băncii Centrale Europene – care nu joacă niciun rol în domeniul supravegherii bancare-informând-o şi pe Neelie Kroes, comisarul european pentru concurenţă. (Ziua) Cei 15 lideri ai ţărilor din zona euro se vor întalni duminică la Paris pentru a discuta abordarea unui răspuns comun la criza financiară mondială bazat pe planul în cinci puncte elaborat în cadrul întâlnirii G7, informează BBC. O parte din ţările membre ale zonei euro şi-au asumat deja un set de angajamente în timpul întâlnirii G7, dar este în continuare nevoie de o abordare comună şi la nivelul Uniunii Europene. Deşi atât preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, cât şi cancelarul Germaniei, Angela Merkel, s-au arătat dispuşi să propună mai multe soluţii în cadrul summitului, amândoi sunt de părere că un plan de ajutor de genul celui american nu este o variantă de luat în considerare la nivel european. Miniştrii de finanţe din statele membre UE caută soluţii comune pentru a combate efectele crizei financiare mondiale, relateaza Reuters. Preşedintele rus Dmitri Medvedev a anunţat ieri acordarea unui credit de aproximativ 27 de miliarde de Euro pentru principalele bănci ruseşti. Giganţii Lukoil şi Gazprom au cerut sprijinul financiar al Kremlinului pentru extinderea rapidă pe plan internaţional. Camera de Comerţ de la Londra a anunţat că economia britanică este deja în recesiune. Miniştrii de finanţe din statele UE au confirmat, ieri, faptul că studiază mai multe acţiuni la nivelul UE pentru a combate efectele crizei, inclusiv majorarea de la 20.000 la 100.000 de euro a plafonului de garantare a depozitelor bancare pentru persoanele fizice, informeaza Reuters. Justiţia şi reforma justiţiei în România Grupurile de crimă organizată din România, implicate în trafic de droguri, de fiinţe umane şi fraude bancare, au început să se extindă şi să actioneze în noi teritorii, potrivit unui raport al Europol, care analizează tendinţele şi pericolele aduse de grupurile de crimă organizată din Europa, transmite Mediafax. Potrivit raportului OCTA 2008 (Organised Crime Threat Assessment), aderarea la Uniunea Europeană a sporit mobilitatea în interiorul Uniunii a infractorilor români, potenţându-le impactul în alte state





membre. În Italia, de exemplu, creşterea puterii grupurilor de infractori români este similară cu cea a grupurilor de crimă organizată albaneze, câştigând teren rapid. Portul Constanţa de la Marea Neagră este un centru internaţional major, cu o intensă activitate economică, dificil de controlat, situaţie de care ar putea profita grupurile de crimă organizată din România. Când Bulgaria şi România se vor alătura curentului politic şi economic principal al UE este posibil ca acestea să se schimbe din ţări-sursă în ţări de destinaţie pentru imigranţii ilegal, ceea ce ar atrage după sine noi ameninţări. (Adevarul) Comisia Europeană este îngrijorată că amendamentele la Codul de Procedură Penală adoptate, miercuri, de Parlament pot impiedica anchetarea cazurilor penale, a declarat joi purtătorul de cuvant Mark Gray, precizand că experţii CE au discutat detaliat acest lucru cu deputaţii romani incă din luna mai. "Am luat cunoştinţă de votul din Parlamentul Romaniei prin care a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă 60/2006 care amendează Codul de Procedură Penală. Inainte de a face comentarii ulterioare, trebuie să evaluăm implicaţiile deciziei Parlamentului care nu a fost publicată incă", a explicat Gray intr-un comunicat remis NewsIn. Purtătorul de cuvant al executivului european a precizat că experţii CE au avut "o discuţie detaliată" cu Camera Deputaţilor la 8 mai 2008 in care au exprimat ingrijorarea Comisiei privind amendamentele propuse la Codul de Procedură Penală. (Ziua) Aşa cum anticipam, întalnirea Ministrului Justitiei Catalin Predoiu cu vicepreşedintele Comisiei Europene Jacques Barrot, a adus mult mai multe clarificări privind cererile europene si, mai ales, nevoia unui raspuns urgent al Romaniei. Riscul este real ca, in absenta unui asemenea raspuns foarte concret pe linia celor patru zone prioritare de monitorizare, Comisia Europeana să producă în ianuarie sau februarie 2009 un raport pe care unele surse îl declară deja ca posibil foarte dur. În decembrie va avea loc o vizită a unei comisii de experţi de la Bruxelles care va lua pulsul reformelor. Context în care Predoiu a argumentat pe larg de ce, din punctul său de vedere, amendamentele propuse de Parlament nu sunt oportune: suntem în plină discuţie asupra unei posibile modificări a Constituţiei, suntem în plin proces de monitorizare, iar schimbările propuse nu ar face decât să



