Revista Consilier European Nr 5 Decembrie

Provocări la nivel comunitar – Competitivitate vs. criză economică

Consilier European Revistă de informare şi analiză privind domeniul afacerilor europene Anul IV Numărul 5 [11] /decembrie 2008

http://ec.europa.eu/energy/climate_actions/index_en.htm

GUVERNUL ROMÂNIEI Departamentul pentru Afaceri Europene

Redactori şefi:

Cătălina CONSTANTIN (consilier pentru afaceri europene - DAE) Andreea Florina RADU (consilier pentru afaceri europene - MIRA)

Autori articole:

Luminiţa ANDONIU, Diana BOTESCU, Irina BUGA, Cătălina CONSTANTIN, Codruţ CONSTANTINESCU, Gheorghe CRIŞAN, Lia-Ioana CRIŞAN, Irina DINCĂ, Cătălina GANE, Anca IONAȘ, Teodora Adriana MENDA, Andrada MINEA, Cristian NIŢĂ, Radu Ştefan PĂTRU Raluca PETROVAI, Andreea Florina RADU, Alaa RADWAN

Publicaţie a Departamentului pentru Afaceri Europene Bvd. Aviatorilor nr. 50 A, Sector 1 Bucureşti, România Tel. (021) 308.53.00 E-mail: [email protected] [email protected] [email protected] http://www.dae.gov.ro

© Departamentul pentru Afaceri Europene, 2008 Reproducerea integrală sau parţială a acestui material este permisă numai cu menţionarea sursei. ISSN 1841–1118

Opiniile exprimate în articole aparţin autorilor acestora şi nu reflectă, în mod necesar, poziţia oficială a Departamentului pentru Afaceri Europene.

EDITORIAL

3

COMPETITIVITATE ÎN CONTEXTUL MONDIAL ACTUAL

4

Competitivitatea agriculturii româneşti de la teorie la practică (Luminiţa ANDONIU) Competitivitatea României în sectorul energetic, în contextul strategiei europene pentru energie (Irina DINCĂ) Implementarea sistemului de management al calităţii – premisă a competitivităţii sectorului gazeifer din România (Cătălina GANE) Posibilităţi de implementare şi dezvoltare a turismului rural în România, în vederea asigurării caracterului competitiv în cadrul economiei de ramură (Teodora Adriana MENDA)

Dosar – criza economică şi financiară –implicaţii în spaţiul comunitar

21

şi internaţional Criza economică globală – consideraţii (Andreea Florina RADU) Criza economică în Uniunea Europeană – efecte şi posibile soluţii (Cătălina CONSTANTIN) Consecinţele crizei financiare internaţionale asupra Uniunii Europene (Raluca PETROVAI)

FINANŢARE EUROPEANĂ PENTRU CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE Informaţia care face toţi banii… (Lia Ioana CRIŞAN/ Gheorghe CRIŞAN) Dezvoltarea policentrică: teorii şi concepte (Anca IONAŞ)

34

ACTUALITATEA EUROPEANĂ

43

Priorităţile Preşedinţiei cehe a Uniunii Europene (Diana BOTESCU) Acordul Uniunii Europene cu ţările mediteraneene. Studiu de caz – Egipt (Alaa H. RADWAN) Conceptul de securitate energetică în spaţiul euroatlantic (Cristian NIŢĂ) Economia socială de piaţă în Germania - un model funcţional? (Diana BOTESCU)

Dosar de drept comunitar

58

Izvoarele juridice formale şi informale privind comitetele comitologice şi comitologia (Andrada MINEA)

„Euroforia” federală – rolul subsidiarităţii, competenţelor şi al identităţii în Uniunea Europeană (Irina BUGA) Noi perspective în aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare în urma Strategiei pentru o reglementare mai bună la nivelul administraţiei publice centrale 2008-2013 (Radu Ştefan PĂTRU)

Europa înseamnă Europeana (Codruţ CONSTANTINESCU)

REVISTA PRESEI (Iuliana DUMITRU)

70

Iată-ne ajunşi la finele primului an (al noii serii) al Consilierului European. Anul 2008 se apropie de final, iar la momentul bilanţului ne putem întreba ce a adus acesta nou în peisajul şi contextul naţional, european şi mondial. Pentru România, creştere economică – deşi mai mică decât cea a anului 2007 – dar şi o creştere a consumului, o creştere a veniturilor populaţiei (cel puţin în valoare nominală) dar şi o creştere a gradului de îndatorare. Pentru UE, anul 2008 a adus noi provocări, una dintre cele mai stringente fiind cea a necesităţii de a găsi un răspuns rapid crizei economice-financiare cu care se confruntă toate economiile lumii. Care au fost cauzele acestei crize? A reprezentat criza creditelor acordate în exces din Statele Unite ale Americii cauza crizei din statele europene sau doar factorul declanşator al acesteia? Răspunsul la aceste întrebări nu poate fi oferit în absenţa unei analize profunde atât a crizei americane, a mecanismelor de propagare a acesteia dar şi a mix-ului de politici implementate până la acel moment în statele europene şi în ţara noastră. Odată ce găsim însă răspunsul asupra cauzelor şi contextului crizei economice, în pragul noului an, ne putem întreba mai departe ce ne va aduce nou, în special la nivelul Uniunii Europene şi în particular României. Cel puţin din punct de vedere economic, prognozele ne arată că putem fi optimişti, dar cu o doză importantă de realism. În traducere, aşa cum era de aşteptat criza mondială va afecta aceste regiuni, în mod clar şi indubitabil. Pe cale de consecinţă, prognozele de primăvară – în particular a Comisiei Europene – au fost ajustate pentru a reflecta cât mai fidel aceste influenţe. Cu toate acestea, va exista creştere economică. Cel puţin teoretic, există potenţial. Însă pentru a se realiza concret, este nevoie de multă mobilizare – atât la nivel comunitar cât şi la nivelul fiecărui stat membru, pentru a găsi acele pârghii care pot asigura un răspuns prompt şi corect în scopul combaterii efectelor negative ale perioadei traversate. În acest context, numărul 5 al Consilierului European aduce în prim plan o temă de maximă importanţă pentru România şi pentru Uniunea Europeană, şi anume aceea a competitivităţii. Competitivitate versus criză

economică. Scopul este tocmai acela de a arăta faptul că succesul unei economi rezidă în capacitatea sa de a fi mai performantă decât restul, de a fi competitivă în raport cu restul actorilor de pe pieţe. Obiectivul asigurării competitivităţii nu trebuie lăsat deoparte nici în momente de criză economică. De fapt, mai ales atunci. Pentru că aceste momente permit o reaşezare a mix-ului de politici pe o traiectorie clar definită – aceea de a combate efectele negative ale unei crize – cu rezultate pe termen scurt. În acelaşi timp, însă, această reaşezare trebuie să ţintească şi obiective pe termen lung, traduse în termeni de competitivitate. Avem acum o problemă cu investiţiile în economie, după cum prognozează Comisia Europeană? Răspunsul constă în a găsi metodele de a stimula aceste investiţii. În acest context, este foarte important ce tipuri de investiţii vor fi stimulate. Să le alegem pe acelea care vor produce efecte pe termen lung, în termeni de competitivitate, având la bază concepte precum eficienţă şi securitate energetică, produse verzi, valoare adăugată. Veţi găsi astfel, în rândurile revistei noastre, informaţii concrete şi interesante despre competitivatea a două dintre cele mai vizate sectoare ale economiei româneşti, cu nevoi masive de investiţii, şi anume sectorul energetic şi cel agricol. Aşa cum v-am obişnuit deja, rubricile permanente – Finanţare pentru creştere şi dezvoltare şi Actualitatea europeană – vă oferă o paletă variată de informaţii cu privire la aspecte precum priorităţile preşedinţiei cehe a Consiliului Uniunii Europene, securitatea energetică, comitologie precum. Revista presei vă prezintă, de asemenea, cele mai importante ştiri apărute în perioada octombrie-noiembrie 2008. Sperăm ca şi în acastă ediţie a Consilierului European să găsiţi informaţii utile şi interesante privind afacerile europene şi nu uitaţi că opiniile voastre sunt binevenite oricând. Până la următoarea întâlnire, va dorim Sărbători Fericite şi un an mai bun!

Cătălina CONSTANTIN Redactor şef

Competitivitatea agriculturii româneşti de la teorie la practică

totodată, şi alte funcţii publice, cum ar fi protejarea mediului înconjurător, oferirea unor aşezări rezidenţiale mai convenabile pentru populaţia din spaţiul rural, precum şi integrarea agriculturii cu mediul înconjurător şi cu silvicultura. Politica Agricolă Comună îşi deplasează accentul de la subvenţiile directe acordate agriculturii (pilonul I al PAC) spre dezvoltarea integrată a economiei rurale şi spre protejarea mediului înconjurător (pilonul II al PAC). Economia rurală românească, dominată de agricultură în mare parte, este încă slab integrată în economia de piaţă. În contextul actual al economiei de piaţă, de modul înţelegerii şi aplicării tehnicilor de marketing depind bunăstarea cetăţenilor din zona rurală şi urbană, precum şi bunăstarea producătorilor agricoli. Producătorul român trebuie să acţioneze în concordanţă cu realitatea economică existentă pe plan mondial şi naţional, să aplice metode tehnice şi economice care să îi ofere stabilitate şi eficienţă economică sigură. Producătorul este nevoit să producă în conformitate cu ceea ce se cere pe piaţa internă şi internaţională, să reacţioneze cu promptitudine la nevoile consumatorului. Pe plan naţional, agricultura reprezintă una dintre cele mai importante ramuri ale economiei româneşti. Contribuţia agriculturii, silviculturii, pisciculturii în formarea Produsului Intern Brut reprezintă cca. 9,7 %, în timp ce contribuţia acestora în PIB-ul celorlalte ţări membre ale UE se situează la aproximativ 1,7%. Ponderea agriculturii, silviculturii, vânătorii, a pescuitului şi pisciculturii în PIB

Când am fost solicitată să scriu un articol despre competitivitatea sectorului agricol românesc m-am gândit în primul rând ce ar presupune acest lucru. Imediat mi-au venit în minte date statistice, rapoarte, cifre etc. Apoi am căutat pe internet şi o definiţie mai completă a termenului de competitivitate şi am găsit următoarea explicaţie: competitivitatea este un concept comparativ despre abilitatea şi performanţa unei firme, sector sau a unei ţări de a vinde şi de a asigura cererea de bunuri şi/sau servicii pe o anumită piaţă.

Sursa: http://www.capital.ro/usr/imagini/18-912-3424772261.jpg

Căutând pe site-ul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale www.madr.ro am descoperit o prezentare generală a agriculturii şi dezvoltării rurale din România unde am găsit şi câteva elemente legate de competitivitatea sectorului agricol ce vor fi prezentate mai jos. Pentru a avea o imagine completă asupra subiectului am analizat şi un studiu efectuat de Banca Mondială privind competitivitatea sectorului agricol românesc intitulat „Romania Competitiveness Project” de Arthur D Little publicat în 2008.

Scăderea ponderii agriculturii în PIB s-a datorat intrării pe făgaşul normal a economiei de piaţă, precum şi dezvoltării celorlalte ramuri ale economiei naţionale, în special a serviciilor, care ating o pondere de aprox. 50% din PIB, a industriei şi a

1. SCURTĂ PREZENTARE A SECTORULUI AGRICOL ROMÂNESC Modelul european de agricultură, cel spre care tindem / ne îndreptăm şi noi, se bazează pe un sector competitiv, orientat spre piaţă, îndeplinind,

construcţiilor care au reprezentat circa 24%, respectiv 7,4 % din PIB, în anul 2006 .

Tabel 1: Ponderea agriculturii, silviculturii, vânătorii, a pescuitului şi pisciculturii în PIB Produsul intern brut TOTAL Agricultură, vânătoare şi silvicultură % din PIB Pescuit şi piscicultură

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007*

116.768,7

151.475,0

197.564,8

246.468,8

288.047,8

344.535,5

266.590,6

15.612,9

17.301,2

22.835,2

31.030,1

24.277,9

26.898,2

17.806,8

13,4

11,4

11,6

12,6

8,4

7,8

6,68

5,0

6,4

14,0

13,8

13,8

15,8

Sursa: Anuarul statistic al României 2007* date provizorii 01.01 – 30.09.2007

4

1.2. POPULAŢIA OCUPATĂ ÎN AGRICULTURĂ Ponderea populaţiei ocupate în agricultură în România este mult mai mare decât media din statele UE-25. De peste 15 ani rata de ocupare a populaţiei rurale înregistrează o scădere, având la bază două cauze:  Retragerea multor persoane vârstnice din agricultură;  Absenţa investiţiilor rurale - servicii şi mica industrie - care să absoarbă forţa de muncă mai tânără eliberată de agricultură. Deşi forţa de muncă în agricultura României este în continuare una dintre cele mai numeroase din Europa, dinamica ponderii populaţiei ocupate în agricultură arată o tendinţă de scădere treptată a acesteia, de la 40,9% în anul 2001 la 31,9 % în anul 2005, tendinţa care se menţine în continuare. La sfârşitul anului 2006, dintr-un total al populaţiei ocupate de 9,313 milioane persoane, în agricultură, vânătoare şi silvicultură activau 2,84 milioane persoane, ceea ce reprezintă circa 30,5 % din totalul populaţiei ocupate. Ponderea de 30,5% din populaţia activă este reprezentată în special de lucrători pe cont propriu în cele peste 4 milioane de exploataţii individuale, la care se adaugă lucrători specializaţi în agricultură, ingineri şi tehnicieni, din cele peste 13 mii ferme agricole comerciale. Primul segment fiind îndreptat către autoconsum, MADR, prin politica sa şi prin elaborarea de acte normative în concordanţă cu legislaţia comunitară, încurajează constituirea de noi societăţi cu caracter comercial, înfiinţarea

grupurilor de producători şi a investiţiilor în tehnologie agricolă, astfel încât să fie promovată creşterea productivităţii muncii şi să se realizeze diminuarea forţei de muncă ocupate în agricultură pe baza eficienţei. Dirijarea prin reconversie profesională şi diversificarea economiei în spaţiul rural este soluţia adoptată. 2. ANALIZA COMPETITIVITĂŢII SECTORULUI Pentru a evalua competitivitatea sectorului agricol vom lua în calcul următorii indicatori:  Suprafaţa medie şi specificul exploataţiilor agricole;  Nivelul mecanizării;  Productivitatea terenurilor şi fermelor;  Costurile de producţie şi nivelul tehnologiei;  Nivelul subvenţiilor. 

Suprafaţa medie şi specificul exploataţiilor agricole – potenţialul funciar Din cele 23,8 milioane ha cât însumează teritoriul României, suprafaţa agricolă a ţării este de 14,7 mil. ha (61,7 %), din care 9,4 mil. ha reprezintă teren arabil. România se găseşte pe locul 7 din Europa ca suprafaţă agricolă după Spania, Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, Polonia şi pe locul 5 ca suprafaţă arabilă după Spania, Franţa, Germania şi Polonia. Repartiţia fondului funciar după modul de folosinţă denotă faptul că terenul arabil ocupă cca. 64% din suprafaţa agricolă, o treime din suprafaţă, 4,8 mil. ha, este ocupată cu păşuni şi fâneţe, iar viile şi livezile reprezintă cca. 3%.

Tabel 2: Suprafaţa totală a fondului funciar la nivelul anului 2006 SPECIFICARE Suprafaţa totală a fondului funciar: Suprafaţa agricolă, din care: Arabil Păşuni Fâneţe Vii şi pepiniere viticole Livezi şi pepiniere pomicole Păduri şi alte terenuri cu vegetaţtie forestieră Construcţii, drumuri, ape, altele

Date la sfârşitul anului 2006 (mii ha) 23839,1 14731,0 9434,6 3334,4 1524,9 223,7 213,4 6754,7 2373,4

Sursa: Anuarul statistic al României, 2007

Unul din factorii care îngreunează performanţele în agricultură îl reprezintă fărâmiţarea proprietăţii în parcele de dimensiuni mici (sub 3 ha), ceea ce impune necesitatea comasării acestora în exploataţii cu suprafeţe mai mari, pentru a se putea trece la o agricultură performantă. Această situaţie urmează să fie reglementată prin politica de comasare a terenurilor agricole care este necesară pentru a răspunde şi sarcinilor cuprinse în programul de guvernare pentru perioada 2005-2008 referitoare la finalizarea reformei proprietăţii funciare precum şi la stimularea transformării gospodăriilor ţărăneşti în ferme agricole familiale cu caracter comercial şi formarea clasei de mijloc în spaţiul rural. 5

Figura 1: Suprafaţa agricolă după modul de folosinţă, la sfârşitul anului 2006

14,7 milioane ha 3%

10%

ARABIL PASUNI FANETE VII SI LIVEZI

23% 64%

Sursa: date prelucrate „Anuarul statistic al României- 2007”

 Nivelul mecanizării În vederea îmbunătăţirii dotării tehnice, s-a acordat sprijin financiar pentru cumpărarea de tractoare, combine şi maşini agricole prin: 1. Programul privind sprijinirea producătorilor agricoli pentru achiziţionarea de tractoare agricole noi, combine noi de recoltat cereale şi maşini agricole noi care lucrează în agregat cu tractoarele, cu finanţare de la bugetul de stat; 2. Programul SAPARD – măsura 3.1: Investiţii în exploataţiile agricole; 3. Programul Fermierul, prin obiectivele de investiţii directe. Tabel 3: Parcul de tractoare şi maşini agricole (-buc-) SPECIFICARE Tractoare agricole Pluguri pentru tractor Combine autopropulsate pentru recoltat cereale păioase Semănători mecanice

2005

2006

2007

173043 137018 25055 66732

174563 138594 24975 67761

174003 139782 24177 67674

54,4

54

54,1

Suprafaţa arabilă ce revine pe un tractor fizic-ha

Sursa: Anuarul statistic al României, 2007*, date operative MADR

Ca urmare a aplicării acestui program de retehnologizare, parcul de tractoare agricole a înregistrat o creştere semnificativă faţă de anii anteriori. Suprafaţa arabilă ce revine pe un tractor fizic se situează în jurul valorii de 54/ha /tractor. O creştere a înregistrat şi numărul de pluguri pentru tractoare, în timp ce numărul de combine autopropulsate a înregistrat o scădere, fapt datorat în mare parte renunţării la combinele mai vechi, de mică productivitate, în favoarea celor de mare productivitate.  Productivitatea terenurilor şi fermelor 1. Sectorul zootehnic are o pondere importantă în agricultura românească şi reprezintă una dintre activităţile de bază în sectorul rural. Figura 2: Efective mii capete 84990

86552

73373

9787 8405 8298 ar Pas O

i/m

p ii ca

ap si c vi ne

6815

4789

6622 c ap /mi i ri ne

/m ii c ine Por

2734 2934

cap p ii ca e/m in v Bo

2862

2007 2006 2005

Sursa: Anuarul statistic al României, 2007*, date operative MADR

6

2. Sectorul vegetal Caracterul preponderent cerealier al structurii culturilor a început să fie redimensionat, astfel încât în 2006 se constată o scădere a suprafeţelor însămânţate cu cerealele tradiţionale: grâul cu aproape 500 mii ha, orzul şi orzoaica de toamnă cu 150 mii ha, porumbul cu peste 100 mii ha. Au crescut suprafeţele cultivate cu floarea soarelui, soia, sfecla de zahăr, rapiţă pentru ulei şi legume de câmp, datorită acordării sprijinului diferenţiat acestor culturi în cadrul schemei PNDC (Plati Nationale Complementare Directe). Tabel 4: Evoluţia sectorului vegetal, pe categorii, în perioada 2005-2007 SPECIFICARE 2005 2496,7 484,6

Suprafaţa (mii ha) 2006 2029,8 331,6

2007* 1917,2 354,6

OVĂZ PORUMB + SORG OREZ FLOAREA SOARELUI RAPIŢĂ – ulei

214,8 2630 3,9 971 87,8

196,8 2520,8 5,6 991,4 110,1

212,6 2144,9 8,1 798,1 340,6

SOIA SFECLĂ DE ZAHĂR

143,1 25,2

190,8 39,8

113,1 28,1

GRÂU + SECARĂ ORZ SI ORZOAICA

Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 2007* date operative MADR

Un rol important îl deţin culturile destinate producerii de biodiesel şi bioetanol: rapiţă, plante oleaginoase, porumb. În acest sens, România promovează investiţiile străine şi naţionale în industria producătoare de astfel de combustibili, această măsură fiind în acord cu strategia de la Kyoto şi liniile directoare ale UE. Horticultura - România poate produce anual cca. 4 900 000 tone de produse horticole, din care legume 45%, struguri pentru masă 15% şi fructe 40%. Din punct de vedere al suprafeţei sectorul privat controlează cea mai mare parte, cca. 98%, restul fiind în administrarea statului prin staţiunile de cercetare sau ADS. Producţia de fructe şi legume procesate reprezintă cca. 11% din totalul producţiei horticole. Materia primă este asigurată în proporţie de 95% din producţia internă ceea ce face ca în sectorul de procesare să lucreze aproximativ 20 000 de muncitori calificaţi. Din totalul producţiei horticole a Uniunii Eurpene, România produce:  legume: 22,8% din producţia de pepeni, 17,9% din producţia de varză şi 4,9% din producţia de ceapă;  fructe: 9,3% din producţia de prune, 3,6% din producţia de mere şi 2,2% din producţia de cireşe. România are o capacitatea de prelucrare industrială pentru fructe şi legume de 300 000 t, 80% din capacităţile actuale de producţie fiind modernizate atât prin fonduri proprii cât şi prin SAPARD.

Pomicultura - Prin lucrările de zonare şi microzonare din ultimii 20-25 de ani, pomicultura s-a dezvoltat mai ales în judeţele din zona subcarpatică a Olteniei şi Munteniei, în judeţele Argeş, Vâlcea, Prahova, Buzău, Dâmboviţa, Olt şi Dolj. De asemenea trebuie pusă în evidenţă şi concentrarea realizată în partea de nord-est a Transilvaniei – în special în judeţele Bistriţa Năsăud, Sălaj, Satu-Mare, Maramureş şi Bihor. Există peste 150 de soiuri care se cultivă în momentul de faţă în România, între acestea distingăndu-se cele de măr cu rezistenţa la rapăn şi la făinare, cele de prun cu fructul mare, cele de cireş şi vişin autofertile sau cele de cais şi piersic. Legumicultura - La 1 ianuarie 2008, a intrat în vigoare noul regulament privind organizarea comună de piaţă în sectorul legume-fructe. Beneficiarii formelor de sprijin comunitar sunt grupurile şi organizaţiile de producători. Organizaţiile de producători primesc până la 4,1% din valoarea producţiei comercializate în baza unui program operaţional aprobat. Grupurile de producători primesc maxim 100 mii euro în funcţie de valoarea producţiei comercializate şi 75% din valoarea investiţiilor în mijloace tehnice destinate îmbunătăţirii condiţiilor de colectare, păstrare, ambalare şi comercializare. În conformitate cu legislaţia comunitară România a recunoscut o organizaţie de producători şi 4 grupuri de producători: S.C.Hortifruct Bucureşti, Soc. Agricolă a Producătorilor de mere Dedrad Batos, S.C.Paradisul Legumelor Curtici&Marcea SRL, S.C.Agroleg Grup SRL, S.C.Cerasus SRL. 7

Figura 3: Producţia medie a produselor reprezentative pentru România, raportată la producţia medie UE-25 (2004-2006)

Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 2007* date operative MADR

Viticultura - România ca ţară vitivinicolă ocupă la nivelul Uniunii Europene, locul 5 la suprafaţă viticolă şi locul 6 la producţia de struguri şi vin. Suprafaţa cultivată cu viţă de vie ocupă 5% din intreagă suprafaţă agricolă a tării. Cele trei mari zone viticole ale României sunt: zona intercarpatică, zona pericarpatică şi zona dunăreană. În interiorul acestor zone viticole există opt regiuni viticole şi un total de 38 de podgorii în care sunt cultivate peste 100 de soiuri de struguri. Cele patru complexe de vinificaţie care domina piaţa sunt Murfatlar (29,9%), Jidvei (19%), Cotnari (13,8%) şi Vincon Vrancea ( 7,9%). Figura 4: Din datele Ministerului Agriculturii se poate alcătui un top, aproximativ a celor mai cultivate soiuri albe şi rosii (-ha-) Soiuri pentru vinuri albe

Soiuri pentru vinuri rosii

Fetească regală

13964

Merlot

7269

Riesling italian

7373

Babeasca neagra

6313

Feteasca alba

6899

Cabernet Sauvignon

2746

Aligote

5902

Feteasca neagra

1270

4795

Burgund mare

Rosioara

814

Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 2007* date operative MADR

În conformitate cu Regulamentul 479/2008 România a solicitat în cadrul programului suport introducerea următoarelor măsuri de sprijin: promovarea pe pieţe terţe, restructurarea şi reconversia podgoriilor, asigurarea recoltei şi folosirea mustului de struguri concentrat. Valoarea totală a pachetului financiar alocat României pentru perioada 2009-2013 este de 42,1 mil. Euro. Prin intermediul programului de restructurare/ reconversie, viticultorii romani au beneficiat pentru campania viticolă 2006/2007 de o alocaţie financiară comunitară în valoare de 6.893.688 euro concretizata in 1.179 hectare realizate la standarde europene. Pentru campania viticolă 2007/2008 aceasta alocatie a fost substanţial mărită ajungându-se la 35.050.228 euro concretizată în plantarea unei suprafeţe de 4.205 hectare. Sursa: prelucrare date www.madr.ro – Materialele au fost elaborate de un colectiv din cadrul MADR - Direcţia Generală Implementare Politici Agricole. (-Continuarea în numărul următor-)

Luminiţa ANDONIU (redactare) Consilier pentru Afaceri Europene Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

8

Competitivitatea României în sectorul energetic în contextul Strategiei europene pentru energie Crearea unui cadru politic coerent şi integrat, precum şi conceperea de strategii care să stimuleze inovarea tehnologică şi instituţională, acoperind obiective pe termen lung din toate cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile reprezintă o provocare pentru Uniunea Europeană. Această integrare a politicilor de inovare şi de mediu este scopul Planului de Acţiune pentru Tehnologiile de Mediu (ETAP). În ianuarie 2004, ca punct de conjuncţie între Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene (UE) şi Agenda Lisabona, Comisia a lansat ETAP, menit să stimuleze dezvoltarea şi utilizarea tehnologiilor de mediu, să elimine barierele financiare, economice şi instituţionale în dezvoltarea tehnologiilor de mediu şi să integreze protecţia mediului, inovarea tehnologică şi competitivitatea.

Sursa: www.doi.gov/.../Utgrunden-Sweden_full.jpg

În luna noiembrie, anul curent, Comisia Europeană a propus un pachet amplu de măsuri în domeniul energetic care dă un nou elan securităţii energetice în Europa. Comisia prezintă o nouă strategie pentru punerea bazelor unei solidarităţi în domeniul energetic între statele membre şi o nouă politică în domeniul reţelelor energetice care să stimuleze investiţiile în reţele energetice mai eficiente, cu emisii scăzute de carbon. Comisia este preocupată şi de provocările cărora Europa va trebui să le facă faţă între anii 2020 şi 2050. În plus, un pachet de propuneri privind eficienţa energetică vizează realizarea de economii de energie în domenii-cheie, cum ar fi consolidarea legislaţiei referitoare la eficienţa energetică a clădirilor şi a produselor consumatoare de energie şi creşterea rolului certificatelor de performanţă energetică, precum şi al rapoartelor de inspecţie pentru sistemele de încălzire şi de aer condiţionat. La prezentarea pachetului de măsuri din cadrul celei de-a doua revizuiri strategice a politicii energetice, preşedintele José Manuel Barroso a declarat: „Preţul energiei a crescut în Uniunea

Europeană în medie cu 15% în ultimul an. 54% din energia Europei este importată la un cost de 700 € pentru fiecare cetăţean european. Trebuie să remediem urgent această problemă luând măsuri de creştere a eficienţei energetice şi reducere a dependenţei de importuri. Trebuie să investim şi să diversificăm. Propunerile adoptate azi atestă fără echivoc dorinţa Comisiei de a garanta o aprovizionare cu energie sigură şi sustenabilă şi ar trebui să ne ajute în atingerea obiectivelor cruciale 20-20-20 privind schimbările climatice.” Prima prioritate identificată în cea de-a doua revizuire strategică este adoptarea şi implementarea rapidă a măsurilor pentru atingerea obiectivelor de politică energetică pentru Europa ale Consiliului European, care vizează o reducere cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră, o pondere de 20% a surselor regenerabile în consumul final de energie şi o reducere cu 20% a cererii de energie, până în 2020. Acest pachet de măsuri privind schimbările climatice, propus de Comisie în ianuarie 2008, trebuie să primească acordul Consiliului şi al Parlamentului în săptămânile următoare. O energie mai curată, mai diversificată și mai eficientă va fi un avantaj pentru aprovizionarea cu energie și pentru economia europeană. Noile norme vor crea, de asemenea, un mediu mai stabil, mai coerent și mai transparent pentru realizarea de noile investiții în domeniul energiei. A doua prioritate este rezolvarea problemei precarităţii în creştere a securităţii aprovizionării cu energie a Europei. Chiar dacă obiectivele de energie regenerabilă vor fi atinse, este probabil ca Europa să fie dependentă și mai mult de importuri decât este în ziua de azi. UE trebuie să îşi îmbunătăţească politicile actuale pentru a-și atinge obiectivul de eficiență energetică. Există cinci propuneri privind securitatea energetică şi solidaritatea între statele membre: - promovarea infrastructurii necesare şi diversificarea surselor energetice; - relaţiile externe cu ţări din afara UE, pentru identificarea de noi furnizori, dar şi pentru o relaţie mai bună cu Rusia, principalul furnizor al UE; - revizuirea legislaţiei privind stocurile de gaz şi petrol şi crearea unui mecanism de răspuns la criză; - un mai mare accent pe eficienţa energetică; - utilizarea mai bună a resurselor şi rezervelor energetice ale UE. Sunt încurajate investiţiile în infrastructură, mai ales în cea transfrontalieră. Prin urmare, Comisia a stabilit şase priorităţi: 1. un plan baltic de interconectare - să lege mai bine regiunea de restul Europei şi 9

2.

3. 4.

5.

6.

care să îmbunătăţească securitatea şi diversitatea furnizării de energie în zonă. Un grup la nivel înalt va fi alcătuit până la finele lui 2008, urmând ca în 2009 să înceapă faza de implementare; coridorul de gaz sudic pentru alimentarea din zona caspică şi Orientul Apropiat, în care este inclus şi Nabucco; un plan de acţiune pentru gazul lichefiat; un inel energetic mediteranean – reţelele europene de gaz şi electricitate vor fi extinse pentru a conecta Europa de nordul Africii şi proiecte vizând energia solară şi eoliană; interconectarea reţelelor de electricitate şi gaz pe direcţia nord-sud cu ţările Europei Centrale şi de Sud-Est, crearea unei comunităţi energetice; o reţea electrică în jurul Mării Nordului.

Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 (PND), documentul de planificare strategică şi programare financiară multianuală care orientează şi stimulează dezvoltarea economică şi socială a ţării în concordanţă cu principiile Politicii de Coeziune a Uniunii Europene, stabileşte drept obiectiv global reducerea cât mai rapidă a disparităţilor de dezvoltare socio-economică dintre România şi celelalte state membre ale Uniunii. Una dintre priorităţile Planului Naţional de Dezvoltare 2007 – 2013 este Creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere. Printre sub-priorităţi se numără şi îmbunătăţirea eficienţei energetice şi valorificarea resurselor regenerabile de energie prin investiţii destinate reducerii intensităţii energetice şi îmbunătăţirii eficientei energetice, precum şi prin valorificarea resurselor regenerabile. Obligaţiile privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, ce vor reveni României în perioada post-2012 în calitate de stat membru al Uniunii Europene, se conformează obiectivelor politice ale Uniunii Europene asumate la sesiunea de primăvară a Consiliului European din 9 martie 2007, de reducere, până în anul 2020, cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră la nivelul UE, comparativ cu nivelul anului 1990, şi creşterea, în acelaşi interval de timp, cu până la 20% a ponderii energiei din surse regenerabile în totalul consumului energetic. Sunt preconizate creşterea eficienţei energetice cu 20%, şi un consum minim de 10% de biocarburant din consumul total în domeniul transporturilor. În contextul obiectivului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20%, promovarea utilizării surselor regenerabile de energie constituie un domeniu de importanţă majoră în pachetul legislativ privind schimbările climatice şi energia din surse

regenerabile prezentat de Comisia Europeană la 23 ianuarie 2008. Pachetul legislativ menţionat este încă în dezbatere la nivel european, urmând ca cel târziu în anul 2009 acesta să fie adoptat. România va participa activ, în cadrul UE, la negocierile interne privind adoptarea în anul 2009 a pachetului legislativ „Schimbări climatice şi energie din surse regenerabile" prezentat de Comisia Europeană. În acelaşi timp, România participă, prin intermediul UE, la negocierile internaţionale sub egida ONU (Convenţia-cadru şi Protocolul de la Kyoto) în vederea convenirii la sfârşitul anului 2009, la Copenhaga, a unui nou acord global în domeniul schimbărilor climatice pentru stabilirea obiectivelor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi a acţiunilor suplimentare necesare în perioada post2012. Un sector energetic competitiv şi integrat este, în viziunea Comisiei, esenţial şi pentru atingerea obiectivelor strategice de securitate a ofertei şi sustenabilitate ale noii Agende Lisabona. În ceea ce priveşte sectorul energetic din România, problemele care afectează acest sector sunt: a) intensitatea energetică ridicată, ce poate deveni un handicap pentru competitivitatea economică în contextual liberalizării şi, implicit, al creşterii preţurilor la energie; b) impactul negativ asupra mediului al capacităţilor de generare a energiei, în special al instalaţiilor mari de ardere. Din producţia totală de energie electrică în 2005, o pondere de 56,7% a fost produsă anul trecut din combustibili fosili, cu costuri ridicate, în vreme ce în hidrocentrale s-a produs aproximativ 34% din energia electrică. Reducerea intensităţii energetice a economiei naţionale poate fi obţinută prin schimbări structurale şi creşterea eficienţei utilizării energiei. O atenţie deosebită trebuie acordată creşterii eficienţei energetice a ramurilor competitive, cu o contribuţie semnificativă la export, prin modernizarea proceselor tehnologice industriale intensive în energie, reorientarea producţiei către produse cu valoare adăugată ridicată şi mai puţin intensive în materii prime, precum şi implementarea de tehnologii noi, cu impact ecologic redus. O piaţă eficientă a energiei electrice, prin semnalele corecte de preţ pe care le creează şi prin asigurarea securităţii ofertei, creează premisele dezvoltării coerente a sectorului industrial şi promovează ajustarea structurală rapidă a economiei. Având în vedere intensitatea energetică a economiei româneşti şi creşterea prognozată a consumului de energie în perioada 10

următoare,se impune: modernizarea capacităţilor de producţie existente, reducerea intensităţii energetice, îmbunătăţirea eficienţei energetice şi valorificarea resurselor regenerabile de energie. Atât competitivitatea economică, cât şi dezvoltarea durabilă, se bazează în mare măsură pe consumul eficient de resurse energetice şi de energie, iar analiza comparativă a indicatorilor specifici de competitivitate arată că intensitatea energetică reprezintă factorul de competitivitate cu cel mai mare decalaj faţă de ţările UE. În octombrie 2008, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile a început promovarea programului „Casa Verde”, program care îşi propune îmbunătăţirea calităţii aerului, apei şi solului prin reducerea gradului de poluare cauzată prin arderea lemnului şi a combustibililor fosili utilizaţi pentru producerea energiei termice folosite pentru încălzire şi obţinerea de apă caldă menajeră, precum şi stimularea utilizării sistemelor care folosesc în acest sens, sursele de energie regenerabilă, nepoluante. Obiectul Programului îl reprezintă finanţarea de la Fondul pentru mediu a proiectelor de înlocuire sau completare a sistemelor clasice de încălzire cu sisteme care utilizează energie solară, energie geotermală şi energie eoliană sau alte sisteme care conduc la îmbunătăţirea calităţii aerului, apei şi solului, beneficiari fiind operatorii economici, ocoalele silvice, unităţile administrativ-teritoriale, unităţile şi instituţiile de învăţământ, persoanele fizice, asociaţiile de locatari şi organizaţiile neguvernamentale. Attila KORODI, Ministrul Mediului si Dezvoltării Durabile, la Conferinţa de Presă ce a avut ca subiect programul de finanţare a persoanelor fizice pentru proiecte de înlocuire sau completare a sistemelor clasice de încălzire cu sisteme care utilizează energie solară, energie geotermală şi energie eoliană sau alte sisteme care conduc la îmbunătăţirea calităţii aerului, apei şi solului a specificat faptul că acest program este: “o continuare a politicii pe care am dus-o pentru încurajarea utilizării energiilor regenerabile – şi pentru stimularea efectivă a acestui sector, după modele europene de succes. Astfel de proiecte vor funcţiona foarte bine în România, mai cu seamă că harta solară, dar şi cea eoliană denotă un potenţial bun al ţării noastre pentru utilizarea unor tehnologii curate” (a se vedea fig.1 şi 2). Programul ministerului vrea să excludă problema costurilor efective şi să încurajeze această metodă de ecologizare a locuinţelor din România prin sisteme de încălzire care utilizează tehnologii curate. Nu doar finanţarea, în proporţie de 90% din costurile cerute de achiziţia

unui astfel de sistem, reprezintă un avantaj notabil al acestui program. Avantaje importante sunt şi cele care se vor simţi în timp: scăderea facturii la apa caldă cu circa 60%, iar cea la încălzire, cu circa 30%. Aceasta este prima etapa de finantare, de un buget total de 520 de milioane de lei, dintre care 400 de milioane sunt pentru persoane fizice, dar pot fi accesate si de asociatii de locatari sau de ONG-uri. În cadrul Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României, obiectivul naţional pe termen scurt şi mediu este satisfacerea necesarului de energie şi crearea premiselor pentru securitatea energetică a ţării pe termen lung conform cerinţelor unei economii moderne de piaţă, în condiţii de siguranţă şi competitivitate. Alte obiective sunt: îndeplinirea obligaţiilor asumate în baza Protocolului de la Kyoto privind reducerea cu 8% a emisiilor de gaze cu efect de seră, promovarea şi aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice şi respectarea principiilor dezvoltării durabile. Dezvoltarea durabilă presupune îmbunătăţirea eficienţei energetice pe întregul lanţ resurseproducţie-transport-distribuţie-consum final prin optimizarea proceselor de producţie şi distribuţie şi prin reducerea consumului total de energie primară raportat la valoarea produselor sau serviciilor. Dezvoltarea durabilă presupune şi creşterea ponderii energiei produse pe baza resurselor regenerabile în consumul total şi în producţia de electricitate, utilizarea raţională şi eficientă a resurselor primare neregenerabile şi scăderea progresivă a ponderii acestora în consumul final, promovarea producerii de energie electrică şi termică în centrale de cogenerare de înaltă eficienţă, valorificarea resurselor secundare de energie, susţinerea activităţilor de cercetare-dezvoltareinovare în sectorul energetic, reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului şi respectarea obligaţiilor asumate în privinţa reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră şi a emisiilor de poluanţi atmosferici. Aplicarea sistemului „certificatelor verzi" va spori ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile la 9-10% din consumul final de energie electrică raportat la cantitatea de electricitate vândută consumatorilor. Piaţa certificatelor verzi funcţionează încă din anul 2005. Legislaţia în domeniu prevede că furnizorii sunt obligaţi să achiziţioneze anual un număr de certificate verzi egal cu produsul dintre valoarea cotei obligatorii, convenite în cadrul UE prin distribuirea responsabilităţilor între statele membre privind promovarea energiei regenerabile, şi 11

cantitatea de energie electrică furnizată anual consumatorilor finali. Sectoarele vulnerabile la efectele schimbărilor climatice în România şi care necesită o analiză mai detaliată sunt: biodiversitatea, agricultura, resursele de apă, sectorul forestier, infrastructură-construcţii, transport, turism, energie, industrie, sănătate. Va continua procesul de reabilitare energetică a circa 35% din fondul de clădiri multietajate de locuit, administrative şi comerciale. Vor fi puse în funcţiune şi racordate la sistemul naţional noi unităţi de producere a energiei electrice pentru acoperirea cererii prevăzute, inclusiv două noi reactoare nucleare la centrala de la Cernavodă şi finalizarea unor proiecte hidroenergetice. La capitolul infrastructură, România poate beneficia de dezvoltarea interconectării reţelelor de gaz şi energie nord-sud, care să interconecteze centrul şi sud-estul Europei, şi construirea unei comunităţi energetice care să susţină reglementatorii naţionali de energie şi operatorii sistemelor de transport al energiei. Este o măsură de creştere a securităţii energetice a României şi a Balcanilor, în general, zona în care ţările sunt puternic dependente de Rusia ca unic furnizor de energie. Ideea Comisiei de a crea un operator regional de distribuţie, în colaborare cu autorităţile statelor membre, ar creşte interconectarea şi ar permite mai uşor fluxul de gaz şi energie nord-sud, est-vest. În aceste condiţii, solidaritatea invocată de UE este pusă în practică şi s-ar putea reduce dependenţa de gazul rusesc. Fig.1: Harta eoliană a României

energetic al tuturor tipurilor de benzină şi motorină folosite, în condiţiile respectării criteriilor de sustenabilitate aferente acestor produse, cu o ţintă intermediară de 5,75% în 2010. Prin măsuri coerente de creştere a eficienţei energetice se va obţine o reducere a consumului de energie finală cu 13,5% în perioada 2008-2016 în comparaţie cu nivelul consumului mediu din perioada 2001-2005, în conformitate cu primul Plan Naţional de Acţiune în domeniul Eficienţei Energetice 2007-2010. Fig. 2: Harta solară a României

Sursa: http://sunbird.jrc.it/countries/europe/gs13_opty.ro.png

Pentru a facilita atingerea dezideratelor înscrise în strategia energetică naţională, în programul operaţional de competitivitate şi în strategiile de mediu, va fi necesară o coordonare a măsurilor de politică fiscală, de politică de ajutoare de stat, de politici în sfera întreprinderilor mici şi mijlocii şi de politici în domeniul inovării şi cercetării, astfel încât să se ajungă la reorientarea structurii economiei româneşti către creşterea ponderii ramurilor „curate”, cu utilizarea ajutoarelor de stat. Pentru a reduce ponderea ramurilor energo-intensive şi gradul lor de ineficienţă economică, trebuie avută în vedere, pe termen lung, sprijinirea programelor investiţionale de retehnologizare a firmelor din sfera energointensivă orientate către creşterea eficienţei energetice şi reducerea emisiilor poluante. Bibliografie:

Sursa: http://sunbird.jrc.it/countries/europe/gs13_opty.ro.png

Ţinta avută în vedere de România este ca, la nivelul anului 2020, ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile să ajungă la 38%. Nivelul de utilizare în transporturi a biocarburanţilor şi altor carburanţi regenerabili va reprezenta minimum 10%, procent calculat pe baza conţinutului

 www.mfinante.ro - „Planul Naţional de Dezvoltare 2007 - 2013”;  www.ier.ro - „Competitivitatea economiei româneşti: ajustări necesare pentru atingerea Obiectivelor Agendei Lisabona”;  www.euractiv.ro - „Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României 2013-2030”;  www.mangus.ro - „Politica energetică a României în perioada 2006 - 2009”.

