Diva

Diva - E cinci deja, ar trebui să apară de-acum, la ora asta lumea merge spre casă, traficul pe celălalt sens n-ar trebui să fie cine ştie ce... Se auzi soneria şi Ioan dădu fuga să deschidă. - Bună seara, oameni buni! - Bine ai venit, Petrică, lasă umbrela, intră! Sofia, ia tu, te rog, umbrela şi pune-o-n cadă, la scurs! Ioan îl luă pe noul venit pe după umeri şi-l introduse în sufragerie. Îşi umflă pieptul şi începu să declame ca la teatru: - Doamna mea şi domnilor, după 20 de ani, prietenul şi colegul meu de bancă din gimnaziu, elevul studios, studentul eminent acaparat de imperialişti imediat după nouăzeci, marele fizician Petre Dimcea. Cei prezenţi aplaudară cu entuziasm, iar Petre se fâstâci: - Hai măi, Ioane, chiar aşa... - Aşa, aşa, ...Ioan îl luă de braţ . - Domnul profesor Mirescu, dirigintele nostru! Petre zâmbi larg. Bătrânul înalt, cărunt, cu faţa smeadă şi sprâncene stufoase, arăta la fel ca atunci când erau copii, poate puţin mai slab, mai adus de spate, aceeaşi privire jucăuşă însă, acelaşi zâmbet abia ghicit. Mirescu se înclină ceremonios: -Sunt onorat, domnule Dimcea, să dau mâna cu dumneata, după atâta vreme. A fost o bucurie să citesc prin ziare despre evoluţia dumitale, am spus întotdeauna că meseria de profesor e grea, dar exemple ca dumneata răscumpără ani întregi de iroseală! - Domnule profesor, o onoare a fost dintotdeauna să mă pot lăuda că mi-aţi fost dascăl, sunt tare fericit să vă revăd, neschimbat, de altfel, după atâta vreme! Mirescu mustăci. Fusese un muzician recunoscut, teoretician şi compozitor, dar comportamentul său a părut neadecvat regimului care îl aruncase în acel orăşel de provincie, unde îşi acceptase soarta cu demnitate, predând ore de muzică la gimnaziu. Ioan îşi mută privirea de la profesor către un bărbat de vreo 50 de ani, chel lună, cu o bărbuţă roşcată şi un pince-nez uşor strâmb pe nas, care stătea sprijinit de pervaz. - Pe Şerban Miclea îl mai ştii? Petre aruncă o privire neajutorată în jur, dar se lumină repejor. -Matematicu`! Miclea izbucni în râs. - Da, Petre, Matematicu`, nu credeam că ne mai vedem în viaţa asta! Toată lumea se amuza. Ezitarea lui Petre se datora atât celor douazeci de ani de absenţă din ţară, cât mai ales faptului că lui Miclea părea că i se spusese Matematicu` încă din naştere, toată şcoala, toţi prietenii îi spuneau aşa pe vremuri, aşa că numele întreg nu-i sunase cunoscut imediat. Nu i se mai spunea, însă, aşa de ani buni, era o somitate acum, autorul a numeroase lucrări de specialitate, recunoscut internaţional în meseria lui. Matematicu` rămăsese la catedră după studii dar colaborase ani de zile cu profesorul Mirescu la elaborarea unei lucrări de cercetare despre legăturile dintre muzică şi matematică. Se îmbrăţişară şi rămaseră aşa câteva secunde bune. Ioan îl extrase delicat pe Petre din strânsoarea lui Matematicu` şi o coti spre stânga. - Tânărul e un secret admirator de-al tău, de când a aflat că vii e tare emoţionat. Petre îi întinse mâna puştiului, un pic mirat. Prestigiul lucrărilor lui era oarecum restrâns la mediul ştiinţific, nu era o persoană publică, aşa că faima asta ajunsă brusc la generaţia de 20 de ani îl lua prin surprindere. - Sunteţi un aspirant într-ale fizicii? întrebă el şovăitor, întinzându-i mâna. - Dan Stanciu mă cheamă, sunt student la filosofie în primul an. Am auzit însă

