Aris

Aris

-Aici, soră, am un pat liber!, strigă doctorul Marcu. Grupul de studenţi care îl însoţea se împărţi în două pentru a face loc brancardierilor. Aşezară bolnavul pe patul de la fereastră, iar Marcu începu să le explice cum se întocmeşte fişa de observaţie. Îşi scoaseră caietele şi se apucară să noteze. Noul venit era un bătrân fără acte, găsit de nişte puşti lângă pârtia de schi. -Ciudat, zise Marcu, ce căuta vulturul ăsta pleşuv la pârtie... După cât era de îngheţat când l-au adus, ar fi trebuit să fie deja mort, dar uite că are puls si respiră... Petre îşi scoase blocul de desen şi-l sprijini de piciorul bun. Mâine-i vor scoate gipsul şi va putea pleca acasă, să petreacă Crăciunul cu ai lui. Începu să schiţeze scena pe care o avea în faţă. “Lecţia de anatomie a dr. Tulp”, îşi zise. În locul cadavrului translucid pictat de Rembrandt era însă un bâtrăn palid, cu plete cărunte. Deşi îl dezbrăcaseră de mantaua militară în care fusese găsit şi era acum acoperit cu un halat de spital, purta pe cap kipa, pe care nimeni nu îndraznise să i-o scoată. În locul învăţăceilor lui Tulp erau studenţii, privind oriunde numai la pacient nu, exact ca-n pictură. În locul lui Tulp, Marcu.”Ar vrea el atîta faimă”, rânji în sinea lui Petre. Spre după amiază sosi asistenta cu medicamentele şi termometrele. Se fâţâi prin salon şi-i adresă lui Petre un zâmbet larg. Tânărul făcuse senzaţie în secţie, era student la arte, înalt şi frumuşel, uşor de remarcat într-un spital unde majoritatea pacienţilor erau în vârstă. Fata se uită în fişa de observaţie a bătrânului, îi luă pulsul, iar când mâna acestuia căzu, moale, pe pătură, Petre văzu pe antebraţul alb şi slab tatuat un numar de şase cifre. Fata se mai învârti un pic prin salon, controlă perfuziile celorlalţi, apoi părăsi încăperea cu acelaşi zâmbet ca o dimineaţă de mai. Petre o urmări cu privirea până dispăru pe culoarul luminat. Îşi reluă munca la schiţa începută dimineaţă şi se afundă în lucru până la lăsarea serii. Pendula de pe perete bătu de şapte. Îşi făcu apariţia doctorul Marcu, însoţit de cârdul de studenţi. - Ce mai zice tinereţea, aici prezentă? îl bătu el uşor pe umăr pe Petre. - Aşteaptă cu nerăbdare externarea. Ce-i cu bătrânul, cine e? - Nu ştim, n-are acte, nu i-a reclamat nimeni dispariţia, ca prin minune nu e mort deşi alţii dau colţul din mult mai puţin, ce să zic, misterul din salonul zece. Parcă vezi că mâine se ridică şi-ţi spune că-i Napoleon... - Sau Jidovul Rătăcitor, completă o jună blondă care roşi instantaneu când îşi dădu seama cât fusese de spirituală. - Cum zici tu, râse gros Marcu... - Nu s-a mişcat de când l-aţi adus, încercă Petre să le domolească veselia. - Nici nu cred c-o va mai face, hmmm, îşi drese vocea Marcu, realizând că a dus gluma prea departe. E în stare gravă, la vârsta lui, la cât de îngheţat era, mă întreb... - Ce vârstă-i daţi? îl întrerupse brusc Petre. - Chiar nu ştiu, dupa cum arată peste optzeci, după semnele vitale, aproape inexplicabil, e de vârsta ta. - Mi s-a părut că dimineaţă i s-a administrat o perfuzie, acum nu mai e nevoie? - Ce spirit de observaţie are artistul nostru... Mimi, care era de gardă în seara asta are un eveniment în familie. Nu mai rămâne nimeni pe secţie să-i urmărească moşului perfuzia. - Şi dacă-i vreo urgenţă? - S-a vorbit cu asistenta de la Urgenţe să urce dacă e ceva, doar nu crezi că suntem în pădure! Cît despre prietenul tău, dacă are zile, le are şi fără perfuzie, dacă nu, nu de-aici i se va trage, nu putem risca să apară mâine vreun nepot turbat să ne acuze de malpraxis că nu i-a urmarit nimeni perfuzia lui