Irina DINCĂ Consilier afaceri europene Instituţia Prefectului – judeţul Giurgiu 12

Implementarea Sistemului de management al calităţii – premisă a competitivităţii sectorului gazeifer din România Calitatea a reprezentat, dintotdeauna, o preocupare a omenirii, fiind stabilite reguli, enunţate definiţii, adoptate atitudini şi comportamente orientate către obţinerea calităţii. În urmă cu 2.500 de ani, grecii realizau aprecieri asupra conceptelor de „bun” ţi „folositor”, cu implicarea aspectelor de ordin psihologic, social şi economic generate de noţiunea de calitate. În prezent, asistăm la trecerea conceptului de calitate de la atribut tehnic la cel de valoare universală. Ea influenţează buna reputaţie şi se constituie ca factor combativ în cucerirea de noi pieţe.

Sursa: http://www.master-quality.ro/images/iso9001.gif

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, la 01 ianuarie 2007, preocuparea agenţilor economici români pentru menţinerea şi/ sau obţinerea de certificate care să le ateste calitatea serviciilor/ produselor prestate a devenit o constantă a activităţii acestora. Un factor de potenţare al acestor preocupări l-a reprezentat libera circulaţie a mărfurilor, concurenţa acerbă a serviciilor şi a mărfurilor pe piaţa europeană şi mondială, dar şi sublinierea importanţei deosebite pe care o au serviciile prestate asupra dezvoltării economice de ansamblu a unei ţări, în contextul preponderenţei sectorului serviciilor în formarea Produsului Intern Brut. Pentru a obţine o imagine de ansamblu asupra calităţii şi competitivităţii, în sectorul gazeifer din Romania, faţă de abordările şi practicile managementului calităţii produselor şi serviciilor oferite, articolul de faţă îşi propune analiza preocupărilor actuale privind asigurarea calităţii

serviciilor prestate de firmele de distribuție a gazelor naturale... Competitivitatea este un proces complex, îndelung dezbătut de economiştii din întreaga lume. El exprimă la un nivel general capacitatea firmelor, persoanelor, economiilor, regiunilor de a se menţine în competiţia derulată la nivel intern şi internaţional şi de a obţine avantaje economice din acestea. Uniunea Europeană are preocupări specifice în domeniul creşterii competitivităţii organizaţiilor prin promovarea calităţii, creând cadrul legislativ şi instituţional pentru atingerea acestui obiectiv. S-a putut constata că Uniunea Europeană se orientează, în prezent, spre promovarea unei politici ambiţioase în domeniul calităţii, care să facă posibilă creşterea substanţială a competitivităţii economiei Statelor Membre. Pentru a avea o politică a calităţii la nivelul întreprinderii sunt imperios necesare strategii şi tactici bine fundamentate sub aspectul scopurilor şi obiectivelor urmărite şi al resurselor necesare. Strategiile privind calitatea într-o întreprindere reprezintă un ansamblu de decizii clare privind operaţiuni şi acţiuni, posibilităţi şi aranjamente stabilite pentru alocarea şi utilizarea resurselor disponibile în vederea atingerii unor obiective şi scopuri privind obţinerea de oportunităţi sporite în mediul concurenţial. Elaborarea strategiilor este complexă, misiunea calităţii fiind de a face faţă concurenţei. Asigurarea calităţii, aşa cum a fost concepută, presupune o integrare totală şi un control al tuturor departamentelor care concură la desfăşurarea activităţii unei organizaţii: cercetare-dezvoltare, proiectare, marketing, producţie, aprovizionare, financiar etc., în prevenirea apariţiei defectelor de calitate şi în vederea atingerii rezultatelor dorite, urmarinduse fiabilitatea serviciului/ produsului şi încrederea clientului. Integrarea totală a acestora exclude subordonarea unuia dintre departamente faţă de celălalt, dar implică definirea rolului şi a funcţiei fiecăruia, precum şi asumarea de responsabilităţi în integrarea şi în controlul activităţilor. Rolul esenţial în funcţionarea şi eficienţa unui sistem de asigurare a calităţii îl deţine implicarea activă a factorilor de decizie din conducerea organizaţiei respective, asigurarea calităţii fiind de fapt, o funcţie a conducerii ce nu poate fi delegată. Rolul conducerii executive este acela de a implementa sistemul de asigurare a calităţii, elaborat pe baza unui plan şi a unei 13

scheme de către Compartimentul de asigurare a calităţii din organizaţia respectivă. La momentul actual, în condiţiile în care au fost depăşite etapele inspecţiei de calitate, controlului de calitate şi de asigurare a calităţii, s-a ajuns la cea a calităţii totale, concept cu predilecţie competitiv, fiind legat de superlativul “cel mai bine”, “cel mai bun” şi identificat atât prin locul deţinut pe piaţă, cât şi prin ceea ce produsul său serviciul oferit furnizează consumatorului. Primul pas în atingerea acestei etape de catre orice întreprindere/ organizaţie îl reprezintă atestarea ISO 9000. De altfel, poziţia Uniunii Europene privitoare la politica europeană din domeniul calităţii este aceea că certificarea ISO 9000 nu oferă mijloacele necesare pentru asigurarea competitivităţii unei organizaţii, ci doar un început al procesului către un management integrat al calităţii, care să permită atât satisfacerea cerinţelor mediului extern, cât şi pe cele ale mediului intern al unei organizaţii. În contextul actual al globalizării, iar la nivel european, al formării pieţei unice europene, apare ca evidentă necesitatea de combinare a culturii particulare a diverselor organizaţii, pe această linie înscriindu-se şi preocuparea Uniunii Europene de formare a unei viziuni strategice în domeniul calităţii şi de promovare a culturii calităţii. Cultura calităţii se înscrie în viziunea managementului calităţii totale, considerând că fiecare angajat în sine reprezintă un centru şi un factor de calitate şi de profitabilitate, care împreună cu toţi ceilalţi membri ai organizaţiei formează unul sau mai multe grupuri culturale. Ea vine în sprijinul implementării în practică a managementului calităţii totale ajutând la crearea unei conştiinţe a calităţii în rândul tuturor angajaţilor. Evaluarea culturii calităţii se poate face pe baza următoarelor caracteristici ale organizaţiei:  larga răspândire a filosofiei de management al calităţii totale;  conştiinţa importanţei fiecăruia la succesul organizaţiei;  crearea şi dezvoltarea unui sistem de comunicare a culturii calităţii;  implementarea unui set de valori la nivel de organizaţie;  stabilirea unui standard ridicat de performanţă în domeniul calităţii;



implicarea fiecăruia în procesul de ameliorare continuă a calităţii şi asumarea de sarcini, fără riscul de pedeapsă în caz de eşec.

Calitatea totală este suma a două principii, respectiv: informaţia oferită de clienţi şi folosită pentru identificarea punctelor forte sau slabe ale concurenţei şi perfecţionarea organizatorică, îndreptată spre asigurarea unui nivel mai ridicat de performanţă a tuturor laturilor activităţii faţă de cel înregistrat de competitorii săi. Astfel, dictonul calitatea costă este schimbat cu calitatea nu costă nimic (quality is free), ci numai non-calitatea costă. Este recunscut la scară mondială faptul că, factorul principal al performanţelor unei organizaţii îl reprezintă calitatea produselor şi a serviciilor oferite. De-a lungul timpului şi, mai acut la ora actuală, se manifestă o tendinţă din ce în ce mai pronunţată în creşterea exigenţei clienţilor în ceea ce priveşte calitatea. Această tendinţă este însoţită de înţelegerea crescândă a faptului că, îmbunătăţirea continuă a calităţii este necesară pentru a atinge şi a menţine o bună performanţă econimică. Diversele concepte ale asigurării calităţii au fost dezvoltate în Japonia de către profesorul K. Ishikawa, care a definit calitatea ca prioritatea care satisface real consumatorul. El consideră că rezultatele mai bune înregistrate de industria japoneză, comparativ cu cea occidentală, s-ar datora modului diferit de abordare a calităţii la nivelul întreprinderii. În ţările vest-europene asigurarea calităţii reprezintă apanajul specialiştilor, iar în Japonia preocuparea pentru calitate este o problemă permanentă. Punctele-cheie ale filozofiei lui K. Ishikawa privind domeniul calităţii sunt următoarele:  calitatea este mai importantă decât obţinerea unui profit imediat;  orientarea politicii calităţii spre client şi nu spre producător;  internalizarea relaţiei „client-furnizor” şi înlăturarea barierelor dintre subdiviziunile întreprinderii;  utilizarea metodelor statistice;  promovarea unui management participativ;  promovarea unui spirit de colaborare permanentă între diviziunile întreprinderii, pentru rezolvarea problemelor calităţii. Sistemul de management al calității trebuie documentat, implementat, actualizat și imbunatățit continuu. Astfel, trebuie: - identificate clar procesele necesare pentru SMI; - stabilite secvențialitatea și interă acțiunea proceselor; 14

- determinate criterii și metode pentru a asigura operativitatea și controlul proceselor; - asigurată disponibilitatea informatiilor – suport. Principii ale managementului vazute prin conceptul de calitate: - Orientarea către client; - Conducerea; - Implicarea personalului; - Abordarea bazată pe proces; - Abordarea managementului ca sistem; - Îmbunatățirea continuă; - Abordarea bazată pe fapte pentru luarea deciziilor; - Relații reciproc avantajoase cu furnizorii. În privința orientarii către client, organizațiile depind de clienții lor și, de aceea, trebuie să înțeleagă nevoile curente și viitoare ale clienților, să îndeplineasca cerințele acestora și să le depașească așteptările. Clienții știu să aprecieze managementul calității în funcție de: - primirea la timp a produselor/ serviciilor; - răspunderea la cerințele lor explicite și - implicite; - recurgerea rar la reclamații. Conducătorii stabilesc sensul, direcția și mediul intern al unei organizații. Ei crează mediul adecvat în care oamenii pot deveni pe deplin implicați în atingerea obiectivelor organizației.

Sursa: http://www.instalgroup.ro/componente/instalgroup/ instalgroup-desprenoi.jpg

Managementul calității este o problemă colectivă dar conducerea organizației este responsabilă pentru crearea premiselor procesului de îmbunatatire a calității, ea insăși trebuie să particie activ în acest process și să stimuleze totodata implicarea tuturor angajaților. Managementul de la cel mai înalt nivel trebuie să se asigure că politica referitoare la calitate: - este adecvată scopului organizației;

include un angajament de indeplinire a cerintelor și de imbunatatire continuă a eficacității sistemului de management al calității; - creaza un cadru adecvat pentru stabilirea și analizarea obiectivelor calității; - este comunicată și inteleasă în cadrul organizației; - este analizată pentru adaptarea ei continuă. Obiectivele calității trebuie stabilite pentru toate nivelurile de management și să fie măsurabile. Având în vedere că firmele care activează în sectorul gazeifer din Romania sunt, cu exceptia Romgaz Mediaș (care este producător de gaze naturale), prestatoare ale unor servicii (furnizare, transport și distribuție), voi face referire la seria standardelor pentru servicii. Referitor la acestea, se remarca două aspecte:  Primul se referă la angajații firmei având în vedere că, în mare proporție, calitatea serviciilor depinde de acestia.  Al doilea aspect se referă la imposibilitatea verificarii calității serviciilor, spre deosebire de produsele materiale, nefiind posibilă cuantificarea și verificarea acestora. CONCLUZII  Pentru a asigura un nivel unitar al calității, procesele trebuie să fie astfel concepute, încât să permită reproductibilitatea și trasabilitatea acestora.  Serviciile pentru populație, componenta importantă a sectorului terțiar, au de îndeplinit un rol important în ridicarea calitătii vieții, ținând seama de contribuția lor la satisfacerea necesităților tot mai diversificate ale oamenilor, la sporirea eficienței economice.  Dezvoltarea modernă a economiei de piață nu este posibilă fără un puternic sector terțiar, serviciile fiind desemnate a fi o adevarată locomotivă a creșterii în țările industrializate. Bibliografie selectivă:  Bank J. – The Essence of Total Quality Management, Prentice Hall, London, Great Britain, 1992;  Ciurea S.; Drăgulănescu N. – Managementul calităţii totale, Editura Economică, Bucureşti 1996;  Diaconescu I. - Aspecte economice ale calităţii produselor în economia de piaţă, în “Managementul calităţii şi protecţia consumatorilor”, vol.1, Centrul editorial –poligrafic A.S.E., Bucureşti 1997;  Drăgulănescu N. - De la calitatea controlată la calitatea totală, Editura Alternative, Bucureşti 1996;  Olaru M. Managementul Calităţii, ediţia a II revizuită şi adăugită, Editura Economică, Bucureşti 1999;  Quality News, May – July 1999  Quality World, February 1998; drd. Cătălina GANE Academia de Studii Economice, Bucureşti -

15

Posibilităţi de implementare şi dezvoltare a turismului rural în România, în vederea asigurării caracterului competitiv în cadrul economiei de ramură Practicarea agroturismului se realizează în mod diferenţiat de la o ţară la alta şi, în interiorul fiecărei ţări, în funcţie de condiţiile specifice locale şi tradiţii, de interesul manifestat de ofertanţi şi consumatori, de interesul şi sprijinul pe care îl acordă statul, de existenţa şi activitatea unor organizaţii specializate. În cadrul statelor Comunităţii Europene turismul rural a luat amploare în ultimele decenii datorită existenţei unor premise favorabile precum: - condiţiile de organizare create; - organismele non-guvernamentale, naţionale şi internaţionale, existente; - sprijinul primit din partea statelor (credite pe temen lung, cu dobânda de 3-4 %- Franţa, Germania, Austria - scutire de impozit pe activitatea turistică desfăşurată, sprijin logistic, formare de cadre şi îndrumare, ş.a.), prin intermediul programelor PHARE; - experienţa câştigată şi dorinţa de perfecţoinare,manifestatepermanent. La nivelul Uniunii Europene, Consiliul European a lansat campania "Lumea Rurală" care a avut o influenţă puternică asupra dezvoltării turistice a regiunilor participante. Raportul Adunării Parlamentare cu privire la turismul rural şi integrarea sa într-o politică globală, invită toate statele membre să promoveze turismul rural care – prin protejarea mediului şi a identităţii culturale locale – poate contribui la realizarea unui contract social ce garantează, în contextul actual al politicii europene integrate, echilibrul eco–cultural şi social dintre oraş şi sat. Comisia Europeană, prin raportul Viitorul Lumii Rurale, ca şi prin reforma fondurilor structurale şi incidenţa lor asupra dezvoltării turismului rural, subliniază importanţa care trebuie acordată sectorului economic. Programele operaţionale din aproape toate regiunile şi majoritatea planurilor de afaceri ale grupărilor locale de dezvoltare în cadrul iniţiativei LEADER, conţin proiecte inovatoare şi demonstrează că „actorii locali” (prestatorii de servicii agroturistice) se implică în dezvoltarea armonioasă a unui turism rural de înalt nivel. Dezvoltarea integrată, echilibrată şi pe termen lung – aşa-numitul tip de dezvoltare "durabilă" sau "susţinută" – presupune existenţa unor politici comunitare care să susţină "turismul verde"

pentru valorificarea spaţiului rural. Merită amintit recentul Plan de acţiuni comunitare în favoarea turismului şi Programul comunitar de politică şi acţiuni în materie de mediu şi de dezvoltare durabilă. De asemenea, s-au alocat fonduri europene (Fondul Structural de Dezvoltare şi Fondul Regional) pentru dezvoltarea turistică a zonelor rurale şi pentru pregătirea profesională în acest domeniu. Acţiunile comunitare în favoarea turismului rural merg în direcţia susţinerii definiţiei, creării şi comercializării produselor "turism rural" într-o reţea europeană identificabilă prin mărcile de calitate. Reglementările UE în cadrul Politicii Agricole Comune, menite să sporească eficienţa structurilor agricole, au în vedere un sistem de ajutor financiar pentru creşterea investiţiilor în activităţile turistice şi meşteşugăreşti în ferme. Schema se bazează pe viziunea Comisiei asupra a ceea ce se înţelege prin agroturism, definiţia aplicându-se numai fermierilor care obţin 25% din totalul veniturilor lor, din activitatea de fermă. Sub acest prag, orice activitate de turism, efectuată în cadrul fermei, nu mai este considerată ca parte a activităţii acesteia şi deci, nu se acordă ajutorul menţionat, conform reglementărilor adoptate. Deşi reglementările generale se aplică în întreaga Comunitate, există unele măsuri specifice în agroturism care prevăd acordarea de asistenţă financiară zonelor defavorizate, care includ vestul Irlandei, unele zone din Italia şi unele insule ale Scoţiei.

Sursa: http://www.fuertehoteles.com/guia/img/sendero_benaojanjimera.jpg

Turismul rural se realizează în majoritatea cazurilor în acele regiuni care beneficiază de ajutor financiar din partea Fondului Structural de Dezvoltare şi Fondului Regional al Uniunii Europene, care s-au redus simţitor. De exemplu, în cadrul sprijinului acordat de UE pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare în mediul rural, locul cel mai important îl ocupă măsurile de 16

încurajare a turismului rural şi a pregătirii profesionale în domeniul turismului. Aceasta presupune finanţarea investiţiilor menite să creeze facilităţi în domeniul turismului, cum ar fi: cazarea la ferme, dezvoltarea parcurilor naturale, a activităţilor sportive (golf, ski etc.) Comisia Europeană a adoptat o nouă iniţiativă pentru dezvoltarea rurală, intitulată LEADER (Links between Actions for this Development of the Rural Economy – Legături între acţiunile pentru dezvoltarea economiei rurale). Conform acestei iniţiative, UE şi-a propus să încurajeze integrarea dezvoltării rurale la nivel local, pe termen lung. Prin iniţiativa LEADER se înfiinţează o reţea de circa 100 grupuri de acţiuni, în cadrul localităţilor rurale. Fiecare grup are următoarele sarcini:  dirijarea subvenţiilor pentru finanţarea zonelor geografice proprii;  furnizarea de informaţii întregii comunităţi cu privire la măsurile şi fondurile menite să încurajeze dezvoltarea rurală în zonă;  pregatirea profesională a forţei de muncă şi asigurarea asistenţei tehnice;  dezvoltarea turismului rural;  încurajarea creării de firme mici, întreprinderi mesteşugăreşti şi asigurarea de servicii locale;  exploatarea şi comercializarea produselor agricole locale. În ceea ce priveşte promovarea externă a României, aceasta se face în baza Masterplan-ului pentru dezvoltarea turismului naţional. În stabilirea obiectivelor ce urmează a fi promovate se va ţine cont de clasificarea pe cele trei categorii de pieţe principale secundare şi de oportunitate precum şi de analiză a categoriilor de produse turistice. Turismul rural şi cultural a devenit în ultimii ani o forţă a turismului general înregistrând o creştere de aproximativ 15-20 procente anual, mult mai rapidă decât a celorlalte sectoare turistice. Acest sector a oferit 4 milioane de locuri de cazare iubitorilor de natură şi tradiţii, şi a adus venituri de 150 milioane euro populaţiei rurale de pe întregul continent. Agroturismul este o formă de turism, relativ recentă în România, ce a apărut din necesitatea găsirii unor soluţii pentru valorificarea potenţialului economic de creştere a gospodăriilor rurale. Acest potenţial se referă atât la excedentul de cazare existent în gospodăria ţărănească -pregătit şi amenajat special pentru primirea de oaspeţi - cât şi la bunurile şi serviciile oferite de acesta spre

consum persoanelor care vin în mediul rural pentru relaxare, odihnă şi agrement. Agroturismul în Romania este sprijinit, în prezent, printr-o serie de măsuri aprobate în cadrul PNDR, prin intermediul cărora pot fi accesate fondurile Uniunii Europene destinate dezvoltării acestui sector. Prin Măsura 312, se urmăreşte cu precădere reducerea treptată a dependenţei locuitorilor de la sate de agricultură. Femeile şi tinerii sunt principalele categorii sociale vizate. În ceea ce priveşte activităţile care pot fi stimulate, PNDR prevede acordarea unei atenţii speciale celor legate de valorificarea materiilor prime şi a resurselor naturale prin crearea valorii adăugate, de promovarea mesteşugurilor tradiţionale, de producerea energiei regenerabile, de practicarea agriculturii ecologice şi obţinerea produselor tradiţionale ce pot fi valorificate prin intermediul turismului rural şi ce pot duce la creşterea numărului de turişti şi a duratei vizitelor acestora. Utilizarea fondurilor comunitare are ca scop creşterea şi îmbunătăţirea structurilor turistice de primire, la scară mică, dezvoltarea sistemelor de informare şi promovare turistică, crearea facilităţilor recreaţionale în vederea asigurării accesului la zonele naturale de interes turistic. Se vor acorda finanţări din fonduri europene pentru construcţia sau reabilitarea unor spaţii care au ca destinaţie găzduirea turiştilor, refacerea unor trasee sau punerea pe şine a mocăniţelor. Pentru păstrarea specificului local al unei zone vor fi finanţate activităţile de promovare şi dezvoltare a activităţilor mesteşugareşti şi de artizanat. Fondurile alocate prin Măsura 313 privind încurajarea activităţilor turistice sunt destinate consiliilor locale, asociaţiilor consiliilor locale şi organizaţiilor non-guvernamentale şi vizează creşterea atractivităţii zonelor rurale prin crearea, îmbunătăţirea şi diversificarea infrastructurii turistice, a facilităţilor şi atracţiilor turistice. Finanţările sunt acordate pentru construirea, modernizarea şi dotarea centrelor de informare, promovare, prezentare şi vizitare turistică, dezvoltarea de sisteme electronice de rezervare pentru structurile de primire turistice sau amenajarea de marcaje turistice. Se va finanţa, de asemenea, construirea de alei pentru plimbări, de ciclism, trasee pentru echitaţie, adăposturi ce deservesc activităţi rafting, alpinism sau vânătoare. Costurile legate de refacerea în scop turistic a vechilor trasee de cale ferată cu ecartament îngust şi a amenajărilor complementare acestora vor fi acoperite din fonduri europene. Pentru a accesa fondurile puse la dispoziţie de Uniunea Europeană, 17

beneficiarul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii printre care cea mai importantă este plasarea investiţiei în spaţiul rural, indiferent de localizarea la nivel naţional cu respectarea specificului arhitectural al zonei şi al stilului tradiţional local.

Sursa: http://www.rustic-tours.eu/harta-img/ rustic romania.ph p?id_

valoarea curativă (balneoclimaterică) a bioclimatului sau a factorilor naturali ai zonei; ● cadrul de derulare a unor momente de destindere sau a unor hobbyuri (oglinzi de apă, masive muntoase, peşteri, torente, resurse cinegetice, strat de zăpadă etc); ● valoarea cognitivă în cazul componentelor desemnate ca parcuri, grădini botanice sau zoologice, rezervaţii ştinţifice sau monumente ale naturii etc: ● identificarea şi popularizarea potenţialului turistic din spaţiul sătesc; ● formarea profesională prin colocvii, seminarii, cursuri de lungă şi scurtă durată; ● burse de specializare; ● schimburi de experienţe în ţară şi în străinătate; ● editarea de buletine informative şi reviste; ● înfiinţarea unei bănci de date; ● cooperarea cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale de specialitate din ţară şi străinătate; ● campanii de publicitate a pensiunilor şi fermelor agroturistice prin mediatizare; ● participarea la târguri şi expoziţii naţionale şi internaţionale; ● realizarea unui sistem de rezervări în turismul rural românesc. Agroturismul presupune, de asemenea existenţa unui turist de un anumit tip, dispus să guste acest gen de viaţă, aflat în căutarea arhaicului, a culturii tradiţionale, a activităţilor şi ocupaţiilor vechi. Agroturistul înţelege simplitatea profundă a vieţii, cea de la începutul lumii, pe care satul i-o poate oferi. ●

Numeroase sate româneşti dispun de un potenţial agroturistic aparte, prin cadrul lor pitoresc deosebit şi prin gospodăriile cu localnici ospitalieri şi meşteşugari talentaţi. În ultimii ani s-a investit mult în acest domeniu, astfel că au apărut deja adevărate regiuni de agroturism, cum sunt: zona Bran Moieciu sau Valea Prahovei, Maramureşul, Apusenii, Marginimea Sibiului sau Bucovina, unde numărul de pensiuni şi vile a crescut simţitor. Elementele care trebuie puse în valoare în mod special în ceea ce priveşte dezvoltarea agroturismului sunt: ● valoarea recreativă, estetică şi peisagistică, nu în puţine rânduri determinată de alegerea destinaţiei (munte, deal, câmpie, litoral sau deltă); Tabelul 1. Harta zonelor cu potenţial agroturistic în Romnânia Zonă cu potenţial agroturistic

Localizare

Hartă

Descriere zonă

Maramureş

În jud Maramureş; în N României, pe stânga arcului carpatic; delimitat de graniţa cu Ucraina (N), m-ţii Maramureşului si m-ţii Rodnei (E), m-ţii Tibleşului (S), m-ţii Gutâiului (V); între aceşti munţi se află depresiunea Maramureş, care reprezintă cea mai mare parte a zonei.

Legendar ţinut al tradiţiei şi folclorului, cu datini străbune păstrate până azi, aflat intr-un ţinut de vis.

Bucovina

În jud Suceava; in N ţării, în dreapta ( la E ) de arcul Carpatic; delimitări: la V m-ţii Suhardului şi m-tii Bistriţei, la N Obcina Mare, Feredeului şi graniţa cu Ucraina, la E podişul Sucevei.

Zonă preponderent submontană, montană şi de podiş, cu aşezări rurale de tradiţie pe văile râurilor şi la poalele munţilor şi podişului. Peisaje de basm.

18

Apuseni Nord

În inima Transilvaniei, preponderent judeţul Cluj, ocupând porţiune din podişul cu acelaşi nume şi o parte din munţii Apuseni; centru istoric şi cultural important al României (ClujNapoca), natură şi ospitalitate pur ardelenească, deosebită; centre balneoclimaterice.

Printre obiectivele demn de vizitat se numară: Lacul Fântânele, grădina botanică, Băile Băiţa, Băile Someşeni, Turda băi, Cheile Turzii, m-ţii Vlădeasa, m-ţii Trascăului, biserica Sf Mihail, peştera Urşilor, peştera Gheţarului etc.

Apuseni Ţara Moţilor

În N jud. Alba, la graniţă cu jud. Cluj şi Bihor; la poalele m-ţilor Apuseni, zona de deal şi podiş.

Zona verde montană şi submontană, bogată în râuri, păduri şi recunoscută pentru tradiţii şi folclor, pe valea Arieşului, una dintre cele mai pitoreşti văi Carpatice.

CiucHarghita

În jud. Harghita; în centrul Carpaţilor Orientali, respectiv în centrul României, pe platforma Transilvaniei.

Ocupând aproximativ 2.8% din suprafaţa ţării, ţinuturile Harghitei sunt ondulate şi învelite de păturile codrilor, apelor şi lacurilor cristaline. Zonă predominant montană şi submontană.

Podişul Târnavelor

În Centrul-V României, în interiorul arcului carpatic; în mijlocul podişului Transilvaniei; jud Sibiu centru-sud, jud Mureş est - nord, jud. Alba Vest.

Zona de podiş, vălurită, extrem de bogată în vegetaţie, la distanţe egale de munţii Orientali, Meridionali şi Apuseni. Tradiţional ardelenească, scaldată de râurile Târnava Mare, Mică şi Hărtibaci.

Zona Sighişoara

În jud. Mureş; zona deluroasă; Sighişoara este o cetate medievală, fondată de emigranţii germani în ţara lui Dracula; specificul folcloric şi cultural ramâne neatins până azi; în centrul ţării, la N-V de Braşov, podişul Tîrnavelor, de-o parte şi de alta a Tîrnavei Mari.

Dintre obiectivele demn de vizitat: cetatea în sine, turnul cu ceas, biserici şi turnuri medievale, casa Vlad Dracul etc.

Mărginimea Sibiului

În centrul României, în stânga Braşovului, delimitat de m-ţii Făgăraş şi Cibinului la S, care de altfel ocupă parte importantă în judeţ, jud. Alba în E , jud. Mureş în N; o treime montan, în rest podiş; păduri, râuri (37% din suprafaţă), localităţi agroturistice cu specific, încărcat istoric şi tradiţional.

Principalele obiective de vizitat sunt: parcuri şi rezervaţii naturale, biserici, mănăstiri, muzee, centre turistice medievale, toată gama de distracţii moderne.

Zona Făgăraş

Între Valea Oltului (Vest) şi Valea Dâmboviţei, m-ţii Bucegi (Piatra Craiului Est); cei mai înalţi munţi din România (Alpii României - numeroase culmi peste 2500m).

Suprafaţa turistică - aprox. 70 km (Nord-Central), 80-90 km Vest pe V. Oltului , spre Braşov V.Prahovei în Est.

Cazanele Dunării

În zona cursului fluviului Dunării, frontiera cu Serbia în S ţării, situată în S. judeţului Mehedinţi; la aprox. 35 km V de Drobeta Turnu-Severin.

Suprafaţa turistică aprox. 40 km, plus obiectivele turistice înconjurătoare (m-ţii Mehedinţi, Porţile de Fier etc).

19

Subcarapaţii Olteniei

În mare parte în N jud. Gorj + o mică parte în N jud. Vâlcea; la baza munţilor: Capaţânei, Parângului, Vâlcanului.

Suprafaţa turistică – aprox. 100 km + zonele înconjurătoare, pe munte, văile râurilor etc. Mănăstiri, peşteri, tradiţie rurală.

Zona FăgăraşArgeş

În jud. Argeş, în partea centru nord; de la Curtea de Argeş, baza munţilor, până spre lacul Vidraru.

Zona turistică submontană montană, agroturism. Agroturism până spre baza munţilor, turism montan spre cei mai înalţi munţi, Făgăraşs (Iezer - Păpuşa). Intrare pe Transfăgărăşean.

Culoarul Rucăr-Bran

În jud. Braşov; la baza munţilor Bucegi şi Piatra Craiului, la V-SV de Braşov; între 800 - 1300 m altitudine; la N-NE de Câmpulung, dinspre Piteşti.

Suprafaţa turistică: 3050km,+trasee, obiective montane multiple(>2500m); Obiective: castele (Bran, Râşnov), biserici, mănăstiri, chei, peşteri etc; Natură, aer curat, atmosferă pastorală, pitoresc - zonă monument natural.

Valea Prahovei

În jud. Prahova; Bucureşti Ploieşti - Braşov; Prahova, afluent al Ialomiţei, izvoreşte de sub trecătoarea Predeal, desparte m-ţii Bucegi de m-ţii Baiului, şi se vărsa la V de Urziceni.

Suprafaţa turistică - aprox. 60 km; Cea mai frecventată şi cea mai dezvoltată zonă turistică montană din România.

Valeni-Cheia

În jud. Prahova; Bucureşti Ploieşti - Măneciu - Cheia Braşov ( DN1A) 185 km; Teleajenul, afluent al Ialomiţei, izvoreşte din m-tele Ciucaş (Valea Berii).

Suprafaţa turistică - aprox. 70 km, majoritar salbatică în afara staţiunilor (Vălenii de Munte, Măneciu, Izvoarele, Valea Popii, Cheia, Săcele).

Zona Vrancea

In jud. Vrancea, Moldova; C-E României, 2/3 podiş şi montan (mţii Vrancei din Orientali); vecini: la N jud. Bacău, la E Vaslui, Galaţi, la V Covasna, la S Buzău.

Suprafaţa turistică - aprox. 4857 km pătraţi ; al 7-lea judeţ din ţară ca suprafaţă rurală; Carpaţii Orientali, Meridionali, câmpia Siretului, câmpia Dunării.

Delta Dunării

În S-E ţării, în judeţul Tulcea, nordul Dobrogei; delta fluviului Dunărea, cu 3 braţe (canale): Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe.

Delta Dunării este în mare parte rezervaţie ecologică, cu numeroase specii (în special păsări, dar şi peşti etc) protejate prin lege. Este navigabilă, dar sălbatică.

Litoral

În jud.Constanţa ; S- E României, la aprox. 250 km pe ruta Bucureşti - Constanţa, E60; drum european modern E 87 Constanţa - Mangalia;

Suprafaţa turistică: Năvodari Vama Veche, aprox. 70 km. Locaţie sezonieră, dedicată anotimpului cald.

Sursa: http://www.agroturism.com/

-(va continua în numărul următor al revistei)-

Bibliografie selectivă:

1. Bran, F., Ioan, I., Trică, C., Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea, Ed. ASE, Bucureşti; 2. Istrate, I., Bran, F., Roşu, A., G., Economia turismului şi mediului înconjurător, Ed. Economică, Bucureşti, 2005; 3. Nistoreanu, P., Tigu, G., Popescu, D., Pădurean, M. (Colectiv), Ecoturism şi turism rural, Ed. ASE, Bucureşti; *** www.maap.ro; *** www.infoeuropa.ro; ***http://www.adevarul.ro/articole/2005/agroturismul-aduce-bani-insatele-transilvanene.html drd. Teodora-Adriana MENDA (Bonţoi) Economist – Academia de Studii Economice C.S. – Centrul de Cercetări Analize şi Politici Regionale 20

Criza economică globală – consideraţii “Niciodată nu am mai văzut un dezastru economic de o asemenea amploare la nivel internaţional. În ultima mea carte, am anticipat că vom fi martorii celei mai mari crize financiare din 1930 până în prezent. Dar, trebuie să recunosc, nu credeam că va fi chiar atât de puternică această criză, mi-a depăşit limitele celor mai pesimiste scenarii". (George Soros)

fenomene economice, guvernele pot utiliza diverse măsuri fiscale şi monetare. Însă, nu întotdeauna măsurile sunt benefice.

Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Muncii, până la sfârşitul lui 2009, se vor pierde aproximativ 20 milioane de locuri de muncă, majoritatea în sectorul contrucţiilor, sectorul imobiliar, cel financiar, precum şi în sectorul auto, iar numărul şomerilor va ajunge la 200 de milioane, pentru prima dată în istorie. Începuturile… Criza economică actuală a început acum aproximativ un an în Statele Unite, provocând aşa-numitul efect de antrenare în economia mondială. Catalogată, de către fostul presedinte al Federal Reserve, Alan Greenspan, ca fiind "cea mai gravă de la cel de-al doilea Război Mondial", criza economică americană actuală a fost comparată cu criza economică din anii ‘30 sau cu stagflaţia1 din anii ‘70, având în vedere elementele comune ale acestora. Câteva consideraţii cu privire la criza economică americană... Ca şi în cazul crizei contemporane, criza financiară interbelică a venit pe fundalul unui exces investiţional pe pieţele imobiliare şi bursiere. Goana după câştiguri cât mai mari a implicat şi asumarea unor riscuri majore, precum creditarea în exces a populaţiei de către bănci, prin crearea unor produse financiare din ce în ce mai complexe în încercarea de majorare a profiturilor, speculaţii imobiliare/bursiere, toate acestea generând dezechilibre financiare importante ce au condus, în final, la o criză economică de proporţii. Economistul britanic, John Maynard Keynes, considerat părintele macroeconomiei moderne şi unul dintre cei mai influenţi economişti ai secolului XX a susţinut în teoriile sale măsurile intervenţioniste ale guvernelor, considerând că pieţele nesupravegheate şi lăsate să funcţioneze la buna întâmplare pot fi distructive, conducând la faze economice de recesiune, depresiune şi boom, iar pentru a contracara efectele negative ale acestor

1

Persistenţa inflaţiei pe fondul lipsei de creştere notabilă a economiei, a creşterii zero, sau a recesiunii economice surprinde adesea fenomenul de stagflaţie.

Sursa: http://e-watchman.co.uk/media/dollar-death-spiral.jpg

Ca şi în anii ’30, Statele Unite recurg la măsuri intervenţioniste, numai că modalităţile sunt diferite: Mulţi specialişti au afirmat faptul că responsabilitatea situaţiei actuale a economiei americane revine în mare măsură FED2 (Federal Reserve System), care prin politica practicată încă din 2001, când au fost primele semne ale unei recesiuni economice, a continuat să alimenteze artificial creşterea economică, menţinând şi micşorând în mod repetat rata dobânzii şi mărind astfel oferta agregată de bani. Economia americană este o economie care se finanţează în principal de pe piaţa de capital. Se ştie, însă, că un profit consistent şi rapid presupune riscuri majore. Spre deosebire, în 1929 recesiunea a intervenit pe fundalul diminuării, tot de către FED, a ofertei de bani (contracţie monetară), rezultatul fiind o criză de lichidităţi pe termen scurt. La acea vreme statul american a concentrat importante fonduri în împrumuturi bancare, a controlat evoluţia preţurilor şi a creditului şi a subvenţionat anumite sectoare ale economiei. Aşa cum au facut-o şi în urmă cu 80 de ani, Statele Unite depun eforturi disperate să menţină în mod artificial nişte preţuri mult supraevaluate ale unor garanţii ipotecare şi ale unor active de aceeaşi natură. Din păcate respingerea repetată, în cadrul Camerei Reprezentanţilor, a Planului Paulson de 700

2

Spre deosebire de multe ţări ale lumii în care băncile centrale sunt proprietatea exclusivă a statului respectiv, în Statele Unite ale Americii, FED este un consorţiu de entităţi bancare private, controlat, direct sau prin subsidiare, de reprezentanţi ai următoarelor structuri financiare: Rotschild Bank din Paris şi Londra, Lazard Brothers Bank din Paris, Israel Moses Seif Bank din Italia, Wartburg Bank (Amsterdam şi Hamburg), Lehman Brothers, Chase Manhatan Bank, Goldman Sachs Bank.

21

de miliarde de dolari3 pentru salvarea economiei americane, votat de altfel de către Senat, nu a făcut altceva decât să adâncească şi mai mult criza financiară cu care se confruntă Statele Unite, iar cele mai grave probleme se regăsesc, în special în sectorul imobiliar. Preşedintele democrat al Camerei Reprezentanţilor, Nancy Pelosi pledează pentru un plan revizuit, care prevede alocarea, a 60 până la 100 miliarde de dolari, într-o primă fază, începând din decembrie 2008 şi continuând cu o măsură complementară din luna ianuarie 2009, care să prevede printre altele şi o scădere a impozitelor. Criza financiară în Europa... În Europa un număr de instituţii financiare importante s-au prăbuşit, altele au fost salvate. Măsurile intervenţioniste au presupus şi naţionalizări, soartă pe care au avut-o printre altele Northern Rock Bank, Bardford & Bingley, ambele din Marea Britanie, Fortis (Benelux). Unele state (Germania, Grecia, Irlanda) au recurs la măsuri de politică fiscală complet diferite: spre exemplu, Marea Britanie a decis să diminueze accizele, în timp ce Irlanda le-a mărit, altele s-au grăbit să garanteze în procent de 100% depozitele populaţiei. Guvernul Federal German a acordat băncii germane Hypo Real Estate Holding AG o finanţare în valoare de 50 miliarde de euro, în scopul creşterii gradului de lichiditate pe termen scurt. Suma este finanţată parţial de mai multe bănci şi companii de asigurări germane. Reacţiile europene la situaţia de criză nu au încetat să apară, astfel că la 26 noiembrie a.c., Comisia Europeană a lansat un Plan de redresare economică, în valoare totală de 200 miliarde de euro (aproximativ 256 miliarde de dolari), reprezentând 1,5% din PIB-ul Uniunii, din care 1,2% (170 miliarde de euro) contribuţia guvernelor statelor membre şi restul de 0,3% (30 miliarde de euro) din bugetul UE şi Banca Europeană de Investiţii. Planul este bazat în principal, pe două aspecte importante:  Pe termen scurt, măsuri pentru redobândirea încrederii în economia europeană, salvarea locurilor de muncă şi creşterea cererii de consum;

Pe termen lung, realizarea de “investiţii inteligente” pentru creştere economică şi dezvoltare durabilă. Franţa şi Marea Britanie susţin ideea unui pachet financiar de stimulare mult mai mare decât cel propus de Comisie, în timp ce Germania a manifestat o atitudine rezervată faţă de acest Plan, Cancelarul Angela Merkel a avertizat că ţara sa “nu ar trebui să intre într-o competiţie a miliardelor”4. Ungaria a fost primul stat membru UE care a primit o ofertă de salvare de 25 miliarde de dolari de la FMI, UE şi Banca Mondială şi totodată cel mai afectat de criza financiară. Letonia şi Estonia sunt deja în recesiune, iar Lituania le urmează îndeaproape. Deşi Spania a evitat intrarea în recesiune în prima jumătate a anului 2008, şomajul a ajuns la 9,9% (425.000 de şomeri), sectorul imobiliar s-a prăbuşit, înregistrând scăderi ale preţurilor imobilelor între 35-50%, iar vânzările de maşini au scăzut cu 40%. Având în vedere faptul că 70% din balanţa comercială a României o reprezintă schimburile comerciale cu UE, criza economică globală începe să-şi facă tot mai simţite efectele şi în România, iar prognoza este că aceasta va izbucni cu adevărat abia în primăvara lui 2009. Cifrele estimate sunt sumbre, iar dacă stăm să luăm în calcul numai ce presupune cifra de 1 milion de şomeri, la care se poate ajunge în 2009, realizăm că România poate ajunge într-un mare impas social, întrucât nu se ştie de unde vor fi plătite ajutoarele de şomaj aferente şomajului. Criza financiară a afectat accesul societăţilor comerciale şi al populaţiei la finanţarea necesare realizării diverselor proiecte, respectiv a creditelor de consum/ipotecare. Ţările net exportatoare de petrol, precum Rusia5 –care nu are o economie competitivă şi ale cărei venituri depind de exporturile de materii prime– sau statele arabe resimt deja efectele crizei economice mondiale, printre altele, prin scăderea la jumătate, în doar câteva luni6, (vezi Fig. 1) a preţului petrolului, ca efect direct al contractării cererii agregate de mărfuri şi servicii la nivel mondial. 

4

3

Planul administraţiei Bush prevedea deblocarea a 700 miliarde de dolari pentru cumpărarea activelor neperformante ale băncilor aflate în dificultate. Proiectul revizuit prevede creşterea la 250.000 de dolari a plafonului de garantare a depozitelor, în cazul în care băncile dau faliment. După anunţul respingerii planului de redresare economică, indicele principal al pieţei americane, Dow Jones, s-a prăbuşit cu 7% în şedinţa din 29.09.2008, consemnând cea mai puternică scădere într-o singură zi, din istorie.

Contribuţia Germaniei, fiind şi cel mai mare stat membru UE, este de 25 miliarde de euro. 5 Se pare, conform estimărilor analiştilor, că de la începutul conflictului cu Georgia, Rusia a înregistrat ieşiri masive de capital străin de aproximativ 50 miliarde de dolari. 6 Barilul a ajuns (02.12.2008) sub nivelul de 47 dolari, cel mai mic nivel înregistrat din luna mai 2005, mai ieftin cu peste 100 dolari faţă de maximul atins la mijlocul lunii iulie. Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) a convenit în cursul lunii noiembrie să reducă producţia de petrol cu 1,5 milioane barili/zi , însa reducerea efectivă a fost de numai 66% din cantitatea anunţată, potrivit Reuters.

22

Fig. 1: Evoluţia preţurilor la petrol (1994-martie 2008)

Sursa: http://octane.nmt.edu/gotech/Marketplace/Prices.aspx

Agenţia de evaluare financiară Standard & Poor's a retrogradat ratingul de ţară al Rusiei pentru creditele în valută, această retrogradare reflectând riscurile asociate diminuării rapide a portofoliului extern precum şi a altor investiţii, fapt ce ridică costurile şi gradul de dificultate al garantării necesarului de finanţare externă a ţării. De asemenea, potrivit estimărilor analiştilor S&P, “în 2009, Rusia va avea un deficit de 2,6% din PIB, comparativ cu un excedent de 5% din PIB în 2008, ca urmare a deteriorării accentuate a condiţiilor comerciale". Aşadar, deşi Rusia a înregistrat o creştere spectaculoasă în ultimii ani, recesiunea economică globală i-a tăiat ascensiunea. Criza financiară în Asia... Deşi mulţi specialişti au crezut că ţările din Asia sunt suficient detaşate de sistemul financiar din Vest, iată însă că şi acestea resimt şocul crizei economice globale. Majoritatea economiilor acestor state au înregistrat creşteri substanţiale în ultimii ani, care s-au materializat în importante investiţii străine directe injectate în aceste state de către economiile din Vest, dar şi de către aceste state, la rândul lor în ţările vestice. Produsele şi serviciile asiatice s-au globalizat, iar o scădere a creşterii economice la nivel modial aduce cu sine, în mod automat, o scădere a cererii pentru respectivele produse, implicit o creştere a şomajului şi deci o încetinire a creşterii economice a acestor state. În cazul Chinei experţii FMI prognozează o diminuare a nivelului PIB-ului cu două procente, în 2009. În Japonia exporturile au scăzut pentru prima dată în 5 ani, cu 15,6% către Statle Unite şi 11,4% către UE. În cursul lunii noiembrie a.c.

ministrul nipon de finanţe a anunţat oficial intrarea Japoniei în recesiune. India este, la rândul său, afectată de criza economică globală, dar într-o mai mică măsură. Temerile sunt legate de o încetinire, în 2009, a creşterii economice cu 1,3%, însă comerţul cu statele din Asia, precum şi proiectele majore de investiţii în infrastructură vor ajuta India să facă faţă efectelor negative ale crizei. Criza financiară în America de Sud... America de Sud depinde în mare parte de schimburile comerciale cu Statele Unite, care absorb jumătate din exporturile acestor state. De aceea se aşteaptă ca efectele crizei să încetinească simţitor creşterea economică în aceste state. De exemplu, pentru Mexic este estimată una dintre cele mai mici rate de creştere din regiune, de 1,9% comparativ cu 3% pentru restul regiunii. Criza financiară în Africa... Datorită slabei integrări a economiei africane în economia globală, majoritatea statelor din această zonă nu vor fi afectate, iniţial, de criza economică globală. Mai vulnerabile sunt statele al căror cont curent se finanţează din investiţiile de portofoliu, deoarece aceste intrări vor căpăta un caracter oscilant. Se estimează însă, că pe fondul lipsei de lichidităţi, statele africane s-ar putea confrunta cu presiuni din ce în ce mai puternice din partea instituţiilor internaţionale şi a băncilor din Vest, pentru rambursarea datoriilor. Un sector vulnerabil la criza economică globală şi care poate fi afectat pe măsură, este cel al serviciilor turistice, având în vedere criza financiară în care se află statele din care provin potenţialii turişti. 23

Ciclicitatea fenomenelor economice După cum am menţionat anterior, mulţi economişti afirmă că actuala criză economică reprezintă o ruptură, care s-a produs în mod logic, la sfârşitul unei perioade de activitate economică intensă şi se reflectă în încetinirea creşterii şi în sporirea şomajului şi a inflaţiei, comparabilă prin amplitudine şi consecinţe doar cu cea din 1929-1933. Evoluţia principalelor fenomene economice, începând din secolul al XIX-lea a manifestat un caracter ciclic. Din analiza dinamicii activităţii economice se disting patru tipuri de evoluţii şi fluctuaţii: trendul (este o tendinţă de lungă durată care se măsoară prin ritmurile medii de creştere economică), variaţiile sezoniere (de scurtă durată, de regulă un an, influenţate de diverse aspecte naturale, sociale, economice), variaţiile întâmplătoare (apar pe fondul unor evenimente neaşteptate) şi variaţiile ciclice. Economişti precum Kondratieff, C. Juglar, P.A.Samuelson, Fernand Baudhin, Francesco Forte sau Kitchin au studiat evoluţia economiei, atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic şi au evidenţiat caracterul fluctuant şi ciclicitatea economiei, aprecierea făcându-se pe baza unuia sau mai multor indicatori (ritmul de creştere al venitului naţional, al producţiei industriale şi agricole, gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica nivelului de trai etc.). Conform teoriilor interne (endogene) mecanismele din cadrul sistemului economic sunt cele care generează ciclurile economice şi tot ele reiau mişcarea ciclică. Potrivit acestora, expansiunea conduce la recesiune şi la contracţie, iar contracţia, la rândul său, generează expansiunea. Ciclicitatea reprezintă acea formă de mişcare a activităţii economice, în care fazele de expansiune alternează cu cele de stagnare şi descreştere. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice, activitatea economică parcurge anumite faze, fiecare având trăsături distincte şi derulându-se, aproximativ cu aceeaşi succesiune. Pornind de la adevărul că orice formă de viaţă socială fluctuează, oscilează, urmând mişcările periodice reluate la infinit şi referindu-se la mişcările înţelese drept cicluri, teoria economică evidenţiază trei tipuri esenţiale de cicluri generale: a) Ciclurile economice seculare de tip Kondratieff, cu o durată de 50-60 de ani. Această metodă are la bază analiza mecanismului preţurilor, a ciclurilor de

preţ. Perioadele ascendente se caracterizează printr-o creştere continuă a preţurilor, iar cele descendente, prin scăderea indicelui general al preţurilor. Variaţiilor de preţuri le corespund variaţii în acelaşi sens ale activităţii economice şi a profiturilor. Studiile cu privire la mişcările ciclice de tip Kondratieff reprezintă o ordonare a comportamentului economic pe termen lung, plusul de valoare constând în utilizarea acestora în anticiparea viitoarelor evoluţii economice. b) Ciclurile economice propiu-zise sau decenale: a). de tip Juglar, care comportă în principal trei faze, pe parcursul a 8 ani: expansiunea, criza şi depresiunea; b). cnf. teoriei lui Samuelson: restrângerea, înviorarea, expansiunea şi apogeul; c). cnf. teoriei lui Baudhin: expansiunea, tensiunea, criza şi depresiunea şi d). cnf. lui Forte: faza ascendentă, faza de maxim absolut sau relativ, faza de scădere absolută sau relativă şi refacerea. c) Ciclurile economice scurte de tip Kitchin, cu durată cuprinsă între 6-40 de luni (ex: ciclul inflaţionist, ciclul variaţiei preţurilor).

Sursa: http://bigpicture.typepad.com/images/econ_cycle.jpg

Dintre toate, să ne concentrăm atenţia asupra ciclurilor decenale, având în vedere contextul actual al economiei globale. Criza reprezintă o ruptură bruscă a unei evoluţii ascendente a economiei, ea intervine rapid şi presupune o perturbare a stării generale a economiei, a echilibrului cerereofertă, prin scăderea masivă a preţurilor şi a valorilor, prin prăbuşiri bursiere, falimente, concedieri masive etc. 24

Sursa: http://www.whatpricejusticeblog.com/files/2008/recession.jpg

Depresiunea succede crizei, este practic o continuare mai lentă a acesteia şi se caracterizează printr-o perioadă lentă de restructurare, de stagnare sau chiar diminuare a activităţii economice, de reducere în continuare a investiţiilor în economie, a producţiei, a preţurilor, a ratei de ocupare şi a salariilor. În continuare, în faza de depresiune IMM-urile îşi restrâng sau chiar îşi încetează activitatea pe fondul reducerii volumului producţiei sub incidenţa contractării cererii, ca rezultat al diminuării veniturilor unei părţi a populaţiei sau a economiilor pe care populaţia le efectuează. Înviorarea este faza în care începe revigorarea procesului investiţional şi creşterea producţiei prin reînnoirea capitalului fix al întreprinderilor, ceea ce alimentează cererea de mijloace noi de producţie şi de forţă de muncă, crescând astfel rata de ocupare în rândul populaţiei. Înviorarea face trecerea către faza de expansiune economică, perioada oscilând în funcţie de particularităţile fiecărei economii în parte. Expansiunea se caracterizează printr-o creştere generală a veniturilor tradusă printr-o creştere a cererii pentru bunurile de consum, factor determinant al creşterii producţiei, mărirea stocurilor, creşterea preţurilor prin stimularea articifială a cererii agregate şi a măririi masei monetare, sporirea procesului investiţional în economie, modernizarea capacităţilor de producţie, creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. În timp, pe fondul intensificării fenomenelor inflaţioniste, autorităţile recurg la măsuri de înfrânare a cererii globale, prin majorarea ratei dobânzii şi implicit, descurajarea unor noi investiţii şi chiar ulterior, sistarea modernizării capacităţilor de producţie, ca urmare a diminuării ratei

profitului. Astfel, se întrevede o ruptură ce presupune intrarea într-o nouă fază a ciclurilor economice... Este important de menţionat faptul că nu există faze perfect asemănătoare, ci ele relevă doar trăsături comune, conjuncturile fiind diferite şi ne-excluzându-se apariţia unor fenomene atipice unor faze specifice. Periodicitatea ciclurilor decenale, aşa cum ne sugerează şi denumirea, s-a dovedit a fi de circa 6-10 ani. Un alt aspect important este că ciclurile economice decenale se derulează (de regulă, 2-3 la număr) pe fondul celor seculare de tip Kondratieff. Cauzele evoluţiei ciclice a economiilor contemporane sunt multiple, însă în principal ele sunt de natură exogenă (fluctuaţii independente sistemului economic: conflicte armate, revoluţii, schimbarea sistemului politic, creşterea demografică, migraţia, inovaţiile tehnologice etc.) şi endogenă (mecanismele din cadrul sistemului economic, acelea care generează cicluri economice şi care reiau mişcarea ciclică): 1. Pentru teoriile monetare, originea ciclului economic rezidă în expansiunea şi în contracţia monedei şi a creditului (Hawtrey, Friedman). 2. Pentru teoriile inovaţiei, originea ciclului se găseşte în înlănţuirea invenţiilor importante care le acompaniază, spre exemplu, invenţia căilor ferate sau a automobilului (Schumpeter, Hansen). 3. Modelul interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului, acţiunea combinată a celor două forţe este cauza care poate determina expansiunea şi depresiunea cicliclă (Samuelson). 4. Conform teoriilor politice ale ciclurilor economice, fluctuaţiile sunt datorate politicienilor care combină politicile monetare şi bugetare (Kalecki, Nordhaus, Tufte). 5. Teoriile ciclului economic de echilibru, susţin că percepţiile greşite ale mişcării preţurilor şi ale salariilor determinş oamenii să ofere puţină sau foarte puţină muncă ceea ce dă naştere la cicluri ale producţiei şi ale ocupării (Lucas, Barro, Sargent). 6. Adepţii ciclului real, susţin că şocurile de productivitate se propagă în toată economia şi antrenează fluctuaţii (Prescott, Long, Plosser). 25

Roul investiţiilor în dezvoltarea economică Luând în calcul efervescenţa vieţii economice s-a încercat să se sublinieze interdependenţa dintre investiţii, creşterea economică şi crizele economice. Investiţiile joacă rolul de catalizator în economia naţională, contribuind la accelerarea proceselor de eficientizare şi de creştere a competitivităţii pentru orice activitate. Investiţiile reprezintă calea principală prin care se pot reduce decalajele inter- şi intraregionale de productivitate între industriile şi serviciile din statele mai puţin dezvoltate şi restul Uniunii Europene. Printre efectele crizei se numără şi efectul de ajustare a fluxurilor de investiţii străine directe (în continuare, ISD), ceea ce presupune şi scăderea ritmului de creştere economică în multe ţări. Potrivit modelului cunoscut sub numele Dunning-Narula există o corelaţie directă între stadiul de dezvoltarea al unui stat şi capacitatea sa de a atrage şi menţine ISD. În timp, economia statului respectiv va evolua din poziţia de “receptor” net de ISD în “furnizor”7 net de ISD. ISD reprezintă forţa motrice a globalizării economiei mondiale. Pe parcursul ultimilor ani, investiţiile externe directe au fost unele dintre cele mai importante trăsături ale economiei mondiale şi ale globalizării. Potrivit lui Dunning, statele trec prin cinci faze ale dezvoltării, clasificate în funcţie de poziţia în care acestea se află din punct de vedere al investiţiilor (vezi Tabel 1). Tabel 1: Caracteristicile modelului Dunning de dezvoltare în funcţie de investiţii Relaţia dintre gradul de creştere a intrărilor (GI -ISD) şi ieşirilor (GO-ISD) de fluxuri de ISD

Poziţia de furnizor net de ISD

Faza I

Ambele reduse

<0

Faza II

GI -ISD > GO-ISD

<0 (potenţial de creştere)

Faza III

GI -ISD < GO-ISD

Poziţie îmbunătăţită, însă în continuare, ≤0

Fazele

Nivelul de dezvoltare a lui Dunning în ceea ce priveşte avantajele firmelor autohtone şi străine, descrierea conjuncturilor economice şi politice ale ţării receptoare de investiţii; performanţa economică a firmelor autohtone Avatajele specifice de localizare ale unui stat sunt insuficiente pentru a atrage ISD. Avantajele specifice de apartenenţă ale firmelor autohtone sunt limitate, prin urmare la fel şi oportunităţile ca acestea să fie furnizore de ISD. Avatajele specifice de localizare ale unei firme străine sunt mai mari decât în cazul firmelor autohtone, la fel şi avantajele specifice de apartenenţă, însă nu sunt suficiente pentru ca firmele străine să investească în această ţară. Condiţiile economice specifice: PIB pe cap de locuitor redus; sistem economic sau politici guvernamentale neadecvate; infrastructură precară; forţă de muncă necalificată. Statul în cauză trebuie să fie atractiv pentru investitorii străini, din punct de veder al locaţiei. Avantajele specifice de apartenenţă ale firmelor autohtone se presupune că au crescut faţă de fază precedentă. Aceste avantaje de apartenenţă vor exista datorită dezvoltării sectorului industrial de susţinere, grupat în jurul industriilor primare, iar producţia va evolua către bunurile de consum de o calitate superioară celor din faza I. În această fază încep să se facă resimţite şi intrările de fluxuri monetare privind veniturile din investiţii străine sirecte, dar într-o măsură mai mică decât ieşirile. Climatul economic şi politic s-a îmbunătăţit comparativ cu faza precedentă, iar piaţa domestică a suferit modificări în ceea ce priveşte amploarea sau puterea de achiziţie. Avantajele specifice de apartenenţă şi localizare ale firmelor autohtone cresc şi în multe sectoare ale industriei, le concurează pe cele ale firmelor străine. Veniturile încep să crească; consumatorii încep să solicite bunuri de o calitate redicată, pe fundalul concurenţei tot mai acerbe dintre firmele furnizoare; salariile cresc; Ieşirile de ISD vor fi direcţionate către cu precădere către ţările aflate într-o fază inferioară de dezvoltare din punct de vedere al modelului Dunning.

7

Investiţia externă „este actul achiziţiei de active străine în afara ţării de origine”, George Marin (coordonator) –„Economia mondială. Trecut – prezent – viitor.” , Ed. Independenţa Economică,1996.

26

Relaţia dintre gradul de creştere a intrărilor (GI -ISD) şi ieşirilor (GO-ISD) de fluxuri de ISD

Poziţia de furnizor net

Faza IV

GI -ISD < GO-ISD

Va fi ≥0

Faza V

GI -ISD = GO-ISD

Mai întâi scade, iar poi creşte, poziţie fluctuantă, în jurul valorii 0

Fazele

de ISD

Nivelul de dezvoltare a lui Dunning în ceea ce priveşte avantajele firmelor autohtone şi străine, descrierea conjuncturilor economice şi politice ale ţării receptoare de investiţii; performanţa economică a firmelor autohtone Avantajele specifice de localizare ale firmelor autohtone se vor baza pe activele fixe de care dispun; avantajele specifice de apartenenţă tind să fie legate, mai degrabă de tranzacţii, decât de active. Firmele autohtone sunt acum în măsură să concureze în mod efectiv firmele cu capital străin pe piaţa internă, în sectoarele în care ţara a dezvoltat un avantaj competitive, şi de asemenea sunt capabile să penetreze pieţe externe. Din moment ce avantajele specifice de apartenenţă ale statelor la acest stadiu sunt aproximativ similare, producţia intra-industrială devine din ce în ce mai importantă. Atât comerţul cât şi producţia intra-industrială tind să fie dirijate din cadrul multinaţionalelor. Avantajele specifice de apartenenţă şi localizare ale firmelor autohtone sunt foarte ridicate. Dunning identifică două caracteristici principale, la această fază: în primul rând, există o tendinţă crescută ca tranzacţiile trans-frontaliere să fie conduse, nu prin intermediul pieţei, ci internalizate de către şi în cadrul multinaţionalelor; în al doilea rând, pe măsură ce statele converg către structura activelor fixe, poziţiile lor în ceea ce priveşte ISD se echilibrează.

Sursa: Dunning, Narula, 1996

Concluzii Ce concluzii putem trage cu privire la actuala criză economică mondială? Putea fi ea împiedicată, amânată sau contracarată din timp? Datele statistice disponibile, analizele economiştilor, atât teoria cât şi practica şi toate lecţiile din trecut ne arată totuşi, că recesiunea economiei mondiale nu este o întâmplare, ea a fost lăsată să se declanşeze. Nimic nu se produce spontan, la întâmplare, iar după cum am demonstrat, cauzele declanşării crizei au fost de natură endogenă, ele se cunoşteau, iar interdependenţa dintre stat şi economie este foarte puternică, chiar şi într-un sistem ultraliberal. Să ne reamintim că economiştii au tras semnale de alarmă, cu mult timp în urmă, asupra pericolului declanşării unei crize economice mondiale. Este clar că sistemul financiar al Statelor Unite a eşuat în două direcţii importante: în primul rând, controlarea riscurilor şi în al doilea rând, alocarea capitalului. În mod regretabil, “multe din pârghiile financiare defectuoase din acest sistem au fost exportate/importate (de) către alte state”, aşa cum a remarcat şi analistul economic, Joseph Stiglitz, în articolul său “The fruit of hypocrisy”(Gardianul,16.11.2008). Dar...bineînţeles în perioadele de boom, de creştere economică accelerată este greu de acceptat ideea unor măsuri de genul celor propuse astăzi...

Sursa: http://www.investview.com.au/img/Clp_Front1.jpg

În cazul României ne confruntăm cu o criză de supraconsum, pe care o putem depăşi prin restrângerea cheltuielilor bugetare administrative, prin investitii în infrastructură, prin reformă fiscală şi prin implementarea reformelor structurale. Nu întâmplător am subliniat importanţa investiţiilor în relansarea creşterii economice. Acum mai mult ca oricând economia românească are nevoie de investiţii majore, iar soluţia salvatoare poate fi dată de marile proiecte de investiţii (programele de investiţii în infrastructură, reabilitarea termică a clădirilor – o soluţie temporară de antrenare a sectorului de construcţii-), profitând de oportunitatea finanţării acestora din fonduri europene. Andreea Florina RADU Consilier pentru afaceri europene Ministerul Internelor şi Reformei Administrative 27

Comisiei Europene arată că, în ciuda măsurilor întreprinse la nivel naţional atât în SUA, cât şi în statele membre ale Uniunii Europene, efectele crizei economice pe care o parcurgem nu au putut fi contracarate. Astfel, este preconizată o stagnare, în anul 2009, a creşterii PIB, atât în zona euro, cât şi în statele care nu au adoptat încă moneda europeană.

Criza economică în Uniunea Europeană – efecte şi posibile soluţii Contextul actual Criza economică şi financiară reprezintă o realitate nu doar pentru România ci pentru întreaga lume. Deşi a apărut în Statele Unite ale Americii, criza a cuprins economia mondială, efectele sale fiind resimţite, în mod diferit, de majoritatea statelor. Dacă până de curând mai existau opinii, ce susţineau ideea că economiile naţionale pot evolua independent unele de altele, sau că o dezechilibrare în indicatorii macroeconomici naţionali într-o ţară poate rămâne izolată la acea regiune, actuala evoluţie de pe scena economică internaţională reprezintă contraargumentul suprem al unei astfel de idei. Viteza de propagare a crizei economiei americane, apărută ca urmare a supracreditării, zic analiştii, a arătat, fără drept de replică, faptul că economiile naţionale se întrepătrund, sunt interdependente. Măsurile integraţioniste, cu atât mai mult, au facilitat propagarea rapidă a simptomelor dintr-un colţ al globului în altul. Şi atunci, evident că ne putem pune întrebarea: cât costă această criză, la nivel individual, statal şi care sunt atunci beneficiile statutului de membru într-o formă integraţionistă de tipul Uniunii Europene, al cărui principiu fundamental este tocmai cel al îndepărtării barierelor naţionale şi, pe cale de consecinţă, al deschiderii către celelalte state, cu tot ce implică aceasta?

Sursa: http://img.wall-street.ro/ article_pictures/ 39748_articol.jpg

Mai mult decât atât, se preconizează că unele state membre vor înregistra două trimestre consecutive de creştere negativă, iar o eventuală ameliorare a indicatorilor va fi vizibilă abia în anul 2010. De altfel, Comisia Europeană a trebuit să îşi ajusteze prognoza de primăvară, pentru a se adapta noilor tendinţe şi realităţi economice. După cum se poate observa din Figura 1, ajustările în jos ale indicatorilor macroeconomici faţă de prognoza realizată de serviciile COM în primăvara acestui an sunt mai vizibile în cazul nivelului investiţiilor (reduceri cu 1,6 şi respectiv 3,9 faţă de ceea ce se prognozase anterior) şi a produsului intern brut (o prognoză mai mică cu 0,6 respectiv 1,6).

Situaţia economică în contextul crizei economice mondiale Evaluarea Comisiei Europene arată în mod clar impactul pe care criza economică îl are asupra economiei europene în ansamblul său. Prognoza de iarnă a Direcţiei Generale Afaceri Economice şi Financiare (DG ECFIN) a

Tabelul 1: Evoluţia indicatorilor macroeconomici pentru UE în perioada 2008-2010 Modificare anuală (dacă nu se specifică altfel) PIB Consum privat Consum public Investiţii totale Angajare Rata şomajului Inflaţie Deficit (%PIB) Datorie publică (%PIB) Deficit de cont curent (%PIB)

2005 2,0 2,0 1,6 3,6 0,8 8,9 2,3 -2,4 62,7 -0,2

2006 3,1 2,3 1,9 6,1 1,5 8,2 2,3 -1,4 61,3 -0,8

2007 2,9 2,2 2,1 5,4 1,7 7,1 2,4 -0,9 58,7 -0,7

Prognoza de toamnă 2008 2008 2009 2010 1,4 0,2 1,1 1,1 0,2 0,8 1,8 1,3 1,2 1,2 -1,9 0,9 0,9 -0,5 0,1 7,0 7,8 8,1 3,9 2,4 2,2 -1,6 -2,3 -2,6 59,8 60,9 61,8 -0,9 -0,7 -0,6

Diferenţă faţă de prognoza de primăvară 2008 2008 2009 -0,6 -1,6 -0,5 -1,4 -0,1 -0,4 -1,6 -3,9 0,1 -1,0 0,2 1,0 0,3 0,0 -0,4 -1,0 0,9 2,5 -0,2 0,0

Sursa datelor: Prognoza de toamnă a Comisiei Europene 2008, http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication13290_en.pdf

28

După cum se poate observa, prognozele nu sunt cele mai optimiste. Pentru anul 2009, Comisia prognozează o creştere de 0.2% la nivelul UE şi o creştere de 0.1% pentru zona Euro. Rezultate mai vizibile sunt aşteptate la nivelul anului 2010, când se estimează o creştere a GDP de 1.1% pentru UE şi 0.9% pentru zona euro. România, în criză? Pornind de la principiile enunţate anterior, România, nu putea rămâne, din păcate de această dată, în afara tendinţelor internaţionale. Problema însă, este dacă putem spune că actuala criză economică a României are aceleaşi cauze cu cele ale crizei resimţite de restul statelor Uniunii Europene sau de cea a SUA. Conform specialiştilor, criza economică pe care România începe să o traverseze este cu precădere, o criză internă, determinată de mix-ul greşit de politici macroeconomice luate în ultimii ani8. Cât priveşte cauzele sale, acelaşi analist economic susţine că se datorează, în principal, creditării excesive şi creşterii consumului ca urmare a obţinerii acestor lichidităţi. În esenţă, este vorba Sursa: www.setimes.com/.../2007/08/27/DANIELphoto2.jpg de un mix de politici orientate spre stimularea consumului – prin reducerea contribuţiilor cetăţenilor la bugetul de stat (vezi cota unică de impozitare) şi creşterea cheltuielilor. În esenţă, vorbim despre faptul că actuala criză economică ce a cuprins toate economiile naţionale a prins România într-un moment mai fragil al evoluţiei sale. Pentru mix-ul de politici adoptat şi implementat de România, poate ar fi fost nevoie de o perioadă mai extinsă de stabilitate macroeconomică internaţională pentru a putea asigura economiei un cadru propice asimilării acestora. Nu este sigur că astfel am fi putut evita o eventuală criză economică naţională, pentru că supraîncălzirea economiei constituia de ceva timp o preocupare pentru analişti. Însă, în contextul dat, sigur nu aveam cum să fim feriţi de efectele negative ale acesteia. Datele pentru România pentru perioada următoare nu sunt mult mai încurajatoare faţă de cele ale Uniunii Europene, în ansamblul său. Tabelul 2: Evoluţia macroeconomică a României în perioada 2005-2010 Indicatori prognozaţi - ROMANIA 2007 Mld. RON

Preţuri curente 404.7 276.2 66.6 123.2

PIB în preţurile anului Consum privat Consum public Formarea brută de capital fix Exporturi 123.2 Importuri 181.0 Angajare Rata şomajului (a) Indicele armonizat al preţurilor de consum Deficit comercial (b) Deficitul contului curent (b) (a) Definiţia Eurostat. (b) ca procent din PIB.

% GDP 100.0 68.2 16.5 30.4

9204 1.6 3.4 2.0 6.5

30.4 44.7

Modificare procentuală anuală 2005 2006 2007 2008 2009

2010

4.2 9.9 8.5 12.7

8.2 12.8 -6.5 23.5

6.0 11.1 5.2 28.9

8.5 9.5 3.5 21.3

4.7 5.5 3.5 10.1

5.0 5.6 3.3 10.8

11.2 11.6 -2.1 6.5 -

7.7 16.0 -1.5 7.2 9.1

10.4 22.6 0.7 7.3 6.6

8.7 26.1 0.4 6.4 4.9

9.2 17.7 1.2 6.1 7.8

6.4 10.7 0.6 6.4 5.7

7.2 11.1 0.7 6.1 4.0

-7.0 -

-9.8 -8.9

-12.0 -10.6

-14.5 -13.9

-14.4 -13.5

-14.2 -13.0

-13.9 -12.6

Sursa: Prognoza de toamnă a Comisiei Europene 2008, http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication13290_en.pdf

Faţă de o prognozare a creşterii economice pentru anul 2008 la 8.5% faţă de anul anterior, în cazul anului 2009 creşterea economică va fi cu mult mai mică – respectiv 4.7%, cu o uşoară redresare pentru anul 2010, respectiv la 5%. Un trend descrescător va fi înregistrat, de asemenea, şi la nivelul exporturilor şi importurilor, fiind estimate reduceri de 2,8 şi respectiv 7 puncte procentuale.

8

Ziarul Financiar, 24.11.2008, articol semnat de Liviu Voinea 29

Reacţii concertate la nivel european Având în vedere impactul acestei crize asupra economiei europene şi respectiv asupra stabilităţii maceroeconomice a statelor membre, la nivelul Uniunii Europene există o preocupare intensă pentru identificarea pârghiilor necesare pentru a răspunde cât mai rapid şi eficient acestor provocări. În acest scop, Comisia Europeană a adoptat, la 26 noiembrie a.c., un Plan de redresare economică, ale cărui obiective strategice vizează stimularea cererii şi sporirea încrederii consumatorilor, stimularea economiilor naţionale şi a pieţei interne şi încurajarea reducerii emisiilor de carbon. Planul se doreşte a reprezenta o modalitate de a combate tendinţele pro-ciclice ale economiei europene, propunând un set de acţiuni pentru sprijinirea economiei reale, având la bază prevederile Pactului pentru Stabilitate şi Creştere şi, respectiv, Strategiei Lisabona pentru creştere şi ocupare. Atfel, se are în vedere acordarea unui ajutor de 200 miliarde euro, reprezentând 1.5% din PIB comunitar, constituit din contribuţia statelor membre (170 miliarde euro), finanţare comunitară (30 miliarde euro) Totodată, sunt oferite soluţii de intervenţie la nivelul politicilor monetare – cu accent pe rolul Băncii Centrale Europene şi al băncilor centrale naţionale din statele membre, al politicii bugetare, cu scopul de a echilibra balanţa şi a asigura sustenabilitatea pe termen lung a variabilelor bugetare naţionale, al politicii fiscale. Aceste soluţii sunt menite a stimula redresarea economică, sub protecţia Pactului de Stabilitate şi Creştere ale cărui principii de aplicare vor trebui respectate în continuare. Este interesant de remarcat faptul că, deşi se au în vedere măsuri cu efecte imediate pentru combaterea efectelor negative ale crizei, nu sunt uitate obiectivele pe termen lung stabilite de UE anterior. În acest context, planul vizează măsuri pentru patru domenii prioritare ale Strategiei Lisabona – cetăţeni, agenţi economici, infrastructura şi energie şi, respectiv, cercetare şi inovare. Se au astfel în vedere măsuri precum: - Lansarea unei iniţiative în domeniul stimulării angajării la nivel comunitar; - Stimularea creşterii cererii de locuri de muncă, prin reducerea costurilor ocazionate de angajarea de forţă de muncă la nivelul angajatorilor; - Creşterea accesului la finanţare pentru companii; - Reducerea poverii administrative; - Stimularea investiţiilor în tehnologii performante, infrastructuri moderne, „produse verzi”.