mult despre munca dumneavoastra şi mai ales de colaborarea cu EA... Petre zâmbi larg. Desigur, era vorba de EA...previzibil.... Considerată cel mai complex muzician al tuturor timpurilor, EA compunea şi interpreta de la vârsta de cinci ani. Îşi începuse cariera în Polonia şi şi-o continuase, fulminant, în Statele Unite. Avea o voce amplă, care acoperea patru octave, un ambitus generos, iar intensitatea cu care trăia muzica te transpunea în altă lume. Interpretările ei lăsau săli întregi cu gura căscată, lumea rămânea aproape în transă, aveai senzaţia că nimeni nu mai respira la terminarea concertului. Abia dupa zeci de secunde pornea avalanşa de aplauze, care se prelungea apoi exasperant. Era un izvor nesecat de inspiraţie, încântase generaţii când, la un moment dat, hotărâse să nu se mai întâlnească cu presa. Nu mai putea fi văzută decât în concerte, nimeni nu ştia multe detalii despre viaţa ei intimă, era retrasă şi discretă, declarând că tot ce are de spus, spune pe scenă. Petre o întâlnise în casa unor cunoscuţi şi se împrieteniseră. - Da, tinere, desigur, îţi voi povesti despre EA... Ioan îl conduse mai departe. - Iar el e fiul meu, Alexandru, îl ştii din poze... - Şi dumneata pasionat de munca mea? surâse Petre, sau... - E absolut fascinat de EA, faptul că o cunoşti te face zeul nostru de serviciu în seara asta! Alexandru roşi puternic şi oftă din rărunchii tuturor celor cincisprezece ani. Cu ochii în pământ, şopti: - Tată, sunt alţii mai răi ca mine pe lumea asta... - Am glumit băiete, cu toţii o iubim şi o admirăm, dar până să ne povestească Petre, hai să stăm la masă. Sofia aşezase masa de sărbătoare. Petre, trăit în State în comunitate de români nu bănuise că va fi atât de copleşit. Se aşeză şi rămase cu ochii pironiţi la pâinea de casă, cu coaja groasă, aburindă, aşezată într-un coş de nuiele, peste un şervet alb. Într-o clipă se văzu copil, acasă, aşteptând-o pe maică-sa, ultima care se aşeza la masă. “Şantaj sentimental”, zâmbi Ioan şi o privi admirativ pe Sofia. O cunoscuse în facultate, el studia ingineria, iar ea filosofia şi nici unul dintre prieteni nu dăduse multe şanse de supravieţuire cuplului. El era empatic, meticulos, atent, ea părea cu capul în nori, cufundată în lumea ei de cărţi, care părea să-i absoarbă toată energia. Timpul dovedise, însă, că lumea ei îl includea pe Ioan şi grija ei pentru el era discretă şi eficientă. Toţi prietenii mai noi sau mai vechi erau bineveniţi, aşezaţi la masă şi trataţi cu atenţie caldă, încât toţi plecau fericindu-l pe Ioan de aşa nevastă. Alexandru sosise târziu, când nu mai sperau, iar bucuria fusese cu atât mai mare. Sofia se încăpăţânase să demonteze toate teoriile potrivnice căsniciei lor şi reuşise. Rămăsese conectată la lumea ştiinţifică, publicase un volum de poezie fantastică, chiar dacă acum, de dragul lui Ioan, gătea sau se aventura, ca de data asta, în coacerea unei pâini. Petre era emoţionat. Ai lui nu mai erau de ani de zile, plecase din ţară de atâta vreme, acum stătea la masă cu prietenii din copilarie şi se lăsa învăluit de mirosul pâinii proaspete, după o zi şi o noapte de zbor. Ochii i se umplură de lacrimi. Ioan, atent ca întotdeauna, înşfăcă sticla de palincă, umplu rapid păhărelele de pe masă şi se ridică: - Să ne trăiască prietenii, Doamne ajută! - Să ne trăiască tot ce