bulverseze un sistem care ar trebui să fie lăsat să lucreze şi eventual redefinit doar în urma eventualelor noi prevederi constituţionale. Comisia Europeană atrage din nou atenţia că România s-a angajat să nu modifice procedura de numire a procurorilor. Dupa ce Senatul a decis, marţi, că procurorii şefi ai DNA, DIICOT şi ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sa fie numiti de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) la propunerea ministrului Justiţiei, cu avizul secţiei de procurori a CSM, excluzându-l astfel pe Traian Băsescu din procesul de numire a magistraţilor, Comisia Europeană reacţionează la acesta modificare de legislaţie, reamintind României că îşi încalcă obligaţiile asumate. "Unul din obiectivele de referinţă asumate de România la data aderării este să nu modifice procedura de numire şi revocare a procurorilor-şefi, poziţie pe care Comisia Europeană (CE) a susţinut-o în mod consecvent", a declarat, miercuri, purtatorul de cuvânt al CE, Mark Gray, transmite NewsIn. (Ziua)

provocate de schimbările climatice, informează cotidianul britanic "The Guardian". Alte ţări europene precum Danemarca şi Olanda, dar şi Banca Mondială, sunt aşteptate să contribuie la noul fond al Bangladesh-ului. (Adevarul)

Agenda secundară: 



Energie şi schimbări climatice 



PLAN EUROPEAN - Miliarde pentru climă şi energie. Un studiu realizat de organizaţia britanică Open Europe arată că implementarea pachetului climă/energie va costa UE cel puţin 73 miliarde de euro pe an până în 2020. Prin acest pachet – propus în 2007 de Comisia Europeană şi care trebuie încă adoptat de plenul Parlamentului European şi de Consiliu – se introduce o serie de măsuri care vizează reducerea cu 20% a emisiilor de CO2 până în anul 2020 şi prevede obligativitatea statelor membre de a-şi asigura 20% din necesarul energetic din surse regenerabile; de asemenea, cel puţin 10% din combustibilii folosiţi trebuie să fie biocombustibili. Pachetul conţine şi o serie de modificări ale actualei scheme de comercializare a cotelor de emisie, precum şi prevederi referitoare la captarea şi stocarea dioxidului de carbon. (Jurnalul National) Ţările bogate dau bani ţărilor devastate de schimbările climatice. Marea Britanie va da Bangladesh-ului cel puţin 50 de milioane de euro pentru ca cea mai săracă ţară din lume să-şi adapteze infrastructura şi economia noii provocări reprezentate de încălzirea globală. Este prima încercare prin care o ţară puternic industrializată oferă o mână de ajutor unui stat devastat de catastrofele naturale