Nu sunt uitate nici aspectele privind schimbările climatice, acestea ocupând, de fapt, primul loc în preocupările Comisiei Europene. În esenţă, planul reprezintă doar un mijloc de orientare a demersurilor comunitare şi naţionale, în scopul redresării efectelor crizei economice. Instrumentele efective prin care aceste obiective pot fi îndeplinite depind de fiecare stat în parte, de capacitatea acestuia de adaptare la momente de criză, având însă în spate sprijinul incontestabil al celorlalte state membre şi al UE în ansamblul său. Mai mult decât atât, la nivelul Uniunii Europene sunt luate măsuri în vederea mobilizării fondurilor europene în combaterea problemelor structurale cu care se confruntă statele membre. Fondurile structurale pot constitui, şi în acest context, o sursă importantă de finanţare, cu condiţia însă, ca statele să poată absorbi aceste fonduri. Oricare ar fi însă soluţia adoptată de statele membre pentru a ieşi din criză, există un set de principii de care acestea este bine să ţină cont, şi anume: - Identificarea cauzelor reale ale crizei economice (financiare) la nivel naţional - Elaborarea unui plan naţional de adresare a efectelor crizei economice (financiare), ţinând cont atât de nivelul la care aceasta se face resimţită în economie, cât, mai ales de cauzele reale care au determinat apariţia sa. Este nevoie de două clarificări aici: prima constă în realitatea faptului că, deşi pe ansamblu, criza financiară s-a manifestat la nivelul tuturor statelor europene, modul în care aceasta a apărut şi nivelul de manifestare diferă de la ţară la ţară. Acest fapt, ne conduce la al doilea considerent, şi anume acela că fenomenul de criză a exploatat vulnerabilităţile existente în economiile naţionale, create în urma politicilor naţionale implementate de acestea. - Planul naţional pentru combaterea efectelor crizei trebuie să ţină cont de obiectivele avute în vedere la nivel naţional (ex. stimularea investiţiilor „verzi”, încurajarea sectoarelor ce aduc valoare adăugată în economie) şi să exploateze instrumentele create/ce se doresc a fi create la nivel UE în acest scop (ex. mecanisme de răspuns rapid la creşterea preţurilor la produse alimentare, petroliere).

Cătălina CONSTANTIN Consilier pentru afaceri europene Departamentul pentru Afaceri Europene Guvernul României

30

Consecinţele crizei financiare internaţionale asupra Uniunii Europene Criza financiară internaţională manifestată cu precădere pe pieţele de capital americane are un impact considerabil la nivel macroeconomic regional şi naţional. Pierderile necontrolabile din domeniul imobiliar, cauzate de politici de creditare inadecvate au adus Statele Unite ale Americii (SUA) într-o poziţie vulnerabilă din punct de vedere economic, această stare de fapt fiind resimţită atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi la nivelul statelor membre sau a celor cu statut divergent. Analiza economico-financiară actuală aduce în atenţie reacţii diferite ale pieţelor locale, cea mai des întâlnită fiind modificarea, în proporţii considerabile, a condiţiilor de acordare a creditelor bancare. Această primă consecinţă a crizei financiare internaţionale se manifestă ca urmare a tensiunilor de pe piaţa inter-bancară, unde nivelul efectiv al lichidităţilor este sub limita minimă. Riscul bancar crescut, generat de acordarea de credite ipotecare fără garanţii reale a dus la falimentarea unora dintre cele mai importante şi active bănci de pe pieţele americane: Fannie Mae şi Freddie Mac (considerate a fi cele mai mari companii din sectorul american al creditelor ipotecare), Citi Group, Lehman Brothers, Goldman Sachs, JPMorgans sau Morgen Stanley. În urma analizelor financiare, sa constatat faptul că cele cinci instituţii de credit aveau, în anul 2007, o datorie de peste 4000 miliarde USD, ceea ce echivala cu 30% din valoarea economiei SUA. Lipsa de lichidităţi pe termen scurt şi dificultăţile apărute în recuperarea creanţelor a dus la tansferul riscului bancar din zona băncilor americane înspre cele europene. În acest sens, cele mai afectate au fost chiar subsidiarele băncilor falimentare de pe

continentul american, dar şi instituţii de credit ale căror companii-mamă au fost achiziţionate pentru a evita dispariţia lor de pe piaţă.

Sursa: http://www.bloombiz.ro/assets/ articole/2008/07/bankruptcy.jpg

La nivel european, criza financiară internaţională este considerată a fi extrem de periculoasă pentru grupuri financiare importante, ca de exemplu UniCredit, Erste, Raiffeisen, ING şi Société Générale, în condiţiile în care fiecare dintre acestea are, în mod individual, activităţi constante pe piaţa financiară americană. Spre exemplu, Erste Group deţine în SUA un portofoliu de active şi titluri garantate, în timp ce grupul olandez ING are activităţi în domeniul asigurărilor, pensiilor şi administrării activelor. Economia Uniunii Europene intră pentru prima dată în faza de recesiune. Sunt afectate Franţa, Italia, Belgia, Germania, unde companii ca Renault, Telecom Italia, ArcelorMittal, UniCredit, Citibank, Hypo Real Estate anunţă pierderi considerabile şi trec la disponibilizări masive. Conform Eurostat (biroul de statistică al Uniunii Europene), produsul intern brut (PIB) ce reprezintă suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, a scăzut cu 0,2% în spaţiul monedei unice, comparativ cu trimestrul anterior al aceluiaşi an. În termeni reali, cele mai mari scăderi au avut loc în

Letonia (4,2%), în Estonia (3,3%) şi în Italia (0,9%). Comisia Europeană a întocmit recent un raport unde se constată diminuări ale ritmului de creştere economică în statele ex-comuniste din Europa Centrală şi de Est şi care au aderat la UE în perioada 2004-2007. Ţările baltice şi Ungaria vor fi grav afectate de criza economicofinanciară internaţională în următoarele luni. Astfel, Estonia, Letonia şi Lituania se vor confrunta cu o inflaţie accentuată şi o creştere a deficitului de cont curent. Franţa este nevoită să recurgă la disponibilizări în masă, în condiţiile în care este deja ţara cu cea mai mare rată a şomajului din spaţiul Uniunii Europene (7%). Cel mai afectat este segmentul constructorilor de automobile, unde încă din luna octombrie, Peugeot şi Renault au decis să-şi închidă temporar fabricile, urmând ca subsidiarele europene să-şi diminueze considerabil producţia de automobile. “Criza financiară a devenit mai acută, afectând în primul rând vânzările” apreciază reprezentanţii companiei Renault citaţi de agenţia de presă Reuters, acest fapt ducând la concedierea a 6.000 de angajaţi în Europa, dintre care 4.900 în Franţa9, iar principalele pieţe de desfacere – România, Rusia, Turcia şi Brazilia au fost nevoite să-şi reducă producţia. Compania de medicamente Pfizer renunţă la 500 de angajaţi, întrucât societatea-mamă cu sediul în SUA îşi reduce efectivul de personal cu 20% pe fondul crizei economice, iar Henkel Technologies France anunţă disponibilizarea a 250 de angajaţi.

9

http://www.wall-street.ro/articol/Auto/ 53239/Renault-scade-productia-pentru-areduce-stocurile-deautomobile.html

31

Sistemul bancar este afectat în mare măsură, banca franceză de economii Caisse d’Epargnes afişând pierderi importante (600 milioane euro), după ce la începutul lunii octombrie a.c. hotăra fuzinea cu Banque Populaire pentru a o salva pe cea din urmă de efectele crizei financiare. O altă instituţie asemănătoare, Credit Agricole se confruntă cu pierderi de 857 milioane de euro ca urmare a deprecierii activelor diviziei de operaţiuni bancare de investiţii Calyon. Economia Germaniei, considerată a fi unul dintre pilonii pieţei unice a scăzut şi ea, în principal pe fondul diminuării exporturilor în lunile august-septembrie 2008 intrând, conform analiştilor, în cea mai gravă recesiune din ultimii 12 ani.

Sursa: http://i.ehow.com/images/ Articles/recession-main_Thumb.jpg

Asemănător cu Franţa, cel mai afectat sector de activitate este acela al constructorilor de maşini. Astfel, Opel, membru al gigantului General Motors a închis două fabrici în Germania unde peste 6.500 de angajaţi s-au trezit în şomaj. În aceeaşi situaţie se găseşte şi constructorul american Ford care îşi închide temporar fabrica de la Saarlouis. În industria tehnologiilor IT şi a telecomunicaţiilor, Siemens se află la un pas de disponibilizarea a 700 de angajaţi în Germania pe fondul problemelor economice şi a cererii din ce în ce mai scăzute de pe piaţă.

Cel mai mare producător de telefonie mobilă din lume, Nokia, anunţă şi el disponibilizarea a peste 1.000 de angajaţi în Germania şi Finlanda. De asemenea, o fabrică din Munchen va fi închisă, iar un şantier de producţie din Germania va fi vândut. În spaţiul Uniunii Europene, cea de-a treia ţară ca dimensiune economică afectată de criza financiară este Italia. Îndomeniul telecomunicaţiilor, compania de stat Telecom Italia afişează pierderi importante şi intenţionează să trimită în şomaj până în anul 2010, aproximativ 5.000 de oameni. Compania este în acelaşi timp nevoită să suporte costuri de restructurare în vederea diminuării datoriilor nete care, conform surselor interne ajungeau, la sfârşitul lunii martie, la 35,4 miliarde euro. Pe fondul scăderii producţiei de automobile la nivel mondial, Fiat suspendă producţia de maşini în fabricile din Italia, în timp ce acţiunile companiei scad la bursă cu 3,99% ajungând la 5,65 euro. Un program intens de restructurare este pus în practică şi de producătorul italian de anvelope Pirelli, care va concedia aproape 200 de angajaţi din cauza scăderii vânzărilor şi a pierderilor nete de 51,3 milioane euro. România este la rândul său afectată de criza economicofinanciară internaţională, în măsura în care există disponibilizări masive în filialele companiilor falimentare pe plan regional şi internaţional. Din punct de vedere al pieţelor de capital, tranzacţiile de la Bursa de Valori Bucureşti (BVB) suportă suspendări temporare, ceea ce duce la refuzul investitorilor străini de a intra pe piaţă. Răzvan Paşol, manager Intercapital apreciază :” Criza financiară afectează România prin scăderile de la bursă şi reducerea surselor de finanţare către

România, iar încetinirea economică/recesiunea duce la reducerea exporturilor companiilor româneşti şi la scăderea volumului investiţiilor directe în România, de exemplu”10. În condiţiile în care cel puţin pentru moment se consideră că efectele crizei financiare internaţionale sunt ţinute sub control în România, o mare parte din companiile din sectorul privat, dar şi autorităţile locale, se vor confrunta în schimb cu dificultăţi mari în accesarea fondurilor europene. Măsurile de precauţie şi considerarea unui nivel ridicat al riscului duc la încetinirea acordării creditelor pentru proiecte locale evaluate ca fiind riscante. În acest sens, consecinţele mari se vor răsfrânge asupra firmelor din sectorul IMM-urilor care au nevoie permanentă de finanţare pentru dezvoltarea afacerilor. Stabilitatea pieţelor financiare este foarte importantă in momentul de faţă, pentru a putea anticipa cu succes schimbările negative ale economiilor, iar un plan de acţiune care să implice atât Comisia Europeană, ECOFIN cât şi instituţiile bancare importante la nivel european si internaţional ar putea ajuta economiile aflate in criză.

Raluca PETROVAI economist

10

http://www.wall-street.ro/ 51988/Criza- pe-Bursa-si-efectele-sale-lanivelul-consu matorului.html/4/Propagarea-crizei-vaafecta-intreaga-economie.html#jumper.

32

Impactul crizei economice globale asupra economiei Egiptului şi a României România şi Bulgaria, cele mai noi state membre UE, ar trebui să urmărească o strategie economică de o reală convergenţă la nivelul economic al „vechilor” state membre, cât mai rapid posibil, prin garantarea unei creşteri susţinute. În acest sens, România trebuie să facă mutări strategice, să-şi stabilească priorităţi şi sa-şi rezolve anumite probleme. În contextul actualei crize financiare, s-a efectuat o analiză referitoare la economia României şi Egiptului, iar rezultatele au fost următoarele: 1. Economia României - Potrivit prognozei experţilor Comisiei Uniunii Europene, se aşteaptă ca deficitul financiar al României să atingă pragul de 3,5% din PIB în 2008, depăşind astfel plafonul de 3% stabilit prin Tratatul de la Maastricht. - Bursa României se confruntă cu o situaţie gravă; în octombrie s-au pierdut peste 70% din tranzacţii, ceea ce dă semnale negative investitorilor străini cu privire la climatul investiţional în România. - Banca Centrală a României a pus în aplicare o strategie pentru a preveni efectele crizei mondiale, intervenind atunci când este necesar pentru menţinerea stabilităţii ratei de schimb, şi reducerea ratei dobânzilor la împrumuturile pe termen scurt, pentru a creşte investiţia straină directă. - Guvernul României s-a întrunit într-o şedinţă de urgenţă cu reprezentanţi ai Băncii Mondiale şi FMI, pentru a negocia posibilitatea menţinerii unui nivel optim al lichidităţii. Ucraina şi Ungaria aflându-se în situaţii similare. - Guvernul României a decis reducerea cheltuielilor pentru bugetul anului 2009. - Oficialii Băncii Centrale a României au anunţat că rata inflaţiei ar putea creşte până la 6,7% în 2009, de la 6,6 pânǎ la sfâşitul anului 2008. - Migraţia românilor în străinătate se va micşora (românii din străinătate reprezintă 10% din totalul populaţiei), majoritatea lucrând în Spania şi Italia. - Investitorii italieni îşi vor reduce investiţiile în România ca rezultat al scăderii cererii şi acest lucru va duce la creşterea şomajului. - Experţii pe probleme de criză afirmă că România va începe să simtă criza internaţională mai puternic, în 5 sau 6 luni, odată cu expirarea contractelor semnate de companiile româneşti cu companii străine, cu cele din UE în mod special, care absoarbe aproape 70% din schimburile străine ale României. - Cele mai afectate sectoare ale economiei României sunt: a) industria autovehiculelor: fabrica Dacia, deţinută de grupul francez Renault, opreşte producţia între

20 noiembrie şi 7 decembrie, din cauza unei prăbuşiri neaşteptate a exporturilor. b) Metalurgia: la compania Mechel Târgovişte, 95% din personal(3.100 oameni) au fost concediaţi; Laminorul Brăila a anunţat că opreşte producţia. c) Fabricile de băuturi răcoritoare precum Pepsi şi Coca-Cola vor reduce producţia ca rezultat scăderii cererii. d) Kraft Foods vor închide fabrica de ciocolată de la Braşov până la sfârşitul lui 2009. 2. Economia egipteană - Piaţa bursieră a Egiptului se confruntă cu mari probleme, ceea ce da un feedback negativ investitorilor străini cu privire la climatul investiţional din Egipt. - Anumite bănci din Egipt au limitat acordările de credite datorită crizei, cu toate ca sistemul bancar egiptean este puternic şi stabil. - Când rata dobânzii scade, ca urmare a unui mecanism utilizat de Băncile Centrale ale lumii, acest lucru înseamnă: A) creşterea costurilor investiţiilor în Egipt care se reflectă în lipsa lichidităţilor; B) în cazul în care Banca Centrală a Egiptului imită celelalte bănci centrale în reducerea ratei de discount acest lucru va conduce la creşterea inflaţiei, care a atins în septembrie 2008 nivelul de 25%. - Ca rezultat al crizei, ţările donatoare, în drumul lor spre reducerea deficitului lor bugetar, vor fi obligate să-şi diminueze ajutorul acordat Egiptului. - Numărul turiştilor poate scădea datorită scăderii puterii de cumpărare, iar acest lucru va avea un impact notabil asupra economiei Egiptului, deoarece sectorul serviciilor contribuie cu mai mult de 50% din PIB. - IMM-urile din industria alimentară vor fi afectate în mod negativ din cauză că acestea îşi cumpără materiile prime din străinătate la vechiul curs de schimb care este mai mare, şi să-şi vândă marfa la noul curs care este în scădere. - Venitul Canalului Suez se va confrunta cu o deteriorare ca rezultat al unei scăderi în volum a comerţului. - Construcţiile vor scadea datorită scăderii puterii de cumpărare şi ISD, în ciuda creşterii costurilor materialelor de construcţii. Bibliografie web selectivă: *** Delegation of the European Commission in Egypt; *** Reports of the Egyptian Commercial Office, Embassy of the A.R .of Egypt-Bucharest, Romania.

drd. Alaa H. Radwan Consilier comercial Ambasada Republicii Egipt la Bucureşti 33

Informaţia care face toţi banii… Din fericire, fondurile structurale – important sprijin financiar acordat de Uniunea Europeană pentru convergenţa ţării noastre cu statele membre avansate – se conjugă, şi pentru România, la timpul prezent. Am învăţat, însă, ceva din experienţa acestui prim an de tatonări şi de încercări, de confruntări cu filtrul riguros şi multiplu al procesului de accesare al acestor fonduri ? Nu este în misiunea şi nici în putinţa noastră de a face analize exhaustive şi, mai ales, de a trage concluzii cu valoare de sentinţe... Cu toate acestea, îndrăznim să facem câteva comentarii legate de una din resursele care stau la îndemâna noastră şi de a cărei utilizare corespunzătoare şi oportună depinde, în măsură covârşitoare, atragerea resurselor financiare puse la dispoziţie de către comunitatea europeană.

Şi am porni de la afirmaţia - pe care o susţinem cu tărie (şi cu destule argumente) – că, în mecanismul complex al accesării şi utilizării fondurilor structurale, informaţia constituie o resursă şi un factor decisiv, căreia trebuie să i se acorde atenţia cuvenită la toate nivelele. O afirmaţie care poate părea unora destul de hazardată, chiar dacă, fiecare în parte, ştie şi acceptă faptul că, în numeroase cazuri, cel care deţine informaţia, are mai multă putere !... Dar, pătrunzând în esenţa mecanismelor specifice, extrem de complicate şi de rigide, ale accesării fondurilor structurale, vom constata, însă, că informaţia – şi procesul de comunicare care o însoţeşte – este determinantă pentru parcurgerea cu succes a etapelor ciclului oricărui proiect (de la faza de programare, până la implementare şi monitorizare).

Sursa: http://www.ibsus.com/images/ibs-enterprise-modules/large/advanced-project-management-project-life-cycle-lg.gif

În acest sens, am încercat să motivăm importanţa ei, în baza unor argumente cât mai convingătoare, care izvorăsc atât din cunoştinţele teoretice personale (acumulate inclusiv în cadrul unor exerciţii europene de training), cât şi din practica imediată (inclusiv de evaluator) a gestionării unor proiecte europene. Am constatat, aşadar, că utilizarea şi prelucrarea informaţiilor specifice apare încă din prima etapă a ciclului de proiect, cea de PROGRAMARE, când – în deplină cunoştinţă de cauză – factorii de răspundere, de la nivel naţional sau internaţional, au trebuit să decidă care sunt domeniile care vor putea beneficia de sprijinul financiar internaţional (prin punerea în concordanţă a priorităţilor româneşti cu cele europene !). Ca participanţi direcţi la procesul de elaborare a Planului Regional de Dezvoltare – care a stat, ulterior, la baza Planului Naţional – putem susţine, însă, că definirea principalelor direcţii de acţiune viitoare (implicit de finanţare) ale

ţării noastre a fost influenţat de calitatea informaţiilor primare, furnizate de autorităţile locale, care au fost grevate semnificativ de subiectivism şi de interesele de grup (ale comunităţilor în cauză). În aceste condiţii, întregul eşafodaj al construcţiei acestui document major - esenţial pentru decizia privind domeniile spre care urma să fie dirijată finanţarea europeană – a putut fi viciat. În plus, absenţa unor informaţii actualizate, cât şi intervalul relativ mare de timp derulat între momentul elaborării acestor documente şi aprobarea Cadrului Naţional Strategic de Referinţă şi a Programelor Operaţionale de către organismele europene au crescut ecartul între cererile / aşteptările populaţiei şi oferta comunitară (mai ales în condiţiile unor evoluţii turbulente, pe plan mondial, a unor domenii de activitate). Chiar şi elaborate în acest mod, documentele de programare a fondurilor 34

europene s-au confruntat cu o anumită criză de comunicare, dinspre structurile naţionale (familiarizate, cât de cât, cu noua problematică) spre posibilii beneficiari, concentraţi, în majoritatea cazurilor, sub forma unor entităţi nu îndeajuns de pregătite (inclusiv ca mentalitate generală a membrilor lor) pentru confruntarea cu procedurile extrem de exacte şi, mai ales, cu asumarea unor riscuri majore. Aceasta întrucât se impunea un transfer rapid al unui impresionant volum de informaţii, noi şi destul de particularizate, ceea ce nu s-a putut realiza doar prin organizarea unor campanii, naţionale sau judeţene, de diseminare, adesea inconsistente şi chiar ne-profesioniste (mai ales la nivel local), care nu au reuşit să rezoneze cu gradul de înţelegere şi de asimilare al publicului receptor. Paradoxal, dar mai ales în mediul rural (o ţintă predilectă a tuturor campaniilor de informare), experienţa lucrului deja făcut - respectiv accesarea Programului SAPARD - s-a dovedit mult mai eficientă decât eforturile de comunicare depuse de factorii responsabili de la nivel judeţean. În cazul particular al fondurilor structurale pentru învăţământ şi cercetare, existenţa, în paralel, a programelor din cadrul Planului Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare, cât şi a programului IMPACT (de susţinere a pregătirii documentelor necesare competiţiei pentru finanţare) a complicat procesul de diseminare, putând genera, adesea, unele confuzii. Poate şi de aceea, efortul financiar al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, de susţinere a programului pregătitor IMPACT nu a determinat, automat, apariţia unui salt cantitativ şi calitativ, aşteptat în realizarea unor proiecte fezabile, prioritare şi determinante pentru progresul învăţământului şi ştiinţei româneşti. Experienţa programului IMPACT ne-a relevat, în schimb, ideea că şi cea de-a doua etapă a ciclului de proiect, respectiv IDENTIFICAREA, este influenţată nu doar de absenţa unor informaţii specifice, esenţiale pentru stabilirea priorităţilor strategice, ci, mai ales, de neajunsurile în prelucrarea lor adecvată, în consens cu cerinţele programelor europene. De altfel, din evaluările administrative şi tehnice ale unor proiecte din acest program au reieşit în evidenţă, pregnant, unele deficienţe în „localizarea” lor, exactă şi corectă, în ansamblul preocupărilor de profil existente la nivel naţional şi internaţional, dar şi în evidenţierea relevanţei lor pentru efortul general de dezvoltare a comunităţilor / domeniilor în cauză.

Ceea ce denotă, pe de o parte, inexistenţa unor baze de date de interes major, dar şi lipsa unor preocupări de informare, constante şi consistente, din partea factorilor implicaţi în acest proces (de unde şi riscul apariţiei unor decizii strategice inadecvate şi inoportune). Fără îndoială, următoarea etapă, de FORMULARE a proiectului, este, la rândul ei, condiţionată semnificativ de utilizarea corespunzătoare a informaţiilor pe care le deţine sau le vehiculează un solicitant de fonduri structurale. Din păcate, abordarea procesului de elaborarea a cererii de finanţare, chiar în condiţiile în care acesta implică şi folosirea unor specialişti cu experienţă în acest domeniu, se face fără a ţine cont de câteva lucruri esenţiale. În primul rând, conţinutul cererii de finanţare nu este pus în strânsă legătură / condiţionare cu criteriile de evaluare şi selecţie, cele care „decid”, în cele din urmă, care este valoarea proiectului, cât şi faptul că el poate (sau nu) fi finanţat. Din acest punct de vedere, credem că un proiect finanţabil trebuie scris în deplină concordanţă cu aceste cerinţe, obligându-l pe solicitant să-şi plieze intenţiile în jurul activităţilor şi cheltuielilor eligibile şi nu doar a celor care îi sunt strict necesare pentru atingerea obiectivelor proprii. Aceasta întrucât prin fondurile structurale nu se finanţează orice necesitate specifică unui domeniu, ci doar pe cele stabilite, de comun acord, prin Programele Operaţionale corespunzătoare. Pe de altă parte, evaluatorul citeşte şi analizează doar informaţiile cuprinse în cererea de finanţare şi, pe baza lor (şi a anexelor corespunzătoare), ia o decizie. Astfel că, dacă informaţia lipseşte, este incompletă sau ne-concludentă, respectiv lipsită de relevanţă, este doar vina solicitantului. De aceea, solicitantul trebuie să scrie cererea ca şi cum el ar fi evaluatorul, iar procesul de auto-analiză şi auto-selecţie trebuie să aibă un pronunţat spirit autocritic. „Scriitorul” de proiecte trebuie să ofere, pe ansamblul documentelor furnizate evaluatorului (inclusiv anexele), o imagine cât mai completă a organizaţiei în cauză, cât şi a stării de fapt care impune solicitarea unui sprijin financiar, evident prin raportare la comunitatea şi la domeniul în care îşi desfăşoară activitatea. De aici apare şi o responsabilitate sporită pentru calitatea şi actualitatea informaţiilor furnizate de solicitant...În plus, dacă proiectul va fi finanţat, va fi monitorizat exclusiv pe baza 35

datelor cuprinse în cererea de finanţare şi în documentele anexe (orice abatere nu poate fi, evident, imputabilă finanţatorului).

Sursa: http://www.monash.edu.au/staff/informationmanagement/assets/images/homepage.jpg

Aceste constatări sunt cu atât mai vizibile în etapa de IMPLEMENTARE, când – în baza unor informaţii, mai mult sau mai puţin exacte, mai mult sau mai puţin complete şi în urma respectării procedurile specifice de atribuire / achiziţie – banii iau drumul organizaţiilor care pot influenţa decisiv respectarea termenelor contractuale şi, pe cale de consecinţă, calitatea activităţilor din proiect (şi, evident, atingerea indicatorilor, rezultatelor şi, mai ales, a obiectivelor proiectului). În plus, în baza informaţiilor cuprinse în documentele specifice acestei etape, se derulează şi cea de MONITORIZARE şi, între anumite limite, cea de CONTROL (deciziile luate în procesul de RAMBURSARE depinzând de calitatea şi exactitatea acestora). Problema calităţii informaţiilor cuprinse în documentele specifice procesului de accesare şi de gestionare a fondurilor structurale este cu atât mai acută şi importantă – în special pentru solicitant / beneficiar – în condiţiile în care acestea vor fi stocate, în permanenţă, într-un SISTEM UNIC DE MANAGEMENT AL INFORMAŢIEI. Acesta este organizat la nivel de ţară (fiind în conexiune cu sistemele similare ale UE), pe mai multe paliere, şi funcţionează într-un regim destul de strict, cu proceduri ferme şi exacte şi cu condiţii severe de securitate.Într-un asemenea sistem, accesul şi, mai ales, posibilităţile de modificare a conţinutului informaţiilor stocate vor fi destul de restrânse şi vor fi posibile doar respectând anumite proceduri, pe baza unor motive întemeiate, acceptate de factorii de decizie abilitaţi în acest sens. STOCAREA documentelor specifice fondurilor structurale va fi utilă atât din perspectiva derulării corespunzătoare a etapelor proiectului, cât şi în vederea

eventualelor prelucrări de informaţii şi, respectiv, a realizării procesului de ARHIVARE. Un proces care este strict necesar întrucât o finanţare din fonduri europene se consideră încheiată după acceptarea ultimului raport de VIABILITATE A INVESTIŢIEI (de regulă, la 5 ani de la efectuarea ultimei cereri de rambursare). Nu în ultimul rând, informaţia este „materia primă” pentru asigurarea cerinţei de INFORMARE ŞI PUBLICITATE impusă oricărui proiect finanţat din fonduri europene, cerinţă argumentată prin nevoia de transparenţă şi de vizibilitate a modului de utilizare şi de gestionare a banului public european. Mai mult ca în orice alt segment al procesului de accesare, în acest caz – având în vedere şi relaţia cu mass-media – se impune o atenţie suplimentară vizavi de calitatea informaţiilor vehiculate. O dată în plus, revine în discuţie şi responsabilitatea celor care operează cu aceste informaţii, prin intermediul cărora se poate genera şi menţine încrederea cetăţenilor în mecanismele europene de sprijin financiar, contribuind, în egală măsură, şi la buna derulare a procedurilor specifice acestor activităţi. Se poate constata aşadar – chiar şi din această succintă argumentare, realizată la un nivel accesibil de înţelegere - că informaţiile care apar în procesul de accesare a fondurilor structurale trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi să fie gestionate cu competenţă şi responsabilitate. De aici şi insistenţa noastră pentru nevoia unei cercetări mai aprofundate a acestei problematici, pentru crearea, la toate nivelele, a unor baze, consistente şi profesioniste, de date specifice, cât şi, mai ales, pentru includerea în echipele de proiect a unor specialişti în domeniu. În caz contrar, utilizarea necorespunzătoare sau absenţa unor informaţii de calitate vor influenţa decisiv nu doar accesul la fondurile europene ci, în egală măsură, şi modul lor de gestionare (ceea ce poate conduce inclusiv la returnarea sumelor de bani rambursate !). De aceea, pledând pentru o mai mare atenţie ce trebuie acordată, de către toţi participanţii la procesul de accesare, acestor aspecte, ne permitem să afirmăm că - cel puţin în domeniul fondurilor structurale - informaţia face ...toţi banii ! Lia Ioana CRIŞAN Consilier pentru afaceri europene MIRA – Instituţia Prefectului judeţul Timiş Gheorghe CRIŞAN Consilier, Biroul Regional Vest, ANCS

36

Dezvoltarea policentrică: teorii şi concepte Introducere Acest studiu îşi propune prezentarea teoriei şi conceptelor dezvoltării policentrice, precum şi a efectelor pe care acestea le generează la nivel regional şi internaţional. Analiza politicilor şi teoriilor internaţionale referitoare la polii de creştere este necesară pentru înţelegerea adecvată a conexiunilor dintre deciziile politice, strategiile de dezvoltare şi evoluţiile politicii regionale. Studiul pune în evidenţă modalitatea structurării teoriei regionale a dezvoltării policentrice, subliniind în egală măsură efectele pozitive pe care aceasta le-ar putea genera dar şi limitele existente în definirea politicii regionale la nivelul Uniunii Europene, în reducerea decalajelor existente între zonele dezvoltate şi cele mai puţin avantajate din punct de vedere economic. Strategiile şi teoriile polilor de creştere, discutate pe larg în literatura de specialitate, au dezavantajul unor imprecizii şi neclarităţi în formularea conceptelor. Din cauza inexistenţei unei teorii coerente şi aplicaţiile acesteia sunt considerate uneori nerealiste în anumite publicaţii de specialitate11. În acest studiu modelul românesc de planificare a dezvoltării regionale prezintă şi analizează modalitatea integrării acestui model în politica europeană de dezvoltare regională. Structura propusă în prezent la nivelul Programului Regional din România de către MDLPL şi aprobată în Comitetului Naţional de Coordonare (CNC) identifică 8 poli naţionali de creştere. Deşi a fost de acord cu decizia de stabilire a polilor naţionali de creştere, partea comunitară şi cea română au în prezent divergenţe în privinţa categoriei de „poli regionali de creştere”. Introducerea polilor regionali este justitificată de către partea română prin necesitatea asigurării unei dezvoltări policentrice, prin crearea competiţiei atât la nivelul regiunilor cât şi în interiorul unei regiuni. Aceeaşi noţiune este considerată ambiguă de către Comisa Europeană; argumentul acestei opinii este posibilitatea compromiterii polilor naţionali de creştere; România fiind o ţară policentrică, competiţia ar trebui să aibă loc între regiuni şi nu în interiorul acestora. După o prezentare a diferitelor concepte şi interpretărilor acestei teorii, studiul identifică două model de succes de utilizare a conceptului polilor de creştere prezentate în literatura de specialitate: modelul englez şi cel german. Prezentarea teoriei în contextul mai larg internaţional şi european analizează diferitele evoluţii de ordin economic, social şi politic care sunt în măsură să explice apariţia şi utilitatea acestei teorii.

Sursa: http://www.adrvest.ro/spaw_files/pt%20web.jpg

Politica de dezvoltare regională din România este analizată în context european, identificând diferitele puncte de vedere asupra dezvoltării regionale şi limitele strategiei, implicaţiile acestei teorii policentrice şi problemele care apar în formularea ei. Studiul urmăreşte analiza utilităţii teoriilor polilor de dezvoltare la nivel internaţional şi explicarea strategiei de dezvoltare din România din prisma obiectivelor şi priorităţilor naţionale. Metoda folosită este colectarea diferitelor surse de informaţii în acest domeniu, având inconvenientul unui acces limitat la literatura şi studiile de cercetare europeană academică din acest domeniu.

11

Sharma P. R, Growth centres and regional development Aspects of theory and policy, Banaras Hindu University, 2002

37

1. Teorii şi concepte ale dezvoltării policentrice 1. 1.

Teoria polilor de creştere economică

Secolul XXI este primul secol urban. Înainte de 1850, nici o societate nu a fost predominant urbanizată. Până la 1900, Marea Britanie era singura societate urbanizată. În 1975, 38% din populaţia lumii trăia în oraşe. Astăzi, peste jumătate din populaţia lumii de 6,3 miliarde de locuitori sunt locuitori urbani. Ritmul urbanizării este chiar mai rapid în ţările în curs de dezvoltare. Londrei i-a luat 130 de ani pentru a avea o populaţie de 8 milioane de locuitori. Populaţia din Mexico City a atins această cifră în 30 de ani. Bombay se extinde chiar mai rapid. Teoria polilor de creştere economică, la începuturile ei, înrădăcinată în lucrările economistului şi academicianului englez Sir William Petty (1623-1687) şi asociată cu activitatea economistul francez François Perroux (1903-1987), se referă la gruparea unor sectoare industriale in jurul unui centru industrial al cărui acţiuni au rol catalizator pentru creşterea economică din zonă. Teoria lui Perroux a înregistrat o aplicabilitate largă, fiind utilizată în politica regională din Marea Britanie începând cu anii 1960. Studiile lui Perroux sunt bazate în mare măsură pe cercetările lui Sir William Petty, efectuate în jurul anilor 1600. Extrapolând tendinţele existente, economistul şi academicianul englez Sir William Petty a imaginat oraşul Londra de şapte ori mai mare ca în 1600, locuitorii oraşului ajungând la 4 690 000 persoane, în toate celelalte oraşe, porturi, oraşe, sate, din Marea Britanie însă nu mai mult de 2 710 000. Petty s-a aşteptat ca previziunile lui să se împlinească în jurul anilor 1800. Înaintea lui Malthus, el a remarcat potenţialul de creştere al populaţiei umane, nevăzând nici un impediment ca o astfel de societate să nu devină prosperă. François Perroux şi-a prezentat teoria polilor de creştere economică în 1949. S-a scris intens despre concept în special faptul că nu există nici un consens referitor la semnificaţia acestuia. Există, în mare măsură o înţelegere intuitivă a conceptului, aceasta având o influenţă directă asupra politicilor publice. Factorii de decizie consideră că economiştii sunt în măsură să furnizeze analizele tehnice necesare pentru a justifica politicile bazate pe conceptul de poli de creştere economică. Perroux, cu toate acestea, defineşte polii de creştere economică în termenii a ceea ce el numeşte spaţiul economic abstract. Conform acestei teorii centralitatea este o noţiune care se referă la importanţa unui loc în raport cu regiunea

înconjurătoare şi gradul în care aceasta exercită funcţii centrale12. 1.2. Polarizarea şi modelele de dezvoltare regională al centrelor de creştere şi al concentrării descentralizate Prin centrul polarizator sunt desemnate atât localităţile importante aflate la intersecţia unor axe, considerate direcţii preferenţiale de dezvoltare şi localităţile care asigură o anumită gamă de servicii pentru alte localităţi din aria de influenţă. Până în prezent există două modele considerate de referinţă în teoria polilor de creştere modelul olandez al "concentrăriidescentralizate" şi cel britanic al "centrelor de creştere". Aceste concepte sunt utilizate în două ipostaze: în calitate de concepte de dezvoltare pentru regiunile rurale în care potenţialul şi activităţile principale vor fi concentrate în centrele mari ale acestora şi în calitate de concepte de decongestionare şi ordine spaţială, aferent marilor zone aglomerate şi zonelor periferice13. Concentrarea descentralizată înglobează modelele de dezvoltare şi organizare selectate în plan european în ultimele decenii pentru controlul şi limitarea extinderii urbane. Nucleele urbane sunt concentrări de populaţie urbană egale sau mai mari de 100.000 locuitori, cuprinse în cadrul unui singur oraş sau al mai multora, în arii geografice restrânse (cu diametru de 35km şi o suprafaţă de cca. 900 km2), în cadrul căreia se află aşezarea urbană cea mai mare (de obicei oraş mic sau mijlociu), sau unica aşezare, după caz. Nucleele urbane constituie germeni ai viitoarelor aglomeraţii urbane14. Polii sau centrele de creştere /dezvoltare sunt teritoriile sau localităţile în care se concentrează majoritatea investiţiilor şi care influenţează dezvoltarea regiunii înconjurătoare. Aceştia desemnează un sector sau o ramură de activitate care se dezvoltă într-un ritm rapid, atrăgând după sine dezvoltarea altor ramuri sau activităţi. Polii secundari de dezvoltare în jurul oraşelor mari şi /sau dincolo de centura verde de protecţie a acestora vizează controlul extinderii prin concentrarea policentrică. Zonele /ariile urbane sunt compuse dintr-un pol urban şi dintr-o coroană de comune periurbane15.

12

Erdeli, G., – Dicţionar de geografie umană, Ed. Corint 1999. Oficiul federal pentru construcţii şi planificare spaţială Raportul planificării spaţiale, Germania, 2000. 14 Urbanproiect, studii PATN, secţiunea IV, 1995. 13

15

Urbanproiect – Modalităţi de abordare integrată a dezvoltării durabile a localităţilor urbane şi rurale, 2002.

38

1.3.