ni-i drag, bine ai venit, Petre! - Bine că v-am mai găsit pe toţi, sănătate, Doamne-ajută! Dădură pe gât palinca şi masa începu să se umple de bunătăţi. Sofia se mişca cu graţie cu platourile, iar Alexandru o seconda. - Dumneata eşti student aici, sau în capitală? i se adresă Petre lui Dan. - Acolo, la noi nu mai există catedră de filosofie, a fost desfiinţată acum cinci ani, când a murit profesorul Şăineanu. Pot să vă rog frumos să-mi spuneţi pe nume? - Cum doreşti. Şi ce anume ştii despre munca mea? - Sunt prieten cu părinţii lui şi în casă la ei am avut multe discuţii despre

activitatea dumitale, pe care am urmărit-o cu interes, interveni profesorul. Sunt şi ei oameni de muzică şi i-a interesat mult şi studiul lui Miclea, căruia i-am dat o mână de ajutor. - De fapt, eu nu sunt la curent cu ultimele tale cercetări, Matematicule, şi să mă ierţi de asta... - Stai liniştit Petre, îţi povestesc. Aventura cu lucrarea asta a pornit acum doisprezece ani,de la o discuţie cu dom` Profesor. Dumnealui mi-a atras atenţia asupra cercetărilor lui Anatol Vieru de prin 1960, în care muzicianul a emis teoria conform căreia auzul muzical obişnuit receptează scările de sunete ca pe nişte mulţimi, în sensul matematic al cuvântului. Vieru a extras de aici un model matematic pe care l-a urmărit şi l-a dezvoltat apoi, după anii nouăzeci, fiind interesat de aplicarea matematică în compoziţie, concept care facuse deja vâlvă în muzicologia americană. - În fapt, interveni profesorul, în armonie, când este vorba de dublarea sau de suprimarea sunetelor în acorduri, de întârzieri sau suspensii, anticipaţii, broderii, modulaţii, progresii armonice, toate acestea nu se fac oricum, ci după anumite reguli bine stabilite, care sunt, în fapt, calcul matematic. Chiar EA foloseşte în numeroase lucrări diverse secvenţe matematice. Miclea a inclus în studiu “ Recviemul apei liniştite”, ca exemplu pentru folosirea în acorduri de undecimă şi progresii armonice a numărului de aur, proporţia perfectă, în stilul folosit de Bach şi Haendel. - Da, reluă Miclea, a fost un exemplu relevant. Cercetarea era interesantă în sine, anumite concluzii erau surprinzătoare, mi-a luat ani buni să mă documentez, iar colaborarea cu domnu` profesor Mirescu a fost cheia şi lăcata acestui studiu. Şi totuşi, mă stăpânea senzaţia că nu am atins esenţa, că nu i-am dat de capăt. În contextul ăsta am dat de informaţia că trei profesori de muzică – Clifton Callender de la Universitatea de Stat Florida, Ian Quinn de la Universitatea Yale şi Dmitri Tymoczko de la Universitatea Princeton au conceput un nou mod de a analiza muzica, reducând operele diferiţilor autori la formele lor matematice. Plecând de la ideea că matematica este limbajul fundamental al naturii, deci şi al muzicii, cei trei pretind că pot transforma intervale muzicale în forme geometrice. Pe scurt, ideea mea a fost de a aborda fenomenul invers şi anume de a vedea ce rezultă din punerea pe note a anumitor structuri matematice. Concret, am vrut să văd ce fel de muzică va ieşi din seria modelelor matematice care descriu Universul... - Ooo!!, exclamă Petre, asta da ipoteză, sunt numai urechi... - N-o să intru în detalii tehnice, care sunt chineză pentru cine nu-i de specialitate. Voi spune doar atât, ceea ce a ieşit ne-a surprins pe amândoi. Domnule profesor, vă rog! - E un