Blue Moon 2

“I loved you, you made me, hate me. You gave me hate, see?. It saved me and these tears are deadly. You feel that? I rip back, every time you tried to steal that. You feel bad? You feel sad? I'm sorry, hell no fuck that ! It was my heart, it was my life, it was my start, it was your knife. This strife, it dies, this life and these lies. And these lungs, have sung, this song, for too long, And it`s true, I hurt too, remember I loved you. I've, lost it all, fell today, it's all the same I'm sorry oh, I'm sorry no I've, been abused, I feel so used, because of you I'm sorry oh, I'm sorry no”- ‘Black Dahlia’ – Hollywood Undead Dar ca sa intelegeti la ce ma refer, pentru ce imi depland soarta care imi furase cu atata cruzime familia de langa mine, trebuie sa stiti macar o parte din trecutul meu. Nu am cum sa va povestesc tot, mai ales acum cand vidul ma inghite atat de lacom si nu imi permite sa ma zbat in ghearele lui de otel. Am douazeci si trei de ani si sunt fiul cel mai mic al unei familii extrem de comune in America. Nu am nimic special, poate doar anii de durere pe care nu am cum sa ii impart cu ceilalti. Nu as vrea sa ii impart in primul rand, caci altfel as deveni un alt robotel al societatii cpe care cei puternici si independenti pot sa ii impinga de colo colo. Nu vreau asta! Dar sa continui, caci altfel cred ca as putea pierde tot ceea ce am acumulat pana acum. Cred cu strasnicie ca as uita cine sunt daca nu as recita de pe acum cateva lucruri despre viata mea. Cum spuneam, sunt ultimul copil dintr-o familie dezbinata prematur. Tata a plecat cand eu de abia implineam trei ani si nu imi aduc aminte absolut nimic despre el. Fratele meu mai mare, si singurul, a murit in armata, si asta din cauza unui accident stupid care nici macar nu era din vina lui. Nici despre el nu stiu multe caci nu aveam decat cinci ani cand mama a inceput sa planga cu lacrimi amare, spunandu-mi ca unicul meu frate a murit intr-un razboi prostesc. Acum soartea imi luase sora de langa mine, sora mea mai mare, Anna! Si urma sa o ia si pe mama. Nu mai simt nimic de la varsta de treisprezece ani cand am fost batut cu extrem de multa cruzime de tatal meu vitreg. Cred ca am incercat sa imi iau viata de foarte multe ori de atunci, insa se pare ca nu am reusit. Am facut numai prostii pentru ca nu imi placea sa fiu ca toti ceilalti copii. Eu nu m-am integrat niciodata intr-un colectiv, si daca am un singur prieten e mult. M-am priceput intotdeauna sa tin oamenii la distanta caci altfel cred ca as fi innebunit. Iubesc singuratatea, poate din cauza asta am descoperit recent ca sunt bun ca scriitor. Am

incercat sa imi scriu pasurile la un moment dat si am observat ca scriu chiar foarte bine. De atunci, mai bine zis, de acum cinci ani tot scriu romane sub un pseudonim, si am inceput sa fac milioane din cartile acestea. Dar cum de m-am apucat? Datorita familiei mele, sau ceea ce a mai ramas din ea, caci pe cand aveam cinsprezece ani, mama a divortat de sotul ei cel nou pentru ca prostu’ reusise sa imi fractureze patru coaste si sa imi rupa un picior si o mana. Heh, si acum vine partea cea mai interesanta a vietii mele : nu am iubit pe nimeni niciodata poate de asta sunt si asa irascibil cu familia mea. Dar nu asta e problema aici! Acum doua saptamani mama s-a decis sa facem si noi concediul in alta parte, insa eu nu am fost de acord la inceput. Am refuzat, staruind ca nu merita sa plecam din Maine pentru atata lucru. Insa nu a vrut sa auda, asa ca acum trei zile am plecat catre Canada. Ne afla pe drum de mai bine de sase ore, si eu conduceam masina, caci atat mama cat si Anna erau obosite peste masura. Eram cat se poate de treaz, sau cel putin asta imi spun acum cand toate drumurile au dus la pieire, iar eu sunt gata sa cedez in fata mortii. Eram treaz si sofam cu aproape o suta optzeci de km la ora, ascultand rock la radio, fredonand melodia care canta atunci. Cred ca mi-am intors capul de la drum pentru cateva secunde pentru a vedea luna. Era de un albastru mirific, asa cum nu mai vazusem pana atunci. M-am uitat la ea doar o clipa, caci urmatorul lucru pe care l-am vazut si auzit a fost un camion scartaind pe contrasens venind exact spre noi. Cred ca am rotit de volan prea dintr-o data, smucind intr-o parte masina, caci am vazut remorca care se indrepta cu viteza spre noi. Am incercat sa urlu la ai mei, sa ii trezesc, sa le spun ca suntem in pericol, insa parca ceva sau cineva imi luase vocea, iar acum priveam in fata moartea. Am simtit-o pe mama tresarind si apoi urland, exact in momentul cand una din rotile camionului se sui pe botul Volkswagen-ului nostru, turtindu-l si prinzandu-mi picioarele deasupra pedalelor. La inceput nu am simtit durerea, caci masina se ridica de spate in sus si le tranti afara pe mama si pe Anna inainte ca eu sa pot procesa ce se intampla. Le-am vazut zdrobindu-se de corpul metalic al remorcii care cara nu stiu ce combustibil si apoi cazand la pamant exact in momentul in care masina noastra scartaia catre ele pe sosea. Le lovi din plin cu mine inca inauntru, apoi se sui peste ele, strivindu-le ca mai apoi sa se intoarca in aer si sa primeasca o alta lovitura din partea botului tirului. Atunci am sarit eu prin parbriz, smucit dintr-o parte in alta in timp ce masina se rotea pe sosea. Ma mir ca inca mai traiesc dupa toate astea, desi cred ca alunec destul de usor in inconstienta. Nu mai simt nimic acum, cu picioarele facute ferfenita, cu o parte din coloana imobila, probabil rupta. M-am lovit si la cap, insa se pare ca nu am nimic aici, poate doar o contuzie, insa nimic mai mult. Cred ca am si surzit cand motorul nostru, sasaind suparat a bubui sub presiunea tirului care se urcase din nou pe el. Nu imi mai aduc aminte cum am ajuns la o distanta destul de apreciabila de cele doua masina fumegande, sau cum de mama si sora mea inca mai traiau cand am deschis eu ochii, tot ce stiu e ca mi-e foarte somn. Poate ca ar fi mai bine daca as adormi, desi nu cred ca as parasi lumea asta atat de usor. Simt asfaltul rece si umed sub mine, insa nu stiu daca e ud de la ploaie sau de la sange sau de la motorina care se scurge siroaie din remorca aceea mare. Nu reusesc sa ma misc ca sa vad, nu pot sa imi desprind ochii incetosati de pe luna mea albastra. De ce acum ? Nu putea accidentul acesta sa astepte pana ce aveam sa ne certam din nou sau pana reveneam din concediu?