Zone de influenţă Pentru analizarea sistemelor teritoriale complexe ale oraşelor moderne şi relaţiile care determină zona de influenţă a centrului urban au fost astfel dezvoltate mai multe teorii şi modele. Zona de influenţă este considerată a fi spaţiul compus din aşezări urbane şi rurale care se ierarhizează în sisteme proprii, la nivelul superior aflându-se oraşul coordonator. Metropola constituie o astfel de localitate. Teritoriul înconjurător are o legătură spaţială şi funcţională cu aceasta făcând parte din zona metropolitană. Mărimea zonei de influenţă depinde de gradul de dezvoltare a ţării respective, de mărimea şi importanţa oraşului, de densitatea centrelor urbane în teritoriu, de plasarea geografică faţă de unele elemente naturale majore (munţi, fluvii) şi faţă de graniţele politice dintre state. Relaţiile demografice dintre oraş şi zona sa de influenţă sunt foarte complexe. Cel mai important aspect îl constituie atracţia exercitată de oraş asupra forţei de muncă din împrejurimi, care se deplasează zilnic sau periodic. Paralel cu creşterea nivelului de trai al populaţiei şi cu asigurarea unor posibilităţi lesnicioase de transport între oraş şi localităţile rurale se intensifică atracţia exercitată de unităţile comerciale ale oraşului, de alte unităţi de servicii. Zona de influenţă nu are o integritate unitară, există influenţe care dispar de la o anumită distanţă, fiind evidente altele (administrative, culturale etc.). Scăderea treptată a atracţiei şi a influenţei, în acelaşi timp, a condus la individualizarea în cadrul zonelor de influenţă, după categoriile de relaţii dominante, două sau trei subzone. 1.4. Economii de scară, de aglomerare Un loc aparte în teoria polilor (centrelor) de creştere îl ocupă economiile de scară interioară. Dacă o ramură este subiectul unor economii de scară interioare, firmele cu o creştere susţinută vor obţine un avantaj în competiţia cu rivalii lor şi creşterea va deveni cumulativă. Economiile de scară interioare joacă un rol minor în teoria polilor de creştere. Mult mai importante în această teorie, după cum argumentează Perroux, sunt economiile de scară exterioare. Acestea apar ca un rezultat al proximităţii spaţiale a unor activităţi interdependente. Se pot distinge astfel două tipuri de economii de scară exterioare: economii datorate localizării (economii de localizare) şi economii datorate aglomerării (economii de aglomerare) (Richardson, 1973)2.

Economiile de aglomerare apar ca un rezultat al asocierii geografice al unui număr mare de activităţi economice care pot să nu aparţină aceleiaşi ramuri. Astfel, în multe cazuri se poate remarca concentrarea unor elemente care constituie avantaje pentru firme din diverse ramuri: transportul urban prin posibilităţile oferite pentru navetă; pieţe ale muncii bine organizate, cu resurse de forţă de muncă cu calificări variate; cheltuieli sociale de regie şi servicii guvernamentale; o gamă largă de servicii de asistenţă comercială, financiară, contabilă, juridică etc. Alţi regionalişti (Herbert Hoover (1937, 1943), Noel O’Sullivan (2000), Philip McCann (2001)

Sursa: http://www.chambersburg.org/ images/017.jpg

consideră economiile de scară exterioare în totalitate ca fiind economii ale aglomerări, în cadrul cărora se disting economiile de localizare şi economiile urbanizării (pe acestea din urmă Henry W. Richardson le numeşte economii de aglomerare). Perroux şi alţi scriitori au încercaţi să fundamenteze conceptul de poli de creştere economică pe noţiunile de economii externe, aglomerare şi localizare. O economie externă există în cazul în care o modificare în producţia unei firmei sau unei industrii afectează costurile în altă firmă.. Economiile de scară externă pot fi negative, în cazul costurilor de poluare, sau pot fi pozitive, în cazul dezvoltării circuitului integrat tehnologic în industria electronică. 1.5. Economii de localizare şi efectele generate Economiile de localizare reprezintă rezultatul concentrării geografice a unor întreprinderi aparţinând aceleiaşi ramuri. Ele includ şi economiile de transfer (de legătură) care se manifestă ca urmare a proximităţii geografice a firmelor între care există legături de tip inputoutput. Aceste economii de legătură explică de ce punctele nodale ale reţelelor de transport sunt acele localizări în care costurile de distribuire şi asamblare pentru anumite ramuri pot fi minimizate. Economiile de localizare au la bază o serie de motive. Cele mai importante avantaje 39

rezultă din proximitatea firmelor aparţinând aceleiaşi ramuri, care permite o mai mare specializare a acestora, având ca efect reducerea costurilor medii pe termen lung. Specializarea ridicată conduce la creşterea eficienţei în producţie şi poate lua forme diferite. De exemplu, firme specializate în cadrul unui complex industrial sau grupuri de firme pot stabili anumite relaţii de cooperare, cum ar fi subcontractarea. De asemenea, economiile de localizare rezultă şi din proximitatea geografică a unor firme aparţinând aceleiaşi ramuri care facilitează cercetarea, activitatea inovaţională în acea industrie. Ea conduce la apariţia unor resurse de forţă de muncă cu calificarea şi experienţa necesară ramurii în cauză. Localizarea este un concept dezvoltat în economia regională. Acest concept este pus în legătură cu conexiunile care pot fi de două tipuri. înainte – forward sau înapoi – backward. Elemente fundamentale de economie regională socialculturale pot avea un efect puternic asupra deciziilor privind localizarea nu doar în rândul facorilor de decizie ci şi în rândul antreprenorilor, managerilor, persoanelor ce îşi propun să emigreze şi al familiilor acestora. Atractivitatea în creştere a centrelor de creştere regională existente creează o serie de efecte, care operează în detrimentul regiunilor mai puţin dezvoltate. Astfel, eficienţa ridicată a activităţilor din aceste centre transformă acestea într-un “magnet” pentru investitori. În plus, ele tind să atragă cele mai valoroase elemente ale resurselor de forţă de muncă din regiunile mai puţin dezvoltate. 1.6. Efectele pozitive şi negative ale polarizării asupra regiunilor înconjurătoare Politicile referitoare la centrele de creştere acordă o atenţie specială efectelor de difuziune care emană din aceste centre. Pe măsură ce economia unei ţări se dezvoltă, se creează posibilităţi de îmbunătăţire a legăturilor de transport dintre regiuni, astfel încât firmele în expansiune să găsească condiţii favorabile de investiţii în regiunile rămase în urmă. În acelaşi timp, guvernul va interveni pentru stimularea creşterii economice în regiunile mai puţin dezvoltate. În SUA conceptul polilor de creştere economică a luat forma centrelor de creştere economică. La rândul lor, centrele de creştere economică sunt legate de conceptul de aglomerare urbană. În mare măsură, teoria americană a centrelor de creştere economică este independentă practic de conceptul creat de Perroux, Bourdeville şi preluat în literatura

franceze referitoare la polii de creştere economică. Albert Hirschman utilizează termenul de polarizare pentru a se referi la impactul negativ al unui pol de creştere pentru regiunile înconjurătoare. Gunnar Myrdal, economist suedez, foloseşte aceleaşi concepte ca Hirschman. Economistul american, John R. Friedman, dezvoltă un concept care este legat, dar distinct de polii de creştere economică şi de centre de creştere economică. Acesta se referă la teoria centrului faţă de periferie. Friedman a dezvoltat această teorie în analiza relaţionării dintre regiunilor interioare din Venezuela faţă de regiunile de coastă. Alţi economiştii au extins acest conceptul în relaţia dintre centrul Atlanticului de Nord cu Europa de Vest şi America de Nord faţă de America Latină, Africa şi Asia de Sud-Est. În ansamblu, deşi conceptul polilor de creştere economică a fost considerat până de curând de importanţă doar marginală în analiza problemelor economice regionale,. teoria polilor de creştere economică a avut un rol major în formularea politicii regionale16. Ideea de bază în teoria polilor de creştere economică este faptul că dezvoltarea sau creşterea economică nu este uniformă pe o întreagă regiune, având loc în jurul unui pol specific. În conformitate cu aceste teorii, oraşele apar prezentate ca "motoare" ale schimbării în economiile moderne bazate pe cunoaştere. Acestea nu exclud şi o mai mare concentrare a problemele sociale şi de mediu. Aceste teorii scot oraşele din tiparele tradiţionale de planificare şi amenajare pur geografică în explorarea de noi modalităţi de intervenţie în domeniile economic şi social. Conceptul de policentricitate nu se limitează la zonele metropolitane de mari dimensiuni şi se referă la un sistem ierarhizat care să exprime potenţialul asezărilor de pe suprafata intregii Europe. 1.7. Fenomenele de dispersare Dezvoltarea urbană în majoritatea centrelor mari ale lumii a trecut printr-o perioadă (la diferite puncte in timp in diferite locaţii) de concentrare: creşterea, în mare parte nesistematizată, a unui enorm centru urban. Fenomenul s-a manifestat pentru prima dată pe scara larga în SUA după 1930, in timpul si ca urmare a marii crize economice: costul imobiliarelor şi al vieţii fiind mult mai mic în spaţiul urban, un întreg segment al populaţiei a recurs la reîntoarcerea în masă în zonele

16

David Darwent, "Growth poles and growth centers in regional planning--a review," Environment and Planning , vol. 1 (1969), pp. 1 (1969), pp.. 5-32.

40

rurale. La aceasta a contribuit intr-o oarecare măsura şi politica guvernamentală, aceasta fiind perioada în care a fost promovată platforma „New Deal” pentru ieşirea din criza economică. Aceasta includea, pe lângă proiecte enorme de infrastructură (în special autostrăzi) finanţate de guvern pentru a crea locuri de muncă, şi subsidii şi garanţii guvernamentale pentru achiziţia de case ieftine în spaţiul rural, pentru a descărca oraşele de numărul mare de şomeri. Fenomenul de descentralizare s-a consolidat după cel de al doilea război mondial, cînd un număr de condiţii au dus la crearea fenomenului de dispersare urbană. Aceste condiţii au inclus o înflorire, expansiune economică prelungită, producţia de masă a automobilelor, acestea devenind foarte accesibile, combustibil ieftin, înrăutaţirea condiţiilor din marile oraşe (criminalitate, conflicte sociale), diferenţe de preţ substanţiale în sectorul imobiliar (in favoarea mediului rural) şi existenta unei bune reţele de drumuri şi autostrăzi. Aceasta a condus fie la folosirea extensivă a teritoriului prin dispersie în regiune, prin amplasarea serviciilor de a lungul infrastructurii drumurilor de acces în oraş, fie la folosirea intensivă a teritoriului prin concentrarea compactă în anumite locuri a locuirii, a locurilor de muncă şi a serviciilor. Ca prim efect vizibil asupra regiunii, aceste schimbări au condus la izolarea, la „insularizarea” spaţiilor naturale (a pădurilor, a terenurilor agricole, a râurilor, a lacurilor, a mlaştinilor, etc) şi ca atare a mineralizării fostului spaţiu natural. Aceste transformări ale spaţiului exterior al oraşelor tradiţionale mari sau medii au condus la slăbirea centrelor istorice a acestora. În perioada anilor 1960 s-a petrecut în Europa o creştere a populaţiei urbane dar aceasta prin mari concentrări ale potenţialului economic şi de producţie doar în centrele marilor oraşe. Acest fenomen nu se putea realiza decât prin crearea de densităţi mari şi prin crearea de oraşe dormitor, adică prin concentrarea populaţiei în zone funcţionale fixe. Aceste concentrări în zone depărtate între ele au condus la deplasări în masă ale populaţiei, la interrelaţii materiale în teritoriu între oameni şi produse între aceste zone funcţionale, concomitent cu concentrarea serviciilor de calitate în centrul oraşului. Acest tip de dezvoltare urbană a fost dominat de controlul statului asupra dezvoltării regionale policentrice şi apoi după 1970 în urma exemplului american a fost părăsit pentru libera acţiune a economiei de piaţă de la care s-a sperat la o ieşire din criza economică provocată de criza petrolului şi de incapacitatea de a se adapta la globalizare.

1. 8. Trecerea de la dispersare la policentrism Această descentralizare a locuirii a condus la apariţia unui nou model de creştere urbană şi anume cel fragmentat. Dacă de milenii totul se concentra în oraşe pentru a subjuga ruralul, s-a ajuns astfel la urbanizarea teritoriului în orice punct al regiunii. Pentru că automobilul a permis să se ajungă rapid oriunde s-a explodat oraşul în fragmente amplasate pe întregul teritoriu regional. În această perioadă importanţa nu mai este centralitatea vechilor oraşe ci accesul în orice punct din teritoriu. S-a ajuns astfel la apariţia unei noi ierarhii spaţiale europene, la apariţia unor noi zone metropolitane cu o populaţie între 250.000 – 500.000 locuitori şi între 500.000 – 1.000.000 locuitori, care s-au adăugat celor care aveau deja peste 1.000.000 locuitori. Prin definitivarea temporană a graniţelor europene, Cluj-Napoca poate deveni o astfel de zonă metropolitană din prima categorie.

Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipediahumb/ f/f1/Cluj_Napoca_river.jpg/600px-Cluj_Napoca_river.jpg

Pentru prima dată în istorie, la nivel mondial, se înregistrează un număr mai mare de locuitori în zonele urbane faţă de cele rurale, 4 din 5 cetăţeni europeni trăiesc în zone urbane. Secolul XXI este un secol al reţelelor globalizate Revoluţia în tehnologia informaţiei a condus la:compactare timp-spaţiu’, spaţiu al fluxurilor’ dar, nu şi la ‘anularea distanţelor’. Populaţia şi creşterea economică tind să graviteze în jurul centrelor urbane majore. Forţele aglomerării conduc la o dezvoltare monocentrică. Mega-oraşele se întâlnesc pe coasta estică a Americii. Evoluţia comună a unui lanţ de zone metropolitane a făcut ca fiecare dintre acestea să crească în jurul unui nucleu urban substanţial” (Gottmann, 1957). Din această perspectivă dezvoltarea UE este inegală fiind compusă dintr-un miez prosper, periferic, bine conectat, care se distinge în mod evident de o periferie subdezvoltată. 41

Corect practicată, planificarea spaţială este unul dintre cele mai performante instrumente de dezvoltare economică, definind ce se poate construi şi unde anume, urbanistul poate dirija cantităţi de fonduri disproporţionat mai mari decât cele de care dispune admnistraţia publică, pentru implementa în interesul comun planul de dezvoltare al comunităţii. 1.9. Agenda teritorială a unei dezvoltări teritoriale policentrice a UE Agenda teritorială a Uniunii Europene către o Europă mai competitivă şi durabilă,cu regiuni diverse urmărieşte să consolideze dezvoltarea policentrică şi inovaţia prin crearea unor legături între zonele metropolitane şi oraşe. Prin această Agenda Teritorială se doreşte promovarea unei dezvoltări teritoriale policentrice a UE, pentru a exploata mai bine resursele disponibile în regiunile europene. Un aspect important îl reprezintă integrarea teritoriilor locuite. Astfel, se va ajunge la o Europă durabilă din punct de vedere cultural, social, ecologic şi economic. Este deosebit de important ca noile state membre să fie mai bine integrate în această politică de dezvoltare urbană policentrică. Agenda Teritorială va contribui – din punct de vedere al solidarităţii teritoriale – la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a calităţii vieţii, asigurând şanse egale pe baza potenţialului regional şi local, indiferent de locul în care trăiesc oamenii – în inima Europei sau la periferie. Zonele metropolitane şi oraşele de diverse dimensiuni pot să îşi dezvolte cel mai bine calităţile în contextul unei cooperări transeuropene cu antreprenori, precum şi cu actori din societatea civilă şi politică. Dacă aceste zone vor reuşi să pună în aplicare, de o manieră inovatoare, reţele de colaborare într-un teritoriu european policentric, se vor crea condiţiile care le vor permite să utilizeze cât mai bine concurenţa mondială pentru propria dezvoltare.” 1. 10. Modelul centru-periferie Modelul centru-periferie elaborat de David Friedman în perioada 1966-1973, reprezentă o versiune extinsă a cauzalităţii cumulative. Friedman consideră relaţia centruperiferie ca a doua etapă în secvenţa istorică a dezvoltării regionale, care cuprinde patru etape: modelul localizărilor pre-industriale; modelul centru-periferie; dispersarea, fragmentarea periferiei; dezvoltarea unui sistem spaţial integrat de regiuni interdependente. Esenţial în teoria centru-periferie a lui Friedman este accentul pe modelul autonomie-

dependenţă, ce priveşte spaţiul economiei naţionale ca un sistem în care distribuirea puterii tinde să fie inegală, reflectând un model dominant şi persistent de schimburi reciproce între oraşe şi între regiuni. Regiunile centrale sunt definite în termenii controlului asupra propriilor destine, în timp ce regiunile periferice sunt dependente şi controlate de primele. Distincţia centru-periferie nu este abordată prin prisma diferenţierelor în gradul de industrializare, urbanizare (deşi regiunile centrale au un sector industrial puternic şi includ mari centre urbane), ci mult mai strâns, bazându-se pe ideea că o regiune centrală este un centru major al procesului inovaţional. Mai precis, regiunile centrale sunt “subsisteme ale societăţii organizate teritorial, cu o înaltă capacitate de a genera şi absorbi inovaţiile”, în timp ce regiunile periferice sunt definite ca “subsisteme a căror traiectorie de dezvoltare este determinată semnificativ de instituţiile din regiunile centrale, în raport cu care ele se află într-o situaţie de dependenţă17 ” La rândul lor, inovaţiile sunt abordate în sens larg, ca inovaţii în plan material, tehnologic, instituţional, spiritual (cultural). Organizarea puterii şi modelele socioculturale se combină în aşa-numita organizare spaţială a modernizării, în timp ce activitatea economică şi modelele aşezărilor determină organizarea spaţială a economiei. Împreună, acestea se combină pentru a contura organizarea spaţială a societăţii. Modelul lui Friedman se doreşte mai mult o paradigmă sugestivă prin implicaţiile sale decât o teorie deterministă. El reprezintă un model al dualităţii spaţiale, accentuând distincţia dintre sectoarele moderne şi cele tradiţionale. -( continuarea în numărul următor)-

Anca IONAŞ Consilier pentru afaceri europene Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale Ministerul Economiei şi Finanţelor

17

David Friedman 1977: "A Theory of the Size and Shape of Nations.“ Journal of Political Economy 85

42

Priorităţile Preşedinţiei cehe a Uniunii Europene Sub motto-ul „Europa fără bariere” Cehia va prelua la 1 ianuarie 2009, pentru 6 luni, Preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Cehia reprezintă după Slovenia, cel de-al doilea dintre noile state membre la conducerea Uniunii Europene. Încă din 2007 guvernul ceh a aprobat un document de lucru ca bază de discuţie pentru stabilirea priorităţilor Preşedinţiei cehe a UE, în urma cooperării în cadrul programului de 18 de luni cu Franţa şi Suedia (respectiv statul care a precedat şi statul care va succeda la preşedinţia UE). De asemenea, în elaborarea acestui document au fost consultaţi deputaţii şi senatorii din Comisia de Afaceri Europene, membrii cehi ai Parlamentului European, Asociaţia Regiunilor din cadrul Comitetului Regiunilor, Uniunea Oraşelor şi Municipiilor, partenerii sociali, experţii din mediile academic, non-guvernamental şi de afaceri. Astfel, Preşedinţia cehă se va axa pe trei direcţii de acţiune după cum urmează: 1. În domeniul economic Preşedinţia cehă se va concentra pe dezvoltarea tuturor libertăţilor pe Sursa:http://www.mzv.cz/wwwo/default.asp piaţa internă dar şi pe cea externă. 2. În domeniul energiei Preşedinţia cehă se va concentra pe asigurarea securităţii energetice, competitivitate şi durabilitate, coordonarea eficientă între operatorii sistemului, realizarea pieţei unice de gaz şi de electricitate. În domeniul schimbărilor climatice Preşedinţia cehă va depune eforturi pentru atingerea ţintelor prevăzute în Protocolul de la Kyoto. 3. În domeniul relaţiilor externe Preşedinţia cehă va pune accentul pe un dialog strâns cu administraţia SUA în domeniile securităţii, economiei şi energiei. De asemenea, va fi lansat Proiectul privind Parteneriatul Estic care îşi propune întărirea cooperării cu statele est europene din cadrul Politicii de Vecinătate precum şi cu statele din Caucazul de Sud şi din Regiunea Caspică. Se va urmări în acelaşi timp şi dezvoltarea Dimensiunii Sudice a Politicii Europene de Vecinătate. 4. Negocierile cu statele candidate – Croaţia, Turcia şi Macedonia Sursa: http://www.newpaltz.edu/polisci_intlrela/NewPaltzdelegation.jpg vor fi continuate. Concomitent cu Preşedinţia cehă a UE vor avea loc şi alegerile pentru Parlamentul European din 2009 şi procesul de desemnare a membrilor noii Comisii Europene.

Referinţe: 1. http://www.euroskop.cz/gallery/2/858priority_ceskeho_predsednictvi_eng.pdf 2. http://www.mzv.cz/servis/soubor.asp?id=34047 Diana BOTESCU Consilier pentru afaceri europene Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

43

CALENDARUL PREŞEDINŢIEI CEHE A UE (IANUARIE-IUNIE 2009) Ianuarie

Februarie

Dum

1

Lun

2

Mar

3

Mier

4 New Year

Martie 1

Plenara PE (Strasbourg) Cops Plenara PE (Strasbourg) Crp II, Crp I Plenara PE (Strasbourg)

2

5

Plenara PE (Strasbourg)

5

Crp I, Cops

6

3 4

Joi

1

Vin

2

6

Sâm

3

7

7

Dum

4

8

8

Lun

5

9

Eurogroup

9

Mar

6

10

Ecofin

10

Mier

7

11

Crp I, Crp II

11

Joi

8

Vin

9

Sâm

10

14

14

Dum

11

15

15

Lun

12

Mar

13

Mier

14

Joi

15

JHA (informal, Praga) Plenara PE (Strasbourg)

19

Vin

16

Crp I, Cops JHA (informal, Praga)

20

Sâm

17

21

21

Dum

18

22

22

Lun

19

AgriFish Eurogroup

23

GAERC AgriFish

23

Mar

20

AgriFish Ecofin Cops

24

GAERC AgriFish Cops

24

Mier

21

Crp I, Cops

25

Crp I, Crp II

25

Joi

22

Crp II EPSCO (informal, Luhačovice)

26

JAI

26

Vin

23

Crp I EPSCO (informal, Luhačovice)

27

JAI Crp I, Cops

27

Sâm

24

EPSCO (informal, Luhačovice)

28

Dum

25

Lun

26

GAERC

30

Mar

27

GAERC, Cops

31

Mier

28

Joi

29

Vin

30

Crp II, Crp I Cooperare pentru Dezvoltare UE (informal, Praga) Cooperare pentru Dezvoltare UE (informal, Praga) Crp I, Cops

Sâm

31

Cops Crp II, Crp I

12

Crp I, Cops

Plenara PE (Strasbourg) Cops Plenara PE (Strasbourg) Crp II, Crp I Plenara PE (Strasbourg)

13

Crp I, Cops

Mediu

Crp II, Crp I Competitivitate Competitivitate Cops

EPSCO Eurogroup Plenara PE (Strasbourg) EPSCO Ecofin Cops Plenara PE (Strasbourg) Crp I, Cops Plenara PE (Strasbourg)

12

Crp II Plenara PE (Strasbourg)

13

Crp I

16

EYC

16

GAERC

17

Cops

17

GAERC Cops

18

Crp I, Cops Plenara PE (Brussels) TTE – energy Crp II Plenara PE (Brussels) Crp I

18 19

Consiliul European

20

Consiliul European

EYC (informal, Praga) AgriFish EYC (informal, Praga) Plenara PE (Strasbourg) AgriFish Cops Plenara PE (Strasbourg) Crp II, Crp I Plenara PE (Strasbourg) Plenara PE (Strasbourg) Crp I, Cops

28 29 TTE – transport TTE – telecom Cops

44

Day

Aprilie

Mai

Mon

Iunie 1

Tue

2

Cops, AgriFish (informal, Brno)

3

Crp II, Crp I

4

JAI Crp I, JAI Crp I, Cops

Wed

1

Crp II, Crp I Plenara PE (Bruxelles)

Thu

2

Plenara PE (Bruxelles)

Fri

3

Crp I, Cops Ecofin (informal, Praga)

1

5

Sat

4

Ecofin (informal, Praga)

2

6

Sun

5

Mon

6

JHA

4

Tue

7

JHA Cops

5

Wed

8

Crp II, Crp I, Cops

6

Thu

9

7

Fri

10

8

Sat

11

9

Sun

12

10

Mon

13

11

Tue

14

12

Wed

15

Thu

16

Fri Sat

3

Competitivitate (informal, Praga) Competitivitate (informal, Praga) Eurogroup Plenara PE (Strasbourg) Ecofin Cops Competitiveness (informal, Prague) Plenara PE (Strasbourg) Crp II, Crp I Plenara PE (Strasbourg)

7 8

EPSCO Eurogroup

9

Ecofin EPSCO Cops

10

Crp I, Cops

Plenara PE (Strasbourg) Crp II trip

11

TTE – transport Crp II

Crp I, Cops Crp II trip

12

TTE - energIE, telecom Mediu (informal, Praga)

13

Mediu (informal, Praga)

Ziua Europei Crp II trip Crp II trip

14

Mediu (informal, Praga)

15

GAERC GAERC Crp I, Cops

13

Educaţie, Cultură, Tineret Educaţie, Cultură, Tineret Cops Crp I, Cops

14

Crp II

18

Consiliul European

17

15

Crp I

19

Consiliul European

18

16

20

Sun

19

17

21

Mon

20

18

GAERC

22

AgriFish

Tue

21

19

GAERC Cops

23

AgriFish Cops

Wed

22

20

Crp II, Crp I

24

Crp II, Crp I

Thu

23

21

Crp I trip

25

Mediu

Fri

24

26

Crp I, Cops

Sat

25

23

Crp I trip

27

Sun

26

24

Crp I trip

28

Mon

27

GAERC

25

AgriFish

29

Tue

28

GAERC Cops

26

AgriFish Cops

30

Wed

29

Crp II, Crp I TTE - transport (informal, Litoměřice)

27

Crp II, Crp I

Thu

30

Cops TTE - transport (informal, Litoměřice)

28

Competitivitate

Fri

29

Competitivitate Cops

Sat

30

Sun

31

Cops Plenara PE (Strasbourg) Crp I, Cops Plenara PE (Strasbourg) AgriFish Crp II Plenara PE (Strasbourg) AgriFish Crp I EP Plenary (Strasbourg)

22

Crp I trip

16 17

Crp I, Cops

Pentecost, AgriFish (informal, Brno)

45

Acordul Uniunii Europene cu Ţările mediteraneene - Studiu de caz: Egipt Introducere Trebuie subliniat faptul că o economie bună nu poate exista fără un sistem politic performant, care să aibă o viziune asupra viitorului şi, desigur, cooperarea între state nu poate exista dacă acordurile bilaterale sau multilaterale nu sunt promovate. Dintr-o perspectivă mai largă politica comercială comună a Uniunii Europene (UE) operează pe 2 nivele:  În primul rând, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, UE este activ implicată în stabilirea regulilor sistemului multilateral al comerţului mondial;  În al doilea rând, UE negociază acordurile comerciale bilaterale cu ţări sau grupuri regionale (Ţările Mediteraneene, materialul de faţă se concentrează asupra Egiptului). Lansat în 1995, programul MEDA este principalul instrument financiar al UE, utilizat pentru implementarea parteneriatului Euro-Mediteraneean şi a activităţilor sale. Sprijinul acordat acestor ţări a avut la bază 3 obiective:  Întărirea stabilităţii politice şi a democraţiei într-o zonă comună a păcii şi securităţii;  Crearea unei zone prospere din punct de vedere economic, precum şi a unei zone libere pentru comerţ între UE şi partenerii săi mediteraneeni, până în anul 2010;  Stabilirea unor legături mai strânse între cetăţenii acestor ţări prin parteneriate culturale, sociale şi umane. În perioada 1995-2001, programului MEDA i-a fost alocată suma de 5,071 miliarde de Euro, din care 6,4 miliarde au fost repartizaţi pentru realizarea cooperării financiare dintre UE şi ţarile mediteraneene. Aceste garanţii din partea bugetului Comunitaţii au fost suplimentate de împrumuturi substanţiale din partea EIB (Banca Europeană pentru Investiţii). În aceasta perioadă, 86% din resursele alocate pentru MEDA au fost repartizate către partenerii eligibili pentru finanţarea bilaterală – Algeria, Egipt, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria, Tunisia şi Turcia – în timp ce un procent de 12% a fost dedicat activităţilor regionale. Restul de 2% ramas a fost rezervat birourilor de asistenţă tehnică. Părţile semnatare au fixat anul 2010 ca dată limită pentru înfiinţarea graduală a zonei libere. Barierele tarifare şi netarifare în comerţul cu produse vor fi eliminate progresiv, în conformitate cu programul negocierilor dintre parteneri. Comerţul cu produse agricole, precum şi serviciile vor fi liberalizate în etape. Astfel, pentru a facilita înfiinţarea parteneriatului EuroMediteraneean, FTA (Zonă de Liber Schimb), UE şi ţarile mediteranene au definit 4 seturi de priorităţi:



Adoptarea unor măsuri corespunzătoare, cu privire la regulile de origine (introducerea progresivă a cumulării originii), certificări, protecţia drepturilor intelectuale şi a drepturilor de proprietate etc.  Crearea şi dezvoltarea unor politici bazate pe principiile economiei de piaţă şi integrarea economiilor lor, ţinand cont de nevoi şi nivel de dezvoltare;  Ajustarea şi modernizarea structurilor economice şi sociale, acordând prioritate promovării şi dezvoltării sectorului privat, îmbunataţirea sectorului productiv, şi înfiinţarea unui cadru instituţional pentru economia de piaţa;  Promovarea mecanismelor pentru creşterea transferului de tehnologie. Privind înapoi, în timp, Egiptul şi Comunităţiile Europene au stabilit, în primă fază, relaţii diplomatice (1966) şi zece ani mai târziu, în anul 1976 a fost semnat primul acord de cooperare. Parteneriatul Euro – Mediteraneean a inaugurat în 1995 la Barcelona, în cadrul unei conferinţe, o politică ambiţioasa şi cu obiective pe termen lung. Potrivit acesteia, principalele domenii de activitate sunt: (a) parteneriatul cu privire la politică şi securitate; (b) parteneriatul economico-financiar; (c) parteneriatul social, cultural şi relaţii umane. Egiptul s-a angajat in negocieri cu ţarile UE, cu privire la planul de actiune al Politicii Europene de Vecinatate (ENP). Planul de acţiune a fost adoptat in 2006 pentru următorii treizeci de ani şi va furniza o politică cuprinzătoare, pentru dezvoltarea relaţiilor dintre UE şi Egipt, bazată pe o agendă de angajamente reciproce cu privire la cadrul politic, social, economic, bazate pe valori comune împartăşite de UE şi Egipt. Politica Europeană de Vecinătate (ENP) oferă avantaje economice şi sociale ţărilor aflate la graniţele UE, prin cooperarea în diverse domenii precum: consolidarea democraţiei, promovarea regulilor de drept, sprijinirea drepturilor omului, liberalizarea comerţului, energia şi dezvoltarea transporturilor. Cooperarea UE–Egipt este, de asemenea, urmarită în contextul noii Politici Europene de Vecinătate. Această politică are drept scop complementarea şi susţinerea angajamentelor luate în Acordul de Asociere şi în contextul regional Euromed. Planul de acţiune cu privire la Egipt a definit acţiuni comune în toate domeniile, inclusiv zonele legate de comerţ. Negocierile au acoperit o varietate de domenii cum ar fi: dialogul politic şi reforma în justiţie, probleme legate de libertate şi securitate, dezvoltarea socială, reforma economică, comerţul şi problemele legate de comerţ, transporturile etc. Egiptul a intocmit o agendă de reforme pentru următorii ani, stabilind priorităţi şi obiective cu privire la provocările naţionale. Planul de acţiune este consecvent cu agenda de reformă a Egiptului. 46

Tabelul 1. Avantaje economice (vs. dezavantaje) ale Cooperării dintre UE şi Ţările Mediteraneene Avantaje

Dezavantaje

Uniunea Europeană

Ţările Mediteraneene

Egipt

- Regiune de o vitală importanţa strategică în termeni economici şi politici; - Un parteneriat format din 39 de parteneri (de guverne) cu privire la comerţul cu bunuri şi servicii. - Conflictul din Orientul Mijlociu încă persistă; - Crestere economică insuficientă; - Creştere demografică; - Decalajul dintre UE şi Ţările Mediteraneene este în creştere.

- contribuţie importantă la dialog, pace, prosperitate în această regiune; - Importante reforme economico-sociale. - Lipsa unui echilibru instituţional între aceste ţări şi UE.

- Scăderea inflaţiei; - Reforme economice; - Liberalizarea treptată a comerţului cu bunuri industriale. - Creşterea a fost bună, dar insuficientă.

Sursa: proprie

Acordul de Asociere UE–Egipt: Provocări pentru legea concurenţei Acţiunea de la Barcelona lansată de Miniştrii de Externe ai alianţei Euro–Mediteraneene, în 1995, a format o alianţă inovatoare, bazată pe principiul apartenenţei, pe dialog şi cooperare. Parteneriatul a fost antrenat de o dorinţa politică comună pentru a construi împreună un spaţiu al păcii, securităţii şi properităţii împartăşite. Acesta a avut succes în crearea de relaţii politice pe termen lung şi a unor legături instituţionale între Europa şi partenerii săi mediteraneeni, prin clădirea bazelor comerţului liber şi angajarea partenerilor mediteraneeni pe calea reformei. Obiectivul pentru realizarea Zonei Libere de Comerţ – EuroMed – a fost stabilit pentru anul 2010, printr-o dimensiune regională (Acordul Sud – Sud), precum şi printr-un acord bilateral care a fost încheiat cu parteneri individuali din ţarile mediteraneene. Comerţul şi prevederile cu privire la comerţ ale Acordului de Asociere UE-Egipt a intrat în vigoare în 2004 şi formează, în prezent, baza legală a relaţiilor UE – Egipt. Partea centrală a Acordului de Asociere este stabilirea unei Zone Libere a Comerţului între UE şi Egipt care implică liberalizarea reciprocă a tarifelor pentru produsele industriale şi agricultură. Acordul cu Egiptul încorporează de asemenea şi pregatirile pentru liberalizarea comerţului cu produse industriale, aranjamente concesionare pentru comerţul cu produse agricole, şi deschide perspectiva liberalizării comerţului cu servicii şi produse de gospodărie. În plus, acordul include prevederi pentru liberă şedere şi liberalizarea serviciilor, libera circulaţie a capitalurilor, reguli de competiţie, întărirea cooperării economice, bazată pe fundamente puternice, şi cooperarea în problemele sociale, completată de cooperarea culturală. Include înfăptuirea unei Zone Libere de Comerţ până în 2015 (2018 pentru un număr limitat de produse industriale) şi stabilirea de relaţii economice, sociale şi culturale între parteneri. Cooperarea economica, unde includem şi aplicarea standardelor comunitare, are ca scop susţinerea efortului facut de Egipt pentru a atinge un anumit nivel de dezvoltare economic-o socială. În legătură cu produsele agricole,

aşa numita clauză „ rendez-vous” pentru continuarea procesului de desfiinţare a tarifelor, a fost stabilită pentru anul 2007. Din punct de vedere istoric, de la înfiinţarea sa în 1957, în conformitate cu intrarea în vigoare a Tratatului Uniunii Europene: „Politica comercială comună trebuie să se bazeze pe principii uniforme, în special cu privire la schimbările survenite în cadrul tarifelor şi acordurilor cu privire la comerţ, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica pentru export şi măsurile de protejare a comerţului.”18 Acest articol subliniază faptul că motivele din spatele adoptării legii concurenţei în ţările în curs de dezvoltare sunt diferite. Punctul de plecare pentru această cercetare va fi concentrarea asupra noii Legi egiptene nr.3/2005 cu privire la Protecţia concurenţei şi interzicerea practicilor de monopol (definite în acest studiu de caz ca legile egiptene cu privire la concurenţă). Legea stipulează faptul că entităţile care participă în activităţi economice nu ar trebui să împiedice, să restricţioneze, sau să producă pagube liberei concurenţe. Scopul propus al acestui studiu este de a evalua legea şi de a propune amendamente prin care să crească eficienţa legilor. Accentul va fi pus pe interesul neaşteptat în adoptarea legilor cu privire la concurenţă, în Egipt, furnizarea de explicaţii în legătură cu anumite prevederi, evaluarea în conformitatea cu Acordul de Asociere Egipt – UE (definit aici ca „Acordul de Asociere”) şi propunerea de amendamente bazate pe regulile concurenţei din cadrul Tratatului de Înfiinţare a Comunităţilor Europene (Tratatul EC). Este clar faptul că adoptarea legii egiptene cu privire la concurenţă nu înseamnă neapărat că dezbaterea a fost câştigată de susţinătorii acestei legislaţii. Este clar faptul că adoptarea legii egiptene cu privire la concurenţă nu înseamnă neapărat că dezbaterea a fost câştigată de susţinătorii acestei legislaţii. În orice caz, atât susţinătorii cât şi partea adversă sunt conştienţi de faptul că legea poate fi neutralizată după adoptarea legiii.