fel de simfonie cântată de o infinitate de orchestre odată. Fiecare sunet este infinitezimal multiplicat, atât în timbru, tonalitate, cât şi în fracţiunea de secundă în care e emis. E ca şi cum ai sta în mijlocul acestor orchestre, care cantă toate aceeaşi bucată. E aceeaşi linie melodică, dar realizezi că fiecare sunet provine din mii de instrumente de acelaşi fel, dar diferite. - Fascinant, asta e concluzia fizicii cuantice. Există o infinitate de universuri paralele, cel în care ne aflăm noi este cel cu probabilitatea cea mai mai mare de a exista. Asta e, cu adevărat, o cercetare, Matematicule, te felicit! - Nu-i extraordinar? Ioan se ridică şi aduse cafeaua. - E spectaculos, murmură cu voce joasă Petre, şi atât de aproape de cercetările mele, pe de altă parte... - Aştept acum să văd reacţia Comisiei şi poate la anul ar putea fi validată, zise Miclea. - Matematicule, dacă tu crezi că te pot ajuta cumva... - Mi-ar face o mare bucurie s-o citeşti, Petre, povestea e poveste, argumentaţia matematică, însă, e altceva, am să ţi-o trimit, s-o vezi, să-mi spui părerea ta. - Cu cea mai mare plăcere, abia aştept! Sofia aduse plăcinte şi Miclea o provocă: - Zi că tot tu le-ai făcut şi pe astea, Sofia, că nu te cred...

- De ce nu mă crezi, ai rămas cu gândul la performanţa omletelor arse din studenţie? Hai, ia şi gustă, sunt cu brânză şi stafide, până şi mofturosul de Alexandru le-a declarat acceptabile. Ioan turnă cafeaua şi împărţi ceşcuţele. - Eu zic să ne bem cafeaua dincolo, dacă sunteţi de acord, sugeră Sofia, cred că e mult mai comod... - După o asemenea masă copioasă, nici nu mai stăm confortabil pe scaunele astea, haidem, se ridică Ioan, aduc eu cafeaua şi zahărul... Se ridicară greu. Masa fusese uşoară, dar cu multe feluri, era o alegere personală dacă să guşti din toate sau nu, dar cine putea refuza ouăle umplute, colţunaşii cu smântâna, pastele cu şuncă sau friptura de miel cu salată de cartofi? Miclea gustă placinta: - Minunat, ăsta e gustul plăcintei pe care o mâncam aici, la Ioan, făcută de mama lui, e o aromă ce aparţine casei ăsteia, nu ştiu cum să zic... Toată lumea încercă placinta şi o declară delicioasă. Mulţumiră pentru masă şi se aşezară în fotolii. Miclea îşi aprinse o ţigară şi-şi trase scaunul sub geam, unde-l văzuse Petre când intrase, ca să iasă fumul, chipurile, mai uşor. Ioan se asigură că toată lumea are ce-i trebuie şi zise: - Acum, Petre, trebuie să ne spui şi tu ce-ai făcut anii ăştia, cum ai ajuns la EA... - Păi o să-ncep cu plecarea mea din ţară, în nouăzeci. Norocul nu că mi-a surâs, mi-a zâmbit cu toţi dinţii. Am ajuns în State şi am avut şansa să mă angajez laborant la un institut de cercetări, lucrând în paralel la echivalarea studiilor. A fost o perioadă efervescentă, lucram, învăţam, dădeam examene şi făceam şi cercetare pe cont propriu. Uitându-mă acum în urmă, am senzaţia că Dumnezeu mi-a oferit în perioada aia mai mult decat cele 24 de ore zilnice ale muritorilor. Speram să evoluez de la statutul de laborant, îmi doream să ajung la catedră, dar se pare că soarta a vrut altceva. Un coleg de-al meu mi-a oferit să împart apartamentul cu el, plătind pe jumatate cheltuielile. Aşa am ajuns să ne împrietenim şi, petrecând destul timp împreună, şi la institut şi acasă, am aflat mai multe despre proiectul la care lucrau. I-am dat nişte sugestii