România ocupa locul al treilea, în ceea ce priveşte numărul de petiţii trimise la Parlamentul European, după Spania şi Germania, arată un raport al Comisiei de specialitate, publicat la Bruxelles, transmite Rador. Potrivit raportului, numărul de petiţii trimise de cetăţeni Parlamentului European a crescut, anul trecut, cu 50%, faţă de 2006. Domeniile care îi preocupă pe cetăţenii europeni sunt în general protecţia mediului, poluarea, schimbarea climei, drepturile de proprietate, libera circulaţie şi recunoaşterea calificărilor profesionale, discriminarea pe motive de naţionalitate, gen sau apartenenţă la un grup minoritar. (Ziua) Primăria Cluj-Napoca se află pe un loc codaş în topul oraşelor din Ardeal în ceea ce priveşte fondurile nerambursabile accesate de la Uniunea Europeană. În cei patru ani de "guvernare" Boc, primăria clujeană a obţinut de la UE câte un euro pe cap de locuitor. Primăria Satu Mare a obţinut de 282 de ori mai mult. În Ardeal, situaţia fondurilor europene în perioada 2004-2008 diferă de la primărie la primărie. Municipalitatea Sătmarului a obţinut cele mai mari sume de bani de la UE - 32,5 milioane de euro. În schimb, primăria aşa-zisei capitale a Ardealului, Cluj-Napoca, a reuşit contraperformanţa de a accesa, în calitate de solicitant, numai 350.000 de euro. (Adevarul) Bătrânul continent se confruntă cu o criză demografică având drept cauză declinul şi îmbătrânirea populaţiei şi va fi imposibil de evitat ca unele zone rurale să devină complet depopulate. Cercetătorii germani de la Institutul pentru Populaţie şi Dezvoltare din Berlin susţin că, fără imigraţie, populaţia Uniunii Europene va scădea cu circa 52 de milioane de oameni, ajungând, la orizontul anului 2050, la 447 de milioane de cetăţeni. (Adevarul) UE pune E-urile la zid. Ambalajele produselor care conţin anumiţi coloranţi şi aditivi alimentari vor avea o etichetă care să avertizeze asupra efectelor negative pe care E-urile le au asupra sănătăţii umane. Propunerea aparţine Parlamentului European,





care solicită aceste etichete speciale în baza unui studiu care arată faptul că alimentele produse cu ajutorul acestor substanţe "ar putea avea un efect advers asupra activităţii şi atenţiei copiilor". (Ziua) Toate ţările europene sunt obligate să ofere informaţii necesare şi corecte asupra tuturor substanţelor chimice din compoziţia hranei aflate în comerţ .Noile reguli adoptate de Parlamentul European sunt asemănătoare cu cele aflate deja în vigoare, dar vor fi efectuate unele modificări de natură tehnică. Substanţele, produsele şi amestecurile chimice, în timpul manipulării, transportului şi utilizării lor, reprezintă un real pericol pentru sănătatea oamenilor, cât şi pentru mediul înconjurător. (Adevarul) Euroscepticul Vaclav Klaus refuză arborarea drapelului UE la Praga in perioada in care Cehia va avea preşedinţia Uniunii. Preşedintele eurosceptic ceh Vaclav Klaus exclude arborarea in permanenţă a drapelului UE la Castelul din Praga, sediul său oficial, in timpul preşedinţiei cehe a Uniunii, in primul semestru din anul 2009, a anunţat biroul acestuia luni, citat de AFP si NewsIn. Preşedinţia cehă "nu are intenţia" de a ridica acest drapel la Castel in perioada in care ţara va asigura preşedinţia Uniunii Europene, a declarat purtătorul de cuvant al lui Klaus, Radim Ochvat, pentru agenţia cehă CTK. (Ziua)





Agenda instituţională 



Până la sfârşitul anului 2008 Ministerul Afacerilor Externe va lansa o variantă pilot de call-center pentru românii din Italia şi Spania. Call-center-ul va funcţiona în cadrul consulatelor din Italia şi Spania. Este vorba despre un număr de telefon din România, care va fi putea fi apelat non-stop de românii din străinatate la un tarif redus. Conaţionalii noştri îşi vor putea spune problemele (accidente, crime, furturi) sau vor putea solicita consultanţă, informaţii referitoare la acte sau proceduri consulare. Centralistele care vor prelua apelurile vor fi obligate să respecte acelaşi protocol aplicabil în cazul numărului de urgenţă "112". Numărul de telefon al callcenterului va putea fi format din tastele corespunzătoare numelui "România". (Adevarul) The Money Channel lansează emisiunea „Fonduri Europene”, adresată celor ce vor să înceapă o afacere cu bani de la UE.