18

Tratatul de la Roma, disponibil la: www.europa.eu/scadplus

47

Tabel 1: Evoluţia comerţului (2003 – 2007) Ian.-Iun. 2008

%

2007

2006

%

2005

%

2004

%

2003

Bucata /an

4107.716

-6.2

7018.66

7634.99

22

5092

23

4167

2.6

3386

Exporturi Egipt

5969.790

13.2

10325.3

9000.86

12.4

8249

22.5

7342

-9.2

5992

Importuri Egipt

10077.506 -862.074

7.1 -13

17343.9 -3306.67

16635.8 -1365.67

16 -0.56

13341 -3157

22.7 21.8

11509 -3175

-5.3 -2.1

9378 -2606

Volumul schimburilor Echilibrul schimburilor

Sursa: Delegation of the European Commission in Egypt

De asemenea, eficienţa legii poate fi diminuată prin introducerea unor sancţiuni pentru neconformarea agenţilor economici la regulile concurenţei. Aşadar, dezbaterile cu privire la meritele legii concurenţei nu se vor termina prin simpla legiferare a legii. Din acest motiv, simpla adoptare a legii concurenţei nu este suficientă pentru a produce rezultatele dorite. Legea egipteană cu privire la concurenţă S-a ajuns la concluzia că legile egiptene cu privire la concurenţă nu se supun în totalitate prevederilor stabilite în Acordul de Asociere, facânduse referire la achiziţiile publice. Într-adevăr, legile egiptene cu privire la concurenţă nu ar trebui să se limiteze doar la îndeplinirea standardelor de competitivitate ale Acordului de Asociere. Asemenea standarde ar trebui tratate ca minim reper în funcţie de care legea concurenţei să fie evaluată. Lecţii desprinse... Observaţiile de mai sus cu privire la posibilele provocări cu care s-ar putea confrunta legea concurenţei nu sugerează că legea este slabă. Mai degrabă, amendamentele propuse complementează actuala lege şi îi măresc eficacitatea în realizarea scopului propus. Într-adevăr, legea ar trebui să prevadă un control mai amplu şi reguli cu privire la garanţiile ajutoarelor de stat. În final, legea ar trebui să includă conceptul de dominaţie colectivă pentru a surprinde pe aceia care au un comportament anticoncurenţial din cadrul pieţelor oligopoliste. Cultura ţării are un rol important în dezvoltarea pieţei, de când " cultura înseamnă identitate”19, pentru o naţiune, iar egiptenii sunt cunoscuţi ca fiind comercianţi. Legea naţională a diferitelor state cu privire la concurenţă nu poate fi importată din acele sisteme şi pusă în aplicare, la întâmplare. În întâmpinarea unor asemenea reguli este esenţial a se lua în considerare felul în care s-ar potrivi noile reguli şi cum ar interacţiona cu sistemul legal al statului în cauză. Actuala lege egipteană cu privire la concurenţă prevede o protecţie de bază care este corespunzătoare actualului stadiu de dezvoltare. Cu cât economia creşte mai mult, cu atât mai mult 19

Jean-Claude, Usunier, Marketing Across Culture, England, 2000, p.9

aceasta este capabilă să ajungă la un nivel de maturitate, astfel încât libera concurenţă să fie garantată. Da, este important să se înţeleagă că legile concurenţei sunt suplimente făcute să menţină, nu să creeze, o economie competitivă. Constrângerile legilor concurenţei, de către autorităţile din domeniul concurenţei, menţin şi reintegrează concurenţa deja existentă. CONCLUZII Includerea în Acordul de Asociere a prevederilor cu privire la concurenţă poate fi percepută ca fiind un catalizator în procesul de adoptare a legii concurenţei în Egipt, un standard minim în funcţie de care legea concurenţei poate fi măsurată. Cu toate acestea, o revizuire a regulilor concurenţei conţinute în Acordul de Asociere sugerează că provocarea cu care se confruntă Egiptul nu este doar emiterea unei legi, astfel îndeplinindu-şi obligaţiile ce decurg din Acordul de Asociere, ci mai degrabă, formularea unei legi cuprinzătoare şi să construirea instituţiilor specializate pentru aplicarea ei. Constrîngerea legilor concurenţei poate da rezultate numai pe termen lung. Acest luru înseamnă că veridicitatea autorităţii din domeniul conurenţei, ca mijloc de constrângere, poate fi construită prin acumularea cazurilor în care practicile anticoncurenţiale sunt sancţionate. Acest proces, care face parte din etapele dezvoltării unei culturi a concurenţei, necesită timp. Totuşi este posibil să fie necesară trecerea câtorva decenii pentru a se putea vedea efectele acestei legi. BIBLIOGRAFIE selectivă:  Philip, Kotler, Marketing Management, The Millenium Edition, Prentice Hall International ,New Jersey,2000;  Dumitru, Miron, (coord.), Economia Uniunii Europene , Luceafarul, Bucuresti, 2004 *** Delegation of the European Commission in Egypt; *** www.ec.europa.eu/polices; *** Reports of the Egyptian Commercial Office, Embassy of the A.R .of Egypt-Bucharest, Romania.

drd. Alaa H. Radwan Consilier comercial Ambasada Republicii Egipt la Bucureşti

48

Conceptul de securitate energetică în spaţiul euroatlantic Conceptul de securitate energetică a devenit o problemă de interes pentru factorii politici, analişti şi organizaţii internaţionale precum NATO, ONU sau Uniunea Europeană (UE). Conceptul este asociat mai multor accepţiuni, multe dintre acestea fiind legate de competiţia globală în domeniul resurselor energetice, competiţie privind accesul la resurse, explorarea şi exploatarea acestora. Comisia Europeană caută stabilizarea resurselor externe, mulţi lideri americani vizează producerea de noi tipuri de energie pe plan intern, China caută să cumpere acţiuni la companiile petroliere străine. Conceptul se referă şi la infrastructurile necesare, dar şi la preţurile practicate şi la utilizatori. Viziunile liderilor europeni, americani, chinezi şi ruşi asupra acestui concept sunt adaptate în funcţie de interesele lor naţionale. Securitatea energetică are două componente, comercială şi fizică, fiind determinată, în principal, de gazele naturale şi petrol. Cele două componente de securitate sunt inseparabile. La nivelul infrastructurii resurselor energetice, statele trebuie să adopte măsurile de protecţie necesare pentru a contracara atacurile teroriste care vizează comerţul cu petrol, precum şi sectorul comercial. În Nigeria, de exemplu, există un mediu propice derulării unor astfel de acţiuni teroriste. Astfel de evenimente s-au petrecut în 19 state în ultimii 80 de ani. În acele state care deţin resurse energetice importante, lipsa măsurilor de protecţie adecvate creează un mediu infracţional propice, având în vedere mai ales faptul că, de obicei, terenurile petroliere nu se situează în zone publice, fiind astfel o ţintă relativ uşoară pentru terorişti.Totodată, şi companiile private trebuie să adopte măsuri de protecţie pentru prevenirea comiterii unor atacuri teroriste. De exemplu, când petrolul este în stare pură, acesta se extrage şi se transportă în containere speciale, pe mare. În această situaţie, companiile trebuie să îşi măsuri de protecţie corespunzătoare, astfel încât respectivele containere să fie foarte bine securizate, pentru a nu permite scurgerile de petrol care ar polua mediul şi pentru a împiedica tentativele de contrabandă. La nivelul UE, sectorul energetic reprezintă un factor economic şi geopolitic major. UE este ca mărime, a doua piaţă energetică din lume. În prezent, UE importă peste 70% din necesarul său de petrol şi aproape 45% din necesarul să de gaz, iar această dependenţă ar putea ajunge, în anul 2030, până la aproape 90% pentru gazele naturale şi aproape 100% pentru petrol. Trei state contează cu adevărat pentru aprovizionarea cu gaz a Europei: Rusia

(24%), Norvegia (15%) şi Algeria (11%). Fiind principalul furnizor de gaz al UE, statele europene se află în diverse grade de dependenţă energetică faţă de Rusia.20 În timp ce consumul de energie al statelor membre ale Uniunii Europene se află pe o pantă ascendentă, producţia nu poate depăşi cotele actuale; astfel, se estimează că până în anul 2015, numai 30% din necesarul de gaze naturale al spaţiului comunitar va fi furnizat din surse proprii. Specialiştii afirmă că absenţa unei infrastructuri corespunzătoare şi insuficientele spaţii de depozitare la nivelul UE constituie obstacole în calea livrărilor de petrol şi gaze în flux continuu şi contribuie la creşterea preţurilor în spaţiul comunitar. În acest sens, guvernele şi companiile energetice din Europa ar trebui să cheltuiască circa 600 de miliarde de euro pentru modernizarea şi extinderea infrastructurii existente.

Sursa: http://www.isdp.eu/files/images/0803europeenergyCover.jpg

Conform proiectului de strategie energetică europeană, respectiv Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă şi Sigură direcţiile de acţiune vizate de UE în vederea asigurării sustenabilităţii, competitivităţii şi securităţii energetice sunt: - garantarea securităţii fluxului energetic şi consolidarea în acest sens a solidarităţii între statele membre, prin revizuirea legislaţiei privitoare la stocurile naţionale de gaz şi petrol; - diversificarea surselor de energie; - formularea unei politici externe comune pentru toate statele UE, care să identifice priorităţile în ceea ce priveşte construirea unei noi infrastructuri de protecţie a sistemului energetic, adoptarea unui Tratat Energetic European, a unui nou parteneriat energetic cu Rusia, crearea unui mecanism de reacţie în cazul unor crize determinate de scurtcircuitări ale aprovizionării energetice a Europei.

20

Dependenţa energetică a Europei faţă de Rusia, în „Revista 22”, nr. 42 (971), 14-20 octombrie 2008, p. 10

49

UE este obligată să accelereze lucrările privind crearea unei pieţe unice europene pentru gaze şi electricitate ca „apărare colectivă pentru asigurarea aprovizionării cu energie şi pentru a încerca să încheie acorduri colective cu Rusia privind furnizarea de energie”. UE trebuie să reacţioneze în mod corespunzător. În locul „conectării” şi al „dependenţei reciproce”, despre care se vorbeşte încă, în privinţa Rusiei, de către partea interesată, trebuie să ia naştere o „strategie a flexibilităţii”. Premisele existente în acest sens sunt favorabile. Întrucât poziţia geografică a Europei este potrivită pentru un import de energie din diverse regiunisursă. Bruxelles-ul se bucură de un avantaj geopolitic faţă de Beijing, Tokio şi Washington: marile depozite de gaze naturale, cea mai importantă sursă de energie în următorii 40 până la 60 de ani, se află la periferia UE. Ele trebuie doar anexate reţelelor energetice europene. Prin urmare, Comisia Europeană va trebui să acţioneze astfel încât să se reuşească întărirea relaţiilor Uniunii cu Asia Centrală, regiunile Mării Caspice şi Mării Negre21. UE a decis, în iunie 2004, ca statele din regiunea Caucazului de Sud (Georgia, Armenia, Azerbaidjan) să fie incluse în Politica de Vecinătate a Uniunii Europene (European Neighbourhood Policy). Comisarul Ferrero-Waldner „Trebuie să ne folosim toate instrumentele, să punem laolaltă politica internă şi externă pentru a ne asigura o sursă de energie sigură, sustenabilă şi la un preţ acceptabil pentru cetăţenii noştri şi pentru industrie”, rostite înaintea începerii turneului caucazian, nu au încă acoperire practică, deoarece Rusia este actorul dominant ce controlează într-o bună măsură aceste resurse. În aprilie 2007, noua strategie de cooperare regională a UE, numită Sinergia Mării Negre, defineşte regiunea Mării Negre ca „o regiune geografică distinctă, bogată în resurse naturale, ocupând o poziţie strategică la intersecţia Europei cu Asia Centrală şi Orientul Mijlociu”, precum şi „o piaţă în expansiune cu potenţial de dezvoltare ridicat”, constituind „o placă turnantă pentru fluxurile de energie şi de transport”. Declaraţia comisarului pentru Relaţii Externe şi Politica de

21

Şi protejarea climei a fost un punct central al discuţiilor, şefii de stat şi de guvern din statele membre ale Uniunii Europene adoptând un plan de acţiune în acest sens. Astfel, UE îşi ia „în mod independent angajamentul ferm de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puţin 20% până în anul 2020 în raport cu 1990”. Acest obiectiv ar putea fi de 30% în cadrul unui acord mondial, dacă „alte ţări dezvoltate se angajează să ajungă la reduceri comparabile" şi dacă „cele mai avansate ţări în curs de dezvoltare îşi aduc o contribuţie adaptată la responsabilităţile şi capacităţile lor”. Statele dezvoltate ar trebui să-şi reducă emisiile cu 60%-80% până în anul 2050 în raport cu 1990. Repartizarea acestui efort obligatoriu între cei 27 se va face în strânsă colaborare cu statele membre şi va ţine cont „de diferitele puncte de plecare naţionale” - www.memo.ro/news/securitateenergetica-pentru-ue,21508.html.

Vecinătate a UE, Benita Ferrero-Waldner, cu ocazia lansării Sinergiei, este edificatoare în acest sens: „odată cu aderarea Bulgariei şi României, UE a devenit parte a regiunii Mării Negre”.

Sursa: http://www.eurunion.org/News/press/Images/BlackSea.jpg

În Rezoluţia Parlamentului European din 20 februarie 2008 privind o strategie a Uniunii Europene pentru Asia Centrală, în capitolul intitulat Energia, forul comunitar consideră că UE trebuie să se exprime la unison în materie de politică energetică, dat fiind că în regiune există proiecte de interes major pentru Europa în ceea ce priveşte aprovizionarea cu energie. De altfel, prioritatea preşedinţiei franceze a Uniunii Europene (iulie – decembrie 2008), anunţată de ministrul francez de Externe Bernard Kouchner este energia, nu numai în ceea ce priveşte consolidarea politicii energetice comunitare comune, ci şi în ceea ce priveşte parteneriatul special cu Asia Centrală. De asemenea, importanţa Africii ca furnizor de energie este în continuă creştere, iar relaţiile cu aceasta necesită un dialog cuprinzător care să includă securitatea aprovizionării, transferul de tehnologii de producere a energiei regenerabile, exploatarea durabilă a resurselor, transparenţa pieţelor energetice etc. O politică oficială a UE în această direcţie este extrem de necesară, dacă avem în vedere faptul că în ultimii ani, Beijingul a început o infiltrare sistematică în Africa petrolieră, pe domenii şi în zone precum: Sudan, Angola, Nigeria, Ciad, Gabon, Coasta de Fildeş şi Guineea Ecuatorială22. Sudanul îi asigură, în prezent, circa 7% din necesarul de petrol. Cel mai mare exportator de petrol din Africa rămâne, însă Nigeria, stat plasat până acum în sfera de influenţă americană. China a obţinut recent patru licenţe de explorare a petrolului nigerian, în schimbul unei investiţii de 4 miliarde de dolari în lucrări de infrastructură. Conform The National Bureau of Asian Research, necesarul de petrol al Chinei s-a dublat între 1985 şi 1995, de la 1,7 milioane de barili/zi la 3,4 milioane de barili/zi,

22

Geopolitica petrolului , Dosare ultrasecrete, în cotidianul ,,Ziua”, 19 august 2006.

50

dublându-se din nou până în 2005, ajungând la un nivel de 6,8 milioane de barili/zi. În 2003, China a devenit al doilea consumator de petrol din lume, după SUA, fiind totodată şi al treilea importator global. Pe parcursul anilor '90, importurile de petrol ale Indiei au crescut de la 500 de mii de barili/zi la 1,3 milioane de barili/zi în 2004. Agenţia Internaţională pentru Energie (AIE) estimează că cererea de petrol a Indiei va ajunge la aproximativ 5,3 milioane de barili/zi. Se estimează de asemenea că China va depăşi în 2010 Statele Unite, devenind cel mai mare consumator de energie al lumii. AIE estimează că până în anul 2030, împreună, China şi India vor fi responsabile pentru 70% din cererea globală de petrol. Dacă, în 2006, China şi India importau împreună un total de 5,4 milioane de barili/zi, se estimează că până în 2030 vor avea nevoie de 20 de milioane de barili/zi, adică mai mult decât importă astăzi, împreună, Japonia şi Statele Unite. Până în 2015, China va depăşi Statele Unite din punctul de vedere al numărului autovehiculelor aflate pe străzi, devenind cea mai mare piaţă auto din lume. Toate aceste tendinţe anunţă o competiţie sporită pentru resurse energetice, dar mai ales pentru securizarea unor furnizori siguri, capabili să ofere predictibilitate pe termen mediu şi lung. Golful Persic continuă să rămână furnizorul major de petrol al economiei globale, iar economiile industrializate importă două treimi din această zonă şi 70% din petrolul exportat de către Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Statele membre OPEC rămân principalii furnizori de energie şi pentru UE, cu aproximativ 50% din nevoile de consum. Uniunea nu poate, în mod practic, influenţa semnificativ preţul energiei; acesta depinde, în primul rând, de interesele exportatorilor, de cererea tot mai mare venită din partea economiilor emergente şi de jocurile superputerii americane în Orientul Mijlociu. Federaţia Rusă – o super putere energetică Federaţia Rusă este cel mai bine definită în planul relaţiilor economice şi politice internaţionale prin conceptul de ,,superputere energetică”23. Strategia Energetică a Rusiei până în 2020, aprobată în mai 2003, întăreşte faptul că preţurile la energie vor juca un rol crucial în definirea termenilor şi condiţiilor relaţiilor dintre Rusia şi Europa. Exporturile de petrol brut sunt o

23

Strategia energetica a Rusiei până în 2020 prevede creşterea exportului de petrol si gaze. Rusia preconizeaza sa extraga anual 450520 de milioane de tone de petrol si 628-730 miliarde de metri cubi de gaze. Si asta în conditiile în care în anul 2005 s-au extras 470,2 milioane de tone de petrol si 636 de miliarde de metri cubi de gaze. (Evlalia Samedova si Aleksei Krasakov, America si Europa vor să rămână fără petrol si gaze, în cotidianul ,,Nezavisimaia gazeta”, 06.02.2006).

sursă strategică de venituri pentru Rusia, deoarece exporturile asigură circa 25% din veniturile guvernului rus. Se estimează că o creştere cu 1 dolar/baril a preţului de referinţă al petrolului rus blend din Ural aduce circa 1 miliard de dolari câştiguri suplimentare24. Conceptul de ,,superputere energetică”, lansat oficial în anul 2006, a fost asumat şi promovat de Rusia încă de la începutul primului mandat prezidenţial al lui Putin. Potrivit Kremlinului, resursele strategice, printre care se numără petrolul şi gazele naturale, sunt nu doar o garanţie a modernizării economice a ţării, dar şi un factor important pentru întărirea poziţiilor Rusiei pe scena internaţională.25 Odată ce a fost asumată această viziune normativă, Rusia a declanşat o campanie agresivă pentru afirmarea statutului de superputere energetică. „Renaţionalizarea” rezervelor naturale şi preţurile mari ale hidrocarburilor pe pieţele internaţionale au dat avânt economiei ruse în ultimii 5 ani şi au transformat dominaţia geopolitică a Rusiei în Caucaz, Ucraina şi Asia Centrală, dintr-una militară într-una economică şi energetică („soft power”).26 De altfel, după destrămarea URSS Gazprom a continuat să subvenţioneze noile state independente din spaţiul CSI şi a oferit „străinătăţii apropiate” resurse la un preţ subvenţionat, în încercarea de a reintegra fostul spaţiu sovietic. În interiorul ţării, aceste măsuri au însemnat revenirea în forţă a statului în sectorul energetic prin ,,renaţionalizarea” operatorilor privaţi de succes şi transformarea companiilor de stat din domeniul energetic în jucători globali pe piaţa energetică mondială. Pe plan extern, Rusia s-a angajat într-o competiţie pentru păstrarea controlului asupra fluxurilor energetice şi infrastructurii de distribuţie din spaţiul ex-sovietic şi a iniţiat dialogurile energetice cu SUA şi UE. Autorităţile ruse au sporit presiunea asupra investitorilor străini în vederea preluării pachetului majoritar în proiectele gestionate de aceştia pe teritoriul Rusiei. Drept urmare, Kremlinul a declanşat o serie de anchete

24

Rusia a refuzat să se alăture OPEC-ului, alegând în schimb să-şi urmeze propria direcţie de expansiune. Acum 10 ani, OPEC controla 50% din piaţa petrolieră mondială. În prezent, aceasta parte s-a redus la circa 40%, mai ales din cauza că Rusia si-a sporit producţia. Exista indicii ca Moscova intenţionează sa creeze o organizaţie similara OPEC-ului, cu statele producătoare de petrol din regiunea caspica. 25 Stanislav Secrieru, Rusia. Scurtă istorie a unei ,,superputeri energetice” nerealizate, în publicaţia săptămânală ,,Revista 22”, nr.875, 12-18.12.2006, p. 10. 26 Nikolas Busse, Temeri în Europa de Est în legătură cu utilizarea de către Moscova a armei sale, gazul şi petrolul, în cotidianul „Frankfurter Allgemeine Zeitung, 11.04.2008. La summitul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008, preşedintele eston Thomas Ilves s-a remarcat printr-o afirmaţie referitoare la conexiunea dintre energie şi politica externă rusă: în anul 2007, Rusia a folosit de 41 ori furnizările de energie pentru a-şi atinge obiectivele politice faţă de alte state.

51

pentru presupusele încălcări ale normelor ecologice de către companiile străine. După „criza gazului” din ianuarie 2006, gigantul rus Gazprom a pus accentul pe dezvoltarea unor noi coridoare de transport, în colaborare cu partenerii strategici europeni, precum Germania şi Italia, care să ocolească Ucraina, şi menţinerea monopolului asupra accesului către resursele din zona caspică. Resursele energetice ruseşti ajung la consumatorii europeni datorită acordurilor negociate în cadrul înţelegerilor bilaterale (ţări net importatoare de gaz din Rusia sunt Germania şi Franţa, precum şi statele Europei Centrale şi de Est). De altfel, Moscova a respins propunerea UE pentru o Chartă energetică europeană, preferând să păstreze nealterat acest instrument al politicii sale externe - furnizarea de energie către consumatorii europeni. În această direcţie, Moscova poate conta pe sprijinul clubului informal al prietenilor Rusiei, aşa cum l-a numit recent fostul consilier al Kremlinului pentru UE, Serghei Iastrzembski, incluzând Italia, Germania, Franţa, Spania, Grecia, Cipru, Luxemburg, Ungaria şi Slovacia. Germania, Franţa, Italia şi Austria au relaţii speciale naţionale cu Rusia şi concernul de stat al acesteia Gazprom. In curând - potrivit planurilor Moscovei - cea mai mare întreprindere din lume, Gazpromul deţine 24 de participaţii la concerne energetice din cele 15 vechi state UE, la care se adaugă alte 24 în noile state membre, număr completat de 15 participaţii la conducte de la periferia Europei. Pentru a preveni deschiderea Europei către furnizori alternativi Rusiei, care nu folosesc o infrastructură energetică controlată de ruşi, Moscova a propus gazoducturi ce concurează viitoarele trasee de transport europene şi, în special, proiectul Nabucco. În acest context, Bruxelles-ul urmăreşte cu îngrijorare planurile ruseşti de „încercuire" energetică a Uniunii Europene şi de amplificare a dependenţei energetice, prin: construirea gazoductului baltic; a gazoductului nr. 2 din Marea Neagră; acordurile speciale de cooperare cu Algeria, Nigeria sau Libia reprezintă o intruziune rusească ameninţătoare cel puţin în spaţiul economic al Mediteranei, strâns asociat Uniunii Europene. Perspectiva ieşirii ţărilor europene din sferă de influenţă câştigată de Rusia datorită rezervelor energetice este îndepărtată, date fiind atât volumul acestora (rezerve de gaze naturale de 1.668 trilioane metri cubi - primul loc în lume, şi rezerve de petrol de 74,4 bilioane barili - locul şapte în lume), cât şi jocurile politice pe plan mondial. In acest sens, un raport al Consiliului pentru Relaţii Externe din SUA arată că dependenţa energetică ridicată faţă de Rusia a unor state fondatoare ale Uniunii Europene, care au un

cuvânt greu de spus în politică externă a blocului, face că poziţia lor faţă de eventuale abuzuri ale administraţiei de la Kremlin să fie extrem de tolerantă. Experţii precizează că Europa instituţionalizată trebuie să sancţioneze jocul dublu practicat de numeroase state membre ale UE în relaţia cu Moscova. S-a constatat că state europene, care se presupune că acţionează în direcţia unei politici energetice comune a UE, optează pentru o serie de acorduri bilaterale cu entitatea care poate afecta în cel mai înalt grad securitatea Uniunii. Promovarea intereselor naţionale în dauna celor comunitare în domeniul energetic, demontează orice încercare de consolidare a securităţii energetice europene. De aceea, este imperativ ca orice negociere viitoare, cu impact asupra domeniului energetic între UE şi Rusia să pornească de la o premisă simplă care ar trebui să se reflecte ca principiu constitutiv în toate politicile sau strategiile energetice naţionale ale statelor membre UE: securitatea energetică a Uniunii este indivizibilă. Orice aranjament energetic între un stat membru al UE şi un stat terţ ar trebui să poată fi demarat numai după o examinare atentă a impactului şi a consecinţelor asupra securităţii energetice europene de ansamblu. Securitatea energetică din perspectiva Uniunii Europene şi a NATO Pentru cei mai mulţi specialişti, securitatea energetică înseamnă producerea energiei necesare în propria ţară şi o dependenţă cât mai redusă de importurile externe.

Sursa: http://www.neurope.eu/photos2/thumb_1_1210547763-0.jpg

Pierre Noel, cercetător la Unversitatea din Cambridge, defineşte securitatea energetică ca fiind „accesul la resurse energetice al celor care sunt dispuşi să plătească preţul pieţei”. Dimpotrivă, atunci când pieţele nu funcţionează natural, ne aflăm în faţa unor situaţii de insecuritate energetică. Dezechilibrul de astăzi al pieţei petrolului, în condiţiile cartelizării ofertei, îl plasează pe consumator într-o stare de profundă insecuritate energetică, dar care consolidează puterea şi capitalul de influenţa al furnizorilor. 52

Securitatea energetică nu mai constituie doar un obiectiv oarecare de politică economică, ci a devenit o preocupare constantă pentru economiile naţionale şi nu numai. Ea depinde de atingerea unui anumit grad de consens politic şi militar şi are un impact direct asupra economiei, societăţii şi mediului. Aceasta vizează, în principal, trei dimensiuni: asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative şi securizarea surselor şi rutelor de transport existente. În prezent, problema securităţii energetice se pune în aceiaşi termeni ca cea a securităţii internaţionale: securitatea unui actor poate însemna insecuritatea altuia. Problematica resurselor prezintă multe faţete, deficitul acestora având un rol important în declanşarea sau amplificarea unor tensiuni, crize şi conflicte, de polarizare şi / sau de catalizare a forţelor. Legătura strânsă dintre resursele energetice şi conflict derivă din două caracteristici esenţiale ale acestora: importanţa vitală pentru puterea economică şi militară a naţiunilor şi distribuţia geografică inegală. În concluzie, securitatea energetică deţine potenţialul de a crea o criză majoră sau, cel puţin, că încercarea de a asigura furnizarea garantată a cantităţilor necesare ar putea să modeleze din ce în ce mai mult politica externă şi priorităţile statelor membre NATO/UE. Nici UE, nici NATO nu au luat vreodată în considerare un scenariu global de război energetic. UE are în sarcină protecţia securităţii energetice a cetăţenilor, adică asigurarea unui flux energetic continuu care să răspundă nevoilor economiilor naţionale şi consumului privat. În plus, există necesitatea ca aspectele civile (soft power) ale ambiţioasei agende UE privind energia trebuie să fie sprijinite de o credibilă componentă militară (hard power). Aceasta cere imperios apropierea UE de NATO, mai ales că rolul critic al securităţii infrastructurii energetice este scăpat din vedere în Programul Uniunii Europene pentru Protecţia Infrastructurii Critice Europene (EPCIP). UE va trebui să-şi consolideze dimensiunea de apărare în cadrul Politicii Europene de Securitate şi Apărare şi să realizeze o coordonare a acesteia cu Noua Politică Europeană privind Vecinătatea. În plus, o dimensiune de apărare – securitate ar trebui să fie adăugată la relaţiile externe proprii privind energia. Şi, aceasta, deoarece referirile la mijloacele pentru protecţia infrastructurilor sunt

absente din noile Acorduri de Cooperare cu Kazahstanul şi statele din regiunea Caucazului. În ultimii ani, organizaţiei nord-atlantice i s-a cerut să joace un rol cât mai activ, de exemplu, în apărarea infrastructurilor energetice şi a fluxurilor de petrol şi gaze în largul mării. În Declaraţia finală a summit-ului de la Riga (noiembrie 2006) se susţine faptul că „sprijinim un efort internaţional coordonat care să evalueze riscurile la adresa infrastructurilor energetice şi care să promoveze securitatea infrastructurii energetice”. Problematica securităţii energetice rămâne un subiect de dezbatere extrem de sensibil şi datorită faptului că numeroase trasee energetice se află în imediata vecinătate a Federaţiei Ruse şi într-o zonă de maxim interes strategic pentru aceasta. Propunerea făcută în februarie 2006, de primul-ministru al Poloniei, de creare a unui Pact European de apărare colectivă pe dimensiunea securităţii energetice care să conţină inclusiv o clauză similară celei prevăzute în articolul 5 al Tratatului fondator al NATO, nu a avut urmările dorite nu numai de Varşovia, dar şi alte state est-europene27. De altfel, specialiştii consideră că un astfel de tratat, fără existenţa unei pieţe integrate a energiei la nivelul UE, va fi complet ineficient, pentru că simplul consens asupra unei declaraţii politice nu va face ca resursele energetice să circule dincolo de limitele pieţei naţionale. În schimb se vehiculează ideea înfiinţării la nivelul NATO a unui mecanism de monitorizare şi evaluare continuă care să urmărească evoluţiile legate de securitatea energetică. Acesta ar presupune consultări politice regionale cu aliaţii şi partenerii, bazate pe analizele şi rapoartele informative ale structurilor militare naţionale de informaţii. De asemenea, un flux continuu de informări cu membrii comunităţii de specialişti, precum cei de la Agenţia Internaţională pentru Energie (IEA) şi cei de la principalele companii din domeniul energiei, ar putea să joace un rol important. Un înalt comitet NATO ar putea fi însărcinat să urmărească problema îndeaproape şi să pregătească prezentarea problemei în faţa Consiliului Nord Atlantic, cel mai înalt organ de luare a deciziilor al NATO. Totodată, un alt grup axat în principal pe aspectele economice ar putea fi solicitat să sprijine această iniţiativă datorită legăturii directe dintre securitatea energetică, economie şi tendinţele pieţei.

27

Propunerea poloneză venea pe fondul crizei energetice dintre Ucraina şi Rusia, şi era esenţialmente îndreptată împotriva Rusiei.

53

În plus, Consiliul Nord Atlantic are în vedere înfiinţarea unei Celule pentru Analiza Informaţiilor şi a Securităţii Energetice, deoarece înfiinţarea unei structuri similare de informaţii creată pentru abordarea problemei terorismului s-a dovedit a fi un succes. De asemenea, Comitetul Special al Alianţei ar putea să joace un rol favorabil în facilitarea schimbului de informaţii între diferite structuri din domeniul securităţii energetice. În situaţii extreme, de pericol major, elementele vitale din domeniul energiei ar putea să fie protejate prin implicarea unităţilor de reacţie rapidă ale Alianţei28. Celula Euro-Atlantică de Coordonare a Răspunsului la Dezastre a NATO poate fi utilizată în folosul general al celor 46 de membri ai Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, asigurând un management eficient în zone energetice vitale cum ar fi Caucazul şi Asia Centrală. Programele complexe iniţiate de UE şi NATO pot, de asemenea, să fie utilizate pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu partenerii Dialogului Mediteranean. NATO trebuie să joace un rol sporit în politica energetică a UE. Asigurarea rezervelor energetice trebuie să reprezinte scopul strategic al politicii europene externe şi de securitate. NATO trebuie să garanteze securitate energetică şi protecţia culoarelor de transport şi a infrastructurii de importanţă deosebită.

Sursa: http://www.historycommons.org/events-images/limburg.jpg

Atentatul comis de Al Qaeda asupra petrolierului francez Limburg, în largul coastelor yemenite, din octombrie 2002, a demonstrat că NATO poate juca un rol fundamental în protecţia resurselor energetice ale propriilor membri, chiar şi în faţa terorismului islamic. Concret, folosirea Alianţei Atlantice pentru supravegherea traseelor de aprovizionare, mai ales a celor maritime, dar şi ca escortă navală pentru obiectivele specifice ar putea

28

Aranjamentele de comandă şi control ar putea fi inspirate de cele folosite pe timpul operaţiei „Display Deterrence” (februarie 2003), când NATO a oferit Turciei sprijin de urgenţă pentru apărare.

constitui un element de descurajare şi, în caz de atac, de sprijin imediat. Conceptul Strategic al NATO prevede protejarea rutelor vitale de aprovizionare ca fiind una dintre problemele critice pentru securitatea membrilor organizaţiei. În acest sens, Jamie Shea, directorul Departamentului de planificare politică al NATO, declara că un potenţial rol îl reprezintă „misiunile de securizare a infrastructurilor energetic” ale statelor membre. Generalul James Jones, fostul comandant-şef al NATO, consideră că NATO poate asigura securitatea rutelor maritime de tranzit al produsului energetic dinspre statele producătoare către naţiunile consumatoare. În acest sens, NATO poate desfăşura misiuni de supraveghere şi escortă maritimă, misiuni de apărare şi supraveghere a punctelor vitale de infrastructură energetică, inclusiv a facilităţilor portuare sau a platformelor petroliere, pentru a preveni şi descuraja un eventual atac terorist. Concluzii Asigurarea necesarului de energie pentru lumea din ce în ce mai globalizată s-a transformat într-o temă majoră a statelor, sistemelor economico-sociale şi militare. Cu atât mai mult, cu cât actualele forme de energie - mai cu seamă cele bazate pe hidrocarburi - sunt limitate la o perioadă de întrebuinţare de maximum 100-200 de ani. Globalizarea, ascensiunea economiilor emergente, amplificarea concurentei economice etc. acutizează problematica energetică, cu deosebire componenta ei petrolieră. Pe acest fundal, securitatea energetică se afirmă puternic ca o latură aparte a securităţii naţionale, regionale şi globale. Dezbaterea asupra securităţii energetice nu se mai poate centra doar pe dimensiunea economică. Asigurarea securităţii energetice, implică astăzi, mai mult decât în trecut, corelaţii cu aspectele politice şi militare ale securităţii în ansamblul său. Starea de securitate energetică presupune depăşirea unor vulnerabilităţi, pericole, ameninţări şi riscuri pe o arenă internaţională aflată în tranziţie de la lumea bipolară spre o nouă fizionomie a sistemului relaţiilor internaţionale. O tendinţă marcantă a geopoliticii secolului XXI rezidă în faptul că Occidentul furnizează securitate şi asistenţă economică Estului, iar Estul asigură resurse Vestului „energofag". Centrul de gravitate al producţiei mondiale se mută treptat spre alte spaţii din Sud, Caucaz, Caspica, Asia Centrală, care constituie, în ultimul timp, zonele de interes ale statelor mari consumatoare. Cu toate acestea, competiţia pentru resurse energetice în lumea contemporană rămâne încă o sursă 54

importantă de tensiuni, crize şi conflicte atâta timp, cât cererea creşte mult mai rapid decât oferta, iar rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în zone caracterizate de profunde dezechilibre politico-economice şi instabilitate. Crizele şi conflictele politico-militare se vor intersecta şi în viitor cu competiţia pentru resurse energetice. insă, dacă competiţia economică pe piaţa mondială a petrolului şi gazelor naturale s-ar derula după reguli concurenţiale clare, aceasta nu ar atrage automat după sine declanşarea de crize şi conflicte politicomilitare. Soluţia cea mai adecvată epocii actuale o constituie democratizarea şi securizarea surselor de hidrocarburi prin mijloace non-militare, iar modul de rezolvare a consumului din ce în ce mai mare pare să fie interdependenţa, nu (in)dependenţa energetică. În plus, armonizarea intereselor devine, probabil, calea cea mai viabilă pentru evitarea tensiunilor, crizelor şi conflictelor din viaţa internaţională, prin punerea de acord a intereselor fundamentale ale membrilor comunităţii internaţionale cu realităţile timpului. Securitatea energetică trebuie să ţină cont de provocările pe care le aduce cu sine procesul de globalizare, orice disfuncţionalitate sau vulnerabilitate dintr-o parte a mapamondului (a unei surse energetice) afectând consumatorii din întreaga lume. În ceea ce priveşte securitatea energetică a UE, importantă nu este doar asigurarea unor rute alternative de tranzit necontrolate de Rusia, ci, în primul rând, securizarea unor surse multiple de furnizori. O diversificare a furnizorilor, precum şi a rutelor de tranzit poate stimula competiţia pe piaţa energetică, reducând potenţialul de şantaj.

Economia socială de piaţă în Germania un model funcţional? Economia Socială de Piaţă se bazează pe unele idei neoliberale care au fost dezvoltate în Germania în anii ’30 şi ’40 sub numele de Ordoliberalism de către Şcoala de la Freiburg. Cel mai important reprezentant al sau este Walter Euken. Pentru acesta, spre deosebire de Marx, chestiunea de bază pentru analiza economică nu este distribuţia proprietăţii ci modul de dirijare a economiei. El deosebeşte două sisteme: planificarea centralizată statală sau economia centralizată şi economia de piaţă, în care deciziile asupra pieţei se iau individual. Economia centralizată este în opinia sa un model ineficient din cauza

Sursa:http://www.global-economic-symposium.org/ges-2008/the messecurity-creating-a-safer-world/securing-access-to-energy

În viitorul apropiat, este foarte posibil ca geopolitica energiei să modifice profund peisajul alianţelor internaţionale, anticipând o lume dinamică, fluidă, dominată de o logică rezumată sugestiv de Lordul Palmerston, acum mai bine de 150 de ani: un stat nu are prieteni sau duşmani permanenţi, ci doar interese permanente. Toate aceste evoluţii anunţă o lume a cooperării selective, în care actorii principali vor fi mai puţin alianţele tradiţionale şi din ce în ce mai mult coaliţiile informale, flexibil construite în jurul unui interes strategic punctual. Aceste exemple punctuale descriu un model probabil de interacţiune şi structurare a relaţiilor dintre state, în geopolitica secolului XXI: alianţe în care energia oferă o platformă strategică de cooperare flexibilă, dar care, în acelaşi timp, pot determina ca state cu interese energetice majore, precum China şi Rusia, să intre în conflict cu interesele de securitate ale comunităţii euroatlantice. drd. Cristian NIŢĂ Academia Naţională de Informaţii

concentrării puterii. Opţiunea sa este clar în favoarea celei de-a doua forme, pe care o considera nu numai cea mai eficientă dar şi ca aducătoare de soluţii în ceea ce priveşte problemele sociale. Economia concurenţială are drept corespondent în plan politic, în opinia lui Euken, democraţia. Euken nu respinge numai economia planificată, ci şi modelul liberal de laissez faire pe care îl considera extrem29. Efectele unei concurenţei necontrolate sunt negative, atât în plan economic cat şi în plan social. O ordine competiţională nu este un dat natural ci trebuie

29 Euken, W. (1948), Die soziale Frage, în Grundtexte zur Sozialen Marktwirtschaft,(1988), Gustav Fischer Verlag, Stuttgart, p.98.

55

controlată şi protejată de către stat. Un sistem de piaţă funcţionează prin autodeterminare şi autocontrol, iar deciziile luate de agenţii economici se iau în funcţie de informaţia pe care piaţa o oferă.