şi a fost extraordinar de surprins de “ viziunea” mea. M-a recomandat călduros şefului de proiect, dr. Hans Jerry, şi aşa am ajuns să lucrez cot la cot cu ei, la început plătit tot ca laborant, abia după ceva timp ca stagiar şi aşa mai departe. Drumul îmi fusese deja schiţat. Studiam, alături de o echipă interdisciplinară, efectul muzicii asupra lumii însufleţite şi neînsufleţite - Asta e filosofie clasică, interveni Sofia, Pitagora şi, dacă nu mă înşel, Hermes Trismegistul afirmau că muzica uneşte toate lucrurile. Pentru noi, profanii, sună a metaforă, a poezie. - Nu e numai poezie. Ultimele descoperiri arată că totul în Univers este în stare de vibraţie, ceea ce face ca unele substanţe, culori sau note muzicale să rezoneze la un anumit moment pe frecvenţe comune. De exemplu, anumite compoziţii în măsura 4/4 , sau ¾ şi în ritm largo, adică 60 bătăi pe minut, intră în rezonanţă cu ritmul organismului. Pulsul scade cu 5 unităţi, tensiunea cu 4 diviziuni, iar frecvenţa undelor cerebrale creşte cu aproximativ 6%. Persoana în cauză devine foarte relaxată, iar constienţa se acutizează. Este un efect similar recitării unei mantre. Avem, ca exemple, domnule profesor, anumite piese în stil baroc ale lui Bach, Handel, Vivaldi, Corelli şi Teleman. Această nouă disciplină a fizicii poartă numele de cimatică. - Fascinant, murmură dus pe gânduri profesorul, fascinant... - Cu adevărat, îngăimă şi Miclea... - Domnule profesor, interveni Ioan, vă întristaţi, când vă eram elevi, că ne veţi pierde, eram toţi trei atraşi de ştiinţele exacte şi iată, de fapt nu ne-aţi dat drumul nici o clipă...Tot ce ne povesteaţi, toate audiţiile cu pick-up-ul cel vechi al şcolii n-au fost nişte simple ore de clasă....Harul dumneavoastră a dat roade... - Ioane, să păstrăm proporţiile, replică profesorul, după dumneata eu am influenţat câteva din marile descoperiri ale omenirii...să fim serioşi...

Se întunecase. În liniştea de afară se auzea doar un câine lătrând în depărtare...mireasma iasomiei intra pe fereastra deschisă. - Mă simt exact ca atunci...murmură Petre, ca atunci când învăţam toţi trei, aici la tine, Ioane, pentru facultate, mirosul ăsta de iasomie nu are asemănare nicăieri în lume. - Mai torn o cafea? întrebă, Sofia, grijulie. - Ce cafea, la ora asta, nu-i aşa că merge un vin bun, de ţară, uşurel? Toata lumea pică de acord şi Ioan se duse după vin. Se instală o tăcere gânditoare. Ioan se întoarse şi turnă vinul în pahare. - Şi acum, Petre, zi-ne şi de EA, copiii ăştia doi sunt chiori de somn, dar nu se duc nici morţi până nu le povesteşti. - Sigur că da, cum nu...le spun...am întâlnit-o la nişte prieteni şi, din vorbă-n vorbă, i-am spus cu ce mă ocup. A fost foarte interesată şi am început să ne vedem, să dezvoltăm subiectul şi aşa ne-am împrietenit. - Ce fel de om e, cum e ea, adică, în afara scenei, e ca noi toţi? se precipită Alexandru Petre surâse.... - E ca noi toţi, Alexandre, într-un anume sens... - Adică? Ce fel de persoană e? Cum trăieşte? - E foarte discretă cu viaţa ei, nici eu nu-i ştiu toate intimităţile, dar pot săţi spun că e teribil de sensibilă, suprasensibilă chiar, dar nu în sensul de supărăcioasă sau dificilă, sensibilă ca o coardă...vibrează, traieşte la alte dimensiuni decât noi, ceilalţi. - Are prieteni, cu ce se ocupă în afara muzicii? îndrăzni Dan. - Pentru ea