Nu mai rezist! Vreau doar ca durerea care m-a prins in sfarsit sa inceteze iar toate astea sa se prefaca in scrum. Vreau sa ma trezesc in curand si sa descopar ca totul a fost doar un vis mai elaborat. Ca nimic din ce am vazut pana acum nu e natural, ca toti traiesc, ca sunt doar un copil. As vrea ca toata durerea de pana acum sa dispara, insa nu as mai fi eu daca timpul s-ar da inapoi nu? Insa ar fi mai usor pentru ceilalti. Am sa inchid ochii si am sa dorm, am sa visez la o zi mai fericita, am sa plutesc pe norii de plus care erau odata numai ai mei. Am sa stau departe de lumea reala. Vid, tunele intunecate, pasaje inguste, aer mult prea putin, asta ma intampina atunci cand reusesc sa inchid ochii. Simt cum ma sufoc, cum inima imi palpiteaza, cum se zbate ca o pasare ce stie ca va inceta sa mai zboare in curand. Imi simt plamanii ca niste pungi de plastic gaurite prin care suiera vantul. Mi-e rau, si imi simt capul greu. Probabil ca e cineva langa mine, atingandu-ma cautand ultimele ramasite de viata. As vrea sa pot striga ca sunt inca aici, ca inca traiesc, insa gatul meu congestionat nu imi da voie sa scot sunete articulate. Creierul meu nu mai functioneaza calumea. Tot ce pot spune sunt niste galgaituri de moarte, si simt cum imi tremura corpul. Mi-e din ce in ce mai frig, insa nu ma pot plange. Sper doar sa se termine. Intr-o clipa, nu stiu cum, totul inceteaza sa se miste. Probabil ca am lesinat din cauza durerii, desi creierul meu nu a inregistrat nici una, sau aproape nici una. Ma furnica tot corpul, si tot ce vad e vidul negru care ma inghite. Stau si astept. Stau si astept. Compun frazele pentru urmatorul capitol fara sa imi dau seama ca in exteriorul mintii mele doctorii probabil ca se agita disperati sa imi salveze viata. Simt ca sunt tras inapoi in lumea pe care vreau cu disperare sa o parasesc. Nu vreau sa pasesc din nou in lumina vivace a realitatii, nu vreau sa simt din nou dintii societatii pe pielea mea, rozand incet la sufletul meu searbad de orice sentiment. Vreau sa fug si nu reusesc. Ma agat de lumea aceea neagra care ma inconjoara, dar degetele mele luneca in curand, iar eu sunt smuls din acea parte a mintii mele care imi place cel mai tare. Totusi, nu pot deschide ochii. Injur de mama focului tot ce prind, crezand ca am stat inconstient numai cateva secunde poate minute, plimbandu-ma pe carari pietruite haotic. Insa nu e asa! Aveam sa descopar in curand ca ceea ce mie mi s-a parut a fi doar cateva secunde au fost in realitate zile intregi. Aveam sa descopar planul lui Dumnezeu in legatura cu viata mea. Si ma voi zbate din nou in lanturile care mi-au fost puse inca de la nastere. Oare voi dori sa plec din nou in lumea mea? Voi dori sa imi amintesc de durerea pe care am suferit-o pana acum? Nu stiu! Acum simt doar briza usoara care sufla in camera unde am fost abandonat. Nu vad si nu aud nimic! Oare e de bine?