Sursa: bildungsklick.de/.../marktwirtschaft.jpg

Pe o piaţă liberă, agenţii nu dispun de mijloace egale, acestea depinzând de puterea lor de a produce şi de a avea acces la informaţie. Acesta este cazul monopolurilor sau cartelurilor, care sunt în măsură să ocolească constrângerile pieţei şi să impună reguli care le sunt favorabile. Euken considera ca situaţia precară de la începutul secolului XX este expresia folosirii defectuase a acestor puteri de monopol, acest lucru reflectânduse în salariile foarte mici sau în condiţii de muncă precare. Folosirea defectuasă a puterii în sfera economică conduce nu numai la ineficienţă în procesul de alocare a resurselor, ci şi la o pierdere in libertate a celorlalţi agenţi, putându-le submina drepturile de bază. Aceste idei au fost completate de către Alfred Müller Armack. El considera că o economie de piaţă trebuie condiţionată social. Termenul social însă pare în cadrul acestei viziuni politico economice destul de ambiguu, economia socială de piaţă având ca scop combinarea principiului libertăţii pe piaţă cu echilibrul social30. Libera concurenţă pe piaţă este permisă iar rolul statului este de a limita dezechilibrele care ar putea apărea şi de a corecta acţiunea pieţei. Măsurile luate de stat sunt menite spre exemplu să împiedice formarea de carteluri. In acelaşi timp rezultatele competiţiei nu sunt lăsate la voia întâmplării. Dacă acţiunile competitorilor nu asigură şi echitatea socială atunci statul trebuie să intervină. Restabilirea

30 Mestmaecker E.-J. (1996), Konstituierung und Sicherung der Wettbewerbsordnung, în Soziale Marktwirtschaft als historische Weichensstellung, ST Verlag, Dăsseldorf, p.53

echilibrul social se face prin redistribuirea veniturilor şi prin sindicalizarea forţei de muncă. Ordoliberalismul, care derivă din teoriile economice liberale din prima perioadă a industrializării, consideră că liberalismul economic, în special cel dezvoltat de Adam Smith, reprezintă o traducere incompletă a conceptului de liberalism politic care a apărut în Anglia în secolul XVIII. Libertatea individului în sfera economică, nu trebuie înţeleasă ca dreptul de a exercita orice activitate economică în afara vreunei reglementări. Activitatea economică este parte integrantă a cetăţeniei şi implică drepturi şi obligaţii. Soluţia văzută de ordoliberali la toate aceste probleme constă in elaborarea unei constituţii economice, care să o completeze pe cea politică. Aceasta ar conţine principiile unei funcţionări eficiente a pieţei, potrivit valorilor promovate de către societate. Constituţia economică trebuie să creeze o ordine competiţională care să se conformeze principiilor statului de dreptRechtsstaat, subliniind în acest fel reglementarea sectoarelor economice public şi privat. In sectorul privat, sarcina imediată este aceea de a desfiinţa monopolurile existente, de a preveni concentrarea de puteri şi de a impune comportamente competiţionale monopolurilor şi cartelurilor. Pentru sectorul privat ordoliberalismul propagă principiul subsidiarităţii, statul păstrând un rol neutru în conformitate cu principiile pieţei. Acţiunea sa economică este clar definită şi limitată iar rolul sau este de a asigura aplicarea şi respectarea principiilor constituţionale. Elementele economiei sociale de piaţă Economia socială de piaţă respinge centralizarea deciziilor economice. Acestea trebuie să fie rezultatul competiţiei de pe piaţă. Preţurile se stabilesc pe piaţa liberă prin cerere şi ofertă. Consumatorii încearcă sa îşi acopere nevoile cât mai mult posibil iar producătorii încearcă să-şi maximizeze profiturile. Cadrul este asigurat de competiţie. Astfel, principalele elemente ale economiei sociale de piaţă devin consumul, libertatea alegerii profesiei şi locului de muncă, dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Constituirea de monopoluri este interzisă. Dreptatea socială este unul dintre scopurile economiei sociale de piaţă şi se realizează prin existenţa unei monede stabile care sprijină ocuparea forţei de muncă, asigurări sociale care conferă securitate, şi o competiţie reală.31

31 Watrin C.( 1974), Thesen zum Programm der Sozialen Marktwirtschaft în Grundtexte Zur Sozialen Marktwirtschaft, p. 174-175

56

Economia socială de piaţă îşi propune să îmbine avantajele unei economii de piaţă cu responsabilitatea pentru efectele negative socio-economice. Aceste efecte sunt corectate prin asigurările sociale şi prin redistribuirea veniturilor de către stat. Tot o componentă socială a acestui model economic este asigurarea şanselor egale de intrare pe piaţă.

a regimului nazist crease o supraofertă de monedă fără acoperire în oferta de bunuri. Pentru a combate economia neagră care rezultase după război, mai ales în marile oraşe, şi pentru a susţine refacerea economică în partea vestică a Germaniei, s-a instituit o bancă centrală urmând să se realizeze şi o reformă monetară.

Etapele Economiei Sociale de Piaţă

Reforma economică şi monetară

In continuare vor fi prezentate etapele prin care economia socială de piaţă în Germania a trecut de la introducerea sa şi până astăzi.

La Conferinţa de la Königssteiner Aliaţii care formau Bizona (Marea Britanie şi Statele Unite) au decis realizarea unei reforme economice în zona ocupată de ei, însărcinând în acest sens administraţia germană. Scopul principal al reformei era acela de a înlocui economia de comandă, care dominase perioada de după război, cu o economie de piaţă. Administraţia Aliaţilor considera ca cei trei paşi necesari erau atunci Reforma Monetară, Reforma Economică şi aplicarea Planului Marshall, considerând aceste trei variabile interdependente. Se urmărea într-o primă fază normalizarea economiei prin reabilitarea consumului. Planul Marshall avea rolul să compenseze lipsa de capital pentru investiţii. Mai întâi a fost anunţată Reforma Monetară.33 Paralel însă se realiza şi Reforma Economică care avea scopul să desfiinţeze planificarea economică, raţionalizarea economiei germane şi controlul preţurilor34. Prin instrumentele conferite de reforma economică şi monetară planificarea economică a fost desfiinţată. Planul Marshall a susţinut procesul de tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă. La 28 iunie 1948 s-a decis trecerea la economia de piaţă. Prima măsură luată a fost liberalizarea preţurilor. In ceea ce priveşte alimentele de bază: laptele, cartofii, carnea, untura şi materiile prime industriale: cărbunele, fierul şi oţelul, acestea au fost păstrate sub controlul statului. De asemenea nu au fost liberalizate preţurile la electricitate, gaz, apă, medicamente, chirii, transport, îngrăşăminte35. Asigurările au rămas în această fază tot sub controlul statului.

„Wirtschaftswunder” (anii ´50-´60) După câştigarea războiului Aliaţii vestici în special S.U.A. şi Marea Britanie au hotărât că expansionismul sovietic trebuie stăvilit. Acţiunile Uniunii Sovietice în ţările pe care le ocupase, şi politica sa faţă de Turcia şi Grecia au convins liderii vestici că sovieticii aveau ca scop dominaţia Europei. Germania a ajuns astfel sa fie privită mai degrabă ca un aliat decât ca un duşman înfrânt. Această schimbare de atitudine a făcut ca oficialii americani să îşi asume un rol foarte activ în Germania. In 1946 secretarul de stat american James F. Byrnes a propus transferul funcţiilor administrative de la autorităţile militare ale aliaţilor către o autoritate germană unică. Byrnes a declarat atunci că S.U.A. nu a înfrânt nazismul pentru a oprima poporul german, ci pentru a îl elibera, şi a îl transforma într-o naţiune prosperă. Discursul său a fost considerat primul semn că Germania nu va rămâne izolată, ci că va ocupa, potrivit lui Byrnes „un loc onorabil între naţiunile libere şi doritoare de pace ale lumii”. Uniunea Sovietică şi Franţa nu doreau o Germanie revitalizată. S.U.A şi Marea Britanie au format o zonă economică unificată - Bizone la 1 ianuarie 1947. După un început dificil Bizone s-a dovedit un succes, iar populaţia aflată aici, aproximativ 40 milioane de locuitori, a început să beneficieze de o economie îmbunătăţită. In primăvara anului 1949, după o perioadă de creştere economică susţinută zona de ocupaţie franceză s-a alăturat formându-se astfel Trizone. La mijlocul anului 1947 a fost lansat Planul Marshall al cărui scop era stimularea economiilor de pe continent prin infuzii substanţiale de capital, pentru promovarea comerţului între Europa şi S.U.A.. Ajutoarele primite prin acest program au pus bazele viitorului miracol economic german- Wirtschaftswunder32. Pentru o economie în creştere era nevoie de un sistem monetar funcţional. Economia de război

32 vezi Hardach G. (1994), Der Marshall Plan, dtv Wissenschaft, München, p.31

-(continuarea în următorul număr al revistei)Diana BOTESCU Consilier pentru afaceri europene Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

33 idem p. 247 34 idem, p.248 35 ibid., p.252

57

Izvoarele juridice formale şi informale privind comitetele comitologice şi comitologia (-partea a II-a) Apărute din necesităţi practice de eficientizare a activităţii deliberative de la nivel european, comitetele comitologice nu sunt prevăzute în tratatele constitutive ale Uniunii Europene. Ele sunt dovada pragmatismului european şi a dorinţei statelor membre de a asista Comisia în exercitarea atribuţiilor sale executive. Formalizarea lor s-a realizat prin texte normative cu caracter strict, pentru ca, ulterior, să fie luate în considerare în tratate, începând cu Actul Unic European (1986).  Astfel, articolul 202 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene constituie baza legală pentru comitologie. Iar, a treia liniuţă de la art. 145 din Tratatul CEE stipulează: „Consiliul conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă, competenţele de execuţie pentru regulile pe care aceasta le stabileşte. Consiliul poate să transfere exercitarea acestor competenţe în mai multe feluri. Pentru situaţii specifice, poate să îşi rezerve exercitarea în mod direct.” Primul act care a reglementat modul de funcţionare a comitetelor comitologice a fost Decizia Consiliului 87/373/CEE. Acest act a introdus principalele proceduri şi comitetele aferente lor. Documentul stipula că aceste comitete sunt formate din reprezentanţii statelor membre şi că reprezentantul Comisiei prezidă reuniunile comitetelor. Ulterior, această decizie a fost înlocuită prin Decizia Consiliului din 28 iunie 1999.  Dorind să se atenueze tensiunile dintre Comisie şi Parlamentul European legate de absenţa Parlamentului la lucrările comitetelor comitologice, între cele două instituţii a fost încheiat, tot în anul 1999, un „Modus Vivendi”. Documentul a rezultat ca urmare a presiunilor exercitate de Parlamentul European care, folosindu-se de competenţele pe care le deţinea, a blocat de două ori adoptarea bugetului comunitar. În principal documentul prevedea informarea completă a Parlamentului European cu privire la toate măsurile ce ţin de comitologie atunci când legislaţia de bază este adoptată prin procedura de codecizie. Această prevedere a rămas la nivel teoretic, punerea sa în practică rămânând la nivel teoretic.  În urma criticilor din ce în ce mai dese cu privire la lipsa de transparenţă a comitologiei, la numărul mare de proceduri şi la lipsa de control al activităţii comitetelor comitologice, în 28 iunie 1999 a fost adoptată Decizia Consiliului privind

modul de funcţionare a comitologiei. Principalele modificări pe care le aduce documentul sunt: simplificarea regimului procedural al activităţii comitetelor, ia în considerare procedura de codecizie prin faptul că recunoaşte Parlamentului European dreptul de intervenţie36.

Sursa: http://large.snazal.com/?0199273898

Totodată, se îmbunătăţeşte transparenţa sistemului comitetelor în beneficiul Parlamentului şi al publicului. În Decizie se prevede că documentele sunt accesibile publicului şi că sunt înregistrate într-un registru public. De asemenea, este stipulată şi informarea mai amplă a Parlamentului European. În Bilanţul de activitate pentru perioada 19992004, Comisia pentru afaceri constituţionale a prezentat propuneri privind realizarea unei reforme în ceea ce priveşte comitologia. Recomandările făcute de membrii acestei comisii au fost: - să se permită Parlamentului European să intervină atunci când măsurile de execuţie ţin de probleme importante sau sensibile din punct de vedere politic; - sistemul care reglementează exercitarea puterilor de execuţie să facă obiectul unui control parlamentar crescut; - atunci când Comisia va adopta o măsură, Parlamentul şi Consiliul vor dispune de un interval de timp pentru a alege una din următoarele variante:  retragerea măsurii;  aplicarea măsurii, dar cu luarea în considerare a obiecţiilor formulate;  depunerea unei propuneri în Parlament şi în Consiliu, în cadrul procedurii legislative cutumiare.  În data de 17 februarie 2000 a fost adoptat Acordul interinstituţional dintre Parlamentul European şi Comisia Europeană cu privire la modalităţile de aplicare a Deciziei Consiliului din 28 iunie 1999 (1999/ 468/ CE).

36

Haibach, George – Council Decision 1999/ 468 – A New Comitology Decision for the 21st Century?!, pag. 10-16

58

Acordul stabileşte modalităţile de exercitare a competenţelor de execuţie conferite Comisiei. Documentul urmăreşte consolidarea şi clarificarea informării Parlamentului European cu privire la activitatea comitetelor comitologice. Comisia este de acord să transmită Parlamentului proiectele de măsuri de execuţie ale căror acte de bază nu ţin de codecizie dar care au o importanţă specială în viziunea Parlamentului European. Conform celor stabilite în Acord, Parlamentul European primeşte putere de intervenţie în cazul în care consideră că anumite competenţe de execuţie sunt depăşite – abuz de putere din partea Comisiei Europene. O altă prevedere importantă a documentului este aceea că, în caz de reexaminare a proiectului de măsură vizat, Comisia se angajează să ţină cont de poziţia exprimată de Parlamentul European.  Decizia Consiliului din iulie 2006 – 2006/ 512/ CE introduce un nou tip de procedură de exercitare a competenţelor de execuţie şi anume procedura de reglementare cu control. Prin introducerea acestei proceduri s-a urmărit ca cele două ramuri ale puterii legislative – Consiliul şi Parlamentul European să fie plasate pe picior de egalitate în raport cu controlul modului în care Comisia îşi exercită competenţele de execuţie conferite. Astfel, Decizia recunoaşte Parlamentului European dreptul de veto în ceea ce priveşte:  măsurile de punere în execuţie a unui act de bază adoptat prin codecizie;  măsurile cu caracter aproape legislativ;  măsuri cu impact general ce au ca obiectiv modificarea respectivului act, inclusiv prin eliminarea sau adaugarea unor elemente. Dreptul de veto al Parlamentului European poate fi exercitat doar pentru măsurile care nu au fost adoptate.

de comitete şi structuri informale, lipsa de informaţii accesibile marelui public pentru decizii care îl interesează pe acesta, reglementările prea stufoase şi excesul de birocraţie. În principal percepţia negativă se datorează lipsei de notorietate, structurii opace şi procedurilor complexe. Şi aceasta în ciuda faptului că participarea la spaţiul public european creat de instituţiile europene face din comitologie un factor de democratizare al Uniunii. Ambiguitatea formulărilor şi procedurile complexe care caracterizează activitatea din cadrul comitetelor comitologice au avut şi ele partea lor de contribuţie la imaginea negativă creată. De aceea, deseori comitologia este dată ca exemplu de complexitate şi opacitate a sistemului politic decizional european. Pe de altă parte, participarea reprezentanţilor statelor membre în comitetele comitologice este percepută a nu se limita doar la simpla aplicabilitate şi expertiză tehnică privind procesul legislativ, considerându-se că sistemul comitologic acoperă adevărate jocuri instituţionale şi politice. Scepticismul se manifestă în continuare, în ciuda reformei recente a sistemului care consolidează rolul Parlamentului European, dar care nu atrage după sine garantarea unei mai bune aplicări a normelor comunitare.

Concluzii Din analiza documentelor şi studiilor despre procesul decizional european se remarcă următoarea particularitate a sistemului comunitar: în structura instituţională comunitară nu este importantă separarea strictă a puterilor între instituţiile comunitare, cât mai ales asigurarea unui echilibru instituţional. Pe de altă parte se poate observa că, prin activitatea derulată în cadrul comitetelor comitologice, se contribuie la dezvoltarea unei culturi juridice speciale a Uniunii. Cu toate acestea, comitologia rămâne necunoscută cetăţenilor europeni, iar nemulţumirile au apărut datorită problemelor create din diverse cauze cum ar fi: numărul mare

Sursa: http://www.realestateinsight.com/wp-content/ uploads/2008/07/legislation-735275.jpg

Cu toate acestea nu trebuie să se piardă din vedere faptul că, prin avizele comitologice, se permite exercitarea controlului din partea statelor membre, iar modificarea deciziilor luate la nivelul comitetelor comitologice se poate realiza numai prin unanimitate. Practic, comitetele comitologice asigură funcţia de control în numele statelor membre, dar joacă şi rolul de interfaţă obligatorie între administraţiile publice naţionale şi cea comunitară. Probleme sunt numeroase în ceea ce priveşte comitetele comitologice. Pe de o parte, 59

numărul mare de comitete necesită existenţa unui număr corespunzător de experţi, or aproape toate statele membre se confruntă cu probleme privind numărul redus de profesionişti în anumite domenii. Iar comitetele comitologice conduc treptat la crearea unui corp specializat pe anumite domenii tehnice, care trebuie însă să aibă şi cultură politică şi să stăpânească foarte bine tehnicile de negociere. Limbajul extrem de tehnicist utilizat în comunicarea informaţiilor legate de activitatea instuţională este o altă critică cu care se confruntă instituţiile Uniunii Europene şi comisiile. Şi aceasta pentru că inclusiv mesajele adresate publicului larg sunt redactate într-o manieră ermetică, clişeistică. Comitologia are cu atât mai mult un impact negativ asupra publicului cu cât activităţile din cadrul comitetelor implică utilizarea unui astfel de limbaj. O altă problemă care apare, mai ales la nivelul statelor membre care au aderat recent este lipsa de experienţă în ceea ce priveşte activitatea de lobby care este extrem de importantă în procesul de luare a deciziilor. Mai ales, ţările care au făcut parte din fostul lagăr comunist nu dispun de personal cu capacitate de expertiză şi cu experienţă în activitatea de lobby şi de negociere, aceasta creând probleme în ceea ce priveşte influenţa pe care o pot exercita în cadrul reuniunilor şi în modul de reprezentarea a intereselor naţionale. Deoarece acţiunile comunitare se simt cel mai bine la nivel naţional, iar uneori impactul lor la nivelul comunităţilor locale nu este cel scontat, percepţia populaţiei este de ruptură între ei şi reprezentanţii lor la Bruxelles, considerând că aceştia nu le reprezintă cu adevărat interesele. Pe de altă parte, opinia cvasi-generală este aceea că, la nivelul comitetelor comitologice şi al grupurilor de experţi se iau decizii politice inclusiv legate de politicile cu caracter strict naţional. Din documentele studiate privind tema prezentei lucrări, reiese o oarecare ambiguitate privind tratarea subiectului şi evitarea unor clarificări atât procedurale, cât şi contextuale. Unii cercetători au remarcat că, însăşi logica integrării ajunge să contribuie la îndepărtarea actorilor naţionali care acţionează în reţeaua europeană de mediile lor politice de origine. În încercarea de a compensa slăbiciunile instituţionale, recursul actorilor implicaţi în formularea politicilor europene la strategiile discursive nu face decât să mărească distanţa dintre locurile reale de putere şi cel de producere a normelor politice care este din ce în ce mai

mult cel de la nivel european. Populaţia are sentimentul că politica naţională pentru domenii ce ţin strict de competenţa statelor membre este de fapt dictată de la Bruxelles şi că nivelul decizional naţional cu tot ceea ce înseamnă el tinde să dispară, deciziile politice fiind luate în cadrul structurilor şi organismelor implicate în procesul decizional comunitar.

Sursa: http://cache.daylife.com/imageserve/07p2f7W8w9D4/610x.jpg

Tensiunile interinstituţionale existente între Parlamentul European, Comisie şi Consiliu nu au făcut altceva decât să crească gradul de neîncredere a populaţiei faţă de instituţiile europene şi faţă de Uniunea Europeană în general. Simptomatic este şi faptul că 80% din propunerile adoptate în cadrul grupurilor de experţi şi în cel al comitetelor comitologice sunt adoptate ca atare de către Consiliu şi/ sau Parlamentul European, ceea ce nu face decât ca grupurile de lucru şi comitetele comitologice să fie percepute drept centrele reale de putere şi decizie pentru statele membre, fiind „eminenţa cenuşie” a sistemului, care nu ţine cont de necesităţile, speranţele şi doleanţele cetăţenilor pe care se consideră că îi reprezintă. Practic, criza cu care se confruntă acum Uniunea are rădăcini adânci şi se manifestă pe mai multe planuri, iar statele membre şi instituţiile europene trebuie să găsească modalitatea de a recâştiga încrederea populaţiei în proiectul unei Europe Unite apropiată de cetăţenii săi. Bibliografie selectivă  Prof. univ. dr. Lucica Matei, Decizia în Uniunea Europeană, Colecţia „Caiete Jean Monnet”, nr.3/ 2007  Lucica Matei, Acquis Comunitar şi Administraţie Publică, Editura Economică, Bucureşti, 2000

Andrada MINEA expert 60

„Euroforia” federală – rolul subsidiarităţii, competenţelor şi al identităţii în Uniunea Europeană „Trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei... Procesul este simplu.Tot ce trebuie este hotărârea câtorva sute de milioane de bărbaţi şi femei”37 (Winston Churchill)

Sursa: http://www.infopointeuropa.de/halloeuropa/ Fotos/ Allgemeine%20Foto/Maastricht.jpg

Uniunea Europeană este o formă de organizare socială în expansiune – caracterul şi structura o fac unică în dinamism şi dificil de clasificat din punct de vedere al regimului politic. Tratatul de la Lisabona a generat dezbateri şi mai vii privind extinderea autorităţii şi identităţii UE. Mulţi oameni de ştiinţă argumentează că noudescoperita încredere în schimbări eficiente în cadrul Uniunii stârneşte un sentiment de „euroforie” şi suport pentru o uniune tot mai strânsă – una care pune accentul pe cetăţeni. I. Adaptarea la un model de “federalism” UE: principiul subsidiarităţii Potrivit lui Liesbet Hooghe şi Gary Marks, “federalismul” poate fi privit ca o „organizare în care autoritatea se manifestă într-un număr limitat de domenii, bine definite şi care nu se întrepătrund, la un număr delimitat de „grupări” teritoriale, fiecare îndeplinind un „buchet” de funcţii”38. Acest lucru atrage după sine un echilibru stabil al autorităţii, apartenenţe bine definite cu o arie largă de funcţii şi jurisdicţii la un număr limitat de niveluri. O asemenea „arhitectură” ordonată nu conferă flexibilitatea necesară adaptării la cerinţele guvernării, în contextul unei Uniuni în permanentă schimbare şi dinamice.

37

Churchill, Winston. “Winston Churchill’s Speech to the Academic Youth”, 1946 38 Hooghe, L and G. Marks (2003). “Unravelling the Central State, But How?”

Atribuţiile în cadrul Uniunii sunt împărţite între cele două „nivele” de autoritate – guvernele naţionale şi instituţiile UE supranaţionale. Deşi federaliştii subliniază caracterul supranaţional al Uniunii, rolul cheie jucat de Statele Membre în procesul de luare a deciziilor nu subminează modelul – federalismul poate integra cu uşurinţă naţiunile-state ca actori importanţi la centru39. Modelul federal40 se axează pe crearea unei uniuni de popoare mai degrabă decât a unei uniuni de state. În consecinţă, UE ar trebui să fie orientată mai mult către cetăţenii săi. Faptul că Tratatul de la Lisabona – un element „constituţional” – este introdus la nivelul UE, poate de asemenea să atragă o mişcare către federalism. De exemplu, Tratatul acordă parlamentelor naţionale dreptul de a „verifica” deciziile Comisiei prin intermediul „mecanismului de notificare prealabilă”, dar acest lucru nu înseamnă un pas înapoi din punctul de vedere al integrării sau federalismului. Mai degrabă, în ce priveşte democraţia, ar însemna întărirea legitimităţii diverselor nivele41 UE (şi reducerea deficitului de democraţie la nivelul percepţiei cetăţeanului). În ce priveşte eficienţa, înlesnirea unei implicări mai semnificative a parlamentelor naţionale, poate de asemenea să fie parte a unei strategii de accelerare a federalizării printr-un proces de „preluare” – Statele Membre ar fi în măsură să-şi vadă preferinţele politice acceptate ca preferinţe UE, dându-le astfel posibilitatea să se adapteze mai uşor la schimbări viitoare ale politicii uniunii. Schimbările instituţionale şi schimbările în reprezentare din ultimii ani, ca rezultat al tratatului de reformă şi a seriei de extinderi, au făcut ca politicile la nivel UE să fie mai rezistente la schimbare, prin diminuarea relativă a puterii statelor membre mai mari42. După cum arată Simon Hix acest lucru sporeşte eterogenitatea 43 preferinţelor în UE şi accentul pe puterea UE în

39

Sbragia, Alberta. “The Future of Federalism in the EU” Chryssochoou, D. (2003). “EU Democracy and the Democratic Deficit”. 41 Este interesant de menţionat aici că mai există (în scădere) un model „confederat”, care urmăreşte crearea unei unităţi de state, nu de popoare. Conform acestui model, identitatea şi suveranitatea Statului Membru rămân intacte, iar parlamentelor naţionale li se atribuie un rol sporit. Modelul confederat ar menţine UE la un nivel predominant interguvenamental. 42 O menţiune: sistemul de vot cu majoritate calificată, conform Tratatului de la Lisabona, de ex., s-ar extinde în cadrul Consiliului de Miniştri, făcând astfel ca instituţia să fie predominant supranaţională – mecanismul de vot cu majoritate calificată în general face ca politicile la nivel UE să fie mai « durabile ». 43 Hix, Simon. „Euroscepticism as Anti-Centralization: A Rational Choice Institutionalist Perspective”,p139 40

61

comparaţie cu a Statelor Membre – o perspectivă pe care „federaliştii” sunt dornici să o sublinieze. Un rol important în ochii „federaliştilor” a fost acordat Comisiei, Parlamentului European (PE), ca şi Curţii Europene de Justiţie (CEJ). Aceste instituţii centrale au caracteristici „federale”. Întâi de toate, Parlamentul European, ca unică instituţie a UE ai cărei membri sunt aleşi direct, are puteri sporite ca urmare a tratatelor de reformă – Tratatul de la Lisabona ar extinde procedura de co-decizie în aproape toate domeniile politice şi ar da Parlamentului European ultimul cuvânt în stabilirea bugetului, astfel sporindu-i în mod considerabil influenţa (acest fapt trebuie privit ca un mod de a întări democraţia, deoarece oamenii ar fi reprezentaţi în mod direct de o instituţie mai influentă). În al doilea rând, Comisia este privită de „federalişti” ca organ legislativ şi ca având un rol esenţial în procesul de luare a deciziilor şi de concepţie a strategiilor (poate este important de menţionat aici că dimensiunea Comisiei ar urma a fi redusă la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, cu numirea preşedintelui în mai mare măsură dependentă de rezultatul alegerilor, tot cu scopul creşterii democraţiei). În al treilea rând, CEJ, prin activitatea sa judiciară, are un mare grad de libertate în luarea deciziilor privind competenţele în UE precum şi în interpretarea legilor UE în conformitate cu principiul subsidiarităţii – aceasta este cu siguranţă o atribuţie de tip „federalist”. În ultimă instanţă, UE a evoluat şi mai mult în direcţia federalizării prin înfiinţarea Băncii Centrale şi a monedei comune: „UE post-Maastricht s-a transformat într-un fel de stat federal”44.

Sursa: http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/1/3614/ 2445951/1/sediu-ue.jpg

Devine foarte important, la acest punct, să tratăm principiul fundamental al UE, principiul subsidiarităţii. Acesta se referă la faptul că autorităţile la nivelul UE pot legifera doar atunci

44

McKay, David. “Designing Europe: Comparative Lessons from the Federal Experience”, p.6.

când Statele Membre nu îşi pot atinge scopurile în mod individual. În acest sens, articolul 5 al Tratatului CE, menţionează următoarele: „Comunitatea acţioneazã în limita competenţelor şi a obiectivelor ce-i sunt conferite prin Tratat. În domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivã, Comunitatea nu intervine – conform principiului subsidiaritãţii – decât în mãsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manierã suficientã de cãtre statele membre”. Scopul principal al subsidiarităţii este să garanteze că procesul de integrare respectă diversitatea culturală a Statelor Membre şi că nu se îndepărtează de cetăţean.45 Subsidiaritatea are rădăcinile în „Europa modernismului timpuriu care nu era încă dominată de un sistem de state naţionale pe deplin suverane şi, ... de aceea este momentul să se înfiinţeze o Uniune Europeană care să succeadă statelor naţiuni”46. Noul Tratat de la Lisabona conferă parlamentelor naţionale un rol mai important în funcţionarea UE, ele având sarcina să garanteze respectarea de către UE a principiului subsidiarităţii. Pentru a vedea dacă subsidiaritatea propagă evoluţia uniunii către o structură federală, este util să facem referire la principiul „înrudit”, al supremaţiei legii UE, care este piatra de temelie a dreptului comunitar47. Potrivit acestui principiu, legea UE prevalează asupra legii naţionale - acest lucru ar avea sens dacă subsidiaritatea s-ar aplica în cazul politicilor cum ar fi piaţa internă, care să fie urmărite la nivel comunitar. II. Evaluarea Europene

atribuţiilor

în

cadrul

Uniunii

Tipuri de puteri legale Atribuţiile în cadrul UE se împart între sferele jurisdicţionale ale Statelor Membre şi autorităţile la nivelul UE, cu respectarea principiului subsidiarităţii. În acest sens, este relevant de văzut care sunt tipurile de atribuţii care coexistă în UE. Primul tip de putere legală este atribuţia exclusivă UE. În aceste domenii, Statele Membre nu au, a priori, capacitatea de a acţiona. De exemplu, UE are capacitate exclusivă în politica monetară. Acelaşi lucru este valabil în politica comercială cu ţările din lumea treia şi în comerţul internaţional – motiv pentru care UE este reprezentată în Organizaţia Mondială a Comerţului, dat fiind că în

45

Lenaerts,Koen & Piet van Nuffel & Robert Bray (ed.).Constititional Law of the EU (2nd Ed.) p.102 46 Hueglin, Thomas O. „Federalism, Subsidiarity and the European Tradition: Some Clarifications” 47 Kirchner, Christian „ Competence Catalogues and the Principle of Subsidiarity in the European Constitution”, p.73

62

acest domeniu posedă personalitate statală. Singura restricţie aplicabilă aici este cea a proporţionalităţii, respectiv faptul că metodele alese de Comunitate în implementarea politicii sale trebuie să fie compatibile din punct de vedere al ariei de cuprindere şi scopului. Acest principiu este supus interpretării CEJ şi, conform Tratatului de la Lisabona, este avizat (prin mecanismul de notificare prealabilă) de către parlamentele naţionale. Al doilea tip de putere legală, este atribuţia comună. Atât Statele Membre, cât şi UE acţionează în aceste domenii politice, dar se aplică principiul menţionat mai sus, al supremaţiei legii UE. Acest tip de atribuţie se aplică în majoritatea domeniilor politicii UE, cum ar fi agricultura, infrastructura, politica alimentară, etc. Tot aici se aplică şi principiul subsidiarităţii (în timp ce în domeniile de competenţă exclusivă, Statele Membre nu au nici un cuvânt de spus). Al treilea tip de atribuţii este cel de putere complementară sau de suport, în care ambele niveluri de guvernare pot acţiona în mod egal şi simultan (cum ar fi domeniul educaţiei – de exemplu poate fi obligatoriu ca în cadrul programelor naţionale de educaţie să se acorde studenţilor europeni străini, burse, ca urmare a faptului că sunt membri ai Uniunii; oricum, diviziunea atribuţiilor în educaţie este incertă deoarece cooperarea în acest domeniu poate întâmpina rezistenţă la nivel naţional). Alt domeniu de putere complementară este politica externă (ca şi domeniul taxării), care este unul dintre cele mai dificile domenii abordabile la nivelul UE (după cum s-a văzut cu câţiva ani în urmă în problema trimiterii trupelor în Iraq). Acest lucru pare ciudat dintr-o perspectivă federală clasică, deoarece la crearea unei federaţii, cel mai important element de pornire sunt de obicei relaţiile externe. Oricum, în cadrul UE, acest domeniu politic rămâne în principal la nivel naţional, iar vocile Statelor Membre individuale rămân cele mai importante. În final, a patra arie de atribuţii constă în putere exclusivă a Statelor Membre, în domenii ale politicii cum ar fi planificarea spaţială şi integritatea teritorială, deşi chiar şi acestea au fost atinse într-o măsură de jurisdicţia UE (de exemplu, în cazul integrităţii teritoriale, Ciprul nu are problema frontierelor clarificată, iar aceasta este o problemă UE, nu doar exclusiv a statului). Acelaşi lucru este valabil în domeniul securităţii sociale, care nu mai este ferit de amestecul UE. Aici trebuie luată în considerare şi altă dimensiune – distincţia dintre atribuţiile interne şi externe ale UE. Atribuţiile enumerate mai sunt toate interne, ele reflectând distribuţia puterii între cele două nivele de guvernare din interiorul UE.

Sursa: http://images.google.ro/bp3.blogger.com/.../S220/strategy.jpg

Aria de cuprindere şi efectele atribuţiilor Sunt interesant de luat în considerare beneficiile pentru Statele Membre şi Comunitate care decurg din transferul de competenţe menţionat mai sus. În primul rând, demarcarea competenţelor descrise poate folosi la stimularea motivării48 pentru obiectivele politice ale Uniunii. Astfel, Statele Membre sunt constrânse de către deciziile Comisiei şi ale CEJ, deoarece aceste instituţii au puteri de implementare folosite pentru încurajarea sau asigurarea respectării obiectivelor. Acest lucru este accentuat de rolul Comisiei ca „paznic al tratatelor” – o poziţie care nu doar îi conferă rolul de prim legislator, din perspectivă federală, din cadrul UE, dar măreşte şi credibilitatea UE (intern şi extern). Astfel, Statele Membre îşi „leagă mâinile” colectiv şi, ca efect general, acest lucru le dă un sentiment de certitudine în cadrul Uniunii. Dezavantajul delegării puterii către instituţiile UE constă în aceea că guvernele naţionale pot folosi acest lucru ca „perdea de fum” pentru justificarea în faţa electoratului a unor politici nepopulare. UE are o marjă de acţiune limitată datorită principiului „transferului” de putere, fapt care face dificilă armonizarea unor politici (lăsând la o parte aparenta reticenţă a cetăţenilor UE faţă de armonizare şi omogenizare). Din acest punct de vedere UE este diferită faţă de un „stat” federal prin aceea că puterile sale decurg doar din principiul atribuirii de puteri. Acest fapt contrastează puternic cu Statele Membre, care, ca părţi în dreptul internaţional au competenţe legale, judiciare, politice. Mai mult, cei doi piloni inter-guvernamentali ai UE sunt Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) – conform acestor piloni, Comisia, Parlamentul European, şi CEJ au mai puţină autoritate decât în cadrul pilonului CE. Acest lucru face ca UE să fie aparent mai inter-

48

Tallberg, Jonas (2002). “Delegation to Supranational Institutions: Why, How and with what Consequence?”

63

guvernamentală, ceea ce reprezintă un pas înapoi faţă de federalism (şi supranaţionalism în general), ca şi un pas înapoi major în ce priveşte procesul de integrare. Astfel, în concordanţă cu principiul atribuirii de puteri prevăzut în tratatul CE, Comunitatea poate acţiona doar dacă există o bază legală. Oricum, UE are de asemenea puterea de a acţiona pentru îndeplinirea obiectivelor comunitare, chiar dacă ele nu sunt menţionate explicit în Tratat (Art. 308)CE. În practică, baza legală conferită de această atribuţie suplimentară prevăzută în articolul sus-menţionat, ca şi cazuistica CEJ, ilustrează faptul că „principiul puterilor transferate, în practică, a pus puţine limite acţiunii Comunităţii”49.

Sursa: http://www.taurillon.org/local/cache-vignettes/ L189xH189/arton1753-6d368.jpg

Mai mult, fiecare tratat de reformă a Uniunii care a urmat, a transformat din ce în ce mai multă putere şi competenţe la nivelul UE. De asemenea, supremaţia legii UE şi doctrina „puterilor implicite” (puterea Comunităţii de a-şi urmări atingerea obiectivelor, chiar dacă acest lucru nu este menţionat specific în tratatele fondatoare), permit UE să atragă o proporţie tot mai mare de competenţe, fapt care aduce în discuţie ideea legitimităţii UE. Această doctrină a „puterilor implicite” este în contradicţie cu cea a „puterilor limitate”, conform căreia Comunitatea poate deriva o bază legală numai din atribuţiile conferite în mod explicit de către Tratate. Ambele doctrine sunt compatibile cu principiul subsidiarităţii, dat fiind că primul principiu are sens dintr-o perspectivă „funcţională” (Comunitatea trebuie să aibă capacitatea de a regla în mod eficient domeniile de politică comună prin armonizarea legislaţiei la nivelul UE), iar cel din urmă are

49

Lenaerts, Koen & Piet van Nuffel & Robert Bray (ed.). Constitutional Law of the EU (2nd Ed.) p.102

sens dintr-o perspectivă mai „strictă”, interguvernamentală. Oricum, nu este atât de important să se aleagă una dintre cele două doctrine – mai degrabă este importantă limitarea alocării de puteri unor sfere de activitate în care şi Statele Membre joacă un rol important, astfel încât să se prevină eroziunea atribuţiilor limitate de către Comunitate la Statele Membre. Dat fiind că nu există în măsură suficientă un „mecanism de control” asupra puterii instituţionale a UE, există pericolul erodării jurisdicţiilor naţionale şi, în consecinţă, al adâncirii deficitului democratic. Din nou, este util aici să remarcăm rolul controlului judiciar în procesul de împărţire a atribuţiilor. CEJ, prin acţiuni judiciare, poate acoperi „goluri” în legislaţie şi impune Statelor Membre implementarea (sau anularea) anumitor politici. Aceasta este ceea ce am văzut în cazuistica CEJ, care a implementat un număr de doctrine „ireversibile” în structurile UE. Între aceste doctrine, care sunt de asemenea caracteristici „federale”, există şi principiul efectului direct, al supremaţiei legislaţiei UE şi al creării unor drepturi legale aplicabile la nivel individual, pe baza dreptului comunitar (în general instituţiile au în vedere „persoana” mai degrabă decât statul, acordând tot mai multe drepturi la nivel individual). Legat de aceasta, J. H. H. Weiler argumentează că, la acest punct, Statele Membre au transferat deja atât de mult din suveranitatea lor la nivel UE, încât nu mai este suficient să ne bazăm pe guvernele naţionale pentru ca procesul de democratizare să se deruleze50 - aranjamentele instituţionale trebuie să pună mai mult accent pe nivelul de acţiune şi legitimitate UE. Bibliografie selectivă:  Hooghe, L. and Marks, G. - “European Union?”, EU Studies Association. May 17-19, 2007.  Kirchner, C. - “Competence Catalogues and the Principle of Subsidiarity in the European Constitution”. Constitutional Political Economy. Volume 8, Number 1, March 1997. pp. 71-87.  McKay, D. - “Designing Europe: Comparative Lessons from the Federal Experience”. Oxford University Press, 2001.

Irina BUGA Jurist

50

Weiler, J.H.H. “The State “Uber Alles”: Demos, Telos and the German Maastricht Decision”.