nu există “în afara muzicii”, prietenii cu care se vede sunt muzicieni ca şi ea, sau oameni care au ceva în comun cu muzica, cum sunt eu sau alţii ca mine...Studiază în permanenţă, dacă s-ar întâmpla o nenorocire şi n-ar mai putea cânta ar putea publica lucrări de o inestimabilă valoare teoretică. Asta i-am spus odată şi mi-a răspuns că n-o interesează....toată informaţia pe care ar pune-o într-o carte o transmite cântând şi încă ceva în plus. Am lucrat mult cu ea în studiul nostru, transcede interpretarea în trăire, de aceea efectul pe care-l lasă dupa concert este atât de profund. La un moment dat, însoţind-o într-un turneu, era foarte obosită şi am avut senzaţia că va claca....nici vorbă, îşi trage energiile dintr-o zonă necunoscută nouă, celorlalţi, şi o dă pe toată publicului, în fiecare concert. Pentru mine e un miracol ... Liniştea se instală din nou. Vinul îmbujorase feţele....Ioan îşi aprinse un trabuc şi aroma lui se combina cu mireasma iasomiei care venea prin fereastra deschisă....Miclea îşi dăduse ochelarii jos şi îşi sprijinea capul în cot.... - Mă iertaţi un pic, mă duc până la toaletă, se ridică Petre. - E în capătul holului, îl îndrumă Sofia. Stăteau fiecare cu gandurile lui...un vânt uşor umfla perdeaua...nimic nu se mai auzea de afara. - Am văzut-o în concertul de la Viena de acum trei ani...ce înaltă e, ce subţire, aproape filiformă...încercă Alexandru să rupă tăcerea... - Nu-i deloc înaltă, eu am văzut-o anul trecut, e fragilă, ca o statuetă de Tanagra, dar micuţă, replică Dan. - Şi mie mi s-a părut înaltă, dar eu am văzut-o la televizor, poate imaginea era uşor deformată, se ralie Miclea. - Culmea, eu chiar mă întrebam...am văzut-o de atâtea ori...şi uneori părea filiformă, cum zici tu, Alexandre, alteori, dimpotrivă, parcă era o miniatură, ciudat, foarte ciudat, zise profesorul gânditor, acu` că aţi adus vorba, îmi dau seama că şi eu am remarcat. La un moment dat, în liedul acela sfâşietor, pare că se transformă, nu ştiu cum să zic, parcă forţa vocii ia din lumina corpului, mi sa părut că devenise translucidă, dar sigur era efectul acelor sunete asupra imaginaţiei mele... straniu, foarte straniu, în orice caz... Petre revenise şi auzi sfarşitul. - Domnule profesor, dumneavoastră nu vă poate ascunde nimeni nimic, aţi aflat şi

secretul ei cel mai bine păzit...şi care-i, până la urmă, tot o problemă ce ţine de fizică...sau nu, zâmbi Petre ambiguu. EA a depăşit dimensiunea în care evoluăm, adică spaţiul, timpul şi noţiunea de "eu". Cu alte cuvinte, între corpul ei fizic şi voce se petrec interacţiuni de ordin energetic. Când vocea ei trebuie să depăşească intensitatea normală a vocii omeneşti, “împrumută” din corp energie. E secretul ei, la a cărui descifrare nu ma ajută prea mult toată ştiinţa pe care o am în cap. Ea se transformă câteodată, parţial, în muzică, devine un instrument viu. Flautul, de exemplu, este gol pe dinăuntru... vântul trece prin el deoarece instrumentul îl lasă să treacă; doar îl prinde, îl modulează şi din nou îl lasă să iasă transformat în muzică pentru auz. Tot aşa, EA spune că atunci cand cântă, este goală pe dinăuntru, de aceea lumina divină trece prin ea fără oprelişti. Ceea ce noi auzim ca fiind o voce omenească, este de fapt respiraţia lui Dumnezeu. Afară, fără să ceară permisiunea savanţilor, tiptil, sosise dimineaţa.