Emisiunea oferă planuri de afaceri la cheie şi soluţii de finanţare. Programul, realizat de Ionel Dancă, este difuzată joia de la ora 20.30. (Money Channel) România ar putea absorbi anul viitor între 350 şi 500 milioane euro din fondurile europene destinate infrastructurii pentru transporturi. Estimarea aparţine ministrului Transporturilor, Ludovic Orban, şi poate fi interpretată şi ca o declaraţie politică de natură să atenueze criticile la adresa actualei guvernări în privinţa slabelor progrese privind modernizarea infrastructurii rutiere. (Ziua) România – o ţară prea puţin cunoscută. Europarlamentarul socialist Josep Borell, fost preşedinte al Parlamentului European în perioada 2004-2007, a declarat astăzi, la Iaşi, că România este o ţară încă prea puţin cunoscută, iar oraşul Iaşi nu e cunoscut aproape deloc în Europa, transmite Mediafax. “Când vorbim de Moldova ne gândim la mănăstirile din nordul Moldovei, dar altceva nu prea se ştie", a spus Josep Borell, într-o conferinţă de presă. El a spus că a văzut la Iaşi clădiri şi monumente extraordinare, însă acestea trebuie popularizate şi puse mai bine în valoare."Sunt sigur că veţi şti să profitaţi de fondurile europene puse la dispoziţie de Uniunea Europeană. Spania s-a modernizat enorm imediat după intrarea în UE, iar România are la rândul său această oportunitate", a adăugat europarlamentarul socialist.Cât priveşte posibilitatea ca Iaşul să devină capitală culturală europeană, proiect susţinut de primăria Iaşiului, europarlamentarul Josep Borell a spus că "în nici un caz nu va ales un oraş necunoscut". (Ziua) Lazăr Comănescu: Sper că Marea Neagră este o frontieră temporară a UE. Ministrul de externe Lazăr Comănescu, care a participat marţi la seminarul "Marea Neagră, noua frontieră a UE", şi-a exprimat speranţa ca Uniunea să nu fie tentată să spună că se mulţumeşte cu faptul că a ajuns la Marea Neagră şi că se va opri aici, ci va explora noi oportunităţi in zonă. "Am speranţa ca Marea Neagră să fie o frontieră temporară a Uniunii Europene", a declarat ministrul de externe Lazăr Comănescu, invitat să vorbească la masa rotundă "Marea Neagră, noua frontieră a UE", organizată de Ambasada Franţei şi de Ministerul Afacerilor Externe. (Ziua)









Accesul maşinilor mari, cu motoare puternice, ar trebui limitat in Capitală, iar bucureştenii ar putea parcurge cu bicicleta distanţe scurte sau medii, pentru limitarea poluării oraşului, a declarat, joi, ministrul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Attila Korodi. "Mi se pare de bun simţ să extindem şi să ecologizăm centura verde a Capitalei, pentru că intr-un oraş european ar trebui să existe circa 26 metri pătraţi de spaţiu verde pentru fiecare locuitor, iar zonele verzi ar trebui să fie respectate şi de companii şi de municipalităţi", a adăugat Korodi, (NewsIn) România, Bulgaria, Polonia, Slovacia si Ungaria au acuzat vineri Uniunea Europeana ca, prin intermediul planului de reducere a emisiilor de dioxid de carbon si stopare a incalzirii globale, le face să devină şi mai dependente de gazul rusesc şi cer măsuri care să le asigure securitatea energetică, transmite Reuters. Secretarul de stat pentru afaceri europene, Răduţa Matache, a participat vineri, la Varşovia, la reuniunea miniştrilor sau secretarilor de stat pentru afaceri europene ai statelor membre ale Grupului de la Vişegrad, România şi Bulgaria. Reuniunea este organizată de Polonia, stat care deţine, în prezent, preşedinţia rotativă a Grupului.Cu aceasta ocazie, oficialii au abordat teme de actualitate de pe agenda Uniunii Europene, precum pachetul de proiecte legislative privind energia şi schimbările climatice, agenda viitoarei reuniuni a Consiliului European din octombrie, priorităţile viitoarei preşedintii cehe a Consiliului UE şi iniţiativa privind Parteneriatul Estic.(Ziua) Interviu - "Probleme grave cu POS-Mediu". Expertul în biodiversitate şi fost consilier al miniştrilor Sulfina Barbu şi Attila Korodi, Atena Groza, vorbeşte despre probleme de implementare a Programului Operaţional Sectorial- Mediu. 4,5 miliarde de euro de la UE şi 1 miliard de euro de la bugetul de stat sunt blocaţi degeaba. Vinovaţi sunt funcţionarii şi demnitarii din Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile. (Jurnalul National) Comisia Europeană vrea explicaţii privind restructurarea ANRCTI. Ministrul Comunicaţiilor Karoly Borbely a primit, vineri, o scrisoare din partea Comisarului european pentru Societate Informaţională, Viviane Reding, prin care i se cere ca până la 26 septembrie să ofere explicaţii în legătură