64

Noi perspective în aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare în urma Strategiei pentru o reglementare mai bună la nivelul administraţiei publice centrale 2008-2013 1. Aspecte generale Competitivitatea în domeniul administraţiei publice centrale a devenit una dintre priorităţile instituţiilor Uniunii Europene (UE) în acest moment. În cadrul statelor membre, se constată o creştere semnificativă a sarcinilor administrative, astfel incît se doreşte ca autorităţile publice din statele membre să-şi revizuiască procedurile interne astfel incît să fie mai aproape de cetăţean şi de mediul privat. Comunicarea Comisiei (2007) 23 ‚Programul de acţiune pentru reducerea sarcinilor administrative în Uniunea Europeana” este o strategie care are ca scop coordonarea acţiunilor statelor membre, pentru atingerea unui nivel cît mai sporit de competitivitate în cadrul administraţiei publice la nivelul Uniunii. Demersurile instituţiilor europene în acest sens nu au ramas fără ecou în România, astfel incît la iniţiativa Secretariatului General al Guvernului (SGG) şi a Departamentului pentru Afaceri Europene (DAE) a fost iniţiată Strategia pentru o reglementare mai bună la nivelul administraţiei publice centrale 20082013, cunoscută şi sub numele de Better Regulation. În concret, programul urmăreşte fundamentarea reglementarilor, reducerea sarcinilor administrative, simplificarea procedurilor administrative, simplificarea legislaţiei naţionale şi aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare. Procesul se va realiza în două etape: una dintre ele, coordonată de SGG împreună cu alte instituţii de la nivel central, se referă la susţinerea mediului de afaceri prin creşterea competitivităţii, iar cea de a doua, coordonată de MIRA, vizează direct cetăţenii prin reducerea sarcinilor administrative şi a procedurilor impuse acestora în legatură cu administraţia. Vom insista în cele ce urmează pe problemele care ţin de aplicarea efectivă a dreptului comunitar în România. 2. Aplicarea efectivă a dreptului comunitar în România Procesul de aplicare al dreptului comunitar este deosebit de important deoarece numai printr-o transpunere adecvată a dispoziţiilor acquisului comunitar se pot atinge scopurile pentru care au fost emise legile europene. Cu privire la aplicarea dreptului comunitar, în literatura de specialitate se menţionează că această procedură este guvernată în special de două principii: o prevedere natională nu poate îngreuna excesiv sau

face imposibilă aplicarea normei comunitare (cerinta eficienţei), iar prevederile din dreptul naţional care reglementează procedura de aplicare a dreptului comunitar nu pot fi mai dezavantajoase decît cele care reglementează cazurile naţionale(principiul echivalenţei51).

Sursa: http://en.euabc.com/media/scaled/H10Hn7.gif

În acelaşi timp, alţi autori subliniază importanţa şi a altor principii după care se aplică dreptul comunitar în statele membre, respectiv principiul cooperarii loiale şi principiul autonomiei statelor membre52. Alinierea legislaţiei României la acquis-ul comunitar a început dinaintea aderării ţării noastre la UE odată cu semnarea Acordului European instituind o asociere între România şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, cînd România a trebuit să inceapă adaptarea sistemului legislativ naţional la realităţile dreptului european. Ministerul Integrării Europene (MIE) a creat cadrul instituţional necesar pentru a asigura aplicarea legislaţiei UE în peisajul legislativ intern, prin monitorizarea acţiunilor instituţiilor administraţiei publice centrale prin care acestea şi-au asumat reglementările comunitare din domeniul lor de competenţă, astfel incît să creeze compatibilitate între sistemul nostru de drept şi cel european. MIE, a avut ca şi competenţe principale în această materie, avizarea proiectelor de acte normative naţionale cu relevanţă comunitară, cît şi comunicarea către Comisie a măsurilor naţionale de transpunere a directivelor comunitare. După aderarea României la UE, DAE a preluat atribuţiile MIE, în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei comunitare în relaţie cu instituţiile din administraţia publică centrală. Pentru o aplicare cît mai corectă a legislaţiei comunitare, structura nou infiinţată a

51

Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu- Dreptul Uniunii Europene, Ed. CH Beck, Bucureşti 2007, pag 97 52 Augustin Fuerea – Drept comunitar european, Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti 2001, pag 177-179

65

urmărit în special următoarele aspecte: transpunerea cît mai corectă şi fidelă a directivelor, realizată prin măsuri naţionale de transpunere eficiente; o relaţie cît mai bună şi transparentă cu Instituţiile UE, în special cu Comisia prin notificarea măsurilor naţionale de transpunere care să evite declanşarea de către Comisie a infringementului; interpretarea şi aplicarea corectă a legislaţiei, astfel încît România să nu fie chemată în faţa instanţelor comunitare pentru nerespectarea obligaţiilor de stat membru; elaborarea unei metodologii pentru reprezentarea juridică a României în faţa instanţelor comunitare în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei comunitare; cu privire la Piaţa Internă, a fost înfiinţat centrul naţional SOLVIT, mecanism necontencios pentru soluţionarea problemelor legate de aplicarea dreptului comunitar aferent pieţei interne.

în ceea ce priveşte evitarea cazurilor de infringement, sau de aducere a României în faţa instanţelor comunitare, datorită neîndeplinirii obligaţiilor de stat membru, mai mult decat atît, ar putea fi imbunătăţită şi calitatea reprezentării României în faţa instanţelor comunitare. Strategia pentru o reglementare mai bună cuprinde o serie de măsuri pentru o aplicare efectivă a dreptului comunitar mult mai eficientă. Acest aspect este deosebit de important şi trebuie luat ca atare de către instituţiile autorizate din România, deoarece o transpunere deficitară a dreptului comunitar ar putea atrage sancţionarea României în faţa Curtii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi a Tribunalului de Primă Instanţă, consecinţele politice, financiare şi juridice fiind grave. Strategia pentru o reglementare mai bună cuprinde şi o serie de direcţii de acţiune care să imbunătăţească semnificativ calitatea aplicării efective a legislaţiei comunitare. DAE este instituţia care coordonează şi monitorizează activitatea naţionala în materia aplicării efective a dreptului comunitar. 3.Măsurile strategiei pentru îmbunătăţirea aplicării dreptului comunitar Avînd în vedere demersul nostru, consideram oportună descrierea pe scurt a acestor măsuri, datorită relevanţei pe care o au în vederea aplicării legislaţiei comunitare.

Sursa: http://www.europe.bg/upload/docs/2_solvit3.jpg

În procesul de aplicare a legislaţiei comunitare, România a înregistrat o creştere a calităţii transpunerii legislaţiei, însă sistemul ar putea fi imbunătăţit. Strategia pentru o reglementare mai bună, consemnează anumite deficienţe în ceea ce priveşte aplicarea dreptului comunitar la nivel naţional. Un prim dezavantaj ar constitui calitatea legislaţiei, care nu permite aplicarea directă a multor regulamente europene. Multitudinea de acte juridice, emise pentru aplicarea regulamentelor comunitare, încarcă sistemul legislativ, diminuînd eficacitatea aplicării legii în general. Un alt aspect negativ ar fi calitatea transpunerii directivelor, astfel multe directive nu sunt transpuse în cel mai fericit mod, mai mult modalitatea în care se face notificarea către Comisia Europeană ar putea fi optimizată. Cu privire la mecanismul SOLVIT, există deficienţe în ceea ce priveşte sesizarea acestei instituţii, multe cereri neîndeplinind condiţiile de admisibilitate, mai mult, datorită calităţii solicitărilor, centrul nu poate să soluţioneze cazurile, activitatea fiind îngreunată. Institutiile din administraţia publică centrală din România au de asemenea probleme

3.1 Perfecţionarea mecanismului de transpunere a directivelor comunitare DAE va elabora o metodologie care va cuprinde principalele principii care vor guverna transpunerea corectă a directivelor prin măsuri naţionale eficiente care să asigure integrarea dispoziţiilor acestora în peisajul legislativ românesc. Printre măsurile preconizate se va regăsi asumarea transpunerii directivelor încă din faza de proiect a acestora. Acest aspect este deosebit de important, deoarece numai printr-o cunoastere cît mai bună a actelor comunitare se pot alege cele mai eficiente metode de aplicare a directivelor. În acest fel se va putea face o evaluare realistă a impactului pe care viitoarea directivă îl va avea la nivel naţional şi se vor putea găsi din timp măsurile efective de implementare a dispoziţiilor sale. Demersurile de transpunere a directivei vor trebui iniţiate încă de la intrarea în vigoare a directivei, iar actul juridic de transpunere va trebui să fie în consens cu dispoziţiile legale privind tehnica legislativă la elaborarea actelor naţionale de transpunere. Strategia face referire şi la faptul că în actul de transpunere nu trebuie să se introducă sarcini adminstrative suplimentare care să îngreuneze aplicarea directivelor. 66

DAE are un rol deosebit în transpunerea directivelor prin Planul naţional privind transpunerea directivelor şi notificarea măsurilor naţionale de transpunere. 3.2 Asigurarea cadrului juridic necesar aplicării regulamentelor comunitare În ceea ce priveşte aplicarea regulamentelor, se va urmări ca şi în aplicarea directivelor, ca regulamentul să fie urmărit încă din faza de proiect de către instituţiile abilitate, să se facă o evaluare a impactului pe care îl va genera regulamentul şi ca un alt aspect important, se va urmări ca regulamentul să fie aplicat în mod direct în legislaţie pentru a nu spori sarcinile şi actele administrative, eliminarea acestora fiind un scop principal al strategiei. DAE va monitoriza măsurile pentru aplicarea directă a regulamentelor, întocmind un raport anual. 3.3 Consolidarea mecanismului SOLVIT Conform Strategiei, şi în cazul mecanismului SOLVIT, DAE va avea rolul esenţial de a promova mecanismul, astfel încît să se reducă numărul de cereri adresate în mod eronat acestei institutii. Politica DAE în acest domeniu se va realiza prin soluţionarea la termen a cazurilor adresate către SOLVIT şi instrumentarea corectă şi în termen a tuturor cazurilor cu care centrul SOLVIT România este sesizat ca centru de origine. 3.4 Perfecţionarea sistemului de prevenire şi soluţionare a problemelor legate de aplicarea dreptului comunitar DAE va monitoriza aplicarea corectă a metodologiei privind reprezentarea României în procedurile în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi a Tribunalului de Primă Instanţă. Acest aspect are o importanţă deosebită deoarece gestionarea relaţiei cu justiţia comunitară constitue un element esenţial pentru un stat membru, astfel o gestionare defectuasă ar îngreuna situaţia României din punct de vedere economic şi politic. 4. Concluzii Strategia pentru o reglementare mai bună oferă soluţii viabile pentru o administraţie publică modernă, deschisă faţă de cetăţean şi faţă de mediul de afaceri. Sistemul legislativ încărcat, sarcinile administrative exagerate şi aplicarea defectuasă a dreptului comunitar, sunt deficienţe cu care ne confruntăm şi pe care trebuie să le înlăturăm astfel încît sistemul public românesc să se apropie de cerinţele unei administraţii publice moderne, strategia fiind concepută pentru o perioadă de cinci ani, respectiv din 2008 pînă în 2013.

Sursa: www.sc.europa.eu/betterregulation/index_eu.htm

Cît priveşte aplicarea dreptului comunitar, în special, trebuie să se conştientizeze importanţa principiilor emise de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, printre care principiul supremaţiei dreptului comunitar sau al aplicării directe a dreptului comunitar în sistemul legislativ al statelor membre. Jurisprudenţa Curţii şi a Tribunalului de Primă Instanţă s-a manifestat tot în acest sens, astfel încît reducerea sarcinilor administrative este în consens cu spiritul legislaţiei comunitare, care nu trebuie să fie o povară pentru dreptul intern al statelor membre, ci să se aplice astfel încît să se realizeze scopurile UE. Cazurile numeroase în care România este chemată în faţa justiţiei comunitare pentru neîndeplinirea obligaţiilor, sau pentru transpunerea defectuasă a instrumentelor comunitare, denotă faptul că în ţara noastră, relaţia cu societatea internaţională nu funcţionează la parametrii pe care îi dorim. Aplicarea efectivă a dreptului comunitar, constitue aşadar, o prioritate pentru instituţiile administraţiei publice centrale, care vor trebui să-şi concentreze eforturile pentru a îmbunătăţi calitatea transpunerii legislaţiei comunitare. Bibliografia selectivă: Cursuri, Monografii:  Gornig G., Rusu I.- Dreptul Uniunii Europene, Ed. CH Beck, Bucureşti 2007;  Fuerea A.- Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;  Octavian Manolache- Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti 2004.  Legislaţie:  Comunicarea Comisiei (2007) 23 ‚Programul de acţiune pentru reducerea sarcinilor administrative în UE”;  Strategia pentru o reglementare mai bună la nivelul administraţiei publice centrale 2008-2013. Radu Ştefan PĂTRU Consilier pentru afaceri europene Unitatea de Politici Publice Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile 67

Europa înseamnă Europeana Cea mai interesantă iniţiativă a Uniunii Europene din ultimul timp a trecut puţin remarcată în spaţiul public românesc ( chiar şi cel cultural, direct vizat). În ziua de 21 noiembrie a.c. a fost lansat pentru scurt timp portalul electronic Europeana, o bibliotecă europeană multimedia.

Sursa: http://www.csinews.net/IntheNews/images/DL3.jpg

Succesul acestei initiaţive nu era aşteptat nici măcar de administratorii acestui proiect astfel că, în urma accesării site-ului (www.europeana.eu) de aproape zece milioane de vizitatori în intervalul primei ore de la lansare această pagină de internet s-a blocat. Nu ne miră faptul că acest proiect a început cu stângul având în vedere importanţa acordată culturii de către Comisia Europeană, mult mai interesată de bunăstarea materială a europenilor, mai ales în aceste vremuri de criză globală, decât de supravieţuirea şi dezvoltarea culturală bazată pe valorificarea bogatei tradiţii culturale europene. Avem şi precedentul înlăturării oricăror referinţe creştine în geneza Europei din preambului Tratatului de Instituire a unei Constituţii pentru Europa, fapt care poate că a contribuit la ruşinosul eşec al adoptării acestui document important, căci deh, dacă Dumnezeu nu te ajută poţi trece toate principiile democratice din lume, tot nu serveşte la mare lucru (limba română are o minunată expresie: frica de Dumnezeu). Ce înseamnă însa Europeana? Pur si simplu o gigantică bibleotecă on-line europeană prin care se inaugurează noi modalităţi de explorare a patrimoniului european: printr-un portal web disponibil în toate limbile U.E., amatorii de artă, literatură, ştiinţă, politică, istorie, arhitectură, muzică sau cinema vor putea accesa rapid şi gratuit cele mai mari colecţii şi capodopere din Europa reunite într-o singură

bibliotecă virtuală. Din 2010, biblioteca va pune la dispoziţie milioane de opere reprezentând bogata diversitate culturală a Europei şi va cuprinde zone interactive pentru comunităţile interesate de anumite teme. Uniunea Europeană va cheltui două milioane de euro pe an în acest scop în perioada 2009–2011. În acelaşi timp, Comisia intenţionează să atragă participarea sectorului privat în vederea extinderii ulterioare a bibliotecii digitale europene. Înfiinţarea bibliotecii digitale Europeana a fost susţinută printr-o rezoluţie adoptată cu o majoritate covârşitoare de Parlamentul European în septembrie 2007. La adresa www.europeana.eu utilizatorii internetului din întreaga lume vor găsi peste două milioane de cărţi, hărţi, înregistrări, fotografii, documente de arhivă, tablouri şi filme din bibliotecile naţionale şi instituţiile culturale ale celor 27 de state membre ale UE. După blocarea site-ului la adresa sus-menţionată apare un mesaj prin care utilizatorii sunt informaţi că site-ul nu funcţionează, ca urmare a accesărilor record cu care s-a confruntat. Administratorii promit că vor reveni la mijlocul lunii decembrie cu o versiune adaptată cerinţelor numeroşilor vizitatori. „Europeana îmbină avantajul competitiv european în domeniul tehnologiilor comunicaţiei şi reţelelor cu bogăţia patrimoniului nostru cultural”, a declarat José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene. „Europenii vor putea accesa de acum cu uşurinţă, repede şi întrun singur spaţiu incredibilele resurse ale marilor noastre colecţii.

Sursa: http://www.tiltonschoollibrary.org/images/novelcsft.jpg

Europeana este mult mai mult decât o bibliotecă. Este o adevărată forţă inspiratoare, un imbold pentru europenii secolului al XXI-lea să se întreacă în creativitate cu unii din cei mai inventivi înaintaşi, cum ar fi marile 68

personalităţi ale Renaşterii. Închipuiţi-vă numai ce posibilităţi oferă studenţilor, erudiţilor, iubitorilor de artă faptul de a avea la dispoziţie, de a putea combina şi cerceta online comorile culturale ale tuturor statelor membre. Se demonstrează astfel cu pregnanţă faptul că în centrul integrării europene stă cultura.” Europeana le permite celor interesaţi să caute şi să navigheze simultan prin colecţiile digitalizate ale bibliotecilor, arhivelor şi muzeelor europene. Prin urmare, utilizatorii pot cerceta diverse teme fără să caute şi să viziteze o multitudine de site-uri şi resurse. Google-ul nu este soluţia cea mai eficientă în multe cazuri când este nevoie de obţinerea unor informţii mai complexe. Proiectul iniţiat de Comisie în 2005 a fost realizat în strânsă colaborare cu bibliotecile naţionale şi alte organisme culturale ale statelor membre, precum şi cu sprijinul consistent al Parlamentului European. Comisia Europeană a început să lucreze la digitalizarea şi accesibilitatea online a materialelor culturale încă din anul 2000. În următorii cinci ani, Comisia a cofinanţat proiecte de cercetare şi a stimulat o mai bună colaborare între statele membre care doreau să-şi pună patrimoniul cultural online.

Sursa: http://www.schule.de/schulen/wvs/projekte/comenius /bilder/european-library2.gif

Găzduită de Koninklijke Bibliotheek, biblioteca nationala olandeza, Europeana este administrată de Fundaţia pentru Biblioteca Digitală Europeană, care reuneşte principalele asociaţii europene de biblioteci, arhive, muzee, arhive audiovizuale şi instituţii de cultură. Peste o mie de aşezăminte culturale de pe tot cuprinsul Europei au oferit materiale pentru acest proiect. Muzeele europene, inclusiv Louvre din Paris şi Rijksmuseum din Amsterdam, au pus la dispoziţie tablouri şi obiecte din

colecţiile lor în format digital. Arhivele diferitelor state au contribuit cu documente naţionale importante, iar Institutul Naţional al Audiovizualului din Franţa a furnizat 80 000 de înregistrări de emisiuni reprezentative pentru sec. al XX-lea, începând cu primele imagini filmate pe câmpurile de luptă din Franţa în 1914. Bibliotecile naţionale de pe întregul continent participă cu manuscrise şi tipărituri, inclusiv exemplare digitale ale unor cărţi celebre, care au dăruit lumii noi idei. În 2009-2010, prin intermediul programului de cercetare al UE, se vor finanţa noi studii asupra bibliotecilor digitale, în valoare de circa 69 de milioane de euro. În aceeaşi perioadă, sectorul despre societatea informaţională din Programul pentru Competitivitate şi Inovare va aloca aproximativ 50 de milioane de euro pentru ameliorarea accesului la patrimoniul cultural şi ştiinţific european. Din păcate doar Institutul de Memorie Culturală(http://www.archweb.cimec.ro/ e_default.htm) este partenerul din România menţionat pe site-ul Europeana spre deosebire de alte state membre care au o reprezentare mult mai consistentă, în special din partea Bibliotecilor Naţionale. Ne-am fi aşteptat să regăsim cel putin Biblioteca Centrală Universitară (B.C.U.) sau Biblioteca Naţională. Iniţiativei Comisiei Europene s-au alăturat şi state care nu fac parte din Uniunea Europeană dar care sunt parţi componente ale culturii europene precum Islanda şi Norvegia. Aşteptând cu nerăbdare redeschiderea site-ului (nici nu stim daca ar fi mai înţelept să-l accesăm din ianuarie pentru a nu-l bloca din nou de data asta cu 20 de milioane de accesări....) este de apreciat acest nou element (www.europeana.eu) care va facilita comunicarea si studiul imensului patrimoniu cultural european, un instrument util multor categorii de oameni implicaţi în diverse domenii de activitate.

Codruţ CONSTANTINESCU Consilier pentru afaceri europene Prefectura Prahova

69

I. AGENDA PRINCIPALĂ: Energie: Avertisment de la UE. Comisia Europeană a declanşat a doua etapă a procedurii de infringement – încălcarea dreptului comunitar – împotriva României în sectorul energiei. Ţara noastră a depăşit termenul-limită, 24 februarie, pentru transpunerea în legislaţia naţională a directivei europene care garantează siguranţa aprovizionării cu electricitate. Ministerul Finanţelor a transmis Parlamentului solicitarea de a include aceste modificări în Legea energiei electrice 13/2007 şi în Legea gazelor 351/2004, însă până acum aceste modificări nu au fost adoptate. Dacă aceste proiecte nu vor fi votate rapid, CE va aduce România în faţa Curţii Europene de Justiţie. (Jurnalul naţional) Fitch: România nu va adopta euro până în anul 2015, deoarece are nevoie de timp pentru obţine convergenţa reală şi nominală. Autorităţile române şi-au stabilit ca obiectiv să intre în zona euro în 2014. "Adoptarea euro nu este o perspectivă pe termen scurt pentru România, deoarece statul are nevoie de mai mult timp pentru a obţine convergenţa reală şi nominală. Fitch nu anticipează că România va adopta euro până în 2015", se arată într-un raport al Fitch. O condiţie a tranziţiei la moneda euro este menţinerea monedei naţionale în mecanismul european al ratelor de schimb (ERM II) pentru o perioadă de doi ani. (Adevărul) UE va accelera finanţarea proiectelor regionale. Comisa Europeană va accelera plăţile Sursa : http://www.rfi.ro/images către statele membre din unele fonduri destinate dezvoltării regionale şi ajutării inserţiei /revista_presei_rom.jpg profesionale, în cadrul unui plan european de relansare. Suma totală a politicii de coeziune UE pentru această perioadă este de 348 miliarde de euro. Banii provin de la Fondul european de dezvoltare regională, care susţine realizarea infrastructurilor şi investiţiilor în producţiile care creează locuri de muncă, şi din Fondul social european, care finanţează proiecte de inserţie profesională şi de formare. (Adevărul) Barroso a anunţat planul de relansare economică a UE. Proiectul prevede alocarea a 200 de miliarde euro în doi ani, în 2009 şi 2010. Principalele prevederi: - plan de relansare bugetară coordonat la nivelul întregii Uniuni Europene, cifrat în total la 200 miliarde euro, ceea ce reprezintă 1,5% din PIB-ul european. Acţiunile decise trebuie să fie "temporare, ţintite şi coordonate". - plan de relansare bugetară coordonat la nivelul întregii Uniuni Europene, cifrat în total la 200 miliarde euro, ceea ce reprezintă 1,5% din PIB-ul european. Acţiunile decise trebuie să fie "temporare, ţintite şi coordonate". - extinderea cu circa 15 miliarde euro anual, în următorii doi ani, a posibilităţii Băncii Europene de Investiţii (BEI) de a acorda împrumuturi.recomandarea ca Banca Centrală Europeană (BCE) să decidă "noi reduceri ale dobânzii cheie", în contextul temperării presiunilor inflaţioniste. - aplicarea "flexibilă" a Pactului de Stabilitate european, care limitează deficitele publice naţionale. Planurile de relansare bugetară trebuie să dureze "cel mult" doi ani (2009-2010), perioadă în care guvernele vor putea conta pe clemenţa oficialilor de la Bruxelles. După terminarea perioadei, guvernele vor fi obligate să îşi diminueze deficitele. - planul de susţinere a sectorului auto, pentru încurajarea producţiei şi achiziţiei a unor maşini mai ecologice, de către consumatori. (Adevărul) VEŞTI RELE: UE a intrat în recesiune. Economia Uniunii Europene a intrat în prima recesiune după 15 ani de creştere continuă. Produsul Intern Brut a coborât cu 0,2% în trimestrul trei faţă de trimestrul anterior. Liderii celor mai mari naţiuni se întâlnesc la Washington pentru a discuta modalităţile de limitare a crizei. (Jurnalul naţional) CE pregăteşte un program de 130 miliarde de euro pentru stimularea economiilor statelor membre. Comisia Europeană pregăteşte un program de 130 de miliarde de euro pentru stimualrea economiilor celor 27 de state ale Uniunii Europene, a declarat ministrul german al Economiei, Michael Glos, citat de Reuters. "În total, vor fi implicate fonduri de 130 de miliarde de euro", a afirmat Glos. Statele membre vor contribui cu echivalentul a 1% din Produsul Intern Brut (PIB), astfel că Germania, cea mai mare economie a Europei, va participa cu 25 de miliarde de euro, a precizat el. Planul ar putea fi finalizat la 26 noiembrie şi va fi discutat de şefii de stat ai ţărilor UE la 10 decembrie, potrivit ediţiei online a publicaţiei Spiegel. (Mediafax) România este pe penultimul loc din UE, după nivelul salariului minim. Salariul net minim lunar stabilit prin lege în România este, în 2008, de 137 euro (500 lei). Acest lucru plasează statul român la coada clasamentului în cadrul Uniunii Europene (UE) în funcţie de nivelul câştigului minim reglementat, arată datele publicate astăzi de Eurostat. Cu toate acestea, salariul minim legal a crescut în România de aproape patru ori din 2000 până în 2008, de la 35 euro pe lună (70 lei) până la 137 euro pe lună (500 lei). (Adevărul) THE ECONOMIST / Eforturile României în combaterea corupţiei sunt ineficiente. Eforturile de combatere a corupţiei în noile state membre UE au stagnat sau au înregistrat un regres, iar ţări precum Slovenia, România, Letonia sau Cehia şi-au închis agenţiile anticorupţie sau le-au diminuat autoritatea, comentează The Economist. Eforturile de combatere a corupţiei depuse de România şi Bulgaria sunt ineficiente, afirmă publicaţia britanică în ediţia electronică. Deşi se confruntă cu un val de violenţe din partea grupurilor mafiote, Croaţia se îndreaptă cu paşi repezi spre aderarea la UE. Perspectiva aderării la UE a încurajat elita din noile ţări membre să declare că susţine combaterea corupţiei, dar fără să facă nimic în acest sens. Odată condiţia eliminată, presiunea scade, comentează The Economist. Eforturile de a forma oficiali şi de a crea structuri corespunzătoare par să nu aibă nici 70

un efect sau doar unul limitat. Astfel, agenţiile şi oficialii desemnaţi să combată corupţia sunt la fel de slabi, corupţi sau incompetentţi ca şi cei pe care ar trebui să îi urmărească. (Jurnalul naţional) CE: România va ieşi de sub monitorizarea pe justiţie când vor fi îndeplinite toate obiectivele. Mecanismul de cooperare şi verificare în domeniul justiţiei şi luptei anticorupţie va fi menţinut până când vor fi îndeplinite toate obiectivele de referinţă - a fost mesajul transmis de secretarul general al CE, valabil şi pentru România, a declarat Mark Gray, purtător de cuvânt CE, citat de NewsIn. România şi-a asumat, odată cu aderarea la UE, îndeplinirea a patru obiective de referinţă (benchmarks), Comisia Europeană neconstatând în niciunul dintre rapoartele de până acum suficiente progrese pentru a elimina vreunul dintre obiective. Astfel, România trebuie să asigure un proces judiciar mai transparent şi mai eficient, printr-o responsabilizare crescută a Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi să monitorizeze impactul aplicării noilor coduri de procedură civilă şi penală. Al doilea obiectiv de referinţă cere monitorizarea nou înfiinţatei Agenţii Naţionale de Integritate, "care să emită hotărâri cu caracter obligatoriu pe baza cărora să se poată aplica sancţiuni disuasive". Obiectivul numărul trei prevede "continuarea seriei de anchete profesioniste şi imparţiale în cazuri de corupţie la nivel înalt. (Adevărul) Programul UE/Bulgaria pierde sute de milioane de euro. În pofida aşteptărilor optimiste ale liderilor bulgari, CE a retras acreditările a două agenţii pe lângă ministerele Finanţelor şi Dezvoltării Regionale care administrau fondurile în cadrul Programului PHARE. Aceasta echivalează cu pierderea definitivă a peste 220 de milioane de euro. Continuă să fie blocate alte 340 de milioane de euro cu şanse tot mai mici de a fi dezgheţate, a declarat purtătoarea de cuvânt a comisarului pentru Extindere, Oli Renn. Decizia reprezintă o reacţie la cazurile de corupţie, conflict de interese şi la abuzurile cu bani europeni. Sumele contractate până acum de companiile bulgare vor trebui acoperite din bugetul de stat. Programul PHARE se încheie în Bulgaria în finele lunii noiembrie. “Sperăm că Bulgaria va aplica măsuri de urgenţă în vederea îmbunătăţirii sistemului de administrare a fondurilor europene”, a declarat aceasta, adăugând că până acum din Sofia n-au venit decât promisiuni, fără rezultate concrete. (Jurnalul naţional) România primeşte peste 768 de milioane de euro avans din fondurile europene pentru relansare economică. Pentru a ajuta statele membre să facă faţă actualei crize economice şi să implementeze măsurile recomandat în Planul de relansare economică prezentat la 26 noiembrie, Comisia Europeană are în vedere alocarea în avans a sumei de 11,25 miliarde de euro din fondurile Uniunii Europene pentru anul 2009, a anunţat, joi, comisarul european pentru politici regionale, Danuta Hubner. (Ziua) UE contra expulzării. Comisia Europeană (CE) nu aprobă expulzarea sistematică a românilor fără venit din ţări precum Italia. Anunţul vine din partea comisarului pentru Justiţie, Jacques Barrot, a relatat agenţia NewsIn, citată de site-urile de ştiri. Oficialul european a mai precizat că măsura anunţată de guvernul italian, de a expulza cetăţenii comunitari care nu pot dovedi că au un venit, ar fi în contradicţie cu legislaţia UE. (Jurnalul naţional) II. AGENDA SECUNDARĂ: România nu a cheltuit niciun euro din fondurile UE pentru mediu. La doi ani după aderarea la Uniunea Europeană, România a contractat, prin proiecte, 950 de milioane de euro din cele 5,5 miliarde destinate investiţiilor de mediu, dar nu a folosit niciun cent. Autorităţile nu au depus niciun proiect pentru gestionarea deşeurilor, reabilitarea CETurilor, protecţia împotriva inundaţiilor şi stoparea eroziunii costiere. România are nevoie de investiţii de mediu de aproximativ 30 de miliarde de euro pentru a se conforma standardelor europene până în 2018, când expiră toate perioadele de tranziţie negociate cu Comisia Europeană. Un instrument foarte important pentru acoperirea acestui necesar financiar îl constituie Programul Operaţional Sectorial (POS) de Mediu. (Adevărul) Comisia Europeana consideră că Uniunea Mării Negre nu este rentabilă. Comisia Europeană consideră ca înfiinţarea unei Uniuni la Marea Neagră nu este necesară, pentru că Uniunea Europeană este suficient de activă în această regiune. "UE este deja foarte activă în regiunea Mării Negre. Pe de o parte, cooperăm deja în plan bilateral cu o serie de ţări, în cadrul Politicii Europene de Vecinatate şi al altor politici externe aplicate în regiunea Mării Negre. Pe de altă parte, anul trecut a fost lansată Sinergia Mării Negre, cu obiectivul de a consolida legăturile cu regiunea Mării Negre. De asemenea, sunt în curs lucrările pentru Perteneriatul Estic, al cărui scop este aprofundarea şi extinderea relaţiilor bilaterale cu statele din vecinătatea estică, precum şi a relaţiilor regionale şi multilaterale", a subliniat purtătorul de cuvânt al comisarului european pentru relaţii externe şi politică de vecinatate, Christiane Hohmann. (Ziua) UE respectă protocolul de la Kyoto. Protocolul de la Kyoto este respectat cu sfinţenie de Uniunea Europeană. UE estimează că îşi va împlini toate obiectivele până în 2012, când protocolul se va încheia. Uniunea speră ca anul viitor la Copenhaga să se semneze un nou acord global de mediu. Protocolul de la Kyoto este respectat cu sfinţenie de Uniunea Europeană. UE estimează că îşi va împlini toate obiectivele până în 2012, când protocolul se va încheia. Uniunea speră ca anul viitor la Copenhaga să se semneze un nou acord global de mediu. (Jurnalul naţional) Ofensiva UE în spaţiul ex-sovietic. Bruxelles-ul doreşte atragerea către Occident a şase foşti sateliţi ai Rusiei. Belarus, Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan ar urma să fie incluse într-o viitoare Zonă Economică Europeană, potrivit unui proiect realizat de CE. Comisia Europeană propune “Acorduri de Asociere” cu şase ţări din vecinătatea estică şi “recunoaşterea identităţii şi aspiraţiilor europene ale acestor ţări“, potrivit ciornei unui comunicat care se pregăteşte la Bruxelles, citată de EUObserver. Noua politică a UE - propusă pentru prima dată de Polonia şi Suedia, în mai, sub numele de “Parteneriatul Estic” (PE) - ar urma să includă măsuri destinate să 71

trimită “un semnal politic clar şi de durată privind solidaritatea UE” şi să “producă beneficii percepute şi recunoscute de cetăţenii ţărilor partenere“. (Adevărul) Euroscepticii plănuiesc salvarea Tratatului de la Lisabona. Preşedintele eurosceptic al Cehiei, ţara care va prelua şefia semestrială a UE de la 1 ianuarie 2009, a nemulţumit guvernul irlandez prin opiniile sale antieuropene lansate în timpul unei vizite la Dublin. Vaclav Klaus, şeful statului care va avea dificila misiune de a salva Tratatul de la Lisabona, a criticat voalat documentul european în timpul unei vizite în Irlanda, ţara care a respins tratatul printrun referendum. (Evenimentul zilei) De-a buşilea în UE. Deşi are doi ani de când a intrat în Uniunea Europeană, România n-a început încă să meargă în picioare. Goana după afirmare în constelaţia europeană o face de-a buşilea, atentă să nu care cumva să ia prea tare viteză. Pe Ovidiu Dranga, ambasadorul României în Belgia, atitudinea noastră de veşnică aşteptare a indicaţiilor preţioase ale diferitelor foruri tutelare l-a făcut săptămâna trecută să lase limbajul diplomatic şi să puncteze tarele politicii noastre externe. Prezent la conferinţa "România, doi ani de bilanţ european", desfăşurată la Parlamentul European şi organizată de Centrul European de Relaţii Internaţionale şi Studii Strategice, în colaborare cu Centrul pentru Politici Publice Internaţionale şi Administraţie, diplomatul a atras atenţia că, în noul context internaţional, trebuie să avem propria părere. Când un ambasador în exerciţiu al României trage semnalul de alarmă că nu ştim să ne vedem interesul, că nu suntem în stare să ne asociem cu parteneri influenţi pentru a ne atinge scopurile, înseamnă că lucrurile stau mai grav decât credem. În corul naţiunilor membre ale Uniunii Europene, vocea României este gâjâită, iar viziunea noastră asupra construcţiei europene nu o ştie nimeni. (Jurnalul naţional) Preşedintele PE îi îndeamnă pe toţi europenii să urmeze exemplul Monicăi Macovei. La decernarea premiului "Femeia Europei 2008", preşedintele Parlamentului European, Hans Gert Poettering, a spus că este mândru de Monica Macovei, apreciind-o pentru curajul demonstrat în timpul mandatului ei de ministru al Justiţiei în lupta împotriva corupţiei. "Nu am văzut niciodată o personalitate care să lupte împotriva corupţiei în baza principiilor democratice la fel ca Monica Macovei", a spus Hans Gert Poettering. (Cotidianul) III. AGENDA INSTITUŢIONALĂ: Lazăr Comănescu: "Gazoductul Nabucco este mai eficient şi mai puţin costisitor decat alte proiecte". Romania este ferm angajată in materializarea gazoductului Nabucco, un proiect mai eficient şi mai puţin costisitor decat "alte proiecte alternative", şi incurajează Azerbaidjanul să furnizeze gaz pentru Nabucco, a declarat vineri la Baku ministrul roman de externe Lazăr Comănescu. "Romania crede că Nabucco reprezintă cel mai important proiect care vizează aprovizionarea cu gaz din surse alternative. Lucru care explică de ce este Romania ferm angajată in materializarea Nabucco", a declarat Lazăr Comănescu. (Ziua) Fuziune între firmele româneşti şi cele din UE. Proiect. Companiile noastre Sursa: http://www.ziare.com/_files/ sau cele europene cu sediul social în România vor putea fuziona cu firme care Image/news/343/ 6_gazoduct_Nabucco.jpg au sediul social în alte state din UE sau din Spaţiul Economic European, potrivit unui proiect de ordonanţă al Ministerului Justiţiei. Prin fuziunea transfrontalieră, una sau mai multe societăţi care se supun legislaţiei a două state diferite transferă tot patrimoniul lor altei societăţi. Acţionarii companiilor absorbite primesc acţiuni la societatea absorbantă şi, eventual, plăţi în numerar de cel mult 10% din valoarea acţiunilor repartizate. (Evenimentul zilei) Strategia naţională privind aderarea la spaţiul Schengen, adoptată de Guvern. Strategia naţională privind aderarea la spaţiul Schengen pentru perioada 2008-2011 conţine direcţiile de acţiune pe care autorităţile şi instituţiile cu responsabilităţi în domeniu le vor urma în vederea aderării la spaţiul Schengen în calendarul propus. Astfel, principalele direcţii de acţiune identificate în procesul de aderare a României la spaţiul Schengen sunt implementarea acquis-ului Schengen, dezvoltarea infrastructurii şi a procedurilor necesare îndeplinirii criteriilor de aderare la spaţiul Schengen şi pregătirea profesională. (Adevărul) Primii bani europeni pentru agricultură. În bugetul APIA au intrat fondurile complementare directe pentru culturile agricole, bani care au fost plătiţi beneficiarilor de la bugetul de stat şi pe care acum România îi recuperează de la UE. Astfel, 108,3 milioane de euro au fost primiţi de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (APDRP) de la Comisia Europeană, iar astăzi au fost decontaţi către APIA. Este vorba despre primele plăţi din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală pentru finanţarea măsurii de plăţi complementare directe pentru culturi amplasate pe teren arabil. (Cotidianul) -Material realizat deIuliana DUMITRU Consilier comunicare şi relaţii publice Departamentul pentru Afaceri Europene 72

LINKURI UTILE Ministerul Afacerilor Externe – www.mae.ro Institutul European din România – www.ier.ro Site-ul Uniunii Europene – www.europa.eu

Instituţii Europene Parlamentul European – www.europarl.europa.eu Consiliul Uniunii Europene – http://www.consilium.europa.eu Preşedinţia slovenă a Consiliului UE – www.eu2008.si/en Comisia Europeană: http://ec.europa.eu Curtea Europeană de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă – http://curia.europa.eu Mediatorul European: http://www.ombudsman.europa.eu

Alte site-uri dedicate problematicii europene: www.euractiv.com www.euractiv.ro www.europeana.ro www.euobserver.com http://www.pontweb.ro http://europe.org.ro/euroatlantic_club http://www.ClubE.ro http://www.europeanaffairs.org/ http://www.iiea.com http://www.cafebabel.com

Sursa pozelor de pe copertă: http://www.ue2008.fr/webdav/site/PFUE/shared/import/06/0601_Le_Conseil_de_l_UE/0601_Le_Conseil_d e_l_Union_europenne1_Hi.jpg http://192.107.108.56/portfolios/n/narozny_j/finalproject/images/MidEarthMap.jpg

Publicaţie a Departamentului pentru Afaceri Europene

Bvd. Aviatorilor nr. 50 A, Sector 1 Bucureşti, România Tel. (021) 308.53.00 E-mail: [email protected] [email protected] [email protected] http://www.dae.gov.ro

© Departamentul pentru Afaceri Europene, 2008 Reproducerea integrală sau parţială a acestui material este permisă numai cu menţionarea sursei.

73

74