bunică`su, n-ai văzut ce nebunie e-n ţara asta! - Pot s-o urmăresc eu şi pot s-o închid când e gata... zise Petre - Asta ne-ar mai lipsi, ia tu şi fă nani, măine pleci acasă, la asta să-ţi stea ţie gândul, se învolbură Marcu. -Insist!, ridică vocea Petre. Oricum nu mă culc acum, vreau să termin o schiţă pe care-am început-o dimineaţă, încercă el s-o dreagă. Marcu plecă în trombă cu alaiul lui de şcolari, blagoslovindu-l pe Petre cu tot ce-i venea la gură. Nu după multă vreme apăru Mimi, cu o mutră otravita. Montă perfuzia la capul bătrânului, i-o înfipse cu duşmănie în mâna schilavă şi se întoarse fioroasă către Petre. - Matale poţi dormi liniştit, voi rămâne să-i păzesc eu perfuzia, noapte bună! Petre se simţi prost. În definitiv oamenii ăia erau acolo de când lumea, ştiau ce au de făcut, ce-l apucase să facă pe eroul, habar n-avea cine era bătrânul din patul de alături, mai ştii, poate peste câteva zile vor citi despre vreun degenerat mort în spitalul judeţean. Mai trase câteva linii, apoi puse schiţa în sertar şi se culcă cu gândul la ziua de mâine, aşa cum îi sugerase, deloc elegant, Marcu. Tresări când o mână rece îi atinse fruntea. Era întuneric în salon, luna pătrundea oblic prin fereastră, luminând doar jumătatea de perete pe care se afla pendula. Bătrânul stătea pe patul lui şi-i făcu semn cu degetul la gură:” Nu-i nevoie să vorbim, îi trezim pe ceilalţi, ne putem auzi şi altfel” Petre nu era speriat, ci doar un pic confuz. - Cine esti? îl întrebă pe bătrân. - Pentru tine sunt Aris.... - Aris... Kindt, borfaşul autopsiat din “Lecţia…” lui Rembrandt? - Pai nu asta ai desenat? Gândurile noastre numesc lucruri, iar lucrurile, odata numite, îşi fac loc în realitate... vino .... Îi puse o mână pe piept. Calcă peste tine uşor, ca pe un pod, dă-mi mâna. Petre se conformă. Îşi vedea corpul în pat, ghemuit pe-o parte, cu pătura trasă peste cap, “ poziţia celui nesigur şi temător de lume” cum citise într-o revistă “Psihologia pe înţelesul tuturor”. Bătrânul deschise uşiţa pendulei. Lumina piezăşă a lunii cădea pe mecanismul ceasului dându-i o strălucire magică. Multitudinea de rotiţe, arcuri, fire si cârlige, forma o urzeală perfect acordată, un mic animal de aur care, parcă, respira. - Aşa arată timpul pe dinăuntru... Misterul din măruntaiele pendulei... - Din păcate nu mă pricep deloc la ceasuri, la mecanisme... - Nu trebuie să te pricepi... privind acest angrenaj, toată această mulţime de arcuri, fire, legături, nu vei avea nici o idee despre ora în dreptul căreia s-au aşezat arătătoarele ceasului pe cadran... Petre dădu din cap aprobator. -... La fel cum tendoanele, muşchii, acele ţesuturi expuse de Rembrandt în pictura lui nu-ţi dau nici o idee despre gesturile pe care le-ar fi putut face mâna respectivă când era în viaţă... Petre se foi neliniştit. - Imaginează-ţi cum arată o tapiserie superbă pe dos. O devălmăşie de fire şi de noduri de toate culorile, în toate direcţiile.... Una din Cărţi ne spune că toate faptele noastre sunt, de fapt aceste fire şi noduri de pe spate, care, aparent, nau nici o noimă. Nodurile pot fi întîmplările de zi cu zi, iar firele, deciziile pe care le luăm în legătură cu aceste întâmplări. Noi suntem acul care decide dacă pe faţă va ieşi curcubeul sau o pată de noroi... - Foarte înţelept, admise Petre, dar de ce eu? - Pentru că astăzi tu ai făcut, inconştient, un gest pe care Cartea l-ar da de exemplu. - Adică? Chestia cu perfuzia? N-a fost mare lucru, dacă la asta te referi...

- E vorba de legătura cu ceilalţi. Marcu e un mare specialist, să ştii. Perfuzia din această seară chiar nu era necesară. Despre altceva e vorba, iar tu ai remarcat de la început. Marcu e Tulp, şeful ghildei chirurgilor, toată lumea vrea să apară în tablou alături de el, de aceea pictorul îi şi distribuie ca-ntr-un studio, iar dacă te uiţi cu atenţie la chipurile lor, unii îl admiră din priviri pe Tulp, alţii se uită direct “în cameră”. Nimeni nu priveşte acel corp care concentrează, de fapt, toată lumina. Bătrânul îşi dezveli braţul unde îi fusese aplicată perfuzia. Branula nu mai era, pielea era secţionată şi dată deoparte, exact ca-n tablou. Petre se înfioră. Una era pe pânză, alta pe viu, simţi că-l ia cu cald şi căscă prelung. Bătrânul îi puse mâna pe frunte şi-şi reveni imediat. - Vroiam să-ţi arăt concret...fiecare celulă din organismul uman, este, în mod inerent, egoistă. Ea însă trebuie să-şi reprime această pornire, pentru binele corpului. Va avea astfel şansa să experimenteze nu doar propria existenţă, ci chiar viaţa întregului corp. Cartea ne spune că, la fel, noi, oamenii, trebuie să ţesem legături unii cu alţii. Numai aşa ne vom putea simţi Creatorul, peste existenţa noastră trecătoare. Petre rămase tăcut. Bătrânul închise uşa pendulei şi-l conduse spre pat. - Ai fost...zise Petre fixând antebraţul bătrânului...ai fost acolo? - În lagăr? Da. Am trecut şi pe-acolo...În definitiv, Rembrandt a trăit în cartierul evreiesc din Amsterdam, s-a inspirat din viaţa lor...istoria picturii nu ne lămureşte exact originea lui Aris Kindt, nu-i aşa? - Aşa-i, ne spune însă că Rembrandt a fost folosit ca un simbol al propagandei naziste... - Da, firele de pe dos, în cazul ăsta, au însăilat pe faţă o fină ironie... - De unde vii, totuşi, încotro te îndrepţi? - Oho, vin de foarte departe, de acolo de unde Soarele era una cu Pământul. S-au separat apoi, iar acum lumina cade asupra Pământului din exterior. În interiorul Omului a apărut, însă, întunericul. El va trebui să călătorească până va găsi lumina Soarelui său interior. Pentru asta eu o iau un pic înainte...să fiu acolo când va ajunge, pentru.., râse,... nu mai mult de... o mână de ajutor...Rămâi cu bine! Îşi luă, de la capătul patului, mantaua şi şi-o aruncă între umeri. Se îndreptă spre fereastră. Lumina lunii, rece, albastră, îi lungea umbra care luase forma unei cruci.