cu restructurarea ANRCTI şi cu motivele care au dus la demiterea fostului şef al instituţiei. Reding îi atrage atenţia ministrului român că independenţa autorităţilor naţionale de reglementare se află în centrul reglementărilor cadru ale Comisiei în materie de telecom. (Gandul) Adina Vălean invită internauţii la Bruxelles, prin EuroSpeak.ro. Europarlamentarul liberal Adina Vălean lansează www.EuroSpeak.ro, o enciclopedie colaborativă de Internet ce are ca scop popularizarea noţiunilor de politică europeană în rândul românilor tineri, utilizatori de Internet. (Cotidianul) La conferinţa de presă de la Varna, România - reprezentată de subsecretarul de stat din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Răzvan-Horaţiu Radu. Delegaţiile autorităţilor locale din statele bazinului Mării Negre vor semna, la Varna, Actul Constitutiv şi Statutele noii structuri de cooperare la Marea Neagră. Sediul Euroregiunii Mării Negre (ERMN) va fi găzduit de municipiul Constanţa. Obiectivul principal al acestei structuri este de a facilita iniţiativele multilaterale şi descentralizate, care să valorifice cât mai bine instrumentele financiare de susţinere a dezvoltării existente la nivel naţional, european şi internaţional. (Cotidianul) O sută de tineri din toată ţara vor participa la o serie de dezbateri despre problemele cu care se confruntă, în contextul unor întâlniri de acest fel în ţările UE, cu scopul relansărilor politicilor europene pentru tineret, în primăvara lui 2009, au anunţat, vineri, organizatorii. (Cotidianul)

Iuliana DUMITRU Consilier comunicare şi relaţii publice Departamentul pentru Afaceri Europene

LINKURI UTILE Ministerul Afacerilor Externe – www.mae.ro Institutul European din România – www.ier.ro Site-ul Uniunii Europene – www.europa.eu

Instituţii Europene Parlamentul European – www.europarl.europa.eu Consiliul Uniunii Europene – http://www.consilium.europa.eu Preşedinţia slovenă a Consiliului UE – www.eu2008.si/en Comisia Europeană: http://ec.europa.eu Curtea Europeană de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă – http://curia.europa.eu Mediatorul European: http://www.ombudsman.europa.eu

Alte site-uri dedicate problematicii europene: www.euractiv.com www.euractiv.ro www.europeana.ro www.euobserver.com http://www.pontweb.ro http://europe.org.ro/euroatlantic_club http://www.ClubE.ro http://www.europeanaffairs.org/ http://www.iiea.com http://www.cafebabel.com Sursa pozelor de pe copertă: http://ec.europa.eu/energy/climate_actions/images/logo_banner_climate_action_en.gif http://www.actnow.com.au/files/4442/climate_action_conference.jpg http://i.treehugger.com/files/agenda_for_climate_action.jpg http://globalwarming-facts.info/files/img/balloon-globalwarming-awareness2007.jpg

Publicaţie a Departamentului pentru Afaceri Europene

Bulevardul Aviatorilor nr. 50A, Sector 1, Bucureşti, România Tel. (021) 308.53.50 E-mail: [email protected] [email protected] [email protected] http://www.dae.gov.ro

© Departamentul pentru Afaceri Europene, 2008 Reproducerea integrală sau parţială a acestui material este permisă numai cu menţionarea sursei.